Cu și despre femeie

Când m-am născut eu, nu se făceau ecografii, femeile ghiceau sexul după forma burţii, sau dacă mama se păta pe faţă sau dacă ziua naşterii se lăsa aşteptată. Se spunea că băieţii depăşesc termenul. Şi eu l-am depăşit, cu vreo săptămână. Era clar că sunt băiat. Eram şi primul copil. Ce putea fi mai frumos… Însă m-am născut fată şi apoi am devenit femeie. Şi-mi place să fiu femeie. Sunt una dintre femeile care nu şi-a dorit niciodată să fie bărbat. Mi-am acceptat genul şi îmi trăiesc viaţa; cât mai femeiesc posibil. Mă bucur să fiu femeie, cu toate provocările din viaţa unei femei.

Şi cred că orice femeie ar trebui să îşi poarte cu mândrie frumuseţea şi feminitatea. Iar când spun frumuseţea nu fac referinţă la canoanele de frumuseţe. O femeie este frumoasă nu pentru că este slabă, sexi, cu sânii mari, păr lung şi buze cărnoase. O femeie este frumoasă atunci când îşi poartă natural feminitatea.

Când nu pozează în altcineva, când se acceptă aşa cum este, imperfectă. Când nu bravează, când nu face eforturi să placă şi să atragă complimente. Când nu etapează, când nu se îmbracă şi nu se machiază pentru a atrage atenţia. Când nu vorbeşte tare şi nu se ceartă ca o mahalagioaică. O femeie este frumoasă când îşi îngrijeşte trupul şi îl păstrează sănătos, când ochii îi sclipesc de bucurie. Când se bucură de viaţă şi trăieşte intens fiecare zi.

O femeie este frumoasă atunci când se iubeşte, când se uită în oglindă şi’i place ce vede. Iar când nu-i place, ia rapid măsuri. O femeie este frumoasă când îşi acceptă vârsta şi-o poartă cu mândrie şi demnitate. Când ştie să râdă şi să plângă, când nu uită că sensibilitatea este o calitate, nu o slăbiciune. Când ştie să primească cu modestie un compliment. Când rămâne graţioasă deşi trebuie să fie puternică. Când iubeşte cu toată fiinţa şi nu se sfieşte să spună şi să o arate. Când alege să fie mamă dar nu uită să rămână şi femeie pentru bărbatul iubit. O femeie poate fi frumoasă indiferent ce poartă pentru că frumuseţea ei vine din interior, din faptul că este fericită. Chipul ei este frumos şi fără machiaj pentru că emană căldură şi iubire, toleranţă şi înţelegere. O femeie care se acceptă şi se iubeşte este o femeie frumoasă.

Aşa că, dragele mele, fiţi mândre că sunteţi femei, pentru că a fi femeie, din punctul meu de vedere, este un dar minunat.

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Rime pentru fiecare

De prin ’90 încoace, sectele ne-au năpădit, “lupi” fiind, dar în “cojoace”, predicând despre sfârşit. Au venit şi-n Bucureşti, de pe plaiuri New York-eze, sute de evanghelişti, să ne evanghelizeze. Dar eu cred că ăştia-s hoţi, căci în Biblie, clar scrie, că evangheliştii toţi, au fost patru, nu… o mie.

Iată astăzi România e un “sat fără de câini”. Vin sectanţi din toată lumea să ne predice minciuni. Vin credinţa să ne-nveţe, cei ce-n dogmă sunt profani, pe noi ce suntem creştini. De vreo două mii de ani. Oare-n patriile lor, creştinat-au pe-ai lor fraţi, de-au venit acum la noi? Sau sunt “lupi”, dar… deghizaţi.

Secta este, spun bătrânii, casa celor rătăciţi; Tatăl lor – tatăl minciunii – e satana, precum ştiţi. Ca să-şi facă prozeliţi, secta-nşeală astfel omul: “Hai la noi că suntem sfinţi, hai la noi, c-avem pe Domnul!” Căci sectantul ăsta “sacru” de-ar chema şi-ar îndemna: “Hai la noi, c-avem pe dracu’!”, s-ar mai duce cineva?

După buna cuviinţă tot creştinul e dator, să îndemne la credinţă pe cel ce-i neştiutor. Dar să vezi şi să nu crezi: De încerci să spui cuiva că-i păcat ca să fumezi, că-i păcat a avorta… Mulţi rămân uimiţi, şocaţi, când aud astfel de veşti şi te-ntreabă cam miraţi: “Da’ din care sectă eşti?”

De când schisma ne-a lovit, generând pe rând efecte, creştinismul s-a-mpărţit în confesiuni şi secte. Toţi părinţii ecumenici vor unire-ntre biserici, afirmând că-ntre catolici şi-ntre ortodocşi nu-s piedici. Dar eu zic că-ntâi de toate bine-ar fi, dacă se poate, ca unirea să se facă între…ortodocşi, măi frate!

O insectă parazită, de pe trupuri ostenite, suge hrana mult dorită şi mai iese şi în frunte.Tot aşa şi secta, frate, suge hrana din Scriptură, care este, ştiţi, furată din Biserica Străbună. O fi oare-ntâmplător de rimează cu insectă, chiar atât de izbitor, denumirea asta…sectă?

Cine e duhovnicesc, se cunoaşte după faţă; Trupului îi pune frâu, iar pe suflet îl răsfaţă. În icoane n-ai să vezi, Sfinţi pictaţi cu burta mare, cu ţigara-n colţul gurii sau cu sticle-n buzunare. Sufletul şi trupul, frate, sunt la om complementare; Cu cât unul e mai mic, celălalt este…mai mare.

Un bătrân, scrie-ntr-o carte, văzând doi păcătuind, a-ntors capul într-o parte şi-a trecut nejudecând. Cum întoarse capul, iată îngerul îl aştepta, cu o sabie, zicându-i: “Nu, cumva, ziceai ceva?” El, văzând, n-a osândit. Însă, tu, fără să vezi, numai că ai auzit, repede condamni şi crezi?

De mânie de te-aprinzi şi-a iubi îţi pare greu, sau la rău cu rău răspunzi, eşti un fiu al celui rău. Pe vrăjmaş de nu-l urăşti, nici nu stai în calea lui, dar nu poţi nici să-l iubeşti, eşti un fiu al omului. De răspunzi la rău cu bine, şi-i iubeşti pe toţi nespus, chiar pe cel ce-a dat în tine, eşti un fiu al lui Iisus.

autor Radu Iftinoiu
sursa: http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Celor care mă detestă

Această postare este dedicată celei care a încercat ieri, să mă insulte şi să mă discrediteze prin mesaje aberante, trimise pe facebook. Din păcate nu a reuşit decât să scoată la suprafaţă urâtul din ea...chiar dacă este psiholog de profesie. Îmi pare sincer rău că suntem înconjuraţi de astfel de oameni ce sunt "lupi îmbrăcaţi în piei de miei". 

Draga mea psiholog, îţi doresc să ai pace în gânduri, dar mai ales în suflet.

