luni, 26 mai 2014

Feminitatea din noi


Lecţii din feminitate

1. Relaxează-te, oricum nimic nu este sub control. 

Este una dintre lecţiile de bază pentru femeia care se zbate şi care se luptă în continuu cu viaţa, cu perfecţiunea, cu emoţiile ei - iluzia că ai controlul. Cu cât vrei să controlezi mai mult ceea ce ţi se întâmplă, cu atât vei înclina să-i controlezi şi pe cei apropiaţi ţie, cu atât transmiţi în univers afirmaţia că NU AI ÎNCREDERE. Neîncrederea nu face decât să genereze şi mai multă suferinţă manifestată în emoţii precum teamă, gelozie sau furie. În special pentru femei, renunţarea la control urmată de relaxare este una din cheile care deschid foarte multe uşi şi care pot asigura o relaţie armoniasă cu bărbatul.

2. Ocupă-te doar de transformarea sau vindecarea ta şi lasă-i în pace pe ceilalţi.

Oricât ai vrea ca ceilalţi să se schimbe, adevărul e că îţi doreşti asta în primul rând pentru a-ţi uşura ţie munca cu tine. Din păcate sau din fericire, munca cu sinele nu e atât de uşoară precum pare şi nici nu trebuie să fie aşa. E singurul examen la care nu poţi copia, nu poţi trişa, pentru că ţi-ai fura singură căciula. Aşa că lasă-i pe alţii să se ocupe de vieţile lor, nu le face temele în locul lor, căci rezultatul nu va fi deloc cel pe care ţi-l doreşti, din contră. Ştiu, crezi că viaţa ta ar fi mai frumoasă dacă şi ei ar înţelege lucrurile ca tine, dar nu despre asta e vorba acum. Tot ce faci pentru tine îi afectează implicit şi pe ei.

3. Feminitatea nu este despre suprafaţă, ci despre adâncime.

Din cauza revistelor de modă şi a marketing-ului cu produse destinate femeilor, multe femei „au pus botul” crezând că frumuseţea şi feminitatea se obţin cu ajutorul produselor cosmetice şi hainelor de calitate. Nu crezi că din nou ne păcălim pe noi însene? Ceea ce vedem în reclame nu prezintă decât cireaşa de pe tort, dar dacă tortul e fals atunci ce rost mai are cireaşa? Viaţa nu poate fi păcălită, aşa că te poţi amăgi ca femeie, dar atunci nu îţi imagina că vei fi scutită de dezamăgiri. Întotdeauna ai parte în jurul tău de ceea ce emani. De aceea, a te întâlni cu feminitatea ta presupune a te întâlni cu cine eşti, a-ţi vedea măştile pe care le-ai afişat până atunci şi a renunţa la ele. Fără adaosuri, căci sufletul nu poate fi machiat. Te re-intalneşti cu femeia adevărată din tine însăţi.

4. Corpul tău îţi spune întotdeauna adevărul despre tine.

Dacă nu te simţi bine, înseamnă că trupul tău îţi spune asta foarte clar prin numeroase semnale, dacă nu crezi, uită-te în oglindă sau închide ochii pentru a-l simţi mai bine. Mai devreme sau mai târziu, trupul tău îşi va revendica nevoile de bază şi cu cât îl neglijezi mai mult, cu atât va fi mai greu sau prea târziu atunci când va claca şi vei pierde definitiv sănătatea. Dacă nu ne iubim corpul, el ne va abandona la greu, ne va susţine din ce în ce mai puţin şi va fi sediul tuturor emoţiilor refulate. A-ţi iubi corpul nu înseamnă a-l împopoţona şi încărca cu accesorii, ci a-i trăi starea de naturaleţe şi a savura din plin plăcerea pe care ţi-o oferă- plăcerea de a fi vie şi energică, plăcerea de a fi…femeie! Pentru că a fi în trup de femeie e o adevărată plăcere, chiar dacă femeile din generaţiile anterioare din familia ta nu au ştiut asta. Tu poţi pune capăt convingerilor împovărătoare de-a lungul timpului cu privire la ce înseamnă a fi femeie şi să nu le transmiţi mai departe copiilor tăi.

5. Femeia în legătură cu natura e o femeie împlinită.

Nu te poţi aştepta să te simţi bine în pielea ta dacă nu îţi cunoşti bioritmul şi dacă nu te ştii armoniza cu natura. Vei fi mereu o victimă a vremii sau a propriilor emoţii care se întorc împotriva ta. O femeie are mare nevoie să-şi cunoască ciclul, să-şi înţeleagă menstruaţia şi stările aferente, să cunoască influenţele Lunii şi ale elementelor naturii asupra ei. O femeie ruptă de natură va fi mereu împotriva ei înseşi. Armonizarea cu natura face ca totul să curgă mai uşor, fără luptă, fără zbucium.

Acestea sunt doar câteva din multitudinea de lecţii pe care femeile le-au resimţit pe propria piele în timpul şi în urma workshop-urilor de feminitate. Dar, repet, nu ai nevoie neapărat de astfel de cursuri pentru a-ţi redescoperi şi trăi cu adevărat feminitatea. Sunt multe modalităţi, noi doar am descoperit că e mult mai simplu într-un cerc de femei decât de una singură şi lucrurile se materializează mai uşor decât credeam.

Rolul meu nu este să dau lecţii altor femei sau să-mi impun propriul punct de vedere asupra feminităţii, ci doar să le fiu alături, să susţin spaţiul necesar pentru introspecţia de care vorbeam. În materie de feminitate nu există „aşa trebuie”, nici „N paşi cum să..”. Nu e dezvoltare personală pentru că nu ne interesează persoana, ci ceea ce se află dincolo de ea. E o întoarcere la cine eşti.

*****

de AdelaHaru
Newsletter Life in Balance

duminică, 25 mai 2014

Binele și Răul


Dacă fiecare om intrat în viața mea, bun sau mai puțin bun, mi-a fost dăruit de Dumnezeu, pentru care dintre ei ar trebui să fiu recunoscătoare? Pentru cel ce m-a abandonat când viața mi-a devenit o cumplită povară sau pentru cel ce m-a luat în brațe alinându-mă după fiecare cumpănă din vremurile mele de restriște?

Probabil că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru toți: cei trimiși să-mi întoarcă spatele m-au ajutat să înțeleg că mi-au fost apropiați de conjunctură iar plecarea lor a fost, de fapt, o binecuvântare, Dumnezeu dându-mi astfel de veste cum că încercările nefaste sunt o probă de foc pentru caracter, sunt o punere la încercare a toleranței, a iertării. A Iubirii. 

Iar cei călăuziți să ajungă în viața mea spre a-mi vindeca răni și rămânându-mi alături în toate vitregiile sunt mesagerii Recunoștinței, sunt cei aleși să mă învețe, pas cu pas, ce înseamnă bunătatea, răbdarea, dăruirea, devotamentul. Și mulțumind pentru ei zi de zi, în fiecare rugăciune, e un exercițiu de gratitudine fără de care nu există trecere demnă prin viață, nu există împlinire.

***

Iubire + recunoștință = fericire.

Nu e o relație matematică prea complicată dacă avem disponibilitatea sufletească de a îmbrățișa valori cunoscute și necunoscute, adânc încrustate în gena omenească deși, la fel de profund, ascunse.

Nu vor exista în viețile noastre oameni apăruți de niciunde, fără noimă, în absența unei misiuni, oricât de nefaști ne-ar părea a fi unii dintre ei. Rămâne doar să-i individualizăm, să-i așezăm acolo unde le este locul, dându-le exact fotoliul ce le-a fost rezervat la spectacolul trecerii noastre prin această lume. Fără a-i depersonaliza, fără a-i nedreptăți, fără a le construi în inimile noastre, celor răi, bariere de neridicat, indiferent de câtă nefericire ne-ar fi adus, cândva, faptele lor. 

Și pentru a le urma exemplul celor buni, celor ce ne-au ajutat să ne învățăm blândețea din scoarță-n scoarță, primind în inimile noastre aducerea aminte cu dragoste și cu devotament a unei binefaceri primite, mărturisind astfel, cu Iubire, din suflet, Recunoștința.

de Carmen Voinea-Răducanu

sâmbătă, 24 mai 2014

Drumuri printre voi. Oameni de la care am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe.

"Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora".

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.

Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.

Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.

Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!

În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby. 

De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

***

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni. 

Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.

Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.

Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.

Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.

Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.

Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.

Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă. Nu e!

de Carmen Voinea-Răducanu

vineri, 23 mai 2014

Mai uşor vedem praful din casa altuia


E mai uşor să vedem praful din casa altuia, dintr-o cameră de hotel sau din orice loc de pe stradă. Şi-l găsim chiar şi în locuri ascunse, fără să facem vreun efort considerabil. Ne “sare în ochi”, probabil de asta şi dăm ochii peste cap rapid şi bombănim ceva despre… ei, cei care sunt de vină, căci sigur se găseşte cineva “de vină” pentru disconfortul nostru. Nu ne e de-ajuns să vedem praful, ne simţim datori cu o reacţie… 

E interesant, însă, cum uneori în propria casă vedem locuri cu praf neşters de săptămâni, pentru că ne-au scăpat pur şi simplu sau pentru că l-am lăsat acolo intenţionat. 

