Iubesc, deci exist

Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă.

Interogaţia devine mai acută în adolescenţă, când iubirea, deşi îşi păstrează un parfum juvenil, devine o problemă aproape existenţială şi doar cu timpul, răspunsul la această întrebare capătă consistenţă şi cu vârsta.

Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugetă, există: ...cugito, ergo sum, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment îmi poate conferi nu doar existenţa Aici, ci şi nemurire, Dincolo.

Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl ca Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.

Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că, nu venise să facă voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui.

Chemarea Evangheliei şi idealul desăvârşirii este: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui - asemenea Lui, în sensul că, omul credincios primeşte înţelepciune de sus având gândul şi dragostea lui Hristos întru sine: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine" (Galateni 2, 20) .

În altă ordine de idei, nu îmi fac doar voile, ci împlinesc voia lui Dumnezeu, nu încerc să-L schimb pe Dumnezeu ca să-mi accepte viaţa, după chipul şi asemănarea mea, ci noi ne modulăm “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, participând la viaţa divină.

Finalmente, ultima treaptă a iubirii, a unirii şi a fiinţării noastre desăvârşite în Dumnezeu este contemplaţia, anume a dobândi gândul lui Hristos şi iubirea Lui, adică a vedea, a gândi, a înţelege şi a iubi pe Creator, creaturile şi creaţia Sa la fel ca şi El, după chipul şi asemănarea Lui, cu “iubirea cu care ne-a iubit El cel dintâi”.

Aş zice că, dragostea are de străbătut "o cale îngustă pe care puţini o află" de la minte la inimă şi invers, pentru a deveni strălucitoare, "inima fiind rădăcina minţii" (Sf. N. Aghioritul) şi nu rătăcind pe "un drum lat şi larg pe care mulţi mergând, duc iubirea la pieire şi se duc la pieire” şi anume de la inimă la mintea-creier pentru a o transforma prin “hormonii plăcerii” în "materie cenuşie", în dopamină, depozitând-o în reţelele neuronale "erotizate".

"Inima are nişte raţiuni despre care mintea nu cunoaşte nimic", zicea B. Pascal, evidenţiind “cugetul inimii” despre care au vorbit Sfinţii Părinţi filocalici. În felul acesta, "paza minţii" nu se poate realiza, decât dacă mintea pogoară la inimă, unde-i este locul şi rădăcina, într-un mod duhovnicesc şi ontologic în ce priveşte fiinţa ei spirituală şi fiinţarea.

Multă vreme dragostea bate cu insistenţă la porţile inimii, uitând că Hristos este "calea" şi "uşa". În tinereţe iese de acolo, uneori, iraţională şi "oarbă", în viaţa trăită fără Hristos, alteori, înflăcărată, dar curată, într-o viaţă trăită cu Hristos.

Ulterior, la maturitate, urcă la minte, iar când ajunge aici, creierul care, de obicei analizează la rece orice sentiment şi dă verdicte, reuşeşte să mai atenueze, cu prudenţa-i specifică, vâltoarea inimii şi uite aşa, cu anii şi cu vremea ajungem, pe nesimţite, să iubim tot mai puţin şi să gândim tot mai mult...Adică să nu mai iubim cu inima, ci doar cu mintea, să gândim iubirea şi să iubim gândirea, nu să o mai trăim, devenind mult mai cerebrali în manifestările de afecţiune îndreptate către semenii noştri şi către oricine.

Iubirea "îmbătrâneşte" cu trecerea anilor, întrucât o vedem la copii cât de frumos se manifestă prin atitudini, priviri şi fapte şi mai puţin prin vorbe, iar la adulţi cât de "frumos" se declară prin vorbe şi mai puţin prin atitudini, priviri şi fapte. Se inversează ceva, anume ponderea, rolul şi controlul exercitat de raţiune în raport cu afectivitatea, faptul că devenim, cu vârsta, mai inteligibili şi mai puţin sensibili.

În felul acesta înţelegem, de ce sunt atât de surprinzătoare reacţiile emoţionale ale copiilor, care zic: "Înţelepciunea şi iubirea noastră este jocul", apoi a tinerilor înflăcăraţi, care zic: "Jocul şi înţelepciunea noastră este iubirea” şi cât de calculaţi suntem noi maturii, când zicem: "Iubirea şi jocul nostru este înţelepciunea". A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ şi preponderenţa trăsăturilor dominatoare în desfăşurarea lor cronologică.

Dar, dacă ne gândim bine că, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8), că toată "Legea şi prorocii" sunt cuprinse în porunca dragostei, că "dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni,cap.13,8), perspectiva se schimbă.

Iubirea este şi rămâne cea mai mare dintre virtuţi, iar iubire ortodoxă presupune trăire. În aceste condiţii, parcă tot mai tare, ne putem dori fiecare, să nu mai îmbătrânim, “să rămânem în iubire, să rămânem în Dumnezeu” (I Ioan 4,16), trăind o “tinereţe fără de bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte”,... aşa cumva, oarecum, veşnic îndrăgostiţi...

Mai mult, cât timp tânărul caută iubirea vieţii lui, încă mai manifestă o oarecare disponibilitate afectivă şi deschidere, întrucât în potenţialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumărate persoane care ar corespunde criteriilor sale elective. După ce şi-a întâlnit jumătatea şi s-a format perechea, cercul se închide şi mai mult.

După căsătorie, considerând iubirea o chestiune de intimitate, de jurământ , din nefericire, se ermetizează şi mai tare între zidurile casei, la domiciliu.

Acest mod de a înţelege fidelitatea conjugală, ca închidere şi prizonierat - ca rob al omului şi nicidecum deschidere şi libertate responsabilă - ca rob al lui Hristos, circumscrişi şi proscrişi într-o iubire care exclude de la comuniunea de dragoste, ce trebuie să o avem cu toţi oamenii, după porunca Domnului, indiferent că suntem căsătoriţi ori ba, este o formă îngustă, eronată, egoistă de a trăi acest frumos sentiment - numit dragostea de aproapele.