Cu iubire şi lumină,

Daniela 

Îţi scriu ţie, omule care mă deteşti...
Numai tu cunoşti motivele care te-au făcut să mă dispreţuieşti, fiindcă eu ştiu că nu ţi-am făcut niciun rău şi că nu îţi datorez nimic. Poate că tu mă consideri vinovată pentru ceva, pentru ura pe care mi-o porţi, dar dacă ai fi sincer cu tine însuţi, ai realiza că nu eu sunt responsabilă de neputinţa ta de a fi bun şi de a scăpa de obsesii care îţi otrăvesc sufletul. Faptul că noi nu am reuşit să rămânem aproape unul de celălalt, nu înseamnă că trebuie să fim duşmani, dar asta este o alegere care îţi aparţine.

Îţi scriu pentru că vreau să ştii că eu nu te urăsc. Eu doar nu reuşesc să te înţeleg şi te privesc cu compasiune. Te compătimesc pentru tristeţea ta, pentru încărcătura negativă pe care o porţi în suflet. Te compătimesc pentru că îţi place rolul de victimă şi că nu eşti capabil să fii obiectiv. Te compătimesc pentru că te iroseşti atât de mult cu gânduri negre, cu invidia ce mi-o porţi şi cu încercările disperate de a-mi face rău.

Ar trebui să ştii că, atunci când încerci să îmi faci mie rău, îţi faci rău ţie. Pe mine nu mă ating gesturile tale disperate de a-mi lua pacea sufletească. Tu nu ai nicio putere asupra mea, nu vei reuşi să mă faci să te urăsc şi nici să mă răzbun pe tine…ştii de ce? Pentru că eu mă iubesc prea mult pe mine însămi, ca să te las să mă transformi într-un om urât şi rău. Pentru că eu îl iubesc pe Dumnezeu şi cred mai mult în El decât cred în tine, de aceea sunt liniştită şi împăcată că mă va apăra de cei ca tine şi că va face mereu dreptate. Cu fiecare încercare a ta de a mă lovi, te vei lovi pe tine. Cu fiecare încercare a ta de a mă murdări, te murdărești, de fapt, pe tine. Ești prea slab ca să mă poți clătina și ești prea mic ca să îmi poți sta în cale.

Regret că nu ai linişte, că eşti atât de fragil, că te temi. Cred că răutatea ta este cauzată de teamă... Iar teama este un semn de slăbiciune şi de nesiguranţă de sine. Regret că trebuie să duci povara urii şi că nu poţi scăpa de ea.

Te-ai gândit vreodată că poate mă deteşti doar din cauză că nu poţi fi ca mine?

Pentru că, în timp ce tu cauţi urâtul din oameni, eu mă bucur de frumuseţea lor. Pentru că, în timp ce tu condamni, eu iert. Pentru că, în timp ce tu cauţi să distrugi, eu caut să clădesc. Pentru că, în timp ce tu judeci, eu caut să cunosc şi să înţeleg. Pentru că, în timp ce tu loveşti, eu mângâi și îmbrăţişez. Pentru că, în timp ce tu eşti încruntat, eu zâmbesc. Pentru că, în timp ce tu faci eforturi să fii rău, eu mă străduiesc să devin mai bună. Pentru că, în timp ce tu adormi cu sufletul împovărat, eu adorm cu sufletul plin de pace. Pentru că, în timp ce tu urăşti, eu iubesc.

Tu, omule care mă deteşti, ar trebui să ştii că te deteşti, de fapt, pe tine. Îţi deteşti propriile slăbiciuni, neputinţele şi urâţenia sufletească.

Ar trebui să ştii că un om care se iubeşte pe sine, nu poate urî pe nimeni... de aceea te îndemn să te iubeşti şi să faci pace cu tine... fiindcă TU eşti cel mai mare duşman al tău, nu eu...

Cu mulţumiri Irinei Binder pentru acest articol plin de adevăr.
sursa: http://www.irinab.com/2013/10/celor-care-ma-detesta.html

Ce păcat că închidem uși fără să verificăm cine se află în dreptul lor.

Sunt uși pe care le închidem și uși care ne sunt închise. 

Sunt drumuri pe care le abandonăm și drumuri care ni se închid. 

Sunt clipe pe care le irosim și momente care ne pierd pe noi. 

Sunt provocări pe care nu le luăm în seamă și oportunități care trec pe lângă noi. 

Sunt mii și mii de lucruri mărunte în viața noastră care ne pot face fericiți dar pe lângă care trecem în fiecare zi, nebănuind nici o secundă ce pot ascunde. 

Sunt oameni pe care îi gonim din viața noastră și oameni care ne gonesc la rându-i. 

Sunt vorbe pe care le arunci la întâmplare fără să știi în sufletul cui nimeresc. 

Sunt întrebări la care nu avem răspunsuri și răspunsuri la care nu avem întrebări. 

Suntem niște fire trase în direcții opuse de mâini nevăzute, niște trupuri goale și singuratice care caută dar nu știu ce. 

Suntem nimic fără Cel care ne-a creat, viața ne este goală, rece și singuratică, sufletul aleargă neîncetat după o hrană pe care tot noi i-o refuzăm. 

Sunt zeci de semnale care ne atrag atenția asupra vieții plăpânde pe care o ducem, dar nici unul nu ajunge atât de aproape de noi ca să realizăm încotro ne îndreptăm. 

Sunt lucruri mai importante de făcut, bani mai mulți de câștigat, vise tot mai exotice de îndeplinit. 

Sunt alte chestii mai prețioase care bruiază legătura cu realitatea în care trăim. 

Noi înșine suntem zgomotul care împiedică iubirea Lui Dumnezeu să ne găsească în lume. 

Suntem propriile noastre obstacole în întâlnirea cu El. 

Ce păcat că nu putem face liniște. Ce păcat că nu ne putem auzi propriile suflete cum strigă neputincioase. Ce păcat că închidem uși fără să verificăm cine se află în dreptul lor.

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

La mulţi ani, copii dragi şi frumoşi, orice vârstă aţi avea! Fie ca vieţile voastre să fie pline de bucurii, de împliniri, de pace şi de iubire!

La mulți ani copil drag și iubit, Irina Binder! 
http://www.irinab.com/

 

Cât timp iubeşti necondiţionat ca un copil,

Cât timp dăruieşti cu generozitatea unui copil,

Cât timp aştepţi cu înţelegerea şi naivitatea unui copil,

Cât timp ierţi şi uiţi, cu bunătatea unui copil,

Cât timp crezi în visuri implinte, cu inocenţa și încrederea unui copil,

Cât timp mângâi cu gingăşia unui copil,

Cât timp îmbrăţişezi cu sinceritatea unui copil,

Cât timp zâmbeşti, râzi şi plângi cu pasiunea unui copil,

Cât timp te bucuri cu toată inima de micile minuni ale vieţii, ca un copil,

Cât timp îţi doreşti să descoperi lumea cu aceeași curiozitate ca a unui copil,

Cât timp te simţi în siguranţă în braţele părinţilor sau simţi dorul de ei, ca un copil, 

EŞTI UN COPIL!