Pe acelaşi principiu, căutăm “praful” din mintea, cuvintele, acţiunile altora şi mai şi trâmbiţăm să audă tot poporul ce am descoperit. Ca şi când am merita şi nişte aplauze pentru vitejia noastră, sugerăm că exact acest “praf” e cauza frustrărilor şi nefericirii noastre, căutând parcă să ne convingem de imposibilitatea de a fi în pace, imposibilitate de care, desigur, alţii sunt răspunzători prin ceea ce poartă în cap şi în viaţă. 

E ştiut faptul că ne spunem multe minciuni. Una dintre ele este că starea noastră de bine depinde de alţii. Ei bine, ce poţi crea cu convingerea “fericirea mea depinde de alţii?” Şi ce poţi crea diferit cu punctul de vedere ”fericirea mea depinde de alegerile mele”? 

Ei bine, nu praful minţii altora ne sufocă, ci propriul praf. În capul nostru, când se adună multe poveşti (despre noi, despre ce nu putem, ce nu avem, ce nu e de ajuns…), e ca şi când se aşează praful peste inimă. ŞI nu ne mai simţim în viaţă. De aici nevoia de a face câteva valuri, ca să ne dăm importanţă şi să avem senzaţia că trăim. Chiar dacă e cu nervi, cu frustrare, cu furie, dar barem să ne amintim că n-am murit. 

Însă, când reacţionăm sau îi judecăm pe alţii, ce reuşim este în primul rând să ridicăm praful în aer. Propriul praf. Şi nu ne mai vedem şi auzim unii pe alţii. Mă refer la vederea de dincolo de ce văd ochii prin minte, la auzirea dincolo de schemele predefinite şi de ceea ce am stabilit (sau luat de-a gata) că este moral/imoral, bine/rău, corect/greşit. 

În concluzie, când te mai superi pe cineva sau pe ceva din afara ta, când tinzi să vezi şi să arăţi greşelile altora, ce-ar fi să te întrebi “Ce mă supără cu adevărat la mine? Ce mă doare cu adevărat? Are legătură cu alţii sau cu mine? Şi ce pot fi sau face, pentru a contribui cu adevărat acestei situaţii? Este reacţia singura posibilitate, este asta ce vreau, ce caut? Sau e şi altceva posibil? Aleg să fiu reacţie, sau contribuţie? Ce energie aleg să fiu?” Desigur, e valabilă şi reciproca. Primim cu maximum de elan, uneori, praful pe care-l scutură ceilalţi de la balconul capului, prin faptul că ne critică, ne judecă, ne cer socoteală. Chiar şi când nu ne vizează direct, doar pentru că întâlnim o anumită energie, suntem strângători din obişnuinţă şi luăm totul la noi. E cineva nervos? Ne enervăm şi noi. E cineva revoltat? Ne revoltăm şi noi. Totuşi… e curios că nu se întâmplă acelaşi lucru, cel puţin nu în aceeaşi măsură, când cineva e bucuros. Putem alege cum răspundem la energia celorlalţi? Da, putem alege. Fie intrăm rapid în energia cu care vin spre noi, plecând de la premiza că are legătură cu noi şi nu cu convingerile lor cu care vin deja de acasă , sau rămânem în energia noastră, conştienţi, în alegere din ceea ce ştim dincolo de gânduri şi emoţie. Când vedem un pet aruncat pe stradă, cel mult îl ridicăm şi îl aruncăm la gunoi, nu-l luăm cu noi acasă. Când vedem gunoi în casa altuia nu-l luăm acasă la noi. Şi nici nu ne transformăm casa în magazie pentru toate obiectele care nu le mai trebuie vecinilor. La fel e şi cu emoţiile celorlalţi. Le percem, însă apoi alegem dacă le lăsăm la sursă sau le luăm cu noi. Cu cât mai multe “luăm” şi ne însuşim, cu atât mai multă greutate experimentăm. Cu cât mai mult exersăm delimitarea de emoţiile celorlalţi, cu atât mai multă uşurinţă avem în toate şi cu atât mai multe posibilităţi de a fi contribuţie vedem. 

Să fim conştienţi şi să ne lăsăm în Pace şi în Bine!

de Nicoleta Svârlefus

joi, 22 mai 2014

Poveștile de dragoste nu sunt nicicând mai răscolitoare, nicicând mai fascinante și mai tulburătoare decât la începuturile lor

Iubirea ...de la început


”Eu ador începuturile”, spun oamenii adesea. În fiecare început pare să se ascundă un mister al sufletului omenesc, o forță tainică a ființei, o forță de atracție, ce-și întinde mâinile cu înverșunare și cu insistență până-n adâncurile noastre, scoțându-ne pe noi din noi înșine, aducând la suprafața conștienței o parte a noastră pe care n-am cunoaște-o altfel. În fața altuia, a unuia sau a uneia anume, apari Tu, într-un chip necunoscut ție însuți, de fiecare dată un altul, surprins în și de intensitatea propriei trăiri. E o trăire în lăuntrul căreia te trezești cu altul în tine, într-o parte nevăzută a ta, non fizică, dar atât de profundă și de intensă încât realitatea materială, palpabilă și atât de puternică, ce te absoarbe zi de zi și îți arată puterea ei, devine ca o stradă cunoscută, pe care mergi din inerție. Poate că nimic în existența omenească nu are o putere la fel de fantastică de a ne azvârli din pământul stabil al materiei precum o face dragostea în fazele ei de început. În acest ”cutremur al ființei” parcă stau ascunse misterele vieții, ce se dezvăluie ca o trăire intensă, ca o lavă fierbinte, interioară, spontană, în al cărui conținut te simți dublat...de celălalt, te simți ”doi în unul” și tocmai acest unul, amestecat alchimic cu altul, devii tu, acel tu pe care nu-l poți cunoaște în afara tulburătoarei experiențe a iubirii ”de la început”.

Nu pretind că am descoperit explicații riguroase, științifice și bine documentate despre ”începuturile dragostei”, dar încerc să privesc intuiv cumva către manifestările acestei tulburătoare trăiri și observ că ea sfidează criteriile de selecție ale minții. Mintea gândește; ”Îmi doresc un partener înalt, frumos, deștept, bogat, educat, tânăr etc” sau ”o femeie cu picioare lungi, sâni mari, inteligentă, gospodină, frumoasă etc”, iar inima ce face? Inima tresaltă, palpită, explodează, vibrează și alunecă într-o clipă în fața unui om despre care mintea nu știe nimic și care arată sau este la polul opus al dorințelor minții. Părul bogat al partenerului dorit de mintea noastră poate lipsi cu desăvârșire; minții îi place părul vâlvoi, fluturând în vânt, inimii nici că-i pasă că în fața ta e un bărbat chel. Mintea vrea sânii mari și picioarele lungi ale iubitei, inima nu se împiedică deloc de sânii ei mititei și de picioarele scunde. Toate evaluările scorțoase ale minții cad precum popicele în fața sentimentului de iubire, a atracției bulversante și intense, pe care inima o trăiește în acea clipă de început în care se recunoaște în celălalt, în acea clipă în care voința, alegerile raționale și toate reperele matematice, specifice lumii materiale, se prăbușesc în trăirea surprinzătoare. Sentimentul e spontan, neașteptat, puternic, e ca un vulcan, în care a aterizat brusc un altul, trasformându-te într-o clipă în El și pe el în Tu. Această alchimie naturală transformă ființa, o restructurează complet, îi frânge rațiunea și o scoate bulversant din percepția materialității. Iubirea aceasta anulează spațiul, timpul, distanțele, obiectele, toate reperele fizice se zdrobesc în trăirea care te transformă într-un sclav fericit al ei. Poate-i singura ipostază a existenței în care trăiești cu bucurie sclavia, abandonând Regele din tine, adică formula psihologică a Egoului tău. În acest început al iubirii eu văd o formă naturală de exprimare a sufletului, un fel în care suntem programați să experimentăm ”trăirea cu sufletul”, să conștientizăm apoi diferența dintre minte și inimă, diferența dintre experiența minții și cea a inimii. Experiența divinei iubiri e – aș spune – în noi, reprimată, ascunsă, pitită sub raționamente, condiționată de așteptări, de prejudecăți și de judecăți mentale. Tocmai acestea se frâng și sunt complet anulate în clipa în care șuvoiul sufletului se revarsă. Castelele de nisip ale minții se prăbușesc în fața sufletului tocmai în acele ”timpuri mai largi sau mai înguste” de început ale iubirii și-n această manifestare uluitoare a divinei frumuseți a sufletului pare să fie ascunsă însăși natura noastră reală, pe care – sigur – o pitim din nou, o supunem iarăși, o irgnorăm și-o ucidem cu mintea. Poate că, dacă am cunoaște mai profund mecansimele minții și am trăi mai puțin obsedați de matematicile judecăților noastre, am face din sentimentul de început al iubirii o trăire amplă, prelungită, care nu dispare în trei ani (atât se spune că durează drgostea!). Poate dispare din minte, da! Dar sufletul nu pierde niciodată iubirea, doar mintea pierde ritmul lui, mintea se întunecă, mintea arde printre reperele ei materiale, în vreme ce iubirea...așteaptă un nou prilej pentru a ne cutremura, arătându-ne că iubirea e puterea pe care o abandonăm, e lumina ce ne așteapră în vreme ce rătăcim prin lumea palpabilă și inconsistentă, ternă și lipsită de gust a propriilor noastre gânduri. A iubi nu-i același lucru cu a te gîndi la iubire, a simți dragostea e altceva decât a te gândi c-o simți. În începutul poveștilor de dragoste e o izbândă a sufletului asupra minții și de aceea oamenii adoră începuturile, neștiind că ele sunt și repere pentru un fel de a trăi cu inima, probabil cel mai frumos lucru din câte sunt!

