Pe unde ești, suflete?

"Deschide ochii, sufletul și mintea. Observă frumusețea care se află la îndemâna ta. Fii recunoscător. Bucură-te de ceea ce ai".

Viața nu te lasă să te odihneşti. Rănit, vânăt, obosit, îngenuncheat, prăfuit, murdar sau curat, oricum ar fi, trebuie să înaintezi. De obicei singur. De obicei gol, flămând, însetat, străin. La școala vieții se dau examene, se dau corijențe, se repetă anul. Doar cine are limba friptă poate vorbi cu adevărat despre ciorba fierbinte.

Când cineva pleacă înseamnă că altcineva trebuie să ajungă. Lasă armele jos! Trece. Toate trec. Răbdare și timp. A fost nevoie să treci prin atâtea ca să ajungi aici. Generăm noi experiențe pentru că avem nevoie de ele. Fără acea experiență nu ai fi avut prilejul să te cunoști atât de profund. Există daruri pentru toată lumea. Deschide ochii, sufletul și mintea. Observă frumusețea care se află la îndemâna ta. Fii recunoscător. Bucură-te de ceea ce ai. Nu aștepta neașteptarea. Prin lecțiile de viață primești putere.

Toți suntem eroi ai poveștilor noastre de viață. Oamenii se adaptează în felul lor. Au libertatea de a crea orice cred despre ei. Nu e nevoie să facem din dorințe obsesii. Dorințele sunt ale noastre sau ale celor din jur însușite prin mimetismul social? După durere ușa se deschide. Uneori uşile se deschid, alteori ni se trântesc în faţă. Rănile ne fac să nu mai fim ca înainte și nici nu cred că ne dorim. Niciun sistem nu funcţionează întâmplător.

Părăsirea unei realități nu înseamnă neapărat sfârșitul ei, ci prelungirea într-una nouă. Nu știi niciodată ce surprize îți oferă viața. Se închide o ușă, se deschide o poartă. Sentimentele ne domină sau nu. Oricât de dură ar fi realitatea ne putem crea alta. Nu se aplică rețete comune. Fiecare are realitatea sa în subconștientul său. Viața ne propune unele lucruri până le impune. Există atâtea sensuri câţi indivizi se apleacă asupra fiecăruia dintre ele. Realitatea este subiectivă. Din orice întâmplare nu ieşi la fel cum intri. Important e să nu te blochezi într-o poveste. Povestea creează aşteptări…

Fiecare om umblă în viață cu o poză în buzunar. Și când simte nevoia o așază pe primul chip care-i iese în cale, convins că acela este potrivit. Dar, de cele mai multe ori, ne păcălim cum putem ca să credem că am găsit ce ne-a lipsit. Alteori ne scufundăm ca un scafandru în adâncimea ființei celuilalt căutând binele, frumosul, lumina, ignorând mâlul ontologic. Uneori ne iese, alteori nu. Și rămânem blocați, ne rănim sau pierdem echilibrul. Dar cu o experiență fără de care nu am avea cum să apreciem cu toată ființa Dragostea. Ne lovim singuri la picioare și dăm liniștea mai tare…

Fotografiile rămân la fel, chiar dacă oamenii se mai strâmbă. Adeseori mintea și inima e blocată în fotografii. Alături de bătăile inimii și ochii vorbesc când ar trebui să tacă. Chiar dacă în viață inima ți se rupe, trebuie să ai grijă să nu pierzi vreo bucată. Am rucsacul în spate plin de vise… De ce iubim? De ce visăm? De ce greșim? De ce iertăm?…

Orice pasăre își ia zborul. E atâta frumusețe în jur încât mintea tace și se bucură! Nectarul iubirii îndulcește amarul minții. Cicatricile lăsate de trecerea timpului și încercările vieții se vindecă în iubire.

Am să-i spun lui Dumnezeu totul. Iubiți mult în Hristos! Iubirea vindecă…

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Marile iubiri nu sunt excepții...dar că vin cu un preț. Povestea unui inel

"Nu m-am îndrăgostit de ea. Am iubit-o din prima clipă. Este eul meu feminin. Jumătatea mea, mai bună", mi-a spus cu ochii în lacrimi un om drag, care tocmai a cerut-o în căsătorie pe femeia pentru care s-a rugat ani de zile.

A cunoscut-o cam acum trei săptămâni. Ea a zis "Da", fără să ezite. Simţise şi ea acelaşi lucru, dar a zâmbit şi a tăcut, păstrând taina acelui "altceva, e altceva" pe care l-a simţit inima ei când el a intrat în cameră.

Da, se poate.

Da, există astfel de poveşti de iubire la prima vedere, la prima auzire, la prima îmbrăţişare. Şi de obicei sunt cele care durează cel mai mult şi sunt cele mai frumoase.

Unul dintre cuplurile mele preferate se mândreşte cu mai mult de zece ani împreună, petrecuţi fără să stea departe unul de altul mai mult de trei zile. Deşi sunt aproape douăzeci de ani diferenţă între ei, după atâta timp, ea încă se uită în jur şi nu poate găsi pe nimeni care să o atragă mai mult decât el. Deşi până să o cunoască a fost un cuceritor renumit, şi astăzi, când ea intră într-o încăpere şi el o priveşte de la distanţă, simte la fel că atunci în prima zi când a văzut-o şi inima i-a şoptit "E ea!" Şi nimic nu a mai contat. Au fost împreună de-abia după câţiva ani, dar viaţa lui s-a împărţit în "înainte" şi "după" ea.

Săptămâna trecută vorbeam cu un bărbat care îşi sorbea din priviri iubita mărturisindu-mi că n-a ştiut ce înseamnă iubirea până la 45 de ani, când a cunoscut-o. A costat mult povestea lor de iubire, însă au plătit fără să ezite preţul, pentru că de atunci, de la prima lor întâlnire, pur şi simplu nu mai pot concepe viaţa unul fără altul.

La astfel de cupluri nu vezi gelozii, nesiguranţe, bănuieli sau măşti. Fiecare din ei străluceşte, fiind varianta cea mai bună a lui însuşi- pt că celălalt scoate doar ce-i mai bun în el/ea. Se simt bine în pielea lor şi se simt bine împreună. Fără a face vreun efort. Sunt cât se poate de autentici, cu tot cu defecte şi cu tot cu calităţi, se acceptă unul pe altul şi fiecare din el pe el însuşi, cu tot cu defectele alea pe care înainte nu mai ştiau cum să le ascundă de ochii omenirii. Când stau separaţi îi vezi după ceva vreme că parcă nu au aer, nu mai au stare şi încep să se ofilească. Nu mai strălucesc, nu mai au vlagă, pălesc. Celălalt e prea departe.

Vedem astfel de poveşti de iubire şi ne spunem că sunt excepţii. Însă eu am o bănuială ... Că de fapt aşa e normal, celelalte poveşti, banale, urâte, pline de minciuni, trădări, schelete bine dosite prin dulap, certuri, înşelări sau pur şi simplu o plictiseală cruntă sunt abateri de la firesc.

Şi nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, ci doar constat. Şi nu scriu ce scriu pentru că am vreun răspuns ci pentru că am multe întrebări. Şi nu mă recomandă să îmi dau cu părerea decât faptul că, probabil, am făcut cam toate greşelile posibile în iubire. Şi dacă în toată diligenţa mea în a bifa toate nefăcutele mi-a scăpat vreuna, în mod sigur în miile de poveşti ce s-au derulat în vieţile celor din jurul meu cineva a făcut-o şi pe aia, aia la care nimeni nu s-ar fi gândit. Şi dacă mai ştiu ceva, mai ştiu, Slavă Domnului, ce înseamnă să fii iubită, în toate modurile posibile -de la iubirea aceea de taină - de la taina cea mai tâmpă până la taina cea mai frumoasă - până la iubirea manifestată zgomotos, în văzul tuturor, chiar exhibiţionist. De la iubirea nebună lipsită însă de vreo responsabilitate până la o statornicie în iubirea aia responsabilă aşezată cuminte sănătoasă care depăşeşte orice limită a răbdării la care m-aş fi aşteptat... Aşa că despre greşeli şi despre cum şi cât de mult poţi fi iubit, ştiu. În rest, nu ştiu nimic.

Însă asta e suficient ca să nu tac când aud că poveşti din astea există doar în filme. Replici rostite de obicei cu cea mai mare convingere de cei care se complac în poveşti căldicele, confortabile, pline de libertăţi şi de măşti. E suficient să nu tac când văd femei care tot aşteaptă să fie iubite şi se complac în tot felul de poveşti care nu fac decât să le înjosească, să le murdărească, să le întineze, una după alta, din ce în ce mai tare. În timp ce sufletul lor pereche plânge pe undeva după ele...

Sau atâtea femei aşteaptă şi se lasă testate şi folosite şi încercate şi răs-încercate de parcă unui bărbat i-ar trebui un milion de ani să-şi dea seama că ea este mama copiilor lui. Că doar pe ea poate să o vadă legănându-i pruncii şi cântându-le vreun cântec vechi de leagăn, sau recitându-le cine ştie ce poezie veche sau ducându-i la altar să îi împărtăşească sau făcând lecţiile cu ei.

Nu ştiu multe, dar am văzut suficient cât să nu tac când văd atâtea poveşti care mor din lipsă de curaj sau din mii de scuze sau din prea multe păcate şi patimi şi obişnuinţe confortabile ce ne-au legat...