 

Sufletul nepereche

S-ar putea să ne întâlnim într-o zi bună pe stradă, cititorule. Sau asta s-a întâmplat deja și, de atunci, niciunul dintre noi nu mai știe nimic despre celălalt. Pentru că am fost de la început două entități între care nu a existat niciun fel de atracție. Diferite, deși atât de asemănătoare!

Eu eram femeia aceea banală pe lângă care ai trecut ori îngândurat ori senin, dar cu siguranță indiferent, privind trotuarul murdar, zidurile terne sau fata sprințară ce țopăia fericită la un metru de noi. Și așa voi rămâne pentru tine mereu, exact ca în ziua aceea: necunoscuta banală.

Eu eram femeia aceea comună, cu ochii-n pământ, cu un cățel zbanghiu atârnat de lesă, îmbrăcată neatent, cu gândul hoinărind înspre Cer în timp ce, doar aparent, își plimbă prietenul patruped prin fața blocului și-atât. Și nu o să mă schimb niciodată, voi rămâne femeia comună pentru tine. Mereu. Ca în ziua aceea, cititorule.

Eu eram femeia aceea neînsemnată, cu mers mărunt, nesigur și zâmbet pierdut trimis spre tălpile ce pășeau lenevos. Și nu vreau să pierd asta, cititorule, pentru tine rămâne să fiu întotdeauna acea femeie neînsemnată. E stabilit deja.

Eu eram femeia căreia nu i se dăruia nici măcar rareori câte un surâs, măcar amabil, când își scotea din casă, în lume, silueta greoaie. Și e posibil ca asta să fie într-o zi un regret, cititorule. Sigur, doar pentru mine.

Sunt pe-acolo, pe lângă tine, în jurul tău, zi de zi, an după an. Îmi aerisesc tristețea în fiecare clipă pe care o petreci și tu cu mine pe străzi pustii, în afara zidurilor reci, la promenadă prin aerul rece al iernii sau în arșița seacă a verii. Îmi plimb singurătatea separat de-a ta, separată, prin lumina fadă, gri, din fața blocului lipsit de soare. Și-aștept să mă vezi. Căci eu chiar exist, cititorule. M-am întrupat într-o femeie oarecare, un om șters. Nu sunt apariția de care ai tu nevoie, dar sunt. Exist. Un pieton necunoscut, pe un trotuar oarecare, într-un oraș sfâșiat de indiferență.

Și cum umblu mereu cu ochii plecați, n-ai cum să deslușești nici vaierul asurzitor al ochilor mei rătăciți și nici cum să intuiești vreun strigăt de durere în legănarea cu dangăt de moarte a genelor mele, dansând la un ultim bal precum marile clopote ce bat la un mut priveghi. Nu are cum să ți se arate ceva din mine, mă ascund ca furii, cititorule. Deși ochii mei vii oricum nu contează pentru tine.

Știu, aș putea să fac cumva să mă vezi. Să-ți atrag atenția. Nu pot însă. Și rămâne doar vina mea, prefer să alunec pe străzi, tăcută, ca o pădure de mesteceni ce se leagănă în cadență de vals într-un film rusesc cu final dureros. Și, de fapt, nici nu mai vreau să te trag de mânecă, cititorule.

Așa că, mă plimb. Ies din nou din casă și mâine, voi ieși și peste o săptămână. Mă strecor de fiecare dată anonim, anonimă. Pășesc lin printre oameni, ziduri, depărtări. Ca un pungaș abil cu sacul doldora de doruri clandestine în spinare, cu prada înhățată din vise mari, împărătești, îmi încep zilele în lumina mohorâtă a dimineții de după jaf. Domol, cu o mână în buzunar, cu ochii-n pământ și câinele la picior, într-o plimbare spălăcită, cu nimic ieșită din tiparele întâmplărilor ce se derulează monoton si ritmic, pe străzi, zi după zi. Merg absent, absentă, în ticăit sacadat de pendul, merg obsedant, ritmic, plat, consecvent ca o tortură cu picătura chinezească.

Nu ies de multe ori din tipar, dar câteodată mi se întâmplă și asta. O dată-n viață. Și-atunci ridic ochii cu soare mult în priviri și zâmbesc cuiva, oricui, tuturor, cu întrebări nepuse în colțurile gurii, cu bucuria că nu suntem singuri pe trotuarul pustiu, cititorule. Dar lumea e o casă de nebuni în libertate, iar oamenii se prefac că nu mă văd. Se prefac că n-aș conta pentru ei. Se ostenesc să-mi arate că nu sunt importantă, se luptă amarnic să-mi demonstreze că n-aș fi acolo, în vuietul orașului, în viața toată, pas la pas cu ei. Ba chiar întorc capetele spre nicăieri să-mi arate că neantul e mai prezent decât mine. Și în gestul lor e un oarecare sâmbure de adevăr nemăsluit.

Atunci mă dezorientez și-mi pierd echilibrul și-așa precar. Mă împiedic în gânduri și scap, cu noroc, doar uneori, fără nicio fractură poetică de gleznă. Trag repede spre mine cățelul zvânturat și fericit și, încurcată, încep să-i vorbesc. Altfel nu știu cum să ies din impas. Nu vreau să mă dau de gol, nu pot să recunosc niciun moment de slăbiciune. Vreau să arăt astfel, mincinos, că eu nu zâmbeam vreunui om, nici lumii întregi sau unei imagini de dincolo de zări, de mai departe de Cer și de întâmplări. Și desigur, țin astfel să subliniez că n-am nevoie de interlocutori, câinele mi-ajunge. Parcă știu că destinul meu e să rămân în tăcere, o tăcere. În zâmbetul rătăcit către voi, aberant, era doar o încercare timidă de a fi împreună. Sau măcar printre voi, cititorilor.

Vă rog să nu-mi dați nicio atenție, sunt cea mai neînsemnată ființă de pe acel trotuar sau altul. De fapt, nici nu exist. Dar asta – și o știu numai eu, – doar până ajung la colțul blocului. Unde a năpădit brusc strălucirea și un soare mare a evadat dintre ziduri. Unde razele lui scânteietoare au scăpat de prea multele și înaltele clădiri și se află în libertate. Unde veghează, numai și numai pentru mine, în fiecare zi, lumina. Unde și eu sunt așteptată, în sfârșit, cu un surâs. Unde întind mâna cu încredere și mi se răspunde la fel, cu o mână întinsă. Și de unde, mai apoi, pornesc iar la drum, scăldată în soare. Însoțită. Iubită pentru eternitate.

Da, nu mai sunt singură. Suntem doi acum, umăr lângă umăr, alături, senini, zâmbind în jos, complice, unul spre celălalt, cu ochi albaștri-verzi, și amândoi înspre Pământul de unde-am răsărit, pe care ne-am regăsit și în care ne vom întoarce cândva. Sau poate că e doar o perspectivă: noi, tu și eu, umbre tăcute cu un cățel voios între noi. Ba chiar cu doi.

 sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Dacă ceva îți aduce ”bucurie”, e important!

”Dacă ceva îți aduce bucurie – este important. Când sufletul este apăsat sau amărât, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte. Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decât o bătaie în ușă, decât o pereche de pantaloni sau decât niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zâmbet, o pasăre care se izbește în geam...Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă."(Savatie Baştovoi).