de Maria Timuc

miercuri, 21 mai 2014

Semnul Crucii pe cer...în nor, la fereastra mea.

Ne uităm atât de rar la cer. Atât de rar remarcăm cât de diferit este, de la o clipă la alta, cu norii care vin şi trec...Ne gândim doar cum e vremea...Şi nici chiar gândindu-ne la vreme nu observăm multiplele nuanţe pe care le îmbracă. Ne gândim doar că e vreme bună sau vreme rea. ZIUA aceasta de ASTĂZI are o vreme UNICĂ. Poate că o astfel de vreme nu se va repeta niciodată în exact aceeaşi formă. Modul în care s-au format norii pe cer, Nu va mai fi niciodată la fel ca acum...DESCHIDE OCHII.....PRIVEŞTE CERUL ...


Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte astăzi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena. Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus (Nis, Serbia) în jurul anului 274. A devenit suveran al întregului Imperiu Roman după învingerea lui Maxenţiu şi a lui Liciniu. Potrivit mărturiilor lui Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia: "în hoc signo vinces" (prin acest semn vei birui).


Noaptea, în timpul somnului, i se descoperă Hristos, cerându-i să pună semnul sfintei cruci pe steagurile soldaţilor. Dând ascultare poruncii primite în vis, iese biruitor în lupta cu Maxenţiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se păstrează la Roma, se află inscripţia: "instinctu divinitatis" = "prin inspiraţie divină", ce descoperă cum a fost câştigată victoria asupra lui Maxenţiu.

Semnificaţia numelor Constantin şi Elena

Numele Constantin este de origine latină şi vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").

Elena - Străvechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torţă", "făclie", dar şi "foc sacru", la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiţei Artemis), iar de alţii prin gr. hele ("lumina arzătoare a soarelui"). 

(sursa: creştinortodox.ro)

La mulţi ani tuturor celor care poartă aceste nume sfinte!


Ce a fost, a fost. Ce este, este. Ce va fi, va fi.

Chiar dacă pereții duri ai sufletelor celor care au construit fortărețe
în jur sunt reci, e nevoie în continuare de iubire.
Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru.

Plouă cu vorbe mărunte… Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă. Nu renunţi niciodată la ce nu ai avut sau la ce ai avut şi mai vrei, poate. Purtăm viii şi morţii în noi şi le dăm putere. Sunt persoane care te înţeleg dintr-o singură privire şi persoane care nici după mii de cuvinte nu ar fi în stare să o facă. Omul în complexitatea sa este compus din plus şi minus, din soare şi nori. Nu putem lua de la celălalt doar ceea ce ne face comozi. Iubirea implică TOT, altfel nu mai e iubire…

„Cobori” adesea în beciul interior al fiinţei pentru a scoate la lumină ceea ce eşti. La cea mai mică adiere de vânt te clatini sau te dărâmi? Uneori mori de mai multe ori în aceeaşi clipă. Sunt momente în viață când nu există niciun cuvânt dulce pentru alinarea durerii. Pot doar să fiu lângă tine, să plângem împreună… Dumnezeu nu te caută după locul în care ești, ci după strigătul inimii. În altarul sufletului se rezolvă durerile. Hristos nu se îngrețoșează de noi niciodată. Hristos nu este contabilul vieții noastre, ci prieten pe Cale.

Este o nebunie să urăşti toţi trandafirii, pentru că te-ai înţepat într-unul. Să nu crezi în iubire, doar pentru că cineva nu te-a iubit. Să renunţi la visele tale, pentru că celălalt nu s-a împlinit. Câteodată mă doare, câteodată mă amuz foarte tare. Te vei trezi într-o dimineaţă şi vei vedea soarele pentru prima dată. Răbdarea înseamnă să știi că iarba nu crește mai repede dacă tragi de ea.

Poți găsi ceea ce cauți abia când renunți să mai cauți cu disperare și ai liniște cu tine. Iubirea adevărată te prinde deodată. Şi nu ştii de ce şi pentru ce. Te ia pe nepregătite. Iubirea pură apare atunci când nu te aştepţi. Dragostea nu se programează. Nu există garanţii în nimic. Orice se poate strica. Unele se mai repară, altele nu. Şi le schimbăm sau renunţăm definitiv la acel lucru. Gunoiul unora, comoara altuia. Nici să le laşi, nici să le ţii. Mai durează o zi şi vom vedea ce va mai fi.

Sunt greşeli care se plătesc în exterior şi greşeli care se consumă pe interior toată viaţa, în tăcere şi plâns lăuntric. Discret. Cerul pe timp de furtună vrea să ne repare. Suntem pentru ceilalți ceea ce acel „fiecare” este înăuntrul lui. Construiesc cu iubire şi culeg orice bucăţică de inimioară îndoită sau ruptă de cei ce nu au învăţat să preţuiască sensul.

Chiar dacă pereții duri ai sufletelor celor care au construit fortărețe în jur sunt reci, e nevoie în continuare de iubire. Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru. Viaţa îşi face loc oriunde. Se naşte chiar şi din zidul de piatră. Într-o zi sau într-o seară umbra o să dispară. Şi ultima oară va deveni prima oară. Ceva cusut pe măsura sufletului tău te aşteaptă.

Există dublură la cheia inimii? Iubirea nu uită niciodată…

Bună dimineața sentiment drăgălaș!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

marți, 20 mai 2014

Când istoria o scriu învingătorii

Eu aș scrie pentru istorie următorul epigraf: “Nu voi ascunde nimic” – Lev Tolstoi


Uneori e mai bine să mergi înainte fără să privești înspre trecut. Dar fără să uiți nicio clipă nici cine ai fost și nici ce ai devenit. Să nu-ți arunci ochii îndărăt, nu pentru că de-acolo te-ar pândi lucruri de care ți-ar fi rușine, există și vieți fără umbre și fără de tăgadă, chiar dacă cele mai multe au tot felul de nuanțe și acte de contestatare. Ține drumul drept înainte pentru că amintirea unor oameni cândva dragi te-ar putea scârbi, lămurindu-te în prezent asupra a ceea ce nu vedeai odinioară.

Nu-i drept să-ți alterezi singur aducerile aminte, nu-i sănătos să-ți aduni tristeți în partea stângă a pieptului, neputincioasă și dureroasă nedumerire în dosul gândului. Lasă în spate ce s-a dus, nu privi în urma pașilor tăi ce merg, totuși, înspre orizontul ce se zărește dinaintea vârfurilor degetelor picioarelor tale. Ai putea găsi acolo, departe, bine ascunse în trecut, semnele lipsei de dragoste, ar fi posibil să înțelegi acum ceea ce nu era încă de atunci drept și just. Nu-ți otrăvi mintea cu nedreptățile făcute ție de cei mai slabi ca tine, mai supuși răului din ei înșiși. Nu-ți întrista privirea pentru ceva ce nu-ți aparține, dar a poposit în preajma ta: gândul ticălos, fapta necinstită, minciuna cu bunăștiință, răutăcioasă.

Lasă-ți amintirile în pace! Să-ți fie vânt lin suflând pe lângă obraz, să-ți fie doar o pâclă diafană-n gând, să-ți fie frunză ruginie în toamnă. Să-ți fie dulci nostalgii, să-ți dea curajul de-a poposi senin în viitor. Nu-ți ucide iluziile din trecut, privește mai bine către zarea cea limpede, contemplă-ți reveriile fericite care vor veni, bucuriile în perspectivă.