Ne plac tuturor poveştile astea frumoase. Dar ştim că vin cu un preţ? Cu un preţ de curăţie, pe care te străduieşti să ţi-o păstrezi până când întâlneşti omul viselor tale. Altfel... Dacă tot cazi dintr-o poveste în alta ajungi să îl întâlneşti cândva, într-o bună zi, dar să ai privirea goală şi obosită, flacăra din piept să îţi fie stinsă, trupul lipsit de vlagă, sufletul întinat şi privirea atât de murdară încât poate că nici măcar nu ai să îl recunoşti. Şi dacă îl vei recunoaşte, vei avea braţele golite de cât te-ai risipit prin lume. Nu vei avea ce să-i oferi. Sau îţi vor fi legate în cine ştie ce lanţuri grele cu care te-ai lăsat legat, pentru că îţi era mai comod, mai confortabil, mai plăcut să stai cu cineva chiar dacă simţeai că nu e cine trebuie, decât să te chinui singur şi să te păstrezi curat pentru visul tău. Curăţia doare când alţii se plimbă de mână în faţa ta iar tu eşti singur mereu. Curăţia doare când plângi noaptea şi de sărbători şi nu e nimeni lângă tine să îţi mângâie rănile. Curăţia asta doare când toţi se mulţumesc cu relaţii, chiar dacă şi tu şi ei ştiu că nu e ce trebuie, doar tu te încăpăţânezi să o aştepţi, curat, pe ea.... Dar şi când vine... Şi te găseşte curat...

Pe când altfel, când în sfârşit apare răspunsul atâtor rugăciuni ale inimii tale, că le-ai rostit conştient sau nu... şi inima ta simte din prima clipă, dar ce păcat că viaţa ta şi trupul tău şi mintea ta şi toată structura asta socială ce ai devenit nu îl poate urma... Căci, tot aruncându-te în iubiri, ai ajuns o mască umblătoare, ce se caută pe sine în mii de oglinzi, fără să se găsească nicăieri, care îşi caută confirmări în sute de locuri fără ca vreuna să o împlinească, îşi caută bucuria pe zeci de cai, fără ca vreuna să o ducă acasă. Răspunsul rugăciunilor tale a venit dar a găsit o mască fără de viaţă, fără de vlagă , fără de strălucire şi parcă fără de suflet.

Pentru că poate un singur suflet te poate face să străluceşti, cu un singur suflet te poţi simţi acasă, un singur suflet a venit pe lumea asta să te ajute să fii cea mai bună variantă a ta, cu un singur suflet ai putea face istorie în loc să te cauţi golit de viaţă arzând la foc mic, aprinzând vălvătăi ieftine de frunze şi paie şi în loc să dormi mai mereu cu mai multe persoane în pat căci mintea îţi e, mai mereu, la altcineva...

Poate că un singur suflet, jumătatea sufletului tău, te aşteaptă şi plânge chiar acum în lume de dorul tău undeva iar tu stai să încălzeşti la nesfârşit aceeaşi ciorbă, mai gustând câte o chiftea pe unde apuci, fără să te saturi vreodată. Sau stai să aştepţi pe cine ştie cine, care nu merită, şi nu te merită, dar tu, orbit fiind de patimi şi de păcat, nu realizezi ...

Poate că un singur suflet a venit pe lume să fiţi împreună un întreg şi asta numai împreună cu Dumnezeu în ecuaţie.

Întrebarea este- când a venit te-a mai găsit acasă?

Privirea nu îţi era prea murdară de atâtea căutări? prea golită de suflet ca să îl mai vezi? Prea întinată ca să îi vezi lumina? L-ai mai recunoscut?

Dacă l-ai recunoscut nu erai deja prea temător să îl mai cuprinzi, prea slăbit de păcate să te duci înspre el, prea legat să mai poţi face pasul către el, prea murdar să îl mai poţi îmbrăţişa, prea golit de tine însuţi ca îmbrăţişarea să îi mai poată transmite ceva, prea murdar şi întinat să îl mai poţi convinge că eşti tu, prea sleit de putere să îi spui cât de dor ţi-a fost de el, prea obosit să îi spui cât l-ai căutat pe toate drumurile lumii, prea pierdut şi prea rătăcit şi prea spart în mii de bucăţi să mai ştii, chiar tu însuţi, cine eşti...

Poveştile frumoase, ca povestea acestui inel - şi nu sunt nici puţine nici imposibile cum spun căldiceii şi jumătăţile de măsură -ne arată totuşi că preţul curăţiei merită să fie plătit, oricât de greu ar părea uneori. Că tot curajul de a nu accepta compromisul sub orice formă, oricât de atrăgătoare, ar veni el, va fi recompensat cândva. Că nimic nu e mai trist decât să dormi cu cineva şi în mai mult de jumătate din timp să te gândeşti la altcineva, decât să apară cândva omul visat şi tu să nu mai ai putinţă şi curajul de a-l urma... Sau mai grav, să nu te mai ai pe tine însuţi.

Poveştile că cea a acestui inel ne reamintesc că odată ce am ales un drum avem datoria, faţă de noi şi faţă de celălalt pe care l-am ales responsabil şi asumat, nu doar din comoditate- să rămânem doar pe el şi să nu ne mai căutăm în alţi ochi, în alte inimi, smintind tot ce e în jurul nostru, risipindu-ne pe noi şi sufletul de lângă pe cai ce distrug întotdeauna mai multe vieţi... Sau să rămânem singuri şi curaţi până când Dumnezeu va găsi de cuviinţă să ne răsplătească într-un fel sau altul jertfă...

Poveştile ca cea a acestui inel ne reamintesc, mai ales, să Îl luăm pe Dumnezeu în ecuaţie...

Dacă mai mulţi oameni ar avea curajul de a îşi asuma o mare iubire, poate că lumea asta nu ar fi atât de plină de măşti umblătoare, cu mâini reci, fără de viaţă, cu îmbrăţişări lipsite de vreo căldură, cu ochi lipsiţi de scântei, cu suflete întinate de păcate, cu oameni superficiali, uşori şi complexaţi care nu caută decât confirmări fără să îl mai vadă pe cel din faţa lor, cu oameni care nu strălucesc, nu sunt autentici, nu sunt bucuroşi, nu sunt nici un sfert din cine ar putea fi, se târăsc în loc să zboare, cerşesc în loc să dăruiască, se milogesc în loc să ofere,împrăştie întuneric şi sminteală în loc să lumineze, mint, fură şi înşeală în loc să îşi trăiască Adevărul, vorbesc, dar nu cuvântă, trăiesc dar nu sunt vii şi, cel mai grav, parcă nu e nimeni acasă în privirile lor...

Poate că lumea ar fi altfel dacă toţi am înţelege că marile iubiri nu sunt excepţii...dar că vin cu un preţ.

Poate că lumea ar fi altfel dacă L-am lua mereu pe Dumnezeu în ecuaţie...

Maica Domnului să fie mereu în inimile voastre, făcând din ele una. Vă mulţumim, copii curaţi şi frumoşi, pentru povestea acestui inel!!

de Alexandra Svet

Faceți bine, bine veți găsi!

 

Facem rău fără să ne dăm seama, rănim fără să vrem, jignim doar pentru a necăji, certăm doar pentru a ne face hatârul, ne răzbunăm doar din orgoliu. Facem multe în viața aceasta, lungă sau scurtă. Este mult mai ușor să faci rău decât mult bine. Uneori vrem să facem bine, dar ne iese rău, dăm greș, o facem lată. Binele este delicat, binele nu este la îndemâna oricui, îl vrem în viața noastră, dar greu îl dăruim și altora. Nu-i așa că nu este ușor? Nu-i așa că binele necesită mai multă gândire? Răul îl facem la impuls, rapid, bătând din palme. Însă când vrem să facem un bine, ne gândim de 100 de ori, dacă se merită, dacă este cum trebuie, dacă este cea mai bună decizie, dacă omul acela este vrednic de binele pe care vrem să îl oferim. Sincer, ar trebui să facem invers, să ne gândim de 1000 de ori când facem un rău, iar binele să-l facem fără să clipim. Până la urmă n-avem nevoie de recunoștința nimănui, n-avem nevoie să ne mulțumească nimeni, n-avem nevoie să facem din asta o mare faptă. Binele îl facem pentru noi, pentru sufletul nostru, pentru liniștea noastră, pentru conștiința noastră. Facem un bine pentru că așa simțim, pentru că inima noastră cere și vrea să fie darnică, nu pentru alții, nu pentru recunoștință. Faceți bine, bine veți găsi, Dumnezeu vă va răsplăti, nimic altceva nu trebuie să conteze!

Totul e perfect de imperfect

Îmi permit să scriu despre o nevoie mai ciudată pe care am identificat-o în oameni: nevoia de perfecţiune, asta după ce ani de zile am fost si eu un mare fan al acestei minunate iluzii.

Atribuim oamenilor trăsături pe care nu le au, proiectăm asupra lor din nevoia de a fi ceea ce ni s-a zis că “ar trebui” să fim, iar apoi spunem că suntem dezamăgiţi. Şi cel mai grav e atunci când suntem dezamăgiţi de noi înşine, după ce ne-am setat nişte standarde inuman de înalte.

Am înţeles că nimeni nu ne poate dezamăgi pentru că nimeni nu ne poate amăgi, excepţie noi înşine.

Ne amăgim şi ne dezamăgim singuri. Pentru că proiectăm asupra celorlalţi neîmplinirile noastre şi credem că ceea ce alţii fac sau trăiesc este “mai perfect” decât viaţa noastră. Ne lăsăm atât de uşor păcăliţi pentru că undeva înăuntrul nostru mai există o speranţă naivă că va veni ziua în care vom atinge perfecţiunea şi ne vom primi recompensa pentru asta.

Dar ce fel de recompensă aşteptăm? Unii nutresc speranţa că îi aşteaptă raiul, alţii se amăgesc că aşa vor fi în sfârşit iubiţi şi acceptaţi, iar alţii visează ziua în care lumea întreagă îi va diviniza. Din câte ştiu, nici măcar o statuie cu lauri ridicată în cinstea meritelor cuiva nu încălzeşte cu nimic. Pe cine păcălim de fapt?

Căci fiecare om minunat pe care îl admirăm de departe sau îndeaproape e înainte de toate om şi are calităţi pur umane, iubite sau respinse şi renegate de-a lungul timpului de către toate dogmele sociale şi religioase.

Mă întreb deseori ce anume ne îndreptăţeşte să avem atâtea aşteptări de la cei pe care îi iubim, de la cei pe care îi admirăm sau mai rău, de la cei care din tot ce fac rezultă foarte clar că nu au învăţat nimic de la această viaţă? Pe ce ne bazăm atunci când avem aşteptări? Nu cumva pe capcana perfecţiunii în care am căzut deja şi nu ne dăm seama?