Bucuria face viața importantă, iată, iar bucuria vine din lăuntru, e acolo, ascunsă în sufletul fiecărei ființe, gata să se arate ei, să curgă prin ea și să deschidă în ea acei ochi fantastici ai conștiinței, care pot vedea lumea din/și în lumină. Bucuria e soarele nostru interior; fără ea viața pare scufundată printre umbre și mărăcini, iar lucrurile lumii, cât de bune ar fi ele, cât de fantastice, nu vor putea mângâia absența luminii care se ivește din bucurie. Bucuria e o stare de conștiință, pe care o atingem cu toții, uneori în cele mai banale împrejurări; întâlnirea cu cineva drag sau dorit de noi, simpla întâlnire dorită, ne poate umple sufletul de binecuvântată bucurie, cum a tânji după o ființă iubită ne poate arunca în tristețe. A vedea o floare, a mirosi un parfum, a merge prin ploaie sau a scrie o poezie, iată doar câteva mărunte motive de bucurie și încă unele care ne fac să simțim până-n adâncul inimii că viața e frumoasă. Poate că în acele clipe în care ne prăbușim printre propriile noastre gânduri întunecate, rătăcind în căutarea unei lumi exterioare, care să ne aducă bucuria pe o tavă de aur, precum se aduc bucatele regilor, e îndeajuns să ne amintim că bucuria este scopul nostru și pe calea care duce la ea avem nevoie să transpirăm cu adevărat. Suferința e atât de simplă, e la îndemână; vine singură, nu e nevoie să facem nici un efort, nu avem nevoie să căutăm drumul către suferință și tulburare lăuntrică. Durerile nu au nevoie să facem vreun plan, să punem la punct o strategie de trăire a lor; parcă se ivesc de îndată, în relația noastră cu această lume: e îndeajuns doar să ne rotim gândul ca pe un evantai printre poveștile lumii și-i gata durerea și-i tristețea aici. 

De ce, oare, e așa ușor să suferim și-i așa de greu, ca o Golgotă aproape, drumul către bucurie? 

Eu văd două cauze ale bucuriei și ale suferinței, două rădăcini ale acestor trăiri omenești; pe de o parte, suferința pare să se ivească din lucrurile pe care le vedem în noi, aproape de noi, în lumea noastră și nu le dorim, iar pe de altă parte, bucuria vine în clipa în care subiectul, obiectul sau situația lumii este dorită. Diferite emoții negative, precum furia, iritarea, frica etc. sunt doar forme emoționale diferite pe care le trăim ca o consecință a interacțiunii noastre cu lucrurile nedorite, așa cum emoțiile de bunăstare, emoțiile pozitive, ca starea de bine, bucuria, fericirea, curajul, acceptarea, dragostea sunt expresii ale împlinirii dorințelor noastre. De aceea deznădejdea și suferința teribilă s-ar putea să fie consecințe ale percepției noastre că viața ne tot aduce în cale lucruri nedorite. În fața lor se trezește în noi rezistența, opoziția, tendința de a respinge imaginile indezirabile și situațiile apăsătoare, ceea ce adâncește și mai grav deznădejdea. Niște cercetări mai recente făcute de oameni de știință italieni au concluzionat că trăim și ”tristeți fericite”; aparatele lor au constatat că dorul sau dorința de a avea lângă noi pe cineva drag, alături de regretul sincer că acel cineva nu este prezent, este trăit în acceași parte a creierului în care oamenii trăiesc fericirea. Expresia religioasă ”fericita întristare” pare să fie confirmată de știință ca o realitate a ființei, ceea ce dezvăluie că nu toate întristările sunt nefericite și nu toate tristețile sunt distructive. 

Remediul împotriva nedoritei suferinți e la îndemâna noastră; noi putem percepe partea plină a paharului și când el are doar o picătură de apă. Putem gândi că se va umple într-o zi și dacă-i gol, iar această atitudine lăuntrică face diferența între suferința și fericirea la care renunțăm atât de ușor. Ar trebui să ”intenționăm”, pur și simplu, să vedem plinul și unde-i gol, căci aceasta-i calea spre bucuria care așteaptă doar să facem un efort de alegere în propria noastră percepție. Acest efort de percepție e cardul care atinge mintea și sufletul și-l putem face, cum spune părintele Baștovoi, în fiecare clipă în care privim lumea cu ochii conștienței și vedem că ea e plină de daruri. Pe de altă parte, dacă bucuria vine de la sine, atunci e important ce ni se întâmplă și, dacă-i important, să știm aceasta. Să păstrăm conștiența importanței acelui mărunt cuvânt care ne-a bucurat sau a frumoasei flori ce ne-a dăruit bucurie prin frumusețea ei, căci nimic nu-i mai important decât Bucuria însăși! 

de Maria Timuc

Este simplu să spunem ”Te iubesc”, dar este greu să punem în practică aceste două cuvinte.

Iubirea este sentimentul care înnobilează sufletul omului. Ea încălzește inimile, alină suferințele, dă speranță. Atunci când dăruim iubire, sufletul pare să se umple de o mare bucurie, îi cresc aripi, dărâmă zidurile reci ale indiferenței construite cu încăpățânare, parcă, de mintea noastră.

Dumnezeu este iubire, este dragoste, iar ”dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută la ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (I Corinteni 13).

Ne dorim să umplem viața noastră de această dragoste. Nu știm însă că pentru a primi, trebuie mai întâi să dăruim mult, să sacrificăm orgoliile, să ne călcăm în picioare eu-l. Cât din noi este iubire? Dacă analizăm cu obiectivitate s-ar putea să constatăm că foarte puțin. Lumea în care trăim își pune amprenta asupra fiecăruia dintre noi. Grijile ne invadează și atunci uităm să iubim și pe alții, să suferim când alții sunt în dureri, să ne bucurăm când alții au reușite. Ne canalizăm pe problemele noastre, credem că numai noi contăm cu adevărat. Luptăm o luptă pentru mântuire, dar într-un stil propriu. Ne alegem deviza: ”mântuirea este personală”. Da, este personală, dar ortodoxia nu poți s-o trăiești singur, rupt de ceilalți frați ai tăi. Trebuie să trăiești iubind, trebuie să te pui pe tine pe ultimul loc, pentru a pune pe primul loc pe ”ceilalți”. Asta este iubirea, să-ți pese mai întâi de ce simt ceilalți și apoi, la sfârșit să te gândești la tine.

Este simplu să spunem ”Te iubesc”, dar este greu să punem în practică aceste două cuvinte.

Să nu lăsăm să se stingă din inimile noastre flacăra iubirii, să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchem la El, să-L rugăm să rămânem pururea copiii Lui, copii ai Iubirii. Să ridice de pe ochii noștrii vălul pentru a descoperi adevăratul sens al vieții de aici de pe pământ.

Hristos S-a Înălțat!

sursa http://www.pelerinortodox.com

Autoportret

Cine sunt?

Vă mărturisesc vouă, dragii mei, că sunt o ființă de o banalitate absolut excepțională. Sunt aproape imposibil de remarcat într-o mulțime.