Alminteri, nu s-au înţeles bine, rosturile conjugale ale soţilor - de a trăi Taina Iubirii, prin a fi şi a rămâne "în Hristos şi în Biserică", care chiar dacă-şi aparţin unul altuia fiind "un trup", datori fiind cu dragostea unul faţă de altul - cu toată credinciosia, nu rămân captivi "trupului conjugal", ci se iubesc, respectându-şi jurămintele - cu toată libertatea fiilor şi a fiicelor lui Dumnezeu.

Toată această aserţiune este o pledoarie a iubirii creştine şi o apologie a Nunţii, în care Mire rămâne Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toţi ceilalţi semeni ai noştri - nuntaşi ai Nunţii noastre, pentru a se putea trăi dragostea şi bucuria Unuia faţă de toţi şi a toţi şi toate faţă de Unul.

Caracterul iubirii autentic creştine este acela că, ea adună şi trebuie să se adune şi să cuprindă pe câţi mai mulţi oameni; ea îmbrăţişează nu numai pe aproapele, care-mi este rudă, soţ, soţie,copil sau prieten, ci şi pe străin şi pe vrăjmaş. Pin urmare, iubirea creştină se manifestă cu extindere şi cuprindere la toţi oamenii, îmbogăţindu-se cu fiecare şi îmbogăţindu-ne pe fiecare şi fiind mai mulţi se adună recapitulativ, adunându-ne în unitate şi armonie de cuget şi simţiri.

Mântuitorul a arătat că, după Învierea de apoi, oamenii "nu se vor mai însura şi nu se vor mai mărita", ci vor fi ca "îngerii lui Dumnezeu, în trup", evocând, astfel faptul că “dragostea nu va cădea niciodată" (Corinteni,cap.13) şi că ea nu se manifestă doar în "bisericuţe", fie ele şi cele de acasă, adică, exclusiv, în familie, ci,mai curând în Biserica, în familia cea mare, unde sunt cuprinşi toţi şi toate, în iubirea întreolaltă, oameni şi Dumnezeu, în care toată lumea devine Biserică.

Formele patologice ale trăirilor afective denotă şi anumite forme de exclusivism şi mizantropie, egotisme dezavuate în parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au considerat că, este suficientă castitatea lor şi iubirea faţă de Mire, fără dragoste faţă de oameni, manifestată prin faptele bune şi compasiune sau pilda bogatului nemilostiv, care a căzut în autosuficienţa iubirii de sine, cu excludere de la această iubire şi a lui Dumnezeu şi a săracului-aproape de poarta sa. De asemenea, şi exemplul fariseului, care a arătat o credinţă rigoristă la precepte şi o iubire împietrită în forme, trăite într-un exclusivism religios faţă de Dumnezeu şi neextrapolate în manifestări şi la semenii săi, în fondul lor.

Aşadar, formula consacrată deja în titulaturile livreşti: "iubesc, deci exist", exprimă o vocaţie creştină, în care cel locuit de Dumnezeu este strămutat în alte evidenţe ale existenţei sale, în care iubirea nu este o filozofie care nu există şi fără de viaţă, ci devine o virtute trăită şi propria sa filozofie de viaţă.

Preot Alin-Cristian Preotu

Pentru despărțiri frumoase

Oamenilor le este cel mai greu să se despartă de ceea ce e vechi…fie că e vorba de o persoană, un obiect, o întâmplare, un sentiment intens trăit cândva, e greu să îi dăm drumul.

Literatura, muzica, cinematografia, mass-media, etc. toate abundă în materiale când vine vorba despre despărţiri şi s-a făcut o adevărată industrie din incapacitatea omului de a trece peste aşa ceva.

În realitate nu ne despărţim de acel cineva sau de acel ceva, ci de proiecţia noastră cu privire la omul sau lucrul respectiv.

O proiecţie împodobită cu diverse gânduri şi idei pe care le spui despre ea sau ţi le repeţi zilnic se transformă într-o poveste, aşa cum o minciună repetată devine adevărul cuiva. Şi ajungi astfel să te ataşezi atât de tare de povestea ta, mai ales dacă e romantică sau tragică, încât ea devine realitatea ta.

De pildă, crezi că acel om (personajul negativ din povestea ta) te-a rănit şi îi decorezi fiinţa cu atribute negative care să-l transforme în călăul inimii tale şi uiţi cel mai important lucru: că acel om a trecut cândva prin viaţa ta, oferindu-ţi şansa de a învăţa ceva important despre tine. Dar nu poţi vedea ce ai avut de învăţat atâta timp cât continui să (îţi) repeţi povestea pentru a mai stoarce unele lacrimi sau sentimente de empatie de la ceilalţi.

Asemenea doamnei Bovary, dacă ai citit cartea, în fiecare dintre noi există o pornire de a deveni eroina unei poveşti, altfel nu ne-ar fascina atât de mult romanele şi filmele cu eroi.

Şi pentru că nu vrem să renunţăm la povestea noastră despre ceea ce percem ca fiind adevărat, ajungem să nu mai putem ierta ce a fost sau să nu ne mai putem ierta pe noi înşine, fapt care mai devreme sau mai târziu ne îmbolnăveşte. Unii oameni nu pot renunţa la poveştile lor nici în pragul morţii, darămite în timpul vieţii. De ce să-ţi faci viaţa o continuă suferinţă?

Creierul nostru nu poate decât să selecteze din amintiri în funcţie de starea emoţională. De aceea, îţi vei aminti mai degrabă cum te-ai simţit decât ce s-a întâmplat în realitate. E normal să fie aşa, dar nimeni nu e mai responsabil decât tine de sentimentele tale.

Dacă povestea îţi creează suferinţă, atunci mai mult ca sigur nu e adevărată. Tot ce e adevărat e momentul prezent şi cum te simţi tu, fără poveste.

Aşadar, să renunţăm la poveşti şi ne va fi mult mai uşor să lăsăm energia să circule în viaţa noastră, reîmprospătând-o mereu. Iar dacă nu poţi scăpa de povara poveştii tale, poate te-ar ajuta mult să o scrii şi să te eliberezi.