Personal, am început să trăiesc la un alt nivel de libertate în momentul în care am renunţat la nevoia de a fi perfectă în ochii mei şi ai “lumii”. În momentul în care am decis să-mi accept şi chiar să îmi arăt vulnerabilitatea sau părţile pe care le respingeam şi le consideram urâte la mine, a fost ca şi cum m-aş fi aruncat într-o apă adâncă…eliberată…Au fost şi oameni care s-au speriat când le-am arătat şi acea parte a mea şi s-au îndepărtat pentru că nu mai corespundea imaginii pe care mintea lor a proiectat-o asupra mea. Dar asta deja nu mai era responsabilitatea mea.

Şi tot atunci am înţeles că nu am nevoie de oameni în preajma cărora nu pot fi eu însămi. Degeaba eşti pasăre şi ai aripi dacă tu alegi să locuieşti într-o colivie doar pentru că acolo sunt şi alte păsări cărora le este teamă să zboare.

Aşa am descoperit că frumuseţea stă mereu ascunsă între imperfecţiuni, aşteptând ca cineva să o vadă…precum o carte valoroasă dintr-o bibliotecă plină de praf.

Pornind de la o replica de-a lui Marcel Proust, eu zic să lăsăm nevoia de a face lucrurile perfect, ca la carte, pe seama oamenilor fără imaginaţie. Căci e nevoie de imaginaţie să poţi vedea frumuseţea provocator de imperfectă, dar cel mai mult e nevoie de umanitate şi iubire pentru a îmbăţişa latura pur umană. Iar daca nu poti renunţa la această nevoie, aminteşte-ţi că totul e perfect de imperfect.

Aşa că, înainte de a proiecta ceva pe celălalt, înainte a-i atribui calităţi şi defecte, înainte de a te gândi despre cum AR TREBUI să fie omul respectiv, aminteşte-ţi un lucru elementar: e OM. Şi tu la fel.

Be kind, for everyone you meet is fighting a hard battle.

de Adela Haru
Life in balance

Scrisoare pentru sufletele care au trecut prin viața mea

Letter for you  

Am întors spatele, trecutului

Nu am știut niciodată care este momentul perfect pentru un nou capitol din viața mea. Am procedat întotdeauna după reguli nescrise, după sentimente și după starea mea interioară. Am rupt relații cu oameni nepotriviți, am iertat pe cei care meritau o a doua șansă, am uitat lucruri care nu-mi aduceau decât neliniști, am încetat să mai cred în iluzii. Am simțit nepotrivirea, am simțit răutatea și egoismul, am cunoscut dezamăgirea și regretul, am întâlnit tot felul de oameni care au săpat adânc în sufletul meu. Pe unii dintre ei inima îi recunoaște doar după urmele pașilor lăsați în urmă, ca o adiere binefăcătoare, ca un vânt răcoros de vară timpurie. Pe alții însă inima nu-i recunoaște, ei rămân fantasmele minții, iluzii ale trecutului și ale erorilor. Nu am mers în viață pe drumul cel drept, pe drumul potrivit. Nu am știu cum să o fac și nimeni nu m-a învățat. Am ales în schimb să merg pe o potecă lăturalnică, nevăzută, necunoscută, înfricoșătoare. Am luat decizii greșite și m-am ales cu răni. Însă întotdeauna m-am ridicat. Întotdeauna am riscat, dar nu întotdeauna am câștigat. Am cumulat experiență, am adunat și am scăzut fiecare capitol al vieții mele, am cernut în sita timpului fiecare pas greșit, fiecare temere sau emoție care m-au adus mai aproape sau mai departe de țelul meu. Am crezut că am în minte un scop precis dar mi-am dat seama mai târziu că sunt persoana contrastelor. Am fost atrasă ca fiecare om de strălucirea banilor crezând că ei aduc fericirea și împlinirea. Am fost descumpănită în momentul în care am realizat că m-am pierdut pe mine însămi în căutarea mea absurdă după succes, bogăție și prestigiu. Am învățat și am luptat rând pe rând cu viața, cu mine, cu necunoscutul, m-am târât și am implorat îndurare în clipele cele mai grele, m-am zbătut să ies cu bine din pânza de păianjen pe care eu însumi o țesusem în jurul meu. Am tras atâtea linii, am pus atâtea puncte încât nici eu nu știam de unde începe un nou fragment al vieții mele și unde se termină el. Viața mea ajunsese la stadiul de virgulă, punct, virgulă, puncte de suspensie, o nouă pagină. Aveam atât de multe pagini neterminate, fragmente întregi șterse, mâzgălite, încât nu răzbăteam să înțeleg mare lucru. Înaintam cu greutate printre rânduri, mă poticneam uneori, dar în cele din urmă am reușit să scriu capitole întregi. Am căpătat încredere în mine, în forțele proprii, am citit mult, am plecat din locul în care am fost pentru a mă regăsi. Am plâns, am strigat, am urât și m-am eliberat de toată energia negativă. Am realizat după aceea că mă simțeam captivă, înlănțuită, răpusă de aceste sentimente necunoscute. Gândurile negative, regretele, ura cumulată în noi, resentimentele, toate acestea nu fac decât să ne aducă în pragul critic în care ai două șanse: ori îți dai seama de asta la timp și te ridici, ori cazi pentru totdeauna. Este un gând sumbru la care nu vreau să mă gândesc, un gând care a încolțit în mintea mea și care este ca un semnal de alarmă pentru mine. Nu îmi permit să urăsc, să nu iert, să nu iubesc, să nu mă exteriorizez. Nu îmi permit să nu fiu eu, să nu mă simt bine, să nu am o viață a mea. Nu îmi permit să arunc ceea ce am la gunoi, și nici să pierd ceea ce am cumulat în timp. Nu îmi permit să nu trăiesc. Pentru fiecare zi din viața mea o să îmi dăruiesc momente frumoase, amintiri superbe, clipe dulci și minunate. Pentru fiecare zi care o să vină o să-mi dăruiesc numai gânduri frumoase, optimiste, pline de speranță, lumină și culoare. Pentru fiecare zi din viață îmi voi dărui o mie de zâmbete sincere și orizonturi fără nori. O merit. Și o meriți și tu!

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

Întâlniri şi despărţiri ale vieţii

Întâlnirile şi despărţirile vieţii ne apar în conştiinţă cumva ciuntit, ca nişte lucruri care ni se întâmplă, pur şi simplu, ca şi cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion şi nu înţelegem că întotdeauna am pus cumva umărul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul. Nu vrem să ştim, mai ales atunci când ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie confortabilă, de ceva ce pare că ni s-a luat cu forţa, că am gândit, am simţi şi ne-am comportat provocator. A crede în întâmplare, în hazard, într-o roată a norocului sau a ghinionului, într-un fel în care Dumnezeu aruncă zaruri şi ele se nimeresc prin preajma noastră e ca şi cum am evita să ne asumăm responsabilitatea vieţii noastre. Ne credem părăsiţi pentru că nu aveam suficienţi bani, pentru că am trăit lângă o persoană interesată excesiv de confortul material, pentru că suntem mai puţin deştepţi sau frumoşi, mai mici, mai bătrâni sau mai puţin stilaţi! Rămânem pustii după despărţiri, rămânem frustraţi, plini de temeri şi profund tulburaţi emoţional şi continuăm să aruncăm vina pe cel care ne-a părăsit. Tocmai o asemenea atitudine, de învinovăţire a altuia, de tensiune, frustrare şi incapacitate de asumare a responsabilităţii ne ţine agăţaţi de suferinţa noastră, în spectrul celor mai joase energii ale existenţei, în lăuntrul cărora nu mai avem acces la fericire, la împlinire şi la sensul plin de binecuvântări al vieţii.

Eu cred că nu ne întâlnim din întâmplare cu nimeni şi nu ne despărţim din întâmplare, chiar dacă suntem violent abandonaţi, părăsiţi şi alungaţi. Nu ni se schimbă slujbele peste noapte, nimic nu-i în întregime surprinzător. Nu vine nimic fără ca noi să fi avut un gând, o trăire, o dorinţă, un vis, o frică, o îndoială sau o mare speranţă. Visele şi dorinţele comune ne ţin împreună. Activităţile care ne plac sau ne displac ne ţin împreună. Modul nostru de a crede, a gândi, a dori, a visa, toate convingerile şi definiţiile despre viaţă, existente în minţile noastre, tot ce facem împreună, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de răi sau de frumoşi sunt ”lianţi” ai legăturilor. Când nu mai visăm nimic împreună, când nu ne mai leagă aceleaşi suferinţe sau fericiri, când unul se ridică peste toate condiţiile mentale şi emoţionale, care-au atras întâlnirea cu celălalt, legătura se rupe. Legătura se rupe în clipa în care visăm altfel, gâdim altfel, simţim altfel, avem dorinţe diferite, aşteptări diferite şi nevoi diferite. Ceea ce ne poate reţine în relaţiile pe care le iubim este însuşi sensul gândurilor, al trăirilor, al viselor noastre; să mergem în acelaşi sens, să avem aceleaşi vise, să dorim aceleaşi lucruri, să avem aceleaşi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferenţia, dar şi acestea ne creează armonie dacă sunt secundare). Niciodată nu ne despărţim din cauza banilor, a faptului că nu suntem frumoşi sau deştepţi, ci pentru că lăuntric ne-am schimbat fundamental. Gândim şi simţim diferit, asta-i cauza despărţirilor noastre. Felul în care ne gândim la confort, la bani, la iubire, la activităţi, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestăm ne ajută să comunicăm sau să ne rupem legăturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despărţire, dar fiecare-i responsabil. Nimeni nu poate fi învinovăţit, dar fiecare are nevoie să-şi asume, fie schimbarea nevoilor şi a dorinţelor interioare, fie rezistenţa la schimbare, în condiţiile în care celălalt simte şi gândeşte altfel decât la început!

de Maria Timuc

Și dacă ai căzut, poți merge mai departe...