Nu am o statură impozantă, nu am o alură remarcabilă, un păr de o sălbăticie cuceritoare sau ochi de o frumusețe tulburătoare, unici.

Nici mâinile mele nu spun povești nescrise de nimeni până la ele, iar vocea nu mi-e curată ca cel mai pur cristal.

Râsul meu n-ar sugera nimănui, niciodată, o veselie năvalnică ori un abandon definitiv în brațele fericirii.

Iar când pe obraji îmi năvălesc torente de lacrimi, inima mea nu doare mai mult ori mai puțin ca a voastră, suferința mea nu este mai profundă ca a tuturor.

Sunt exact ceea ce sunteți voi și înțeleg azi că așa și trebuie, indiferent ce-am visat despre mine la începutul vieții.

În fiecare iubire am pășit greu, ca și cum mi s-ar fi așezat, subit și involuntar, în fiecare mușchi câte un cârcel.

Și-am plecat din nefericiri târându-mi sufletul în afara lor cu mare caznă, exact ca un evadat de gleznele încătușate ale căruia atârnă bile imense de fier.

N-am reușit niciodată să văd la timp trădarea oamenilor pe care-i iubeam, ca și cum un văl greu, opac, îmi acoperea total ochii. Și-am crezut necondiționat în onoarea fiecăruia dintre ei.

M-am întâlnit cu mii de ani de tăceri ce mi-au traversat dezolant și nu doar din întâmplare toată ființa, și secole de zâmbete au pierit pe buzele mele la fiece durere.

Am iubit cu toată dăruirea orice om care mi-a făcut sufletul să valseze și-am aplaudat sunetele vesele de corn ale vânătorilor ce goneau hăituind și mai apoi ucigând dreptatea.

Am ratat lamentabil o mulțime de împliniri, m-am rătăcit în tumultul propriilor mele dorințe ariviste, am cântat imnuri de slavă însingurării sufletești.

Astăzi, însă, în fiecare dimineață, îmi pieptăn atentă părul de iarbă. Mai smulg un fir nins de floare de colț și clatin din cap zâmbind. Astăzi a devenit un soi de obsesie visul meu de reabilitare. Și amintirea fericirii.

de Carmen Voinea-Răducanu

Senin de copil cu ochii mari de cer

Când v-aţi copilărit ultima dată?

Când aţi lăsat soarele să se joace de-a v-aţi ascunselea cu genele voastre?

Când aţi înlocuit grimasa de om serios cu zâmbetul de copil fără griji?

Când aţi cântat ultima oară…de să vibreze ferestrele şi să se spargă norii?

Când aţi desenat o casă sau o maşină, dar nu acelea pe care vi le doriţi, ci acelea ale copilăriei cu cireşe la urechi şi genunchi juliţi?

Când aţi băut lapte şi aţi făcut mustăţi de care să fiţi mândri?

Când aţi tras pătura peste cap pentru a citi la lumina lanternei cine ştie ce aventură?

Când aţi stat minute în şir cu limba scoasă pentru a prinde un strop de ploaie?

Când aţi pus o coajă de nucă pe un rău, imaginându-vă că este o corabie de piraţi?

Când aţi scris ultima dată o scrisoare lui Moş Crăciun?

Când v-a uitat Dumnezeu întinşi în iarbă, ca pe cel mai divin senin de copil, cu ochii mari de cer?

Este o zi perfectă pentru că scoate la plimbare copilul lăuntric.

Feminitatea din noi

Lecţii din feminitate

1. Relaxează-te, oricum nimic nu este sub control. 

Este una dintre lecţiile de bază pentru femeia care se zbate şi care se luptă în continuu cu viaţa, cu perfecţiunea, cu emoţiile ei - iluzia că ai controlul. Cu cât vrei să controlezi mai mult ceea ce ţi se întâmplă, cu atât vei înclina să-i controlezi şi pe cei apropiaţi ţie, cu atât transmiţi în univers afirmaţia că NU AI ÎNCREDERE. Neîncrederea nu face decât să genereze şi mai multă suferinţă manifestată în emoţii precum teamă, gelozie sau furie. În special pentru femei, renunţarea la control urmată de relaxare este una din cheile care deschid foarte multe uşi şi care pot asigura o relaţie armoniasă cu bărbatul.

2. Ocupă-te doar de transformarea sau vindecarea ta şi lasă-i în pace pe ceilalţi.

Oricât ai vrea ca ceilalţi să se schimbe, adevărul e că îţi doreşti asta în primul rând pentru a-ţi uşura ţie munca cu tine. Din păcate sau din fericire, munca cu sinele nu e atât de uşoară precum pare şi nici nu trebuie să fie aşa. E singurul examen la care nu poţi copia, nu poţi trişa, pentru că ţi-ai fura singură căciula. Aşa că lasă-i pe alţii să se ocupe de vieţile lor, nu le face temele în locul lor, căci rezultatul nu va fi deloc cel pe care ţi-l doreşti, din contră. Ştiu, crezi că viaţa ta ar fi mai frumoasă dacă şi ei ar înţelege lucrurile ca tine, dar nu despre asta e vorba acum. Tot ce faci pentru tine îi afectează implicit şi pe ei.

3. Feminitatea nu este despre suprafaţă, ci despre adâncime.

Din cauza revistelor de modă şi a marketing-ului cu produse destinate femeilor, multe femei „au pus botul” crezând că frumuseţea şi feminitatea se obţin cu ajutorul produselor cosmetice şi hainelor de calitate. Nu crezi că din nou ne păcălim pe noi însene? Ceea ce vedem în reclame nu prezintă decât cireaşa de pe tort, dar dacă tortul e fals atunci ce rost mai are cireaşa? Viaţa nu poate fi păcălită, aşa că te poţi amăgi ca femeie, dar atunci nu îţi imagina că vei fi scutită de dezamăgiri. Întotdeauna ai parte în jurul tău de ceea ce emani. De aceea, a te întâlni cu feminitatea ta presupune a te întâlni cu cine eşti, a-ţi vedea măştile pe care le-ai afişat până atunci şi a renunţa la ele. Fără adaosuri, căci sufletul nu poate fi machiat. Te re-intalneşti cu femeia adevărată din tine însăţi.

4. Corpul tău îţi spune întotdeauna adevărul despre tine.

Dacă nu te simţi bine, înseamnă că trupul tău îţi spune asta foarte clar prin numeroase semnale, dacă nu crezi, uită-te în oglindă sau închide ochii pentru a-l simţi mai bine. Mai devreme sau mai târziu, trupul tău îşi va revendica nevoile de bază şi cu cât îl neglijezi mai mult, cu atât va fi mai greu sau prea târziu atunci când va claca şi vei pierde definitiv sănătatea. Dacă nu ne iubim corpul, el ne va abandona la greu, ne va susţine din ce în ce mai puţin şi va fi sediul tuturor emoţiilor refulate. A-ţi iubi corpul nu înseamnă a-l împopoţona şi încărca cu accesorii, ci a-i trăi starea de naturaleţe şi a savura din plin plăcerea pe care ţi-o oferă- plăcerea de a fi vie şi energică, plăcerea de a fi…femeie! Pentru că a fi în trup de femeie e o adevărată plăcere, chiar dacă femeile din generaţiile anterioare din familia ta nu au ştiut asta. Tu poţi pune capăt convingerilor împovărătoare de-a lungul timpului cu privire la ce înseamnă a fi femeie şi să nu le transmiţi mai departe copiilor tăi.