Viaţa este despre curgere şi prospeţime…de ce să o trăieşti pe modul “repeat”?

Nu ştiu dacă există vreo despărţire frumoasă, dar cu siguranţă fiecare despărţire are frumuseţea ei, dând naştere la miracole şi vedem asta zilnic. Cu cât o relaţie a fost mai de calitate între doi oameni, cu atât despărţirea va fi mai paşnică.

Despărţirea nopţii de zi dă naştere unui răsărit superb, despărţirea verii de toamnă dă nişte fructe delicioase, despărţirea pruncului de burta mamei îi dă şansa la o viaţă adevărată, despărţirea de omul lângă care nu mai e nimic îţi oferă şansa să cunoşti cu adevărat iubirea şi tot aşa…Şi cel mai important e să te poţi despărţi de tine, de cine ai fost, pentru a-ţi oferi şansa la o nouă viaţă. Şi atunci de ce să nu te desparţi frumos, fără scenarii şi poveşti nemuritoare?

Iar acum eu m-am despărţit de aceste cuvinte pe care sufletul meu mi le-a cerut să le dau drumul pe această pagină.

de Adela Haru
http://lifeinbalance.ro/

Fericirea se află în noi!

Fericirea nu se măsoară în cuvinte, nu se cântărește în avuții și nu se rezumă la zile bune și mai puțin bune. 

Fericirea nu poate fi descrisă, este aidoma iubirii căreia nu-i poți da o definiție clară și complexă, dar pe care o simți cum se dezvoltă înăuntrul tău. 

Fericirea nu este o culoare, nu este un parfum deși simți cum îți colorează viața în mii de nuanțe splendide și cum o parfumează cu mici momente de nebunie și euforie. 

Fericirea este o stare. Este un dar pe care ți-l faci singur sau îl faci celor din preajma ta. 

Fericirea este un miraj, o iluzie până în clipa în care descoperi puntea de legătură între ea și tine. 

Fericirea nu este departe, nu este scumpă, și nu, nu este de vânzare. 

Fericirea se află înăuntrul tău, încălzindu-ți sufletul, hrănindu-l, având grijă de el în timpul călătoriei vieții tale. 

Fericirea nu are nevoie de lux pentru a sălășlui în inimi ci doar de puritate, nu are nevoie de cine sofisticate ci doar de hrană îndestulătoare, nu are nevoie de spațiu ci doar de un suflet micuț dar comod în care să se dezvolte. 

Fericirea este emoție pură, contagioasă deseori, care-ți inundă sufletul și-ți pompează în vene optimism și credință, speranță și iubire, iertare și generozitate. Pentru că atunci când ești fericit ești tu cel adevărat, pentru că fericirea scoate ce este mai bun din tine, pentru că fericirea te face să zbori, să dansezi, să te simți unic, special, iubit. 

Pentru că fericirea nu e departe și pentru că nu călătorește cu trenul, pentru că fericirea se află în noi și nu trebuie să plecăm în căutarea ei, pentru că fericirea își așteaptă proprietarul, este suficient să ne deschidem inimile și să-i urăm „bun venit!”, restul va veni de la sine.

Pentru că fericirea nu are măsură și se potrivește oricui, îndrăznește să o îmbraci și poart-o întotdeauna cu plăcere și umilință. Pentru că fericirea este magie în toate sensurile posibile, îndrăznește să-i descifrezi trucurile și fii tu magicianul care o scoate din pălăria inimii. 

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Capcanele creierului.

Creierul uman este un mecansim complex, miraculos, dar de multe ori, modul cum îl folosim, îl poate transforma, în cel mai mare duşman.

1. ‘Nu eu sunt, tu eşti.’

De multe ori, mintea ne face să credem că nu suntem fericiţi din cauza a ceva. Din cauza soţului, din cauza părinţilor, sau a altei persoane din viaţa noastră. Aruncăm învinuiri în jur, fără să ne gândim deloc. De fapt, chiar noi înşine suntem cei responsabili pentru vieţile noastre şi nu cei din jur. Trebuie să învăţăm să ne asumăm responsabilitatea pentru sentimentele noastre, pentru situaţia în care suntem. A ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce simţim, fără a-i mai învinui pe ceilalţi, este primul pas către fericirea adevărată.

2. Dacă aş fi avut…

Minţile noastre reuşesc să ne păcălească că vom fi fericiţi când vom ajunge într-un anume punct, atunci când vom arăta într-un anume fel, atunci când vom avea un anume job, sau orice altceva.

Nimic nu este mai greşit decât a ne condiţiona fericirea în felul acesta. Da, atunci când atingem anumite ţinte, ne vom simţi fericiţi, dar doar pe moment. Cei care îşi doresc un confort emoţional care să fie de mai lungă durată, trebuie să conştientizeze că dorinţele sunt un şuvoi nesfârşit, pe care nu îl vom opri niciodată şi că nu doar îndeplinirea lor ne va face fericiţi.

3. Îmi plac lucrurile exact aşa cum sunt şi nu vreau să se schimbe niciodată.

A crede aşa ceva este ca şi când ţi-ai da voie în cădere liberă. Viaţa este o călătorie cu schimbări constante. Pe unele le putem controla şi pe altele nu. A rezista schimbărilor sau a încerca să controlezi schimbările care survin în viaţă este auto-distructiv. Din păcate, noi oamenii care ne dorim perfecţiunea, nu suntem echipaţi cu astfel de noţiuni care să ne definească lumea ca ansamblu de transformări. Schimbarea este normală, este naturală. A fi adaptabili este foarte important pentru starea noastră generală de bine.

4. Dacă nu mi s-a întâmplat până acum, nu mi se va întâmpla niciodată.

Minţile noastre sunt descurajate şi deziluzionate chiar atunci când succesul se află după colţ. Perseverenţa este însă, foarte importantă pentru a obţine fericirea. Nu îţi lăsa mintea să te păcălească ca să renunţi! Nu ştii niciodată care sunt darurile zilei de mâine. Poate, pentru a-ţi îndeplini un vis, nu îţi mai trebuie decât o zi.