Bebelușul care învață să meargă e o ”metaforă” excepțională pentru viață; el face câțiva pași, apoi cade, se lovește, plânge puțin și încearcă iarăși. Dacă am fi abandonat să mergem din nou și din nou cu încăpățânare, în ciuda loviturilor și a durerilor pricinuite de ele, n-am fi cunoscut mersul, am fi trăit în poziție orizontală, precum animalele. Spunea un mare om de știință că nu inteligența ne diferențiază de animale, ci mersul vertical! Însăși veticalitatea noastră e născută din perseverență, din alegerea instinctivă de a ne ridica de fiecare dată până ce izbutim să mergem fără efort. ”Metafora mersului” se poate aplica vieții, se poate regăsi în psihologia omului puternic, care nu abandonează mersul, ori de câte ori s-ar prăbuși. Orice durere te-ar lovi, orice pierdere ai suferi, orice vis ți s-ar zdrobi și ți-ar curge ca apa printre degete, continuă să mergi, precum bebelușul care ai fost și care n-a abandonat dorința și bucuria de a trăi vertical. Pentru un om, și dacă nu mai vrea să meargă, și dacă se teme, și dacă se preface că merge, și dacă amărăciunea sau dezolarea îl imobilizează cumva, el – în fapt – se află automat într-o continuare, într-un fel de a merge, el...merge în ritmul trăilor sale, fie și stând, fie și blocat!

Viața e un mers continuu, iar noi suntem bebelușii care cad, se lovesc, suportă durerile, vânătăile sufletului, ale ființei și, uneori, deseori chiar, mulți, prea mulți dintre noi, credem că nu mai putem merge. Noi mergem și dacă ne percepem neputiința, mergem pe brânci, dar mersul pe brînci ne otrăvește, căci e o interpretare irațională aceea că ”nu putem”. Putem și când credem că nu putem, dar atunci ne folosim puterea interioară pentru a ne hrăni slăbiciunea. Atunci devenim victime ale credinței investite greșit, victime ale puterii noastre, folosită și ea greșit, renunțăm la verticalitatea ce ni se cuvine și la inteligența ce se naște din ea, concentrîndu-ne mintea negativ, asupra slăbiciunii noastre, în loc să o focalizăm asupra puterii noastre. Natura ne-a echipat cu puterea de a suporta orice traumă și a merge mai departe, indiferent ce pierdem sau se schimbă în viețile noastre. Poate părea banal ce spun acum, dar e o banalitate fundamentală, care - neînțeleasă cum se cuvine și la vreme – ne poate bloca, ne poate îmbolnăvi grav și ne poate duce chiar la autodistrugere. Un om, oricine ar fi el, cât de neînsemnat s-ar simți, trebuie să știe că poate merge mai departe, la fel de insistent și de frumos cum merge bebelușul, după fiecare cădere, după fiecare dezastru, după orice traumă. Singurul motiv pentru care viața unui om se oprește, singurul motiv pentru care unor oameni le moare sufletul, vitalitatea și viața însăși, cu toate că par vii, este credința lor că sunt morți pentru că au pierdut o situație, un om sau ceva valoros pentru ei. Credința că nu mai ești nimic fără ceva sau fără cineva poate fi ucigătoare, dar ea-i doar rodul concentrării eronate a minții, doar rodul unei iluzii, așa încât nu trauma ucide, ci credința că ești distrus! Aceasta este o credință irațională, pe care am hrănit-o cu toții și de aceea probabil că noi, oamenii, suntem traumatizați în diferite grade, suntem puțin blonavi în diferite aspecte ale sinelui nostru. Unii suportă greu părăsirea, abandonul, separarea de cineva iubit. Alții suportă greu pierderile materiale. Unii nu-și suportă libertatea, iar alții nu suportă lipsa de libertate. Orice ar părea insuportabil nu-i altceva decât percepția că nu putem trăi și merge mai departe fără obiectul pierdut. Ar trebui să ne restabilim luciditatea și capacitatea de a observa ideea rațională că ”putem” exista fără orice și oricine, afară de noi înșine. Viața înseamnă schimbare; până și copiii ar trebui învățați că schimbarea e singura certitudine a vieții, că nu există nimic etern într-o lume în care totul se schimbă. Pregătirea corectă pentru schimbare poate însemna pregătirea corectă a minții și a sufletului pentru un mers frumos în această viață. Trauma e o rezistență la schimbare, e ca lovitura la ”genunchi”, pe care bebelușul o ignoră, dar noi...mai rar și mai greu. Oare suntem mai deștepți decât bebelușii de vreme ce ne lovim și de la o lovitură ne e frică să mergem mai departe? Iată o întrebare pentru mintea rațională, care poate înțelege că orice te-ar lovi, să mergi mai departe e firesc, căci numai mergînd prin viață poți descoperi într-o zi că mergi sigur pe tine și-i ușor. Poate că mulți oameni încă merg prin viață ca bebelușii, cu aceeași spaimă de cădere. Ei trebuie să afle că pot merge vertical, crezând că pot și conștientizând că puterea e în încrederea că pot, dar și în insistența de a se ridica de fiecare dată, la fel ca bebelușii!

de Maria Timuc

Le mulţumesc...

Celor care m-au abandonat în momente grele ale vieţii mele, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai depind de nimeni.

Celor care m-au dezamăgit, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai cred în promisiuni şi să nu mai am aşteptări de la oricine.

Celor care au răspuns cu rău la bunătatea mea, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine merită să i te dăruieşti.

Celor indiferenţi la iubirea mea, fiindcă datorită lor am învăţat că iubirea nu obligă la nimic.

Celor care m-au trădat şi au făcut din poveştile mele de viaţă motiv de bârfe şi batjocură, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine ştie să protejeze secretele unui om, să-i respecte intimitatea şi să-i înţeleagă durerile.

Celor care, atunci când am avut nevoie de o vorbă bună şi de o mângâiere, m-au jignit şi m-au lovit, fiindcă de la ei am învăţat că nu orice om este capabil să ajute şi să iubească atunci când celălalt are nevoie.

Celor care m-au criticat, fiindcă m-au ambiţionat să evoluez şi să-mi dovedesc ce pot.

Celor care au încercat să mă minimalizeze şi să mă facă să decad, fiindcă prin exemplul lor detestabil m-au determinat să preţuiesc echilibrul, cinstea, frumusețea şi omenia.

Celor care m-au folosit pentru a-și atinge scopurile, fiindcă datorită lor mă pot bucura de faptul că am fost utilă.

Celor care m-au îmbrâncit când mi-a fost greu, fiindcă datorită lor am învăţat că nu orice mână întinsă oferă sprijin şi ajutor.

Celor care m-au trădat şi care m-au nedreptăţit, arătându-mi cât de urâţi pot fi, fiindcă m-au făcut să îmi doresc să nu fiu niciodată la fel ca ei.

Celor care m-au judecat, pentru că de la ei am învăţat că orice om mic se poate crede mare arătând spre alţii cu degetul, dar că numai un spirit superior ajută omul să se ridice.

Celor care au încercat să mă distrugă şi să îmi tulbure pacea sufletului, fiindcă datorită lor am aflat cât de puternică sunt.

Celor care au încercat să îmi facă rău, pentru că datorită lor am învăţat că Dumnezeu mă protejează mereu...

de Irina Binder

Amanta dumnealui

Un bărbat însurat și o femeie, de regulă, singură. El își iubește nevasta sau nu. De cele mai multe ori, nevasta este ca fotoliul din fața televizorului, prezentă la nivelul obișnuinței. Atracția a dispărut de mult, serile romantice s-au stins in mirosul de ceară al ultimei lumânări aprinse pentru cina romantică de acum mulți ani. Ea este prea obosită și lipsită de chef sau poate simte că el nu mai este eroul viselor ei. Sau poate că îl iubește la fel de mult, dar viața este liniștită și nu simte nevoia unei lupte permanente. Și, probabil că, tocmai asta le lipsește. Dar acesta este un alt subiect. Premizele unei vieți duplicitare sunt prezente, deși eu cred cu tărie că totul ține de alegerile personale.

Este vară, terasa este aglomerată, iar el se îndreaptă către masa unde îl așteaptă câțiva prieteni. Soția este cel mai probabil acasă, compania acelor prieteni nefiindu-i chiar balsam pentru suflet. Câteva pahare, ceva de ronțăit, o seară care nu anunță nimic deosebit în consistența ei, dar relaxantă pentru o seară între prieteni. Singura schimbare în acest cadru este prezența unei tinere femei, prietenă cu una dintre soțiile prezente. O adiere de vânt, un schimb de replici, câteva hohote de râs. Și privirea ei de adânc de mare, perfect liniștită și amețitoare precum tentația cântecului de sirenă. Un moment fără aer, încercarea de a se rupe, dar saltul către explorarea misterului a fost deja făcut. Zâmbetul ei…

Așa se nasc tentațiile. Dar nu, nu am de gând să îmbrac acest cuvânt într-o haină cu accente peiorative. Pentru că la fel apare și iubirea. Nu am să devin o ingrată care să arunce cu pietre doar pentru că se întâmplă viața. Și specific iar: nu cred în adulter și nu cred că statutul de amantă poate bucura pe cineva. Dar cred că lucrurile care se petrec în suflet sunt bune. Materializarea lor în plan fizic, însă, ține de opțiunea fiecăruia.

Rând pe rând, mesenii s-au retras topindu-se în atmosfera ușor romanțată a serii. Nu a fost nevoie de cuvinte ca ea să-și întârzie plecarea și el a înțeles că viața lui avea să se schimbe din acel moment. Atingeri ușoare, întâmplătoare ca secundele aliniate riguros pe cadranul ceasului ce le măsura trecerea prin lumea abia creată pentru ei. El își gândea povestea în ore, iar ea in forme de viitor ceva mai lungi. Niciunul nu greșea, dar aveau să afle asta mai în lungul timpului, după mai multe treceri orizontale de vreme. Pentru că, vedeți dumneavoastră, nimeni nu știe ce haine își croșetează sufletul, iar mintea este oricum o unealtă supusă dependențelor de tot felul și în mod sigur este vasală jurată plăcerii de orice fel. Și, uite așa, el și-a rescris harta timpului, orele devenind zile crescute-n aluat de luni și luni de momente de trăire vinovată: “doar azi și gata”, iar ea, deși conștientă de faptul că viitorul imaginat nu îmbracă rochii albe cu voal, nu își suprimă speranța că: “poate-ntr-o zi, în curând”. Soția poate că a aflat, poate că nu, dar, dacă lucrurile au evoluat, este oare și vina ei? Unii ar spune că da, alții că nu. Dar și acest lucru face subiectul unei alte discuții. Nu aș arunca cu vina în cineva. Viața, conjunctura, momentul, toate contribuie la apariția unor astfel de întămplări.