5. Femeia în legătură cu natura e o femeie împlinită.

Nu te poţi aştepta să te simţi bine în pielea ta dacă nu îţi cunoşti bioritmul şi dacă nu te ştii armoniza cu natura. Vei fi mereu o victimă a vremii sau a propriilor emoţii care se întorc împotriva ta. O femeie are mare nevoie să-şi cunoască ciclul, să-şi înţeleagă menstruaţia şi stările aferente, să cunoască influenţele Lunii şi ale elementelor naturii asupra ei. O femeie ruptă de natură va fi mereu împotriva ei înseşi. Armonizarea cu natura face ca totul să curgă mai uşor, fără luptă, fără zbucium.

Acestea sunt doar câteva din multitudinea de lecţii pe care femeile le-au resimţit pe propria piele în timpul şi în urma workshop-urilor de feminitate. Dar, repet, nu ai nevoie neapărat de astfel de cursuri pentru a-ţi redescoperi şi trăi cu adevărat feminitatea. Sunt multe modalităţi, noi doar am descoperit că e mult mai simplu într-un cerc de femei decât de una singură şi lucrurile se materializează mai uşor decât credeam.

Rolul meu nu este să dau lecţii altor femei sau să-mi impun propriul punct de vedere asupra feminităţii, ci doar să le fiu alături, să susţin spaţiul necesar pentru introspecţia de care vorbeam. În materie de feminitate nu există „aşa trebuie”, nici „N paşi cum să..”. Nu e dezvoltare personală pentru că nu ne interesează persoana, ci ceea ce se află dincolo de ea. E o întoarcere la cine eşti.

*****

de AdelaHaru

Newsletter Life in Balance

Binele și Răul

Dacă fiecare om intrat în viața mea, bun sau mai puțin bun, mi-a fost dăruit de Dumnezeu, pentru care dintre ei ar trebui să fiu recunoscătoare? Pentru cel ce m-a abandonat când viața mi-a devenit o cumplită povară sau pentru cel ce m-a luat în brațe alinându-mă după fiecare cumpănă din vremurile mele de restriște?

Probabil că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru toți: cei trimiși să-mi întoarcă spatele m-au ajutat să înțeleg că mi-au fost apropiați de conjunctură iar plecarea lor a fost, de fapt, o binecuvântare, Dumnezeu dându-mi astfel de veste cum că încercările nefaste sunt o probă de foc pentru caracter, sunt o punere la încercare a toleranței, a iertării. A Iubirii. 

Iar cei călăuziți să ajungă în viața mea spre a-mi vindeca răni și rămânându-mi alături în toate vitregiile sunt mesagerii Recunoștinței, sunt cei aleși să mă învețe, pas cu pas, ce înseamnă bunătatea, răbdarea, dăruirea, devotamentul. Și mulțumind pentru ei zi de zi, în fiecare rugăciune, e un exercițiu de gratitudine fără de care nu există trecere demnă prin viață, nu există împlinire.

***

Iubire + recunoștință = fericire.

Nu e o relație matematică prea complicată dacă avem disponibilitatea sufletească de a îmbrățișa valori cunoscute și necunoscute, adânc încrustate în gena omenească deși, la fel de profund, ascunse.

Nu vor exista în viețile noastre oameni apăruți de niciunde, fără noimă, în absența unei misiuni, oricât de nefaști ne-ar părea a fi unii dintre ei. Rămâne doar să-i individualizăm, să-i așezăm acolo unde le este locul, dându-le exact fotoliul ce le-a fost rezervat la spectacolul trecerii noastre prin această lume. Fără a-i depersonaliza, fără a-i nedreptăți, fără a le construi în inimile noastre, celor răi, bariere de neridicat, indiferent de câtă nefericire ne-ar fi adus, cândva, faptele lor. 

Și pentru a le urma exemplul celor buni, celor ce ne-au ajutat să ne învățăm blândețea din scoarță-n scoarță, primind în inimile noastre aducerea aminte cu dragoste și cu devotament a unei binefaceri primite, mărturisind astfel, cu Iubire, din suflet, Recunoștința.

de Carmen Voinea-Răducanu

Drumuri printre voi. Oameni de la care am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe.

"Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora".

În fiecare zi învăț cu uimire lucruri noi despre oameni, nebănuit de frumoase și urâte în egală măsură.

Știu, mi s-a tot spus, n-ar trebui să am așteptări ca nimic să nu mă poată lua prin surprindere. E imposibil, nu mă pot dezice de mine, de ceea ce simt, de cum gândesc. Sunt ceea ce sunt, nu mai e mare lucru de făcut, adică de schimbat.

Am întâlnit oameni de toate felurile, nu pot să-i impart doar în buni și răi, ar fi prea simplu, mizeria ideilor mărginite mi-a fost mereu străină, spre salvarea sufletului meu și spre îmbogățirea clipelor pe care le-am traversat.

Unii erau buni, alții foarte buni, am găsit nu mulți dar minunați îngeri, am aflat destui bieți aghiuță, răutăcioși cât cuprinde, tembeluți o sumedenie, zăpăciți foarte des. Și, din păcate, suficienți oameni răi. Și chiar foarte răi, cam multișori. Unii chiar diabolici, dar foarte puțini, ce noroc!

În marea lor majoritate, unii dintre cei mai sus enumerați erau și nebuni totodată. De la țăcănitul inofensiv, adică un soi de aiurit simpatic, iubit de toată lumea și până la dementul cu acte în regulă, un fel de sărit de pe fix de care e indicat să te ferești cu cât mai multă delicatețe, să nu se prindă că turezi motoarele s-o ștergi englezește și să te înhațe de picioare placându-te ca la rugby. 

De la fiecare dintre ei am primit măcar câte o lecție, dacă nu mai multe. Unele au fost dure, altele pline de mângâiere, dar toate m-au ajutat să-mi duc înainte pașii spre ceea ce sunt. N-am plecat, la întâlnirea cu oricare dintre ei, de la premisa că numai unii îmi sunt benefici, iar ceilalți sunt cantități neglijabile, am avut suficient discernământ să realizez că nu există dascăl prost, ci doar elev impermeabil, unul în care nici măcar o singură idee, oricât ar fi de fluidă, nu poate pătrunde.

***

Nu vă așezați mai presus de nimeni, veți fi surprinși să aflați câte comori se ascund în cei mai banali, aparent doar, semeni. 

Nu mai trăiți prin comparație, sunteți unici, nu sunteți deasupra celor ce vi se par umili și nu sunteți nici sub cei ce, cu aroganță, se cațără pe orice funie ca să se tolănească confortabil imediat sub tavan.

Nu vă subestimați, nu vă supraevaluați, fiți doar voi înșivă, asta e rețeta câștigătoare pentru o viață trăită în pace cu voi și cu lumea întreagă.