5. Voi evita lucrurile pe care nu îmi place să le fac.

Minţile noastre încearcă să ne păcălească şi de fiecare dată, încercăm să ocolim lucrurile care sunt mai dificile. Totuşi, chiar practica o demonstrează, acel ceva care cere cea mai multă strădanie, ne oferă şi cea mai mare recompensă, dar şi posibilitatea de a evolua. De ce să amânăm? Procrastinarea, nu ne aduce prea multe beneficii. Este mai bine să „atacăm” cele mai dificile treburi, iar rezolvarea lor ne aduce multe satisfacţii.

6. Lumea este un loc înfricoşător şi mi se poate întâmpla ceva rău.

Minţile noastre ne spun că sunt multe lucruri pe care nu le putem noi controla. Frica este o emoţie puternică pe care creierele noastre o folosesc pentru a lua ceea ce este mai bun din noi. Trebuie să avem încredere în bine şi că nimic rău nu ni se poate întâmpla.

7. Mă voi decide atunci când voi şti sigur ce vreau să fac.

Când ne gândim prea mult asupra fiecărei decizii, te împiedică să evoluezi. Să analizăm riscurile şi avantajele, să facem un plan sunt aspecte importante, dar nimic nu se întâmplă până când nu intrăm cu adevărat în acţiune.

Rareori avem cu adevărat toate detaliile unei probleme, astfel încât să putem să stabilim de la început fiecare pas şi fiecare acţiune pe care o vom întreprinde. Cel mai bine este să nu mai amânăm şi să acţionăm! Iar nici eşecul nu înseamnă sfârşitul lumii. „Fiecare adversitate, fiecare eşec, fiecare durere în piept poartă cu sine un beneficiu egal dacă nu, chiar mai mare.” – Napoleon Hill.

8. Ştiu că ar trebui, dar…

Minţile noastre încearcă să ascundă efectele obiceiurilor negative şi de aceea caută tot felul de scuze. Aceasta este foarte cunoscută mai ales atunci când vine vorba despre probleme de sănătate. De exemplu, aţi auzit de multe ori persoane care spun: „Ştiu că nu ar trebui să mai fumez, dat mă ajută să îmi menţin greutatea”. Dar nu îţi mai lăsa mintea să îţi joace astfel de feste!

9. Visurile devin realitate doar pentru cei care au noroc.

Minţile noastre ne păcălesc uneori că am fi victimele soartei. Ne fac să credem că „nimic bun nu mi se întâmplă”. Ceea ce creierul nostru creditează ca fiind norocul altora, înseamnă de fapt ani de muncă şi pregătire pentru ei. Crezi în visul tău, urmează-l cu toată inima şi vei fi surprins/ă de cât noroc poţi să ai! „Cred cu tărie în noroc şi am descoperit că munca persistentă aduce din ce în ce mai mult.”- Thomas Jefferson

10. Nu pot.

Minţile noastre ne fac să credem că nu vom reuşi niciodată. De exemplu, ai auzit adesea: „Nu voi reuşi să învăţ niciodată să învăţ acest lucru. Sunt prea bătrân.” Sau… „Nu pot să merg în acel loc, nu am destui bani.” Să nu cazi niciodată în această capcană. Suntem plini de potenţial, chiar dacă circumstanţele adaugă un anume grad de dificultate. Dar adevărul e că putem, putem să avem tot ce ne dorim şi să îndeplinim fiecare vis! Henry Ford spunea: „Ceea ce crezi de obicei că poţi sau că nu poţi este de obicei adevărat.”

Un articol via http://www.dumblittleman.com

Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

"Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Iisus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

sursa:efemeride.ro

”Să comunicăm....lumină!”

”A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină". Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)

Vorbim despre lumină, o căutăm, o dorim cu sete, dar cât ştim despre ”lumină”? Nu la lumina soarelui ne referim acum, lumina soarelui e şi sub nori şi, la fel ca ea, lumina noastră e ascunsă şi sub mintea întunecată de gândurile ei tulburătoare. Acest mare teolog, Părintele Dumitru Stăniloaie, a spus că făptura dezvoltată duhovniceşte luminează, că însăşi frumusețea noastră lăuntrică e lumina pe care o împărtăşim cu ceilalți. ”Să comunicăm lumină”, iată ce frumos spus! Dacă suntem frumoşi duhovniceşte, dacă-n cămările ascunse ale ființei noastre e ”omul adevărat”, acela delicat, frumos, scăldat în gânduri armonioase şi-n dragoste, noi comunicăm lumină către ceilalți. Dacă-n ființa noastră cea tainică nu încape ura şi deznădejdea, dacă nu cunoaştem răzbunarea, nici resentimentul, dacă regretele şi suferințele din trecut nu ne-au aşezat nori negri în minte şi în suflet, lumina noastră se va transmite tulburător celor de lângă noi, care ne vor iubi şi dacă nu vor vrea să ne iubească. ”Fiecare se umple de lumina celuilalt”, iată! Dar, să nu aşteptăm să fim un vas mereu luminat de lumina altuia, să nu căutăm doar hrană – în forma luminii şi-a iubirii - care vine din afara noastră, cum excesiv şi tulburător facem, să nu fim nişte trântori, când ni s-a dăruit puterea de a lucra şi a ne face mierea în noi înşine. Acest ”om duhovnicesc”, acest om frumos, acest om blând şi delicat după care tânjim tainic este un ”om posibil” în interiorul fiecăruia dintre noi. Dar, pentru a ajunge la el, pentru a-i atinge gingăşia, candoarea şi frumusețea, avem nevoie să fim ca albinele, să lucrăm, inclusiv prin rugăciune, dar – mai ales – printr-o continuă veghe de sine, la dezvăluirea omului duhovnicesc din noi. N-am spus că putem crea acest om duhovnicesc, ci că el este deja creat, noi trebuie doar să dăm deoparte vălul iluziei, vălul negru al minții, urâtul acumulat în experiențele noastre din trecut. ”Lumina se actualizează în iubire” – iată! Să iubim înseamnă să înțelegem neputiința umană, chiar neputiința celuilalt de a avea în el lumină şi, dacă noi avem lumina aceasta, i-o vom ”comunica” şi celui ce n-o are. Iubirea din noi nu-l va dori pe celălalt pedepsit, fiindcă iubirea ştie că răul de rău e lovit: cum ar putea iubirea lui Hristos să întoarcă palma, când iubirea lovită îşi întoarce şi obrazul celălalt? Nu iubirea pedepseşte, nu Dumnezeu e sursa pedepsei, a suferinței şi a deznădejdii, ci chiar lipsa ei. Ființele umane pot ieşi din orice fel de noapte a existenței prin iubire şi împărtăşind această iubire cu ceilalți. Gândurile frumoase, dorința de a sprijini, de a dărui, de a scoate din noi înşine demonii fricilor, aşteptările negre, disperările, furia şi judecata aspră, vina şi zbuciumul, ne ajută să ştergem păcatul (adică neştiința noastră, căci neştiința ne e păcatul, cum spune David Hawkins) şi să vedem, şi să trăim în noi înşine lumina şi iubirea. 

