Îmi permit să scriu despre o nevoie mai ciudată pe care am identificat-o în oameni: nevoia de perfecţiune, asta după ce ani de zile am fost si eu un mare fan al acestei minunate iluzii.
Atribuim oamenilor trăsături pe care nu le au, proiectăm asupra lor din nevoia de a fi ceea ce ni s-a zis că “ar trebui” să fim, iar apoi spunem că suntem dezamăgiţi. Şi cel mai grav e atunci când suntem dezamăgiţi de noi înşine, după ce ne-am setat nişte standarde inuman de înalte.
Am înţeles că nimeni nu ne poate dezamăgi pentru că nimeni nu ne poate amăgi, excepţie noi înşine.
Ne amăgim şi ne dezamăgim singuri. Pentru că proiectăm asupra celorlalţi neîmplinirile noastre şi credem că ceea ce alţii fac sau trăiesc este “mai perfect” decât viaţa noastră. Ne lăsăm atât de uşor păcăliţi pentru că undeva înăuntrul nostru mai există o speranţă naivă că va veni ziua în care vom atinge perfecţiunea şi ne vom primi recompensa pentru asta.
Dar ce fel de recompensă aşteptăm? Unii nutresc speranţa că îi aşteaptă raiul, alţii se amăgesc că aşa vor fi în sfârşit iubiţi şi acceptaţi, iar alţii visează ziua în care lumea întreagă îi va diviniza. Din câte ştiu, nici măcar o statuie cu lauri ridicată în cinstea meritelor cuiva nu încălzeşte cu nimic. Pe cine păcălim de fapt?
Căci fiecare om minunat pe care îl admirăm de departe sau îndeaproape e înainte de toate om şi are calităţi pur umane, iubite sau respinse şi renegate de-a lungul timpului de către toate dogmele sociale şi religioase.
Mă întreb deseori ce anume ne îndreptăţeşte să avem atâtea aşteptări de la cei pe care îi iubim, de la cei pe care îi admirăm sau mai rău, de la cei care din tot ce fac rezultă foarte clar că nu au învăţat nimic de la această viaţă? Pe ce ne bazăm atunci când avem aşteptări? Nu cumva pe capcana perfecţiunii în care am căzut deja şi nu ne dăm seama?
Personal, am început să trăiesc la un alt nivel de libertate în momentul în care am renunţat la nevoia de a fi perfectă în ochii mei şi ai “lumii”. În momentul în care am decis să-mi accept şi chiar să îmi arăt vulnerabilitatea sau părţile pe care le respingeam şi le consideram urâte la mine, a fost ca şi cum m-aş fi aruncat într-o apă adâncă…eliberată…Au fost şi oameni care s-au speriat când le-am arătat şi acea parte a mea şi s-au îndepărtat pentru că nu mai corespundea imaginii pe care mintea lor a proiectat-o asupra mea. Dar asta deja nu mai era responsabilitatea mea.
Şi tot atunci am înţeles că nu am nevoie de oameni în preajma cărora nu pot fi eu însămi. Degeaba eşti pasăre şi ai aripi dacă tu alegi să locuieşti într-o colivie doar pentru că acolo sunt şi alte păsări cărora le este teamă să zboare.
Aşa am descoperit că frumuseţea stă mereu ascunsă între imperfecţiuni, aşteptând ca cineva să o vadă…precum o carte valoroasă dintr-o bibliotecă plină de praf.
Pornind de la o replica de-a lui Marcel Proust, eu zic să lăsăm nevoia de a face lucrurile perfect, ca la carte, pe seama oamenilor fără imaginaţie. Căci e nevoie de imaginaţie să poţi vedea frumuseţea provocator de imperfectă, dar cel mai mult e nevoie de umanitate şi iubire pentru a îmbăţişa latura pur umană. Iar daca nu poti renunţa la această nevoie, aminteşte-ţi că totul e perfect de imperfect.
Aşa că, înainte de a proiecta ceva pe celălalt, înainte a-i atribui calităţi şi defecte, înainte de a te gândi despre cum AR TREBUI să fie omul respectiv, aminteşte-ţi un lucru elementar: e OM. Şi tu la fel.
Be kind, for everyone you meet is fighting a hard battle.
de Adela Haru
Life in balance
Life in balance