Știu sigur, însă, că nu-i chip de fericire într-un triunghi amoros. Sunt firimituri de iubire, totul e un teatru cu decor ieftin de motel, uneori poate chiar ceva mai sclipitor, de hotel cu stele pe clădire. Dar nu poți să vezi cerul înstelat în brațele bărbatului însurat, așa cum nu poate să te surprindă răsăritul in îmbrățișarea celei ce nu ți-este soție. Poate că am exagerat puțin, și poate că e posibil să furi frânturi din toate astea, dar nu-i în tihna sufletului, ci în fuga timpului.

Dar este oare iubire? Da, de cele mai multe ori, este iubire. Căci nu-i repeți trupului neplăcerile, nici minții. Iar sufletul s-ar sufoca de n-ar fi un fior de dor prin dânsul. Și apoi, ea este altfel: zâmbește (deși sufletul ei urlă a femeie dornică de iubire casnică), nu-i obosită (mare adevăr, dar nu-i chip de oboseală dacă vrei să fii atractivă mereu), îi ascultă mereu poveștile (ea tânjește să-i audă vocea) și e mereu, dar mereu, aranjată (aici tind să îi dau dreptate, deși, până și ea și-ar dori o noapte de tandrețe petrecută-n pijamale, nu mai vorbesc de o zi de relaxare în haine de casă, făcând împreună nimicuri).

Câteodată el își părăsește nevasta, iar amanta își primenește statutul cu haine albe și cu un inel, martor al noului loc în lume. Poate că iubirea lor a fost puternică și destinul i-a adus în același loc pentru înfăptuirea adevăratei iubiri. Sau poate că schimbarea aceasta este una temporară și pe el îl va surprinde, cândva, o altă privire cu gust de noapte și alte buze îi vor șopti dorințele, în taina unei seri cu parfum de femeie necunoscută.

De cele mai multe ori nu se întâmplă așa, nu-i în firea lui să-și părăsească soția. Noutatea dispare, frenezia iubirii furate începe să-l obosească, încercările ei de a-l determina să părăsească domiciliul conjugal au început să-i creeze dureri de cap și, deși ar mai putea să lungească povestea, el alege să se desprindă. În acele momente, liniștea de acasă îi pare mai dulce ca niciodată. Sau poate că soția a aflat și în urma unor discuții serioase decide că locul lui e lângă ea, paleta motivelor fiind la fel de lungă precum lista lui Moș Crăciun, plecând de la cele ce străbat sufletul, precum momentele frumoase, și până la cele ce țin de bunăstarea buzunarului și a faptului că jumătate de casă nu prea te apără de frig și ploi. Câteodată se poate întâmpla să-și regăsească iubirea pentru cea care i-a promis o viață în doi, până dincolo de hotarele greutăților de orice fel și întru fericire, până în vecinătatea cu “viața de apoi”.

Oricum ar fi, cineva va fi în mod sigur rănit. Nu există alegeri greșite. Dar există responsabilități și repercusiuni ce derivă din acestea. Dacă ești pregătit pentru tot ce va urma, alegerea ta, făcută pentru viața ta, este cea mai bună. Orice decizie iei va afecta cursul existenței tale și, în mod sigur, va influența și alte vieți. Eu nu cred că există decizii perfecte, ele-s ca luna, au mereu o parte nevăzută, totuși, dacă ești pregătit să îți asumi și ceea ce se află dincolo, ai o hotărâre solidă.

Nu știu să judec o astfel de înșelare a încrederii, a promisiunilor făcute pentru o viață. Nu dețin o hartă a lucrurilor permise pentru existența altuia. Așa cum am mai spus, fiecare alege ceea ce este, cine este și ce face în această viață. Tot așa, fiecare își semnează fișa existențială, aici sau prin cele ceruri. Așa cum își așterne povestea, așa o și trăiește.

de Monica Liche

http://www.catchy.ro/

Ploile de gheaţă...din noi!

Săptămâna trecută am avut un dialog cu un domn pe care nu-l cunoşteam prea bine. ”Să vorbim despre ceva”, mi-a propus domnul cu pricina, iar eu i-am spus amuzată că ”oamenii care nu se cunosc tind să vorbească despre starea vremii”. Dacă-i prea cald, oamenii se plâng; ”Ah, ce căldură, e ciudată vremea asta, te sufoci” şi dacă-i prea frig ”vai, ce frig este!” şi dacă plouă, şi dacă nu plouă, noi suntem nemulţumiţi. Vremea ne dă un bun prilej de a lega conversaţii, dar – în acelaşi timp – vorbind despre vreme noi nu suntem conştienţi că ne dezvăluim de îndată caracteristici esenţiale ale minţii noastre. O minte nemulţumită va descrie vremea din propria sa nemulţumire, o minte concentrată pozitiv va descrie vremea cu exuberanţa ei lăuntrică, iar o minte care acceptă vremea aşa cum este, se arată pe sine într-o dimensiune plăcută a existenţei sale. Un om pare să fie în interior cam aşa cum descrie lucrurile pe care le vede în afara sa.

Serghei Nicolaevici Lazarev, un bioterapeut rus, cunoscut deja în lumea întreagă graţie sistemului său de tratare a bolilor cu ajutorul rugăciunii, spune în una dintre cărţile sale că oamenii n-ar trebui să fie nemulţumiţi de ceea ce li se întâmplă întrucât toate întâmplările sunt atrase prin bioenergia fiecăruia. De aceea, supărându-te pe întâmplări, inclusiv pe starea vremii, te superi pe tine, iar consecinţa e sintetizată amuzant într-o legea lui Murphy; ”fii liniştit, mâine va fi mai rău”! Cu alte cuvinte, în afară e cumva o oglindă a psihicului nostru, iar vremea nu face nici ea excepţie. Aceasta înseamnă că suntem legaţi tainic unii de alţii, iar comuniunea noastră cu natura, cu vântul, cu ploaia, cu stelele, cu tot ce ne înconjoară rămâne o realitate permanentă a existenţei, chiar dacă nu ne pasă de natură. Comuniunea continuă şi în afara conştienţei noastre, şi atunci când e negativă, şi atunci când distrugem, se poate să primim un răspuns care ne oglindeşte. M-am gândit la acest aspect după ce duminică seara am văzut o ploaie cu gheaţă cum n-am văzut niciodată în viaţă; starea mea a fost una de ”surpriză”. M-am întrebat; ”oare ce ne spune vremea despre noi înşine când ne surprinde cu un bombardament de gheaţă? Să fie furia colectivă aici, să fie tendinţe inconştiente de autodistrugere în inconştientul colectiv, să fie în manifestarea surprinzătoare a naturii o dezvăluire a impulsivităţii colective, a violenţei pe care o manifestăm uneori şi noi, distrugându-ne principalele surse de viaţă? Dacă vremea ne oglindeşte psihicul, ce am putea face noi cu noi şi în noi înşine pentru ca vremea să nu ne mai reflecte mânia, impulsivitatea, violenţa şi tendinţa de a ne autodistruge?

”Niciodată să nu fiţi nemulţumiţi nici de starea vremii”, spune Lazarev, căci şi asta-i o supărare pe sine, care crează consecinţe. Dacă tot ce se iveşte în preajma noastră e cumva şi un aspect lăuntric al nostru sau reflecţia unui aspect, atunci Lazarev ar avea dreptate; să primeşti şi durerea, şi suferinţa, şi privaţiunea, şi lipsurile, şi pierderile ca şi cum ar veni de la Dumnezeu, ca pe instrumente de purificare ale sufletului, înseamnă să întrerupi conştient fluxul răului. Cu alte cuvinte, dacă plouă, plouă, dacă plouă cu pietre de gheaţă, plouă cu pietre de gheaţă; important e să nu te superi pe creaţiile tale, căci te superi pe tine însuţi. Acceptarea de sine e o trăire necesară şi puternică pentru că în ea e şi înţelegerea propriei noastre inconştienţe, e şi acceptarea faptului că, din pricina inconştienţei noastre cu privire la felul în care creăm răul, suntem iubiţi de Dumnezeu aşa cum sunt copiii iubiţi de părinţii lor. Să fim conştienţi de iubirea care ne îngăduie şi ne iartă totul, chiar şi ”ploile îngheţate”, greşelile şi alunecările noastre omeneşti, înseamnă să intrăm în contact intim, în însăşi trăirea noastră interioară, cu sursa iubirii şi a iertării infinite. Căci, dacă tot ce ni se întâmplă e un efect al bioenergiei noastre, cum spune Lazarev, cum spun mulţi alţii, şi ploaia cu gheaţă e o stare a noastră. Ne vedem în ea furia, ne vedem în inundaţii nesiguranţa, frica pentru viitor, ne vedem în vânt, în frig, în ceaţă, în soare şi în tot ce ne înconjoară chipul ce ne pare nevăzut, chipul minţii. O minte care priveşte şi răul cu speranţa că va trece, o minte care...suportă suferinţa cu bucuria că şi ea trece, o minte care iartă, care înţelege şi vede partea plină a paharului crează în oglinda existenţei un chip frumos. Poate că ...”vom ploua” liniştit, că ne vom vedea minţile mai frumoase într-un vânt care mângâie, poate că ne vom regăsi căldura sufletului într-o vară calmă dacă ne vom ierta pe noi şi, la fel, vom ierta inconştienţa celor din jurul nostru. Aşa a spus şi Hristos pe cruce; ”Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac”! Acesta e un mesaj care ar trebui să însoţească procesul de gândire permanent pentru ca ploile noastre să hrănească viaţa, nu s-o distrugă!

de Maria Timuc

Tu eşti câştigătorul vieţii tale!