Nu-i îndeajuns să facem o cruce, să aprindem o lumînare, să tăiem un miel şi să ne gândim la Hristos ca la o legendă; suntem aici să aprindem lumina interioară, iubind neîncetat, iubind şi atunci când avem toate motivele să n-o facem sau, mai ales, atunci! Să comunicăm lumina, să fim lumină unii pentru alții înseamnă să trăim experiența ”învierii lui Hristos”!

de Maria Timuc

http://m.jurnalul.ro

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...

Poate că...

Vei întinde mâna să ridici în corabie un om care strigă că se îneacă şi tu vei cădea. Şi nu se va mai sinchisi vreodată să te scoată din valuri...te va mai şi arăta cu degetul că ai căzut...

Vei întinde mâna să hrăneşti pe cineva, se va sătura şi apoi te va înjura. Sau te va muşca. Sau îţi va deveni dintr-o dată cel mai aspru judecător...

Vei invita un suflet înfrigurat, îndurerat, însingurat, în casa ta într-o seară ploioasă de toamnă... Iar după ce se va încălzi, se va îmbăia, va mânca bine şi se va odihni în patul pe care i l-ai pregătit cu drag te va scoate afară, în plină iarnă...

Vei întinde mâna să ajuţi un om căzut la pământ, se va ridica, se va scutura de praf, va prinde puteri, ţi-o va lua înainte şi... Îţi va purta apoi pică toată viaţa!

Vei face un bine cuiva, iar pe de altă parte ţi se va lua ceea ce îi era mai drag sufletului tău...

Vei pansa răni şi vei primi pumni.

Vei oferi flori şi vei primi bolovani.

Vei dărui alinare şi vei primi judecăţi. Vei dărui sprijin şi vei primi cuţite în inimă.

Vei dărui timp şi vei primi reproşuri. Vei dărui încurajări şi vei primi priviri dispreţuitoare.

Vei ridica şi vei cădea mai rău.

Vei susţine şi te vei prăbuşi.

Vei alina setea şi vei primi venin.

Vei sătura foamea şi vei primi otrăvuri.

Vei da aripi, iar tu vei fi mai lovit...

Nu te opri!

Chiar dacă uneori se pare că nici un bine nu rămâne nepedepsit aici pe pământ.

Chiar dacă uneori se pare că cineva se străduieşte parcă din răsputeri să te facă să îţi promiţi că nu vei mai face un bine în viaţa ta.

Chiar dacă uneori ajungi la exasperare şi te întrebi de ce oare a face răul este atât de la îndemână, în timp ce dacă te hotărăşti să faci un bine lumea se va întoarce într-un fel sau altul împotriva ta.

Da, dar miza e mare.

Oricât ar durea să îl faci pe unul şi să nu îl faci pe celălalt, nu uita că atunci când vom pleca de aici, vom pleca doar cu ele: cu binele şi cu răul pe care l-am făcut. Aşa că în loc să sudui, să te dai cu fundul de pământ, să îţi plângi de milă şi să faci pe victima neînţeleasă, mai bine aminteşte-ţi că şi tu ai răspuns de atâtea ori în acelaşi fel vreunui bine făcut.... Şi mai bine mulţumeşte-le celor care nu îţi răsplătesc binele pe care l-ai făcut aici.

Uneori cele mai frumoase palate sunt cele construite din bolovani pe care alţii le-au aruncat în noi.

Cele mai îndrăzneţe aripi ne-au fost puse de cei care ne-au rănit cel mai mult...

Cele mai frumoase flori au crescut acolo unde am plâns cel mai cu foc...

Iar cei care ne-au răsplătit binele cu rău ne-au făcut cel mai frumos cadou: ni L-au îndatorat pe Dumnezeu!

Aşa că nu, nu te opri...

Dăruieşte aripi, chiar dacă tu vei fi mai lovit.

Dăruieşte-ţi inima, chiar dacă tu vei fi mai strivit.

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...

Cel care ne-a iubit cel mai mult, Cel care a venit să ne mântuiască, Cel care a înviat a treia zi.... aşa a murit!

de Alexandra Svet 
http://pandoras.realitatea.net/svet

“Celălalt” este oglinda în care să privim și ne înțelegem

Răsare iar soarele peste noi şi mica noastră lume… Un strop de albastru ce ni s-ar părea străin şi gol, dacă nu ar fi “celălalt”! Ce ar fi viaţa fără un “celălalt” cu care să o împărţim la doi, trei sau mai mulţi? Pentru ce ne-am mai trezi, pentru ce ne-am mai da jos din pat în fiecare dimineaţă, dacă nu ar fi acest “celălalt”… fără de care mâncarea nu are gust şi viaţa nu are culori? Ce rost ar mai avea fiecare lucru învăţat, dacă nu ar exista “celălalt” cu care să îl discutăm, să îl punem în aplicare şi să îl evaluăm. 