Ia-ți o pauză de la nefericire, durere, dezamăgire ori nedreptate, intră într-un nesfârșit an sabatic, prelungit până departe, până la capăt. Ieși din matricea pe care ți-a săpat-o în obișnuințe pasul înapoi și privitul îndărăt, dă-ți o viață zăbavă. Ca să ai timp să trăiești. În prezent, pentru viitor. Nu mai permite amintirilor dureroase să te trăiască, să-ți alunge toți cocorii. Așează-te tihnit, îmbrățișat de frumusețea din ființa ta, respinge orice întâlnire cu decepțiile dăruite minții tale de către oamenii falși din trecut, alungă-ți din inimă pe oricine ți-a fost fățarnic aproape.

Poate vei fi anacronic neprivind în urmă, poate vei apărea celor nepotriviți ție un perdant, un laș, proprietar al unei cărți vechi cu multe file albe, goale. Poate.

După cum poate că istoria o scriu învingătorii, mai mereu una nedreaptă și fără de progres, folosindu-se murdar de sângele tău și-al altora. Dar e doar istoria lor. A celor vremelnic câștigători ai unui meci sortit oricum uitării, nepăsării, neantului, autori săraci ai unei istorii măsluite, silnice, necitită de cine contează pentru tine, de cei ce te iubesc – în frunte cu tine. Prădătorii de fericire scriu astfel o minciună pentru toți și un adevăr doar pentru orgoliul și neuitarea slăbiciunilor lor.

Rămâi netulburat, sapă în memorie doar după frumusețea pe care tu o știi, pe care-ai trăit-o cândva până la măduvă și ai simțit-o până în ultima și cea mai ascunsă celulă a sângelui tău. Și pe care, har Domnului, nu ți-o poate anula nicio mărturie ipocrită, nicio legendă contrafăcută.

Între “am fost!” și “nu ai fost!” nu există adevărul tău sau al altora, ci o unică realitate. Nu poate nega cineva răuvoitor că ai trăit, ai existat. Ori e cu putință, dar doar în închipuirea lui, ca o ipotetică fantezie, ca o dorință de a construi o viață nu așa cum s-a întâmplat, ci după propriul plac, o viață în care tu nici nu te-ai născut și ai viețuit pe-aproape. Pentru că așa și-ar fi dorit el. Însă tu ai fost, de aceea ești acum. Și vei fi în continuare. Măcar pentru tine și pentru cei cărora lumea le-ar fi fost mult mai săracă și lipsită de fericire fără tine.

Învingătorii nu iau chiar tot. Amintirile îți rămân întotdeauna. Ba chiar, uneori, doar cele bune.

de Carmen Voinea-Răducanu

luni, 19 mai 2014

Frica îngraşă, laşitatea slăbeşte...Cum reflectă corpul disfunctionalităţile energetice şi sufleteşti!

Corpul este casa temporară a sufletului. 


Spiritualitatea nu îţi anulează atributele umanului, dimpotrivă! Corpul este casa temporară a sufletului. Cu riscul de a vă supăra pe unii dintre voi, corpul fizic reflectă disfuncţionalităţile energetice, sufleteşti. Uită-te în oglindă şi vei vedea care îţi sunt suferinţele spirituale -moştenite sau dobândite! Vei vedea asta în privire, textura pielii, greutate, riduri etc 

Se spune că frica este cel mai mare duşman al omului. Este răspunzătoare de multe eşecuri, boli şi neînţelegeri din viaţa noastră. Milioane de oameni se tem de trecut, de viitor, de bătrâneţe, de nebunie, de moarte. Frica este o stare de spirit dominantă, unii dintre noi temându-se de propriile lor gânduri. Ghinionul este rezultatul neîncrederii şi fricii. Pentru a-l înlătura, invocaţi inteligenţa divină, rugaţi-vă să vă însoţească în tot ceea ce faceţi. 

Când teama închide poarta către viaţă, numai credinţa nezdruncinată în Dumnezeu o va deschide din nou. Ultimele cercetări în domeniul metafizicii poziţionează (aproape ştiinţific) spiritul (energia gândurilor noastre) deasupra materiei. Spun ’’aproape’’ deoarece, adevărurile nu se mai verifică atât de strict, doar în laborator. Pornind de la această premisă, corpul nostru ia forma gândurilor noastre. ’’Zestrea ’’ noastră genetică este, de fapt, rezultatul gândurilor şi acţiunilor strămoşilor noştri. 

Dincolo de explicaţiile pe care orice medic sau biolog le poate oferi, am observat la nivel subtil, faptul că, oamenii supraponderali sunt cei mai fricoşi! De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, frica le amplifică subconştient dorinţa de a deveni mai ’’puternici’’, iar corpul lor îi ascultă orbeşte! Hmm....am fost învăţaţi de mici că "orice lucru are ca fundament o bază solidă".... bine, bine, dar cât de solidă? Frica are caracter distructiv şi nu aduce stabilitate! De ce s-o cultivăm? Oricum, viaţa este plină de incertitudini. De ce să ne risipim energia pe tot soiul de frici? Mai bine ne conservăm energia vitală pentru situaţiile cu adevărat critice. Cu rezervorul plin, va fi mult mai uşor să le înfruntăm. 

Frică generează laşitatea. Unii ’’sar’’ peste frică, devenind laşi... Laşitatea transformă oamenii, făcându-i slabi, uneori exagerat de slabi. De ce? Pentru că ei sunt mereu tentaţi să lase totul baltă, să se descarce de orice şi să ’’zboare’’ liniştiţi, mai departe...ce face corpul lor? Îi ascultă orbeşte.! Cum să ’’zbori’’ atunci când cântăreşti peste 100 de kg?... O combinaţie des întâlnită este omul şi laş şi fricos. Corpul său oscilează în funcţie de energia spiritului său, între laşitate şi frică. 

Starea de sănătate poate fi definită prin armonie, ordine, iar starea de boală prin dizarmonie, dezordine... a cui? A spiritului, fireşte! N-am pornit de la premisa că, spiritul ne guvernează trupul? Iar trupul nostru este templul sufletului nostru... de ce să nu-i arătăm iubirea şi respectul cuvenit? (atenţie, iubirea faţă de trup nu se reflectă în pastile pentru slăbit, operaţii estetice sau haine scumpe!) 

Concluzie: 

Împăcaţi-vă cu propria frică, până la un punct, este atât de omenească. Dacă puteţi, uitaţi de frici şi ele vor uita de dumneavoastră! 

“Mens sana în corpore sano” 

Nicio dietă nu va da rezultat pe termen lung dacă nu există un echilibru între corpul şi mintea ta. Evită cuvinte de genul „bătălia cu kilogramele”... De ce bătălie? Totul poate decurge lin, fără stres şi victime de război. Fără frustrări şi fără „chin”. Fiecare om este unic în felul lui. Sportul şi dieta determină procesul de slăbire, dar, fără un suport psihologic care să te pună în echilibru cu tine însuţi şi care să te motiveze să continui un regim de viaţă sănătos, mă tem că orice demers este sortit eşecului, pe termen lung. 

un articol de Alina Albert Neagu
sursa: garbo.ro

duminică, 18 mai 2014

Pe unde ești, suflete?

"Deschide ochii, sufletul și mintea. Observă frumusețea care se află la îndemâna ta. Fii recunoscător. Bucură-te de ceea ce ai".


Viața nu te lasă să te odihneşti. Rănit, vânăt, obosit, îngenuncheat, prăfuit, murdar sau curat, oricum ar fi, trebuie să înaintezi. De obicei singur. De obicei gol, flămând, însetat, străin. La școala vieții se dau examene, se dau corijențe, se repetă anul. Doar cine are limba friptă poate vorbi cu adevărat despre ciorba fierbinte.

Când cineva pleacă înseamnă că altcineva trebuie să ajungă. Lasă armele jos! Trece. Toate trec. Răbdare și timp. A fost nevoie să treci prin atâtea ca să ajungi aici. Generăm noi experiențe pentru că avem nevoie de ele. Fără acea experiență nu ai fi avut prilejul să te cunoști atât de profund. Există daruri pentru toată lumea. Deschide ochii, sufletul și mintea. Observă frumusețea care se află la îndemâna ta. Fii recunoscător. Bucură-te de ceea ce ai. Nu aștepta neașteptarea. Prin lecțiile de viață primești putere.

Toți suntem eroi ai poveștilor noastre de viață. Oamenii se adaptează în felul lor. Au libertatea de a crea orice cred despre ei. Nu e nevoie să facem din dorințe obsesii. Dorințele sunt ale noastre sau ale celor din jur însușite prin mimetismul social? După durere ușa se deschide. Uneori uşile se deschid, alteori ni se trântesc în faţă. Rănile ne fac să nu mai fim ca înainte și nici nu cred că ne dorim. Niciun sistem nu funcţionează întâmplător.