Câştigătorul este…

Este cel căruia nu îi este frică de fricile sale… ştie că le are şi le ştie şi pe nume, iar pe cele pe care nu le ştie încă le priveşte ca pe nişte prieteni buni care vin să îi spună că mai sunt umbre pe care nu le-a cucerit încă!

Este cel care nu se supără pe supărările sale şi care le lasă să treacă aşa cum au venit, ca norii pe un cer care rămâne mereu senin, dacă îl priveşti de sus, care ştie că o supărare aduce după sine o lecţie fără de care viaţa nu ar merita să fie trăită!

Este cel care este lacrimă când e trist şi zâmbet când e vesel şi care învaţă cu fiecare respiraţie să îşi dea jos măştile una câte una până îşi lasă chipul la vederea oricui, fără să se teamă că ceea ce se vede nu este ceea ce “trebuie”.

Este cel care găseşte bucuria de a face lucrurile cu bucurie, care nu se simte sacrificat sau nendreptăţit, care nu caută vinovaţi şi nici răzbunări, care nu pune întrebări pentru că ştie că are toate răspunsurile, care ştie să cadă fără să se lovească şi care ajuns jos priveşte în sus cu ochi de copil curios şi dornic de a vedea lumea de oriunde s-ar afla!

Este cel care ştie că “a avea” este penitenţă şi “a fi” este eliberarea, cel care nu ţine cu dinţii de nici un obiect şi nici o fiinţă pentru că ştie că acesta este cel mai sigur mod de a pierde totul.

Este cel care nu vrea să fie ca alţii să aibă ce au alţii, să facă ce fac alţii, care nu se compară niciodată cu nimeni, pentru că ştie să îşi sărbătorească în fiecare zi unicitatea sa şi pe a celorlalţi şi să se simtă plin de încredere că fiecare până la urmă îşi aduce aminte de ce a venit pe lume şi îşi împlineşte menirea!

Este cel care ştie că este şi astfel nu mai este topindu-se bucuros în lumina lumii, luând orice formă în orice clipă, iubind tot şi iubind tot până şi slăbiciunile sale şi ale celor pe care şi i-a ales să îi fie tovarăşi de drum încă înainte de a se naşte!

Este cel care oriunde s-ar afla, se simte acasă şi orice distanţe l-ar separa de oamenii dragi tot alături îi simte pentru că ştie că spaţiul nu este creat decât pentru a ne apropia unii de alţii!

Este cel care ascultă vocea interioară şi face acele lucruri nebuneşti de care alţii se tem, este cel care poate pierde orice bătălie pentru că ştie că are tot timpul din lume pentru a se cuceri pe sine.

Este cel care vindecă orice suferinţă cu credinţă şi care se bucură când durerea îi spune ce mai are de făcut pentru ca trupul său să fie templul aurit în care lumina divină să se regăsească!

Este cel care îşi continuă urcarea spre divinul din el chiar şi atunci când cade de pe cele mai mari înălţimi ale egoului, ale lumii, ale pretenţiilor şi aşteptărilor celorlalţi!

ESTE CEL CARE RĂMÂNE VIU ŞI FRAGED CA UN COPIL ÎN INTERIOR, CARE CURGE FRUMOS PRINTRE SECUNDE ŞTIIND CĂ TIMPUL NU ÎL POATE ATINGE ŞI CARE PRIVEŞTE TOTUL CA PE UN MIRACOL ŞI UN DAR DIVIN!

CÂŞTIGĂTORUl ESTE OMUL FRUMOS CARE CITEŞTE ACESTE RÂNDURI PE CARE TOT EL LE-A SCRIS ÎN MINTEA ŞI INIMA SA DE NENUMĂRATE ORI!

OMUL ACELA EŞTI TU!

sursa:astrosofia.ro

Interviu cu Părintele Iustin Pârvu-despre vremurile pe care le trăim

Păr­inte, cu durere obser­văm că Româ­nia nu mai are put­erea şi val­oarea de altă­dată, pen­tru că ea nu face decât să exe­cute ordinele mar­ilor put­eri ce con­duc întreaga omenire, fără să se mai opună câtuşi de puţin şi se acceptă nişte măsuri împotriva României, în defavoarea noas­tră, atât mate­r­ial cât şi spir­i­tual. Cre­deţi că mai există o Românie liberă?

Româ­nia de azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai Româ­nia, de alt­fel. Real­i­tatea popoarelor nu mai este con­tro­lată de ele însele, ci ele sunt con­duse de cen­trul euro­pean. Nu se poate vorbi despre o Românie lib­eră pen­tru că guver­nul României este con­dus de mar­ile put­eri care stau ascunse în spatele Uni­u­nii Europene sau al altor uni­uni inter­na­ţionale. Democ­ra­ţia nu există în real­i­tate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impre­sia că sun­tem liberi. A rămas doar o rezis­tenţă for­mală a națiu­nilor, ast­fel încât să le mai poţi numi Româ­nia, Bul­garia, Ser­bia . Real­i­tatea este doar în mâinile comite­tu­lui cen­tral care diri­jează toată viaţa popoarelor. Este o evi­dentă înăbuşire a voin­ţei popoarelor şi o tend­inţă evi­dentă de ameste­care a nea­murilor, că oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi iden­ti­tatea ca neam, iar mai apoi iden­ti­tatea ca om, cre­aţie a lui Dum­nezeu. Nu vedeţi exper­i­mentele amer­i­canilor, că iau un grup de copii dintr-o ţară şi îi pun să înveţe în altă ţară, ca să amestece cul­turile şi obi­ceiurile natale? Pe ei nu îi intere­sează pacea şi bunăstarea popoarelor, asta e numai o teorie goală pen­tru pros­timea asta a lumii. Națiu­nile, la ora actu­ală, sunt descompuse.

Şi cei care nu cred în această fal­si­tate a păcii lor cum să se opună?

Nu ai cum te opune. Dacă te revolţi şi ieşi în stradă împotriva lor, tot jocul lor îl faci. Majori­tatea revoltelor de azi ori sunt manevrate tot de ei, ori au grijă ei să îşi infil­treze oamenii lor ca să le deturneze ros­tul. Şi nici nu ştim de fapt împotriva cui ne razvră­tim şi protes­tăm. Noi avem impre­sia că Europa are un sis­tem demo­c­ra­tic la bază, dar Europa este tot sovi­eti­zată, o Europă sovi­et­ică. Este ace­laşi mare lagăr sovi­etic al Moscovei decât cu altă şapcă, iar din­colo, în Occi­dent, avem de-a face cu lagărul cap­i­tal­is­mu­lui. În aparenţă, între ruşi şi amer­i­cani pare a fi o diferenţă polit­ică şi eco­nom­ică, dar în spatele lor este un sin­gur stăpân, care atunci când îşi va desăvârşi put­erea asupra tuturor statelor, se va încorona drept con­d­u­că­torul lumii şi nu va fi altul decât marele antihrist. Această put­ere diri­jează şi con­trolează totul până la pre­ţul unei pâini, totul e con­tro­lat. De aceea şi vor să pună aceste cipuri elec­tron­ice, ca să te con­troleze şi pe tine, nu numai pâinea pe care o mănânci.

Vedeţi aproape un even­tual război?

Este posi­bil, după cum se derulează eveni­mentele. Şi, pe de altă parte, este aproape şi sfârşi­tul acesta al lumii şi tre­buie să se implin­ească toate pro­roci­ile Apoc­alip­sei. De aceea ei cumva se şi grăbesc şi vor să dimin­ueze numărul acesta al con­suma­to­rilor, ca să îi poată stăpâni mai uşor. Vor veni vre­muri grele – nu ai să poţi să mai iei un medicament, o bucată de pâine, şi comu­ni­carea şi întra­ju­torarea din­tre noi va fi cu anevoie de făcut. Se va face, şi asta deja s-a început, uciderea omu­lui la nivel ofi­cial, prin otrăvurile care ni le intro­duc în mân­care, prin otrăvurile ce ni le intro­duc în aerul ce-l res­pi­răm, prin otrăvurile din vac­cin­uri – toate se fac la nivel ofi­cial. Iar noi le luăm pe toate de bune, pen­tru că aşa spune ziarul ori tele­viz­iunea. Omul a ajuns un sclav, un rob, dar cu mult sub con­di­ţia sclavu­lui de altă­dată. Pen­tru că sclavul înainte ştia cui se supune, dar omul de azi a devenit un rob care nu îşi cunoaşte stăpânii. El nici măcar nu ştie că este rob.(atenţie la ce spune Părintele.. e unul dintre pericolele cele mai mari! – n.m.)

Deci această criză eco­nom­ică con­sideraţi că tre­buie răb­dată aşa sau să cău­tam alte solu­ţii eco­nom­ice şi politice? Cum ne putem opune?

Grev­ele nu au nicio val­oare, ele fac parte din planul lor. Românul de alt­fel e foarte puturos, s-a învăţat cu comod­i­tatea şi nu suportă să muncească ceva. Au gră­dini la ţară cu pomi fruc­tiferi şi nici că se duc să ingri­jească grăd­ina sau să adune prunele. Ei vor ceva con­fort­a­bil; de pildă aici la noi, în zonă, abia găs­eşti un insta­la­tor să îţi repare chi­u­veta sau pe cineva să îţi văruiască sau să îţi ten­cuiască în casă. Ne-am învăţat boieri. Eu cred că această criză este şi din icono­mia lui Dum­nezeu, pen­tru că ne îndeamnă la o viaţă mai austeră, la o seri­oz­i­tate în viaţa noas­tră creştină de zi cu zi, la lacrimă şi pocăinţă. Să mul­țumim lui Dum­nezeu că nu ne-a pedep­sit mai rău pen­tru cât am fi mer­i­tat. Poate că va mai trezi pe unii criza asta. Prea multă necred­inţă şi prea multă fărădelege este pe pământ. De aceea, dacă vom avea con­şti­inţa păcătoșe­niei noas­tre, ne vom asuma şi criza în care trăim. Mai bine să ne rugăm ca Sf. Siluan pen­tru întreaga omenire decât să protes­tăm. Pen­tru legea lui Dum­nezeu nu ştim să protes­tăm, dar pen­tru mărirea salari­ilor da. Când mărşălui­esc homo­sex­u­alii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vac­cin­uri, nu protestează nimeni, sau foarte puţini. Iată că avem posi­bil­i­tatea să revenim la asceza creş­tin­is­mu­lui de altădată.