“Celălalt” este oglinda în care să privim şi ne înţelegem, este motivul pentru care nu ne simţim singuri, prin care simţim atingerea îngerilor şi iubirea divină! “celălalt” este felul în care cerul ne spune că ne iubeşte! “celălalt” înseamnă provocare, dar şi siguranţă, înseamă competiţie, dar şi victorie, înseamnă diferenţa între a fi şi a nu fi! Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi dacă nu am avea un “celălalt” în viaţa noastră. Să închidem ochii şi să ne imaginăm cum am merge mecanic printre oameni, cum ne-am face automat treaba şi ne-am întoarce într-un cămin ce nu ar fi acasă! Cum ne-am grăbi să adormim sperând că măcar în vis să îl întâlnim pe “celălalt”, fie că este el iubit, prieten, copil, părinte…acel cealălalt care dă un sens fiecărei bătăi de inimă. 

Şi acum să facem exerciţiul invers şi să ne imaginăm că toţi oamenii din jur sunt “celălalt”… că nu este nevoie să ştim cum îl cheamă şi ce face… pentru a-l considera pe cel de alături, un “celălalt”, o părticică din propria fiinţă, un om pe care divinitatea ni-l scoate în cale pentru a ne spori bucuria şi înţelegerea, înţelepciunea şi puterea de dăruire şi iubire! “celălalt” devine astfel oglindirea CHIPULUI ŞI A ASEMĂNĂRII şi susţinerea de care avem nevoie pentru a trece de la mersul pe jos la zbor! 

Şi cu toate acestea cât de uşor ne este să îl judecăm pe “celălalt”… să îl răstignim pe propriile noastre frici, şi să îl bicium cu gândurile noastre întunecate, ce uşor este să vedem în el tot ceea ce urâm la noi şi să îl condamnăm pentru ceea ce ştim că îi facem… cât de simplu este să îl încătuşăm în prejudecăţile noastre şi ce firesc găsim motive pentru a nu îl iubi… căci puţini oameni sunt în stare să iubească oglinda care îi arată aşa cum sunt ei de fapt… 

Într-o lume în care nu facem altceva decât să îl căutăm pe “celălalt”, nu ne rămâne decât să învăţăm să îl vedem în orice om… altfel viaţa va fi călătoria unor însinguraţi pe care doar propria umbră îi însoţeşte peste tot! 

astrosofia.ro

Când pierderea este un câștig

Ne ataşăm aşa de repede de oameni că, atunci când trebuie să mergem mai departe, ne este foarte greu. Oamenii şi experienţele trăite lângă ei fac parte din viaţa noastră doar pentru o vreme, puţini pentru totdeauna. Foarte puţini. Pe ceilalţi îi întâlnim cu un scop. Apoi când rolul lor în viaţa noastră s-a încheiat trebuie să acceptăm despărţirea. Să o depăşim chiar dacă ne e greu.

Uneori ne încăpăţânăm să rămânem sau să ţinem lângă noi oameni ce şi-au încheiat misiunea. Şi-atunci ajungem să ne despărţim în condiţii urâte. Pentru că am forţat lucrurile, pentru că locul nostru nu mai era acolo. Ne încăpăţânăm pentru că ne ataşăm, sau ne îndrăgostim, sau ajungem să iubim. Sau cel puţin aşa credem. Chiar dacă relaţia nu mai merge, noi rămânem fixaţi pe omul acela, îl vrem, ne visăm doar lângă el, ignorăm toate semnalele negative, suntem orbi cu ochii deschişi. Pentru că dacă acceptăm că până aici a fost şi-i dăm drumul, habar n-avem ce urmează dar bănuim că va fi rău. Şi ne e teamă de ce va urma. Mai mult, suntem convinşi că aceasta este persoana pentru noi, singura care ne va face fericiţi. Nu ne mai interesează altceva sau altcineva. Pentru că siguranţa a ceea ce cunoaştem ne oferă confort.

Şi totuşi, povestea se termină iar drama este fără margini. Suntem siguri că s-a dus totul, până şi sensul existenţei. Totul. Nimic nu mai are sens. O vreme contează doar durerea. Ne plângem pierderea şi aşteptăm să treacă viaţa. Până când, uşor, uşor viaţa începe să aibă sens, din nou. Iar într-o zi începe o altă poveste, cu altcineva, mai bun, mai potrivit, mai pentru noi. Acest cineva va rămâne o vreme în viaţa noastră, până când îşi va consuma rolul. Fie ne va învăţa ceva despre viaţă, ceva ce trebuie să învăţăm, fie doar ne va arăta ceva din viaţă. Apoi va merge mai departe. Şi tot aşa se va-ntâmpla până în ziua în care cineva rămâne. Acel cineva este cel mai bun pentru noi. El este motivul pentru care toţi ceilalţi au trebuit să plece, motivul pentru care celelalte relaţii nu au mers.

Când se termină o relaţie pentru că nu a mers, aproape întotdeauna urmează ceva mai bun. Aşa că nu te încăpăţâna să rămâi acolo unde nu mai este locul tău, altceva mai bun te aşteaptă. Întotdeauna! Pentru că viaţa înseamnă evoluţie, înseamnă să mergi mai departe şi să nu-ţi pierzi niciodată încrederea.

 

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Dacă începi curăţenia de primăvară...

Am asistat, la un moment dat, la o discuţie interminabilă şi foarte incendiară a unui cuplu în aparenţă matur. Ea îl ruga pe el să o ajute la curăţenia de Paşte, el nu prea dădea semne că s-ar grăbi să ofere acest ajutor, ba chiar părea deranjat că a apărut, din nou, această solicitare. Discuţia a degenerat cu mare uşurinţă, astfel încât am asistat la scoaterea la suprafaţă a tuturor ”gunoaielor” emoţionale pe care acel cuplu le-a ascuns sub ”preşul” căsniciei, mai bine de 20 de ani! Şi asta, pornind de la o aparent banală iniţiativă a curăţeniei de primăvară …

Poate că scandalul şi tensiunile generate de acesta vor duce, pentru acest cuplu, acolo unde este nevoie să ajungă fiecare dintre parteneri: la recunoaşterea adevăratelor mize ale continuării relaţiei ca un cuplu conflictual şi, în acelaşi timp, la curăţenia interioară personală care se reflectă în curăţenia exterioară şi în curăţenia casei pe care o împart împreună.