Părăsirea unei realități nu înseamnă neapărat sfârșitul ei, ci prelungirea într-una nouă. Nu știi niciodată ce surprize îți oferă viața. Se închide o ușă, se deschide o poartă. Sentimentele ne domină sau nu. Oricât de dură ar fi realitatea ne putem crea alta. Nu se aplică rețete comune. Fiecare are realitatea sa în subconștientul său. Viața ne propune unele lucruri până le impune. Există atâtea sensuri câţi indivizi se apleacă asupra fiecăruia dintre ele. Realitatea este subiectivă. Din orice întâmplare nu ieşi la fel cum intri. Important e să nu te blochezi într-o poveste. Povestea creează aşteptări…

Fiecare om umblă în viață cu o poză în buzunar. Și când simte nevoia o așază pe primul chip care-i iese în cale, convins că acela este potrivit. Dar, de cele mai multe ori, ne păcălim cum putem ca să credem că am găsit ce ne-a lipsit. Alteori ne scufundăm ca un scafandru în adâncimea ființei celuilalt căutând binele, frumosul, lumina, ignorând mâlul ontologic. Uneori ne iese, alteori nu. Și rămânem blocați, ne rănim sau pierdem echilibrul. Dar cu o experiență fără de care nu am avea cum să apreciem cu toată ființa Dragostea. Ne lovim singuri la picioare și dăm liniștea mai tare…

Fotografiile rămân la fel, chiar dacă oamenii se mai strâmbă. Adeseori mintea și inima e blocată în fotografii. Alături de bătăile inimii și ochii vorbesc când ar trebui să tacă. Chiar dacă în viață inima ți se rupe, trebuie să ai grijă să nu pierzi vreo bucată. Am rucsacul în spate plin de vise… De ce iubim? De ce visăm? De ce greșim? De ce iertăm?…

Orice pasăre își ia zborul. E atâta frumusețe în jur încât mintea tace și se bucură! Nectarul iubirii îndulcește amarul minții. Cicatricile lăsate de trecerea timpului și încercările vieții se vindecă în iubire.

Am să-i spun lui Dumnezeu totul. Iubiți mult în Hristos! Iubirea vindecă…

de ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 17 mai 2014

Marile iubiri nu sunt excepții...dar că vin cu un preț. Povestea unui inel


"Nu m-am îndrăgostit de ea. Am iubit-o din prima clipă. Este eul meu feminin. Jumătatea mea, mai bună", mi-a spus cu ochii în lacrimi un om drag, care tocmai a cerut-o în căsătorie pe femeia pentru care s-a rugat ani de zile.

A cunoscut-o cam acum trei săptămâni. Ea a zis "Da", fără să ezite. Simţise şi ea acelaşi lucru, dar a zâmbit şi a tăcut, păstrând taina acelui "altceva, e altceva" pe care l-a simţit inima ei când el a intrat în cameră.


Da, se poate.

Da, există astfel de poveşti de iubire la prima vedere, la prima auzire, la prima îmbrăţişare. Şi de obicei sunt cele care durează cel mai mult şi sunt cele mai frumoase.

Unul dintre cuplurile mele preferate se mândreşte cu mai mult de zece ani împreună, petrecuţi fără să stea departe unul de altul mai mult de trei zile. Deşi sunt aproape douăzeci de ani diferenţă între ei, după atâta timp, ea încă se uită în jur şi nu poate găsi pe nimeni care să o atragă mai mult decât el. Deşi până să o cunoască a fost un cuceritor renumit, şi astăzi, când ea intră într-o încăpere şi el o priveşte de la distanţă, simte la fel că atunci în prima zi când a văzut-o şi inima i-a şoptit "E ea!" Şi nimic nu a mai contat. Au fost împreună de-abia după câţiva ani, dar viaţa lui s-a împărţit în "înainte" şi "după" ea.

Săptămâna trecută vorbeam cu un bărbat care îşi sorbea din priviri iubita mărturisindu-mi că n-a ştiut ce înseamnă iubirea până la 45 de ani, când a cunoscut-o. A costat mult povestea lor de iubire, însă au plătit fără să ezite preţul, pentru că de atunci, de la prima lor întâlnire, pur şi simplu nu mai pot concepe viaţa unul fără altul.

La astfel de cupluri nu vezi gelozii, nesiguranţe, bănuieli sau măşti. Fiecare din ei străluceşte, fiind varianta cea mai bună a lui însuşi- pt că celălalt scoate doar ce-i mai bun în el/ea. Se simt bine în pielea lor şi se simt bine împreună. Fără a face vreun efort. Sunt cât se poate de autentici, cu tot cu defecte şi cu tot cu calităţi, se acceptă unul pe altul şi fiecare din el pe el însuşi, cu tot cu defectele alea pe care înainte nu mai ştiau cum să le ascundă de ochii omenirii. Când stau separaţi îi vezi după ceva vreme că parcă nu au aer, nu mai au stare şi încep să se ofilească. Nu mai strălucesc, nu mai au vlagă, pălesc. Celălalt e prea departe.

Vedem astfel de poveşti de iubire şi ne spunem că sunt excepţii. Însă eu am o bănuială ... Că de fapt aşa e normal, celelalte poveşti, banale, urâte, pline de minciuni, trădări, schelete bine dosite prin dulap, certuri, înşelări sau pur şi simplu o plictiseală cruntă sunt abateri de la firesc.

Şi nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, ci doar constat. Şi nu scriu ce scriu pentru că am vreun răspuns ci pentru că am multe întrebări. Şi nu mă recomandă să îmi dau cu părerea decât faptul că, probabil, am făcut cam toate greşelile posibile în iubire. Şi dacă în toată diligenţa mea în a bifa toate nefăcutele mi-a scăpat vreuna, în mod sigur în miile de poveşti ce s-au derulat în vieţile celor din jurul meu cineva a făcut-o şi pe aia, aia la care nimeni nu s-ar fi gândit. Şi dacă mai ştiu ceva, mai ştiu, Slavă Domnului, ce înseamnă să fii iubită, în toate modurile posibile -de la iubirea aceea de taină - de la taina cea mai tâmpă până la taina cea mai frumoasă - până la iubirea manifestată zgomotos, în văzul tuturor, chiar exhibiţionist. De la iubirea nebună lipsită însă de vreo responsabilitate până la o statornicie în iubirea aia responsabilă aşezată cuminte sănătoasă care depăşeşte orice limită a răbdării la care m-aş fi aşteptat... Aşa că despre greşeli şi despre cum şi cât de mult poţi fi iubit, ştiu. În rest, nu ştiu nimic.

Însă asta e suficient ca să nu tac când aud că poveşti din astea există doar în filme. Replici rostite de obicei cu cea mai mare convingere de cei care se complac în poveşti căldicele, confortabile, pline de libertăţi şi de măşti. E suficient să nu tac când văd femei care tot aşteaptă să fie iubite şi se complac în tot felul de poveşti care nu fac decât să le înjosească, să le murdărească, să le întineze, una după alta, din ce în ce mai tare. În timp ce sufletul lor pereche plânge pe undeva după ele...

Sau atâtea femei aşteaptă şi se lasă testate şi folosite şi încercate şi răs-încercate de parcă unui bărbat i-ar trebui un milion de ani să-şi dea seama că ea este mama copiilor lui. Că doar pe ea poate să o vadă legănându-i pruncii şi cântându-le vreun cântec vechi de leagăn, sau recitându-le cine ştie ce poezie veche sau ducându-i la altar să îi împărtăşească sau făcând lecţiile cu ei.

Nu ştiu multe, dar am văzut suficient cât să nu tac când văd atâtea poveşti care mor din lipsă de curaj sau din mii de scuze sau din prea multe păcate şi patimi şi obişnuinţe confortabile ce ne-au legat...

Ne plac tuturor poveştile astea frumoase. Dar ştim că vin cu un preţ? Cu un preţ de curăţie, pe care te străduieşti să ţi-o păstrezi până când întâlneşti omul viselor tale. Altfel... Dacă tot cazi dintr-o poveste în alta ajungi să îl întâlneşti cândva, într-o bună zi, dar să ai privirea goală şi obosită, flacăra din piept să îţi fie stinsă, trupul lipsit de vlagă, sufletul întinat şi privirea atât de murdară încât poate că nici măcar nu ai să îl recunoşti. Şi dacă îl vei recunoaşte, vei avea braţele golite de cât te-ai risipit prin lume. Nu vei avea ce să-i oferi. Sau îţi vor fi legate în cine ştie ce lanţuri grele cu care te-ai lăsat legat, pentru că îţi era mai comod, mai confortabil, mai plăcut să stai cu cineva chiar dacă simţeai că nu e cine trebuie, decât să te chinui singur şi să te păstrezi curat pentru visul tău. Curăţia doare când alţii se plimbă de mână în faţa ta iar tu eşti singur mereu. Curăţia doare când plângi noaptea şi de sărbători şi nu e nimeni lângă tine să îţi mângâie rănile. Curăţia asta doare când toţi se mulţumesc cu relaţii, chiar dacă şi tu şi ei ştiu că nu e ce trebuie, doar tu te încăpăţânezi să o aştepţi, curat, pe ea.... Dar şi când vine... Şi te găseşte curat...