Pen­tru noi, creş­tinii, este o bine­facere această sără­cie, pen­tru că ne învaţă să fim mai cu stăpânire de sine, mai gri­julii şi mai cu frică de Dum­nezeu. Nu vedeţi că popoarele mai eman­ci­pate, care au toate la inde­m­ână, nu mai cred în Dum­nezeu? Primul act pe care îl fac, atunci când se simt în bunăstare, este să uite de Dum­nezeu. (Perfect adevărat, şi istoric validat! – n.m.) Unde este o Franţă, unde este o Spanie, o Italie de altă­dată? Dar să crezi că un sis­tem politic sau eco­nomic te mai poate izbăvi, este o mare înşe­lare, pen­tru că soci­etatea este alter­ată ca şi con­d­u­că­torii lumii până în adân­curile fiin­ţei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem altă solu­ţie decât rugăciunea.

Şi cum să ne rugăm? În spi­tal, la Cluj, îmi spuneaţi că vă pare rău că nu aţi îndem­nat oamenii mai mult spre rugăci­une, că nu i-aţi învăţat să se roage.

E foarte impor­tant să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călu­gării, stăm în mân­a­s­tiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la bis­er­ică, la slu­jbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut dato­ria, din oblig­aţie. Tre­buie să insis­tăm pe lucrarea lăun­trică. Dege­aba zicem multe rugăci­uni cu gura sau cu mintea, dacă nu apro­fun­dăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii tre­buie să apro­fun­deze rugăci­unea din inimă, pen­tru că va fi sin­gura noas­tra izbăvire – rugăci­unea din inimă. Pen­tru că în inimă este rădăcina tuturor patim­ilor şi acolo tre­buie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri super­fi­ciale, dar pen­tru vre­murile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăci­une cu stră­pun­gerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psi­ho­logic, pen­tru că au metode nevăzute de reed­ucare a minţii. Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai sim­țim nimic la rugăci­une, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vre­muri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dum­nezeu vor putea dis­tinge binele de rău. Cu mintea ome­nească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşe­lări şi numai harul lui Dum­nezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşe­lării! Pen­tru că numai prin rugăci­une putem primi harul lui Dum­nezeu. Dacă nu ne rugăm şi per­se­verăm în lenevia şi nepăsarea noas­tră fără pocăinţă, atunci este posi­bil să pier­dem instinc­tul îndrep­tării. Să ne fer­ească Dum­nezeu să pier­dem instinc­tul îndreptării!

Dar nu există riscul ca în aceste strâm­torări şi pe fon­dul unei sărăcii de pro­por­ţii, oamenii să între în pan­ică şi să se ridice unul împotriva celuilalt şi să nu mai existe bunăvoinţa creştină?

Păi toc­mai de aceea vom avea nevoie să învăţăm rugaci­unea lăun­trică, să ne putem stăpâni în aceste sit­u­aţii şi să nu ne părăsească harul lui Dum­nezeu. Ei asta şi urmăresc – instau­rarea anarhiei, ca ast­fel să ia amploare ura şi dezbina­rea între oameni, până şi între creştini.

În încheiere am vrea să ne spuneţi cum aţi dep­a­şit greu­tatea bolii şi toto­dată un cuvânt de incu­ra­jare pen­tru creş­tinii care trec prin boli grele şi sufer­inţe trupeşti.

Aş vrea să le mul­țumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pen­tru nevred­ni­cia şi neputinţa mea şi Maica Dom­nu­lui să ras­plătească rugăci­unea şi oste­neala fiecăruia. Dar să ştiţi că întot­deauna bolile şi necazurile sunt con­secinţa păcat­u­lui, de sus până jos. Fiecare este pedep­sit de Dum­nezeu după răspun­derea pe care o are – mică sau mare. Stăteam şi mă gân­deam pe patul spi­talu­lui de la Cluj: Care o fi cauza sufer­in­ţei mele, de nu vrea Dom­nul să mă ridice deloc? Şi cauza nu eram decât eu, păcatele mele. Şi când am con­şti­en­ti­zat că pen­tru păcatele mele sufăr această boală, atunci m-a şi ridi­cat Dum­nezeu. Mân­dria mea este pric­ina bolii. Acum mi-a mai dat Dum­nezeu şi şchiopătatul ăsta la piciorul drept – şi asta are o cauză: că mergeam prea țan­țoș aşa. Prea cre­deam eu că toată lumea e a mea şi eu sunt buricul paman­tu­lui. Dar iată că nu sunt nimic, decât iarbă uscată. Aşa ca să dăm slavă lui Dum­nezeu în boli, pen­tru că prin boală învăţăm smere­nia, bunătatea, răb­darea şi aşa primim mân­tuirea. Toate sunt spre smere­nia şi mân­tuirea noas­tră. Fără smere­nie nu ne putem mântui.

(inter­viu real­izat de Mon­ahia Fotini, 5 iunie 2010, complet in revista Atitudini)

5 cuvinte din vocabular absolut nefolositoare

Psihologia ne-a demonstrat ceea ce oamenii au înmagazinat în conştiinţa lor de mii de ani. Cuvintele poartă cu sine puterea de a „distruge” sau de „a izbăvi”, pentru că în spatele fiecărui cuvânt, fiecărei afirmaţii, se află o intenţie. “La început a fost CUVÂNTUL”… 

Dacă intenţia mea este să fiu blând/a şi drag/a cu mine însumi/ însămi, dar şi cu ceilalţi, atunci nu am nici un motiv să folosesc aceste cuvinte care fac rău: 

1. Prost 

Atunci când suntem nemulţumiţi, spunem despre noi înşine că suntem „proşti”, spunem şi despre alţi oameni că sunt proşti. Dacă îţi elimini acest cuvânt din vocabular, înseamnă că reuşeşti chiar din adâncul fiinţei tale să accepţi lucrurile exact aşa cum sunt. Cine suntem noi să judecăm pe ceilalţi şi vieţile lor? De ce suntem atât de convinşi că, atunci când se întâmplă ceva, putem să definim atât de tranşant în termeni de „bine”, „rău”, „prost” sau „corect”? 

2. Gras/ Grasă 

Dacă şi tu îţi spui: Sunt gras/ă, atunci…opreşte-te! Acest cuvânt emană o energie atât de negativă. Este un cuvânt care ne influenţează negativ atât în interiorul nostru, cât şi în jur. Auto-stima cântăreşte foarte mult în vieţile noastre. Ne lăsăm influenţaţi/te de modul cum ne vor ceilalţi, ne lăsăm influenţaţi prea mult de presiunea societăţii care ne spune că ar trebui să arătăm şi să ne purtăm într-un anume fel. Adevărul este că suntem unici/e, că suntem minunaţi/te aşa cum suntem. Iubindu-ne pe noi, fizic şi psihic, îi iubim şi pe ceilalţi. 

3. Trebuie 

Dacă lucrurile au fost să fie într-un anume fel, ele aşa vor fi. Dacă va fi să mai fii cu fostul partener, veţi fi. Dacă era să ai alţi părinţi, ai fi avut alţi părinţi. „Ştim sigur un lucru: Viaţa îţi va da acea experienţă ce te ajută cel mai tare în evoluţia conştiinţei tale. Cum ştii că aceasta este chiar experienţa de care ai nevoie? Pentru că aceasta este experienţa ce o trăieşti acum”. – Eckhart Tolle. Să îţi doreşti mereu ca lucrurile să fie diferite te epuizează de energie şi te împiedică să trăieşti momentul, viaţa, să te bucuri de familie, prieteni, de tot ce e mai frumos. Să îţi spui mereu „trebuie” sau „trebuia” te împiedică să progresezi. 

4. Urăsc 

Este unul dintre cele mai puternice cuvinte din istoria umanităţii. Poartă cu sine energia milenară a părţilor întunecoase din noi. Este un cuvânt care mereu a promovat negativitatea şi disensiunile între oameni. De asemenea, nu ne dăm seama că, folosindu-l des, ajungem să ne concentrăm mai degrabă pe ceea ce este negativ în viaţa noastră şi nu pe ceea ce este pozitiv. Haideţi să eliminăm acest cuvânt din vocabularul nostru! 

5. Ratat/ă 

Avem obiceiul de a ne compara vieţile cu ale celor din jurul nostru, dar pur şi simplu avem propriul drum, propriile încercări, propriile reuşite. Nu suntem traşi la indigo, de ce să trăim vieţile celorlalţi, de ce să fim altfel decât ceea ce suntem? Nu, nu eşti un ratat/ă doar pentru că nu ai bifat anumite lucruri în viaţă! 

Ai respect pentru fiinţa ta interioară, pentru sufletul tău şi nu te auto-anula în acest mod. Înţelegând aceasta, avem de asemenea un mare respect pentru viaţă şi drumul celorlalţi. Îi respectăm, îi încurajăm, ne bucurăm pentru succesul lor şi nu îi invidiem. Ni se va răspunde în aceeaşi manieră. 

Sursa- Lifestyle

Fiecare zi este o binecuvântare

Fiecare zi este o binecuvântare, mai ales atunci când sufletul știe acest lucru și este recunoscător pentru darul primit. 

Fiecare zi este o încercare, dar și o provocare pentru cel ce știe să îndrăznească și să privească lumea cu alți ochi.

Fiecare zi este o enigmă a tuturor posibilităților, a viselor și a frumuseții ascunse în fiecare clipă.

Fiecare zi este suma lecțiilor învățate și a experienței acumulate, rezultatul gândurilor pozitive și a tăriei de caracter, totalul amintirilor și al viselor frumos conturate în suflet.