O bună parte a relaţiilor de cuplu pe care se întâmplă să le observ prin prisma meseriei mele, au ca miză obţinerea atenţiei, a grijii celuilalt. O altă parte a relaţiilor – mult mai semnficativă, cantitativ, din păcate – au ca scop obţinerea banilor celuilalt, a anumitor avantaje printre care o locuinţă, acceptarea socială, un statut social de ”femeie măritată” sau ”bărbat la casa lui” şi ”intrarea în rândul lumii” sunt mereu amintite.

Acesta este tabloul trist al unei iubiri interesate, o ”iubire” ce conţine manipulări, şantaj, şi, poate într-o şi mai mare măsură, frustrări, dezamăgiri şi o mare nefericire în doi. Toate scoase la suprafaţă de … o banală propunere de curăţenie de primăvară.

Nimeni nu îşi poate face curăţenie în propria casă dacă nu priveşte mai întâi în faţă gunoiul. Dacă doreşti să îţi faci curăţenie într-o cameră, tu începi întotdeauna prin a privi cu atenţie tot ce există în ea.

Unele lucruri îţi trezesc amintiri frumoase, aşa că le priveşti cu încântare, le ştergi de praf şi le dai o nouă strălucire. Altele trebuie reparate, aşa că îţi propui să faci acest lucru.Unele obiecte nu îţi mai folosesc la nimic, aşa că trebuie aruncate. În această categorie intră vechile ziare şi reviste, sau vasele folosite din carton, pe care le poţi arunca pe loc la coşul de gunoi, fără prea multe emoţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii atunci când îţi faci curăţenie în cameră.

La fel se petrec lucrurile şi atunci când îţi faci curăţenie în casa minţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii pentru că anumite convingeri trebuie aruncate la coşul de gunoi. Aruncă-le cu aceeaşi seninătate cu care arunci resturile alimentare după ce ai terminat de mâncat.

Cine mai stă să caute prin coşul de gunoi pentru a recupera resturile alimentare de ieri şi pentru a-şi prepara cina de astăzi?

În mod similar, ce rost are să cauţi prin resturile mentale de altădată pentru a recrea experienţele de mâine?”

A face curăţenie în interior … nu este însă întotdeauna uşor şi depinde cât de mult eşti motivat să faci asta, cât de mult te mobilizezi, cât de mult ai conştientizat că nu îţi mai place viaţa ta aşa cum este, că ai ajuns să te învârţi într-un cerc aproape patologic, că îţi faci singur rău dacă nu te opreşti şi dacă nu schimbi direcţia în care îţi investeşti energia.

Aminteşte-ţi că, de cele mai multe ori, atunci când faci curăţenie în dulapul cu haine, îţi este destul de greu să renunţi la diverse obiecte vestimentare pe care nu le-ai mai purtat demult, doar-doar le mai porţi la un moment dat, sau care te leagă, emoţional de cineva, sau ai schimbat stilul şi ai renunţat să le mai porţi … astfel încât, de la an la an, atunci când mai arunci o privire prin dulap, le regăseşti, te uiţi la ele, te miri că le-ai regăsit, şi, de cele mai multe ori, le muţi pe alt raft – nu vrei să ”scapi” de ele, ştiind că oricum nu îţi mai folosesc la nimic.

Poţi extinde intenţia de a scăpa de lucruri care nu îţi mai folosesc, la tot felul de obiecte adunate în casă şi care nu îşi mai justifică prezenţa, invadându-ţi spaţiul, trezindu-ţi, unele, chiar amintiri neplăcute. Nici măcar de acestea din urmă nu vrei să ”scapi”, aşa că le mai păstrezi. La fel şi cu gândurile negative, cu credinţele şi convingerile nesănătoase despre propria persoană, despre viaţă, despre relaţie, despre familie, la fel şi cu atitudinea pe care o generează astfel de convingeri limitative.

A începe să faci curăţenie în interior are legătură cu nivelul şi intensitatea conflictului interior, care apare atunci când duci o luptă între ceea ce vrei cu adevărat să trăieşti dar nu trăieşti, şi ceea ce ”eşti forţat” să accepţi în viaţa de zi cu zi. Atingerea masei critice a insuportabilității conflictului interior este cea care aduce la cabinet acele persoane care au realizat că trebuie să facă această curăţenie interioară, că nu mai pot ascunde sub ”preş” diverse comportamente de care nu mai au nevoie: frica de a lua decizii sănătoase pentru propria viaţă, ruşinea de a se manifesta ca oameni integri, timiditatea sub care ascund nevoia de a trăi frumos.

Sensul conflictului interior este tocmai această curăţenie interioară – dacă vrei să (re)găseşti locul din care poţi începe să trăieşti o viaţă frumoasă şi sănătoasă din punct de vedere emoţional şi dacă vrei şi ai curajul să fii fericit.

Probabil cuplul la al cărui conflict am asistat va reuşi, la un moment dat, să înţeleagă că următoarea curăţenie – de primăvară, de vară, de toamnă sau de iarnă – poate avea rezultate pe termen lung doar dacă fiecare începe această curăţenie … din interior. Şi că doar aşa poate trece de la stadiul de cuplu conflictual, la stadiul de cuplu aşa-numit funcţional.

Iar ţie, indiferent că te afli sau nu într-o relaţie şi vrei să începi curăţenia de primăvară … îţi doresc să poţi să trăieşti în Armonie, este tot ce contează!

de psiholog Mona Georgescu

Da, pierdem oamenii care ne iubesc

Ştim cine sunt oamenii pe care îi iubim. Ne învârtim după ei ca după soare. Ajungem în 5 minute când au vreo problemă. Avem grijă să fie la căldură, să nu umble prin frig, să nu tragă de sacoşe şi  în general, să le luăm orice greutate de pe umeri.