Pe când altfel, când în sfârşit apare răspunsul atâtor rugăciuni ale inimii tale, că le-ai rostit conştient sau nu... şi inima ta simte din prima clipă, dar ce păcat că viaţa ta şi trupul tău şi mintea ta şi toată structura asta socială ce ai devenit nu îl poate urma... Căci, tot aruncându-te în iubiri, ai ajuns o mască umblătoare, ce se caută pe sine în mii de oglinzi, fără să se găsească nicăieri, care îşi caută confirmări în sute de locuri fără ca vreuna să o împlinească, îşi caută bucuria pe zeci de cai, fără ca vreuna să o ducă acasă. Răspunsul rugăciunilor tale a venit dar a găsit o mască fără de viaţă, fără de vlagă , fără de strălucire şi parcă fără de suflet.

Pentru că poate un singur suflet te poate face să străluceşti, cu un singur suflet te poţi simţi acasă, un singur suflet a venit pe lumea asta să te ajute să fii cea mai bună variantă a ta, cu un singur suflet ai putea face istorie în loc să te cauţi golit de viaţă arzând la foc mic, aprinzând vălvătăi ieftine de frunze şi paie şi în loc să dormi mai mereu cu mai multe persoane în pat căci mintea îţi e, mai mereu, la altcineva...

Poate că un singur suflet, jumătatea sufletului tău, te aşteaptă şi plânge chiar acum în lume de dorul tău undeva iar tu stai să încălzeşti la nesfârşit aceeaşi ciorbă, mai gustând câte o chiftea pe unde apuci, fără să te saturi vreodată. Sau stai să aştepţi pe cine ştie cine, care nu merită, şi nu te merită, dar tu, orbit fiind de patimi şi de păcat, nu realizezi ...

Poate că un singur suflet a venit pe lume să fiţi împreună un întreg şi asta numai împreună cu Dumnezeu în ecuaţie.

Întrebarea este- când a venit te-a mai găsit acasă?

Privirea nu îţi era prea murdară de atâtea căutări? prea golită de suflet ca să îl mai vezi? Prea întinată ca să îi vezi lumina? L-ai mai recunoscut?

Dacă l-ai recunoscut nu erai deja prea temător să îl mai cuprinzi, prea slăbit de păcate să te duci înspre el, prea legat să mai poţi face pasul către el, prea murdar să îl mai poţi îmbrăţişa, prea golit de tine însuţi ca îmbrăţişarea să îi mai poată transmite ceva, prea murdar şi întinat să îl mai poţi convinge că eşti tu, prea sleit de putere să îi spui cât de dor ţi-a fost de el, prea obosit să îi spui cât l-ai căutat pe toate drumurile lumii, prea pierdut şi prea rătăcit şi prea spart în mii de bucăţi să mai ştii, chiar tu însuţi, cine eşti...

Poveştile frumoase, ca povestea acestui inel - şi nu sunt nici puţine nici imposibile cum spun căldiceii şi jumătăţile de măsură -ne arată totuşi că preţul curăţiei merită să fie plătit, oricât de greu ar părea uneori. Că tot curajul de a nu accepta compromisul sub orice formă, oricât de atrăgătoare, ar veni el, va fi recompensat cândva. Că nimic nu e mai trist decât să dormi cu cineva şi în mai mult de jumătate din timp să te gândeşti la altcineva, decât să apară cândva omul visat şi tu să nu mai ai putinţă şi curajul de a-l urma... Sau mai grav, să nu te mai ai pe tine însuţi.

Poveştile că cea a acestui inel ne reamintesc că odată ce am ales un drum avem datoria, faţă de noi şi faţă de celălalt pe care l-am ales responsabil şi asumat, nu doar din comoditate- să rămânem doar pe el şi să nu ne mai căutăm în alţi ochi, în alte inimi, smintind tot ce e în jurul nostru, risipindu-ne pe noi şi sufletul de lângă pe cai ce distrug întotdeauna mai multe vieţi... Sau să rămânem singuri şi curaţi până când Dumnezeu va găsi de cuviinţă să ne răsplătească într-un fel sau altul jertfă...

Poveştile ca cea a acestui inel ne reamintesc, mai ales, să Îl luăm pe Dumnezeu în ecuaţie...

Dacă mai mulţi oameni ar avea curajul de a îşi asuma o mare iubire, poate că lumea asta nu ar fi atât de plină de măşti umblătoare, cu mâini reci, fără de viaţă, cu îmbrăţişări lipsite de vreo căldură, cu ochi lipsiţi de scântei, cu suflete întinate de păcate, cu oameni superficiali, uşori şi complexaţi care nu caută decât confirmări fără să îl mai vadă pe cel din faţa lor, cu oameni care nu strălucesc, nu sunt autentici, nu sunt bucuroşi, nu sunt nici un sfert din cine ar putea fi, se târăsc în loc să zboare, cerşesc în loc să dăruiască, se milogesc în loc să ofere,împrăştie întuneric şi sminteală în loc să lumineze, mint, fură şi înşeală în loc să îşi trăiască Adevărul, vorbesc, dar nu cuvântă, trăiesc dar nu sunt vii şi, cel mai grav, parcă nu e nimeni acasă în privirile lor...

Poate că lumea ar fi altfel dacă toţi am înţelege că marile iubiri nu sunt excepţii...dar că vin cu un preţ.

Poate că lumea ar fi altfel dacă L-am lua mereu pe Dumnezeu în ecuaţie...

Maica Domnului să fie mereu în inimile voastre, făcând din ele una. Vă mulţumim, copii curaţi şi frumoşi, pentru povestea acestui inel!!

de Alexandra Svet

vineri, 16 mai 2014

Faceți bine, bine veți găsi!

 
Facem rău fără să ne dăm seama, rănim fără să vrem, jignim doar pentru a necăji, certăm doar pentru a ne face hatârul, ne răzbunăm doar din orgoliu. Facem multe în viața aceasta, lungă sau scurtă. Este mult mai ușor să faci rău decât mult bine. Uneori vrem să facem bine, dar ne iese rău, dăm greș, o facem lată. Binele este delicat, binele nu este la îndemâna oricui, îl vrem în viața noastră, dar greu îl dăruim și altora. Nu-i așa că nu este ușor? Nu-i așa că binele necesită mai multă gândire? Răul îl facem la impuls, rapid, bătând din palme. Însă când vrem să facem un bine, ne gândim de 100 de ori, dacă se merită, dacă este cum trebuie, dacă este cea mai bună decizie, dacă omul acela este vrednic de binele pe care vrem să îl oferim. Sincer, ar trebui să facem invers, să ne gândim de 1000 de ori când facem un rău, iar binele să-l facem fără să clipim. Până la urmă n-avem nevoie de recunoștința nimănui, n-avem nevoie să ne mulțumească nimeni, n-avem nevoie să facem din asta o mare faptă. Binele îl facem pentru noi, pentru sufletul nostru, pentru liniștea noastră, pentru conștiința noastră. Facem un bine pentru că așa simțim, pentru că inima noastră cere și vrea să fie darnică, nu pentru alții, nu pentru recunoștință. Faceți bine, bine veți găsi, Dumnezeu vă va răsplăti, nimic altceva nu trebuie să conteze!

joi, 15 mai 2014

Totul e perfect de imperfect


Îmi permit să scriu despre o nevoie mai ciudată pe care am identificat-o în oameni: nevoia de perfecţiune, asta după ce ani de zile am fost si eu un mare fan al acestei minunate iluzii.

Atribuim oamenilor trăsături pe care nu le au, proiectăm asupra lor din nevoia de a fi ceea ce ni s-a zis că “ar trebui” să fim, iar apoi spunem că suntem dezamăgiţi. Şi cel mai grav e atunci când suntem dezamăgiţi de noi înşine, după ce ne-am setat nişte standarde inuman de înalte.

Am înţeles că nimeni nu ne poate dezamăgi pentru că nimeni nu ne poate amăgi, excepţie noi înşine.

Ne amăgim şi ne dezamăgim singuri. Pentru că proiectăm asupra celorlalţi neîmplinirile noastre şi credem că ceea ce alţii fac sau trăiesc este “mai perfect” decât viaţa noastră. Ne lăsăm atât de uşor păcăliţi pentru că undeva înăuntrul nostru mai există o speranţă naivă că va veni ziua în care vom atinge perfecţiunea şi ne vom primi recompensa pentru asta.

Dar ce fel de recompensă aşteptăm? Unii nutresc speranţa că îi aşteaptă raiul, alţii se amăgesc că aşa vor fi în sfârşit iubiţi şi acceptaţi, iar alţii visează ziua în care lumea întreagă îi va diviniza. Din câte ştiu, nici măcar o statuie cu lauri ridicată în cinstea meritelor cuiva nu încălzeşte cu nimic. Pe cine păcălim de fapt?

Căci fiecare om minunat pe care îl admirăm de departe sau îndeaproape e înainte de toate om şi are calităţi pur umane, iubite sau respinse şi renegate de-a lungul timpului de către toate dogmele sociale şi religioase.