Nu vă doriți niciodată darurile primite de alții, niciodată nu puteți ști care e prețul pe care-l veți avea de achitat pentru asta.

Nu priviți mereu în jos considerându-vă mai împliniți ca cei nefericiți și doar astfel să puteți zâmbi cu încredere vieții, aveți locul vostru în lume exact acolo unde sunteți acum și trebuie să mulțumiți tuturor ursitoarelor pentru ceea ce vă aparține azi.

Nu vă ridicați ochii spre ultima treaptă a scării din față, e mai bine să vă bucurați de treapta voastră, nu să tânjiți la cea a altora. Mai bine gândiți-vă cât au luptat acei oameni să se ridice și faceți la fel, împliniți-vă visul. Iar dacă vi se pare că nu își merită locul, imaginați-vă doar ce abis se poate căsca în orice clipă sub picioarele celor de sus și cât de periculoasă le-ar putea fi prăbușirea dacă e adevărat.

Nu vă mai plângeți în pumni pentru nimic din ceea ce n-a fost să fie, undeva Dumnezeu a știut că nu aceea vă era menirea, chiar dacă aveți sentimentul că sensul corect doar v-a scăpat printre degete, că n-ați fost suficient de buni să apucați cu toată puterea ceea ce v-ar fi plăcut să vi se întâmple.

Uneori, drumurile noastre sunt mai puțin întortocheate decât ni le imaginăm. Viața ne așează exact în matricea noastră, numai că noi, din simplă și senină, curgerea ne-o imaginăm sinuoasă, ciudată, complicată și nedreptă. Nu e!

de Carmen Voinea-Răducanu

Mai uşor vedem praful din casa altuia

E mai uşor să vedem praful din casa altuia, dintr-o cameră de hotel sau din orice loc de pe stradă. Şi-l găsim chiar şi în locuri ascunse, fără să facem vreun efort considerabil. Ne “sare în ochi”, probabil de asta şi dăm ochii peste cap rapid şi bombănim ceva despre… ei, cei care sunt de vină, căci sigur se găseşte cineva “de vină” pentru disconfortul nostru. Nu ne e de-ajuns să vedem praful, ne simţim datori cu o reacţie… 

E interesant, însă, cum uneori în propria casă vedem locuri cu praf neşters de săptămâni, pentru că ne-au scăpat pur şi simplu sau pentru că l-am lăsat acolo intenţionat. 

Pe acelaşi principiu, căutăm “praful” din mintea, cuvintele, acţiunile altora şi mai şi trâmbiţăm să audă tot poporul ce am descoperit. Ca şi când am merita şi nişte aplauze pentru vitejia noastră, sugerăm că exact acest “praf” e cauza frustrărilor şi nefericirii noastre, căutând parcă să ne convingem de imposibilitatea de a fi în pace, imposibilitate de care, desigur, alţii sunt răspunzători prin ceea ce poartă în cap şi în viaţă. 

E ştiut faptul că ne spunem multe minciuni. Una dintre ele este că starea noastră de bine depinde de alţii. Ei bine, ce poţi crea cu convingerea “fericirea mea depinde de alţii?” Şi ce poţi crea diferit cu punctul de vedere ”fericirea mea depinde de alegerile mele”? 

Ei bine, nu praful minţii altora ne sufocă, ci propriul praf. În capul nostru, când se adună multe poveşti (despre noi, despre ce nu putem, ce nu avem, ce nu e de ajuns…), e ca şi când se aşează praful peste inimă. ŞI nu ne mai simţim în viaţă. De aici nevoia de a face câteva valuri, ca să ne dăm importanţă şi să avem senzaţia că trăim. Chiar dacă e cu nervi, cu frustrare, cu furie, dar barem să ne amintim că n-am murit. 

Însă, când reacţionăm sau îi judecăm pe alţii, ce reuşim este în primul rând să ridicăm praful în aer. Propriul praf. Şi nu ne mai vedem şi auzim unii pe alţii. Mă refer la vederea de dincolo de ce văd ochii prin minte, la auzirea dincolo de schemele predefinite şi de ceea ce am stabilit (sau luat de-a gata) că este moral/imoral, bine/rău, corect/greşit. 

În concluzie, când te mai superi pe cineva sau pe ceva din afara ta, când tinzi să vezi şi să arăţi greşelile altora, ce-ar fi să te întrebi “Ce mă supără cu adevărat la mine? Ce mă doare cu adevărat? Are legătură cu alţii sau cu mine? Şi ce pot fi sau face, pentru a contribui cu adevărat acestei situaţii? Este reacţia singura posibilitate, este asta ce vreau, ce caut? Sau e şi altceva posibil? Aleg să fiu reacţie, sau contribuţie? Ce energie aleg să fiu?” Desigur, e valabilă şi reciproca. Primim cu maximum de elan, uneori, praful pe care-l scutură ceilalţi de la balconul capului, prin faptul că ne critică, ne judecă, ne cer socoteală. Chiar şi când nu ne vizează direct, doar pentru că întâlnim o anumită energie, suntem strângători din obişnuinţă şi luăm totul la noi. E cineva nervos? Ne enervăm şi noi. E cineva revoltat? Ne revoltăm şi noi. Totuşi… e curios că nu se întâmplă acelaşi lucru, cel puţin nu în aceeaşi măsură, când cineva e bucuros. Putem alege cum răspundem la energia celorlalţi? Da, putem alege. Fie intrăm rapid în energia cu care vin spre noi, plecând de la premiza că are legătură cu noi şi nu cu convingerile lor cu care vin deja de acasă , sau rămânem în energia noastră, conştienţi, în alegere din ceea ce ştim dincolo de gânduri şi emoţie. Când vedem un pet aruncat pe stradă, cel mult îl ridicăm şi îl aruncăm la gunoi, nu-l luăm cu noi acasă. Când vedem gunoi în casa altuia nu-l luăm acasă la noi. Şi nici nu ne transformăm casa în magazie pentru toate obiectele care nu le mai trebuie vecinilor. La fel e şi cu emoţiile celorlalţi. Le percem, însă apoi alegem dacă le lăsăm la sursă sau le luăm cu noi. Cu cât mai multe “luăm” şi ne însuşim, cu atât mai multă greutate experimentăm. Cu cât mai mult exersăm delimitarea de emoţiile celorlalţi, cu atât mai multă uşurinţă avem în toate şi cu atât mai multe posibilităţi de a fi contribuţie vedem. 