Fiecare zi este un miracol, fiindcă oferă zeci de șanse celor care au nevoie, sute de oportunități celor care le cer, mii de prilejuri celor care se roagă în tăcere.

Fiecare zi este speranța cu care trăim în suflet, brațul de care ne agățăm pentru a ne ridica din mocirla păcatului, pasul pe care îl facem în direcția fericirii, lumina care ne conduce mai aproape de țelul dorit.

Fiecare zi este o minune, un dar inestimabil care are puterea de a schimba vieți și de a transforma suflete.

Profită de fiecare zi primită și îmbină frumusețea visurilor tale cu armonia gândurilor.

Sustrage din fiecare zi momente de fericire și bucurie, clipe de veselie și recunoștință, amintiri memorabile care să dureze o viață întreagă.

Amintește-ți că viața este un dar de la Dumnezeu și trebuie prețuită, trăită și simțită în toată splendoarea ei.

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

În ziua în care te iubeşti pe tine

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat înveţi că nimeni nu va vedea frumosul din tine înainte că tu să-ţi vezi propria valoare. Atunci înveţi conştientizarea propriei valori şi respectul de sine. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat nu mai cauţi de la ceilalţi validarea care te înfiinţează. Pentru că tu însuţi te vezi pentru minunea care eşti. Aşa înveţi să dăruieşti înainte de a cere. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat faci ceea ce trebuie să faci pentru evoluţia ta fără efort, pentru că vrei să promovezi viaţa celui la care ţii cu adevărat: tu însuţi. Aşa înveţi egoismul sănătos – să devii tu însuţi mai întâi o lume întreagă, pentru ca apoi să inviţi un altul într-un univers minunat. 

În ziua în care te iubeşti cu adevărat îţi dai seama că eşti exact acolo unde trebuie. Aşa înveţi să renunţi la regretele trecutului şi la speranţa viitorului. Aici şi acum e un loc minunat în care te afli. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat eşti plin de mirare şi de zâmbet. Pentru că poţi să vezi contradicţiile şi paradoxurile şi găseşti fascinaţie în tumultul vieţii. Aşa înveţi că drumul în sine este sensul tău. 

În ziua în care te iubeşti cu adevărat te detaşezi de aşteptări şi de frustrări. Pentru că ţi-ai oferit deja darul de pe urmă: acceptarea de sine, fără a aştepta ca ceilalţi să compenseze pentru tot ceea ce nu ai primit până atunci. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat dăruieşti zâmbete şi înţelepciune. Pentru că descoperi magia alchimiei emoţionale: primeşti ceea ce dăruieşti. Aşa înveţi legile interacţiunii umane, trebuie să fii înainte de a cere. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat priveşti în trecut fără mânie. Aşa înveţi să te ierţi pe tine şi pe oameni – nimeni nu îţi este dator cu nimic. Totul este subscris unui firesc al cărui sens de pe urmă îl vei şti la un moment dat. Aşa înveţi credinţa, în tine şi în ceva-ul de dincolo de concret şi de aparent. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat abandonezi încrâncenarea de a obţine ceea ce alţii ţi-au spus că este fericirea. Pentru că ai descoperit bucuria fiecărei zile, o filă din povestea devenirii tale. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat te uiţi la tine şi la celălalt ca la o operă de artă, fiecare fascinantă în culorile sale. Şi nu mai vrei să schimbi pe nimeni, doar contempli modul diferit în care fiecare alege să îşi îndeplinească nevoile umane comune tuturor. Aşa înveţi să nu baţi la porţi închise şi să recunoşti similaritatea atunci când o întâlneşti. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat îţi asumi măreţia şi nu te mai poziţionezi mediocru. Pentru că nu te mai compari cu nimeni, ci doar cu ceea ce poţi fi tu. Aşa înveţi că egalitatea este o utopie şi că frumuseţea vine din diversitate şi nu din uniformitate. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat poţi să vezi oamenii pentru ceea ce sunt, nu prin prisma a ceea ce vor ei să pară. Pentru că te-ai văzut pe tine, şi sus şi jos, şi întuneric şi lumină şi atunci poţi citi povestea celuilalt, dincolo de închipuirile de sine. Aşa înveţi sinceritatea radicală şi vei prefera oricând cunoaşterea în locul himerelor. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat se face sărbătoare. Nu mai ai nevoie să-ţi spună cineva când ai voie să te bucuri sau să savurezi nostalgia. Ţi-ai asumat nebunia vieţii şi te joci cu emoţiile tale, realizând că ceea ce ţi-ai dorit dintotdeauna este să trăieşti intens, să te simţi viu. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat eşti atent să-ţi surprinzi devenirea şi îţi asumi că tu te creezi pe tine. Nu mai aştepţi ca o autoritate exterioară să te facă să fii şi să simţi, devii propriul tău Dumnezeu şi propriul tău altar. Aşa înveţi să arzi fără să te consumi, aşa înveţi să oscilezi fără să te pierzi, aşa înveţi să-ţi alchimizezi patologicul în surrealism existenţial. 

În ziua în care te iubeşti pe tine cu adevărat, life is beautiful. 

de Sofia Dumitriu

Cum ar fi viaţa ta ştiind că pierderile sunt doar în mintea ta?

Cum ar fi viaţa ta dacă ai şti că pierderile pe care le suferi în planul fizic sunt doar încercarea Scânteii Divine de a-ţi muta atenţia de la cele lumeşti care sunt trecătoare, către cele folositoare sufletului tău care sunt eterne? 

Atunci când ne dorim foarte tare un lucru, în momentul în care îl obţinem, ne ataşăm de el şi suferim foarte tare dacă printr-o conjunctură oarecare ajungem să-l pierdem. Fie că este vorba de un obiect fie că este vorba de o persoană, luptăm necontenit, cheltuindu-ne astfel energia vitală, pentru a ne asigura că îl vom păstra în realitatea noastră, crezând că fără acesta viaţa noastră nu va mai fi aşa cum ne-o dorim. 

“Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umblă potrivit iubirii” spunea Iisus. 

Când laşi supărerea să-ţi intre în inimă pentru un lucru efemer înseamnă că te-ai identificat şi valorizat prin acel lucru, uitându-ţi identitatea Divină care nu are nevoie de nimic din planul fizic pentru a fi ceea ce este, căci gol şi singur vine şi tot aşa pleacă din acest plan. 

Când vine vorba de pierderea unei fiinţe dragi, cum ar fi viaţa ta dacă ai conştientiza că de fapt atunci când pierzi acea persoană dragă, plângi într-un mod egoist felul în care aceasta te făcea să te simţi, modul în care te valorizai prin ochii acelei persoane care a crezut în tine şi te-a iubit şi acceptat aşa cum eşti oferindu-ţi astfel sentimentul că eşti cineva? Indiferent dacă suferi după o persoană care a părăsit planul fizic sau pentru o persoană care te-a părăsit pentru a găsi pe altcineva, ideea este că, de fapt, vei deplânge îndelung momentele în care te simţeai cineva doar pentru că acea persoană te vedea altfel decât o poţi face tu judecându-te prin prisma lipsurilor rezultate din comparaţia cu ceilalţi. Pentru acele momente stăm şi îndurăm o viaţă de nefericire alături de parteneri nepotriviţi, pentru astfel de momente preferăm să picăm în abisul depresiei decât să ne valorizăm singuri descoperindu-ne potenţele interioare nelimitate şi tot pentru astfel de momente alegem să ne îngheţăm inima nemaiştiind cine suntem de fapt. 

Reflectă profund şi spune-mi cum s-ar schimba viaţa ta dacă ai şti?

sursa facebook

Despre singurătate și prietenul nevăzut

Singurătatea nu mă sperie, dar mă apasă. Mă gândesc cu tristețe la câte momente am împărțit cu oamenii pe care îi credeam prieteni și câtor gânduri tainice nu am dat curs fără să știu că se vor întoarce împotriva mea. Singurătatea nu este un chin, dar devine tulburătoare atunci când știi că ai fost mereu alături de prietenii tăi, de oamenii dragi care făceau parte din viața ta. Este greu de suportat răceala și cruzimea tăcerii când știi că odată, acolo, se auzeau râsete și veselie. Nu-i condamn. Nu-i consider trădători. Le accept decizia chiar dacă mă doare sufletul . Le accept depărtarea dar nu le înțeleg motivele. Prieteni. Ce lucru atât de prețios. Credeam cu tărie că am cei mai mulți și cei mai buni prieteni din lume. Credeam că fiindu-mi aproape la bine, la fericire și împlinire o să-mi rămână alături și în momentele tulburi. Nu a fost să fie. Și deși sufletul mi-e îndurerat și nu vrea să accepte lipsa lor, am învățat să suport toate acestea în compania singurului prieten adevărat care niciodată nu a plecat de lângă mine, care niciodată nu s-a supărat indiferent câte cuvinte grele i-am adresat, care nu m-a privit niciodată cu falsitate, invidie ci mai degrabă cu iubire. El este prietenul de care nu ar trebui să te desparți niciodată, el este suportul în clipe de slăbiciune, el este speranța în timpuri de restriște. El este Tatăl fiecăruia dintre noi, dar niciodată nu a încetat să ne fie și prieten. În momentul în care l-ai redescoperit, singurătatea nu mai înseamnă nimic, nu mai are nici o putere. Descoperi forța de a ierta, de a iubi, de a trece peste orice obstacol. El devine călăuzitorul pașilor tăi. În orice direcție ai merge, oricât și oricând ai decide că vrei să pornești la drum. Fă un pas în direcția prietenului nevăzut și întinde mâna pentru a fi cuprins în îmbrățișarea lui. Lasă-te mângâiat de brațul său nevăzut. Poartă-l în suflet și nu renunța niciodată la el. Oferă-i locul de cinste în viața ta. Și în ciuda singurătății și a sentimentului de abandon ce ți se inoculează în suflet crede că el este alături de tine. Simte-te liber să îi spui orice te îngrijorează, cere-i sfatul, petrece timp în compania lui.

http://anasstassya.wordpress.com/