Mă întreb deseori ce anume ne îndreptăţeşte să avem atâtea aşteptări de la cei pe care îi iubim, de la cei pe care îi admirăm sau mai rău, de la cei care din tot ce fac rezultă foarte clar că nu au învăţat nimic de la această viaţă? Pe ce ne bazăm atunci când avem aşteptări? Nu cumva pe capcana perfecţiunii în care am căzut deja şi nu ne dăm seama?

Personal, am început să trăiesc la un alt nivel de libertate în momentul în care am renunţat la nevoia de a fi perfectă în ochii mei şi ai “lumii”. În momentul în care am decis să-mi accept şi chiar să îmi arăt vulnerabilitatea sau părţile pe care le respingeam şi le consideram urâte la mine, a fost ca şi cum m-aş fi aruncat într-o apă adâncă…eliberată…Au fost şi oameni care s-au speriat când le-am arătat şi acea parte a mea şi s-au îndepărtat pentru că nu mai corespundea imaginii pe care mintea lor a proiectat-o asupra mea. Dar asta deja nu mai era responsabilitatea mea.

Şi tot atunci am înţeles că nu am nevoie de oameni în preajma cărora nu pot fi eu însămi. Degeaba eşti pasăre şi ai aripi dacă tu alegi să locuieşti într-o colivie doar pentru că acolo sunt şi alte păsări cărora le este teamă să zboare.

Aşa am descoperit că frumuseţea stă mereu ascunsă între imperfecţiuni, aşteptând ca cineva să o vadă…precum o carte valoroasă dintr-o bibliotecă plină de praf.

Pornind de la o replica de-a lui Marcel Proust, eu zic să lăsăm nevoia de a face lucrurile perfect, ca la carte, pe seama oamenilor fără imaginaţie. Căci e nevoie de imaginaţie să poţi vedea frumuseţea provocator de imperfectă, dar cel mai mult e nevoie de umanitate şi iubire pentru a îmbăţişa latura pur umană. Iar daca nu poti renunţa la această nevoie, aminteşte-ţi că totul e perfect de imperfect.

Aşa că, înainte de a proiecta ceva pe celălalt, înainte a-i atribui calităţi şi defecte, înainte de a te gândi despre cum AR TREBUI să fie omul respectiv, aminteşte-ţi un lucru elementar: e OM. Şi tu la fel.

Be kind, for everyone you meet is fighting a hard battle.

de Adela Haru
Life in balance

miercuri, 14 mai 2014

Scrisoare pentru sufletele care au trecut prin viața mea

Letter for you  

Am întors spatele, trecutului

Nu am știut niciodată care este momentul perfect pentru un nou capitol din viața mea. Am procedat întotdeauna după reguli nescrise, după sentimente și după starea mea interioară. Am rupt relații cu oameni nepotriviți, am iertat pe cei care meritau o a doua șansă, am uitat lucruri care nu-mi aduceau decât neliniști, am încetat să mai cred în iluzii. Am simțit nepotrivirea, am simțit răutatea și egoismul, am cunoscut dezamăgirea și regretul, am întâlnit tot felul de oameni care au săpat adânc în sufletul meu. Pe unii dintre ei inima îi recunoaște doar după urmele pașilor lăsați în urmă, ca o adiere binefăcătoare, ca un vânt răcoros de vară timpurie. Pe alții însă inima nu-i recunoaște, ei rămân fantasmele minții, iluzii ale trecutului și ale erorilor. Nu am mers în viață pe drumul cel drept, pe drumul potrivit. Nu am știu cum să o fac și nimeni nu m-a învățat. Am ales în schimb să merg pe o potecă lăturalnică, nevăzută, necunoscută, înfricoșătoare. Am luat decizii greșite și m-am ales cu răni. Însă întotdeauna m-am ridicat. Întotdeauna am riscat, dar nu întotdeauna am câștigat. Am cumulat experiență, am adunat și am scăzut fiecare capitol al vieții mele, am cernut în sita timpului fiecare pas greșit, fiecare temere sau emoție care m-au adus mai aproape sau mai departe de țelul meu. Am crezut că am în minte un scop precis dar mi-am dat seama mai târziu că sunt persoana contrastelor. Am fost atrasă ca fiecare om de strălucirea banilor crezând că ei aduc fericirea și împlinirea. Am fost descumpănită în momentul în care am realizat că m-am pierdut pe mine însămi în căutarea mea absurdă după succes, bogăție și prestigiu. Am învățat și am luptat rând pe rând cu viața, cu mine, cu necunoscutul, m-am târât și am implorat îndurare în clipele cele mai grele, m-am zbătut să ies cu bine din pânza de păianjen pe care eu însumi o țesusem în jurul meu. Am tras atâtea linii, am pus atâtea puncte încât nici eu nu știam de unde începe un nou fragment al vieții mele și unde se termină el. Viața mea ajunsese la stadiul de virgulă, punct, virgulă, puncte de suspensie, o nouă pagină. Aveam atât de multe pagini neterminate, fragmente întregi șterse, mâzgălite, încât nu răzbăteam să înțeleg mare lucru. Înaintam cu greutate printre rânduri, mă poticneam uneori, dar în cele din urmă am reușit să scriu capitole întregi. Am căpătat încredere în mine, în forțele proprii, am citit mult, am plecat din locul în care am fost pentru a mă regăsi. Am plâns, am strigat, am urât și m-am eliberat de toată energia negativă. Am realizat după aceea că mă simțeam captivă, înlănțuită, răpusă de aceste sentimente necunoscute. Gândurile negative, regretele, ura cumulată în noi, resentimentele, toate acestea nu fac decât să ne aducă în pragul critic în care ai două șanse: ori îți dai seama de asta la timp și te ridici, ori cazi pentru totdeauna. Este un gând sumbru la care nu vreau să mă gândesc, un gând care a încolțit în mintea mea și care este ca un semnal de alarmă pentru mine. Nu îmi permit să urăsc, să nu iert, să nu iubesc, să nu mă exteriorizez. Nu îmi permit să nu fiu eu, să nu mă simt bine, să nu am o viață a mea. Nu îmi permit să arunc ceea ce am la gunoi, și nici să pierd ceea ce am cumulat în timp. Nu îmi permit să nu trăiesc. Pentru fiecare zi din viața mea o să îmi dăruiesc momente frumoase, amintiri superbe, clipe dulci și minunate. Pentru fiecare zi care o să vină o să-mi dăruiesc numai gânduri frumoase, optimiste, pline de speranță, lumină și culoare. Pentru fiecare zi din viață îmi voi dărui o mie de zâmbete sincere și orizonturi fără nori. O merit. Și o meriți și tu!

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

marți, 13 mai 2014

Întâlniri şi despărţiri ale vieţii


Întâlnirile şi despărţirile vieţii ne apar în conştiinţă cumva ciuntit, ca nişte lucruri care ni se întâmplă, pur şi simplu, ca şi cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion şi nu înţelegem că întotdeauna am pus cumva umărul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul. Nu vrem să ştim, mai ales atunci când ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie confortabilă, de ceva ce pare că ni s-a luat cu forţa, că am gândit, am simţi şi ne-am comportat provocator. A crede în întâmplare, în hazard, într-o roată a norocului sau a ghinionului, într-un fel în care Dumnezeu aruncă zaruri şi ele se nimeresc prin preajma noastră e ca şi cum am evita să ne asumăm responsabilitatea vieţii noastre. Ne credem părăsiţi pentru că nu aveam suficienţi bani, pentru că am trăit lângă o persoană interesată excesiv de confortul material, pentru că suntem mai puţin deştepţi sau frumoşi, mai mici, mai bătrâni sau mai puţin stilaţi! Rămânem pustii după despărţiri, rămânem frustraţi, plini de temeri şi profund tulburaţi emoţional şi continuăm să aruncăm vina pe cel care ne-a părăsit. Tocmai o asemenea atitudine, de învinovăţire a altuia, de tensiune, frustrare şi incapacitate de asumare a responsabilităţii ne ţine agăţaţi de suferinţa noastră, în spectrul celor mai joase energii ale existenţei, în lăuntrul cărora nu mai avem acces la fericire, la împlinire şi la sensul plin de binecuvântări al vieţii.