Însă ştim cu adevărat, care sunt oamenii care ne iubesc? Ştim, cu adevărat, cine sunt cei care prin prezenţa lor constantă şi discretă ne fac viaţa mai uşoară? Realizăm, cu adevărat, că avem tot timpul mâna lor pe umăr ca să ne îmbărbăteze şi gata să ne susţină atunci când suntem pe punctul să cădem? 

Oamenii care te iubesc sunt, în general, foarte discreţi. Adevărata iubire se poartă în suflet, nu se trâmbiţează pe toate drumurile. Gesturile lor pot părea mici şi banale, pentru că sunt gesturi care se repetă zi de zi, clipă de clipă. Şi totuşi, valoarea lor tocmai din asta vine. 

Cine mai observă o casă curată în care să-ţi fie drag să intri şi să te odihneşti, o mâncare caldă în cuptor, o lumină aprinsă care te aşteaptă... Sunt gesturi mărunte, a căror frumuseţe, iubire şi sacrificiu nu le observi decât atunci când le pierzi. Atunci când intri într-o casă pustie şi rece, pe întuneric şi nu te mai aşteaptă nimeni cu lumina aprinsă ca să-ţi îndrume paşii.

Da, pierdem oamenii care ne iubesc. Îi pierdem pentru că nu ştim să facem diferenţa între ei şi cei care ne folosesc. Confundăm interesul pentru bani şi pentru atenţie al unora, cu grija şi cu iubirea. Confundăm dependenţa cu iubirea şi minciuna cu adevărul. Şi pierdem oamenii care ne iubesc cu adevărat, care merg în vârful picioarelor când dormim, care ne mângâie în linişte când suntem supăraţi şi amărâţi, care nu cer niciodată nimic de la noi, dar care sunt gata în orice moment să ne ofere totul...

Şi după ce îi pierdem, ne izbeşte un adevăr dureros. Că uneori oamenii pe care îi iubim nu sunt întotdeauna aceiaşi cu oamenii care ne iubesc.

autor necunoscut

De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!

Nu ai nevoie de nimic pentru a simţi abundenţa. Iar dacă reuşeşti să simţi abundenţa, viaţa va continua să-ţi trimită daruri. Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Acesta e cel mai mare Secret. Energia nu moare niciodată! 

A te cunoaşte pe tine însuţi şi Să fii tu însuţi! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”. (Matei 6.33) 

Regatul lui Dumnezeu este o stare de a fi, o stare de conştiinţă. Acesta este locul în care se află comoara ta. În acest mod şi nu în altul, vei deveni tu sănătos, fericit şi împlinit. Aceste “lucruri” în viaţă sunt un rezultat al stării tale de a fi. Îndrăzneşte să trăieşti viaţa pe care ai visat-o pentru tine. Mergi înainte şi fă ca visele tale să devină realitate. Împărtăşirea Iubirii nu te va face niciodată slab, ci din contră, te va înălţa. Să te înalţi înseamnă să fii mai drept, să te apropii mai mult de Înaltul cerului. Iar cerul înseamnă libertate. Te va binecuvânta. 

Nu contează dacă cel de lângă tine nu îţi răspunde la fel, tu mulţumeşte-i pentru oportunitatea minunată de a simţi iubirea înăuntrul tău şi de a o lăsa să te înalţe şi să te binecuvânteze. Iubirea nu te face niciodată inferior. Capacitatea de a visa, şi de a lupta ca să obţinem ce dorim, e un dar extraordinar. Oamenii care au îndrăznit să viseze, şi nu s-au lăsat doborâţi de împrejurări, au schimbat viaţa lor şi pe a celorlalţi. 

“Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, intreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!”

Ne credem superiori, dar oare suntem?

 

Ne place să ne credem mai buni decât alții. Să îi judecăm, să râdem de ei în față, sau în spate. Ne credem superiori și ne batem cu pumnii în piept că noi am fi făcut așa si așa. Mult mai bine, în orice caz. Mult mai repede. Ne pricepem la toate. Mai ales la cuvinte. Suntem primii care am arunca piatra considerându-ne fără pată, fără păcat. Sau oricum, cu mai puține păcate, sau mai mici. Și toate justificabile.

Nu știu ce sau cine ne dă dreptul să îi condamnăm pe ceilalți pentru faptele lor. Nu știu de ce suntem convinși că, într-o situație în care nu ne-am aflat niciodată, încă, noi am fi grozavi. Îi privim cu superioritate pe cei aflați în dificultate si ne gândim că își merită soarta pentru că sunt așa și așa. Sau că era normal să fie pedepsiți pentru că au făcut aia și cealaltă. Cine știe mai bine ca noi să dea lecții de morală?

Am devenit atât de superficiali încât ne interesează numai ambalajul omului cu care venim în contact. Ce casă are, ce mașină, ce îmbracă, ce locuri frecventează, cu cine. Suntem atât de grăbiți încât nu mai avem timp decât să împărțim etichete în stânga si-n dreapta. Bogat, sărac, elegant, branduit, fără gust, prost, îngâmfat și tot așa. Iar eticheta vine la pachet și cu judecata potrivită. Emisă de noi, evident.

Ne atrag doar aparențele și judecăm numai după ele. Nu ne interesează motivația din spatele faptelor omului pe care îl judecăm. Nu avem timp pentru explicații. Avem timp doar să judecăm. E mai simplu așa. Mai mult, greșim gândindu-ne că și ceilalți ar trebui să fie ca noi, sau măcar să acționeze ca noi. Suntem egocentriști, de la noi pleacă totul. Dacă nouă ne place, ăsta e trenul. Ar trebui să le placă si celorlalți. Nu? Uităm cât suntem de diferiți, uitam căt suntem de speciali cu toții, uităm că avem aceleași drepturi. Că suntem egali. Cel care are, nu îi este superior celui mai puțin norocos, pentru că în viață lucrurile nu stau niciodată pe loc. Și dacă astăzi considerăm că suntem in măsură să-i judecăm pe alții, nu știu dacă mâine va mai fi la fel.

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Trenul vieții…

Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită. Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni. Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.

Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Dacă ai curaj să spui “Adio”, viața te va recompensa cu un nou “Încântat de cunoștință”. Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!

de ieromonah Hrisostom Filipescu