Eu cred că nu ne întâlnim din întâmplare cu nimeni şi nu ne despărţim din întâmplare, chiar dacă suntem violent abandonaţi, părăsiţi şi alungaţi. Nu ni se schimbă slujbele peste noapte, nimic nu-i în întregime surprinzător. Nu vine nimic fără ca noi să fi avut un gând, o trăire, o dorinţă, un vis, o frică, o îndoială sau o mare speranţă. Visele şi dorinţele comune ne ţin împreună. Activităţile care ne plac sau ne displac ne ţin împreună. Modul nostru de a crede, a gândi, a dori, a visa, toate convingerile şi definiţiile despre viaţă, existente în minţile noastre, tot ce facem împreună, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de răi sau de frumoşi sunt ”lianţi” ai legăturilor. Când nu mai visăm nimic împreună, când nu ne mai leagă aceleaşi suferinţe sau fericiri, când unul se ridică peste toate condiţiile mentale şi emoţionale, care-au atras întâlnirea cu celălalt, legătura se rupe. Legătura se rupe în clipa în care visăm altfel, gâdim altfel, simţim altfel, avem dorinţe diferite, aşteptări diferite şi nevoi diferite. Ceea ce ne poate reţine în relaţiile pe care le iubim este însuşi sensul gândurilor, al trăirilor, al viselor noastre; să mergem în acelaşi sens, să avem aceleaşi vise, să dorim aceleaşi lucruri, să avem aceleaşi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferenţia, dar şi acestea ne creează armonie dacă sunt secundare). Niciodată nu ne despărţim din cauza banilor, a faptului că nu suntem frumoşi sau deştepţi, ci pentru că lăuntric ne-am schimbat fundamental. Gândim şi simţim diferit, asta-i cauza despărţirilor noastre. Felul în care ne gândim la confort, la bani, la iubire, la activităţi, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestăm ne ajută să comunicăm sau să ne rupem legăturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despărţire, dar fiecare-i responsabil. Nimeni nu poate fi învinovăţit, dar fiecare are nevoie să-şi asume, fie schimbarea nevoilor şi a dorinţelor interioare, fie rezistenţa la schimbare, în condiţiile în care celălalt simte şi gândeşte altfel decât la început!

de Maria Timuc

luni, 12 mai 2014

Și dacă ai căzut, poți merge mai departe...


Bebelușul care învață să meargă e o ”metaforă” excepțională pentru viață; el face câțiva pași, apoi cade, se lovește, plânge puțin și încearcă iarăși. Dacă am fi abandonat să mergem din nou și din nou cu încăpățânare, în ciuda loviturilor și a durerilor pricinuite de ele, n-am fi cunoscut mersul, am fi trăit în poziție orizontală, precum animalele. Spunea un mare om de știință că nu inteligența ne diferențiază de animale, ci mersul vertical! Însăși veticalitatea noastră e născută din perseverență, din alegerea instinctivă de a ne ridica de fiecare dată până ce izbutim să mergem fără efort. ”Metafora mersului” se poate aplica vieții, se poate regăsi în psihologia omului puternic, care nu abandonează mersul, ori de câte ori s-ar prăbuși. Orice durere te-ar lovi, orice pierdere ai suferi, orice vis ți s-ar zdrobi și ți-ar curge ca apa printre degete, continuă să mergi, precum bebelușul care ai fost și care n-a abandonat dorința și bucuria de a trăi vertical. Pentru un om, și dacă nu mai vrea să meargă, și dacă se teme, și dacă se preface că merge, și dacă amărăciunea sau dezolarea îl imobilizează cumva, el – în fapt – se află automat într-o continuare, într-un fel de a merge, el...merge în ritmul trăilor sale, fie și stând, fie și blocat!

Viața e un mers continuu, iar noi suntem bebelușii care cad, se lovesc, suportă durerile, vânătăile sufletului, ale ființei și, uneori, deseori chiar, mulți, prea mulți dintre noi, credem că nu mai putem merge. Noi mergem și dacă ne percepem neputiința, mergem pe brânci, dar mersul pe brînci ne otrăvește, căci e o interpretare irațională aceea că ”nu putem”. Putem și când credem că nu putem, dar atunci ne folosim puterea interioară pentru a ne hrăni slăbiciunea. Atunci devenim victime ale credinței investite greșit, victime ale puterii noastre, folosită și ea greșit, renunțăm la verticalitatea ce ni se cuvine și la inteligența ce se naște din ea, concentrîndu-ne mintea negativ, asupra slăbiciunii noastre, în loc să o focalizăm asupra puterii noastre. Natura ne-a echipat cu puterea de a suporta orice traumă și a merge mai departe, indiferent ce pierdem sau se schimbă în viețile noastre. Poate părea banal ce spun acum, dar e o banalitate fundamentală, care - neînțeleasă cum se cuvine și la vreme – ne poate bloca, ne poate îmbolnăvi grav și ne poate duce chiar la autodistrugere. Un om, oricine ar fi el, cât de neînsemnat s-ar simți, trebuie să știe că poate merge mai departe, la fel de insistent și de frumos cum merge bebelușul, după fiecare cădere, după fiecare dezastru, după orice traumă. Singurul motiv pentru care viața unui om se oprește, singurul motiv pentru care unor oameni le moare sufletul, vitalitatea și viața însăși, cu toate că par vii, este credința lor că sunt morți pentru că au pierdut o situație, un om sau ceva valoros pentru ei. Credința că nu mai ești nimic fără ceva sau fără cineva poate fi ucigătoare, dar ea-i doar rodul concentrării eronate a minții, doar rodul unei iluzii, așa încât nu trauma ucide, ci credința că ești distrus! Aceasta este o credință irațională, pe care am hrănit-o cu toții și de aceea probabil că noi, oamenii, suntem traumatizați în diferite grade, suntem puțin blonavi în diferite aspecte ale sinelui nostru. Unii suportă greu părăsirea, abandonul, separarea de cineva iubit. Alții suportă greu pierderile materiale. Unii nu-și suportă libertatea, iar alții nu suportă lipsa de libertate. Orice ar părea insuportabil nu-i altceva decât percepția că nu putem trăi și merge mai departe fără obiectul pierdut. Ar trebui să ne restabilim luciditatea și capacitatea de a observa ideea rațională că ”putem” exista fără orice și oricine, afară de noi înșine. Viața înseamnă schimbare; până și copiii ar trebui învățați că schimbarea e singura certitudine a vieții, că nu există nimic etern într-o lume în care totul se schimbă. Pregătirea corectă pentru schimbare poate însemna pregătirea corectă a minții și a sufletului pentru un mers frumos în această viață. Trauma e o rezistență la schimbare, e ca lovitura la ”genunchi”, pe care bebelușul o ignoră, dar noi...mai rar și mai greu. Oare suntem mai deștepți decât bebelușii de vreme ce ne lovim și de la o lovitură ne e frică să mergem mai departe? Iată o întrebare pentru mintea rațională, care poate înțelege că orice te-ar lovi, să mergi mai departe e firesc, căci numai mergînd prin viață poți descoperi într-o zi că mergi sigur pe tine și-i ușor. Poate că mulți oameni încă merg prin viață ca bebelușii, cu aceeași spaimă de cădere. Ei trebuie să afle că pot merge vertical, crezând că pot și conștientizând că puterea e în încrederea că pot, dar și în insistența de a se ridica de fiecare dată, la fel ca bebelușii!

de Maria Timuc

duminică, 11 mai 2014

Le mulţumesc...


Celor care m-au abandonat în momente grele ale vieţii mele, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai depind de nimeni.

Celor care m-au dezamăgit, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai cred în promisiuni şi să nu mai am aşteptări de la oricine.

Celor care au răspuns cu rău la bunătatea mea, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine merită să i te dăruieşti.

Celor indiferenţi la iubirea mea, fiindcă datorită lor am învăţat că iubirea nu obligă la nimic.

Celor care m-au trădat şi au făcut din poveştile mele de viaţă motiv de bârfe şi batjocură, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine ştie să protejeze secretele unui om, să-i respecte intimitatea şi să-i înţeleagă durerile.

Celor care, atunci când am avut nevoie de o vorbă bună şi de o mângâiere, m-au jignit şi m-au lovit, fiindcă de la ei am învăţat că nu orice om este capabil să ajute şi să iubească atunci când celălalt are nevoie.

Celor care m-au criticat, fiindcă m-au ambiţionat să evoluez şi să-mi dovedesc ce pot.

Celor care au încercat să mă minimalizeze şi să mă facă să decad, fiindcă prin exemplul lor detestabil m-au determinat să preţuiesc echilibrul, cinstea, frumusețea şi omenia.

Celor care m-au folosit pentru a-și atinge scopurile, fiindcă datorită lor mă pot bucura de faptul că am fost utilă.

Celor care m-au îmbrâncit când mi-a fost greu, fiindcă datorită lor am învăţat că nu orice mână întinsă oferă sprijin şi ajutor.

Celor care m-au trădat şi care m-au nedreptăţit, arătându-mi cât de urâţi pot fi, fiindcă m-au făcut să îmi doresc să nu fiu niciodată la fel ca ei.

Celor care m-au judecat, pentru că de la ei am învăţat că orice om mic se poate crede mare arătând spre alţii cu degetul, dar că numai un spirit superior ajută omul să se ridice.

Celor care au încercat să mă distrugă şi să îmi tulbure pacea sufletului, fiindcă datorită lor am aflat cât de puternică sunt.

Celor care au încercat să îmi facă rău, pentru că datorită lor am învăţat că Dumnezeu mă protejează mereu...

de Irina Binder
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...