Să fim conştienţi şi să ne lăsăm în Pace şi în Bine!

de Nicoleta Svârlefus

Poveștile de dragoste nu sunt nicicând mai răscolitoare, nicicând mai fascinante și mai tulburătoare decât la începuturile lor

Iubirea ...de la început

”Eu ador începuturile”, spun oamenii adesea. În fiecare început pare să se ascundă un mister al sufletului omenesc, o forță tainică a ființei, o forță de atracție, ce-și întinde mâinile cu înverșunare și cu insistență până-n adâncurile noastre, scoțându-ne pe noi din noi înșine, aducând la suprafața conștienței o parte a noastră pe care n-am cunoaște-o altfel. În fața altuia, a unuia sau a uneia anume, apari Tu, într-un chip necunoscut ție însuți, de fiecare dată un altul, surprins în și de intensitatea propriei trăiri. E o trăire în lăuntrul căreia te trezești cu altul în tine, într-o parte nevăzută a ta, non fizică, dar atât de profundă și de intensă încât realitatea materială, palpabilă și atât de puternică, ce te absoarbe zi de zi și îți arată puterea ei, devine ca o stradă cunoscută, pe care mergi din inerție. Poate că nimic în existența omenească nu are o putere la fel de fantastică de a ne azvârli din pământul stabil al materiei precum o face dragostea în fazele ei de început. În acest ”cutremur al ființei” parcă stau ascunse misterele vieții, ce se dezvăluie ca o trăire intensă, ca o lavă fierbinte, interioară, spontană, în al cărui conținut te simți dublat...de celălalt, te simți ”doi în unul” și tocmai acest unul, amestecat alchimic cu altul, devii tu, acel tu pe care nu-l poți cunoaște în afara tulburătoarei experiențe a iubirii ”de la început”.

Nu pretind că am descoperit explicații riguroase, științifice și bine documentate despre ”începuturile dragostei”, dar încerc să privesc intuiv cumva către manifestările acestei tulburătoare trăiri și observ că ea sfidează criteriile de selecție ale minții. Mintea gândește; ”Îmi doresc un partener înalt, frumos, deștept, bogat, educat, tânăr etc” sau ”o femeie cu picioare lungi, sâni mari, inteligentă, gospodină, frumoasă etc”, iar inima ce face? Inima tresaltă, palpită, explodează, vibrează și alunecă într-o clipă în fața unui om despre care mintea nu știe nimic și care arată sau este la polul opus al dorințelor minții. Părul bogat al partenerului dorit de mintea noastră poate lipsi cu desăvârșire; minții îi place părul vâlvoi, fluturând în vânt, inimii nici că-i pasă că în fața ta e un bărbat chel. Mintea vrea sânii mari și picioarele lungi ale iubitei, inima nu se împiedică deloc de sânii ei mititei și de picioarele scunde. Toate evaluările scorțoase ale minții cad precum popicele în fața sentimentului de iubire, a atracției bulversante și intense, pe care inima o trăiește în acea clipă de început în care se recunoaște în celălalt, în acea clipă în care voința, alegerile raționale și toate reperele matematice, specifice lumii materiale, se prăbușesc în trăirea surprinzătoare. Sentimentul e spontan, neașteptat, puternic, e ca un vulcan, în care a aterizat brusc un altul, trasformându-te într-o clipă în El și pe el în Tu. Această alchimie naturală transformă ființa, o restructurează complet, îi frânge rațiunea și o scoate bulversant din percepția materialității. Iubirea aceasta anulează spațiul, timpul, distanțele, obiectele, toate reperele fizice se zdrobesc în trăirea care te transformă într-un sclav fericit al ei. Poate-i singura ipostază a existenței în care trăiești cu bucurie sclavia, abandonând Regele din tine, adică formula psihologică a Egoului tău. În acest început al iubirii eu văd o formă naturală de exprimare a sufletului, un fel în care suntem programați să experimentăm ”trăirea cu sufletul”, să conștientizăm apoi diferența dintre minte și inimă, diferența dintre experiența minții și cea a inimii. Experiența divinei iubiri e – aș spune – în noi, reprimată, ascunsă, pitită sub raționamente, condiționată de așteptări, de prejudecăți și de judecăți mentale. Tocmai acestea se frâng și sunt complet anulate în clipa în care șuvoiul sufletului se revarsă. Castelele de nisip ale minții se prăbușesc în fața sufletului tocmai în acele ”timpuri mai largi sau mai înguste” de început ale iubirii și-n această manifestare uluitoare a divinei frumuseți a sufletului pare să fie ascunsă însăși natura noastră reală, pe care – sigur – o pitim din nou, o supunem iarăși, o irgnorăm și-o ucidem cu mintea. Poate că, dacă am cunoaște mai profund mecansimele minții și am trăi mai puțin obsedați de matematicile judecăților noastre, am face din sentimentul de început al iubirii o trăire amplă, prelungită, care nu dispare în trei ani (atât se spune că durează drgostea!). Poate dispare din minte, da! Dar sufletul nu pierde niciodată iubirea, doar mintea pierde ritmul lui, mintea se întunecă, mintea arde printre reperele ei materiale, în vreme ce iubirea...așteaptă un nou prilej pentru a ne cutremura, arătându-ne că iubirea e puterea pe care o abandonăm, e lumina ce ne așteapră în vreme ce rătăcim prin lumea palpabilă și inconsistentă, ternă și lipsită de gust a propriilor noastre gânduri. A iubi nu-i același lucru cu a te gîndi la iubire, a simți dragostea e altceva decât a te gândi c-o simți. În începutul poveștilor de dragoste e o izbândă a sufletului asupra minții și de aceea oamenii adoră începuturile, neștiind că ele sunt și repere pentru un fel de a trăi cu inima, probabil cel mai frumos lucru din câte sunt!

de Maria Timuc

Semnul Crucii pe cer...în nor, la fereastra mea.

Ne uităm atât de rar la cer. Atât de rar remarcăm cât de diferit este, de la o clipă la alta, cu norii care vin şi trec...Ne gândim doar cum e vremea...Şi nici chiar gândindu-ne la vreme nu observăm multiplele nuanţe pe care le îmbracă. Ne gândim doar că e vreme bună sau vreme rea. ZIUA aceasta de ASTĂZI are o vreme UNICĂ. Poate că o astfel de vreme nu se va repeta niciodată în exact aceeaşi formă. Modul în care s-au format norii pe cer, Nu va mai fi niciodată la fel ca acum...DESCHIDE OCHII.....PRIVEŞTE CERUL ...

Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte astăzi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena. Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus (Nis, Serbia) în jurul anului 274. A devenit suveran al întregului Imperiu Roman după învingerea lui Maxenţiu şi a lui Liciniu. Potrivit mărturiilor lui Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia: "în hoc signo vinces" (prin acest semn vei birui).

Noaptea, în timpul somnului, i se descoperă Hristos, cerându-i să pună semnul sfintei cruci pe steagurile soldaţilor. Dând ascultare poruncii primite în vis, iese biruitor în lupta cu Maxenţiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se păstrează la Roma, se află inscripţia: "instinctu divinitatis" = "prin inspiraţie divină", ce descoperă cum a fost câştigată victoria asupra lui Maxenţiu.

Semnificaţia numelor Constantin şi Elena

Numele Constantin este de origine latină şi vine de la constans, constantis ("constant", "ferm").

Elena - Străvechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane ("torţă", "făclie", dar şi "foc sacru", la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiţei Artemis), iar de alţii prin gr. hele ("lumina arzătoare a soarelui"). 

(sursa: creştinortodox.ro)

La mulţi ani tuturor celor care poartă aceste nume sfinte!

Ce a fost, a fost. Ce este, este. Ce va fi, va fi.

Chiar dacă pereții duri ai sufletelor celor care au construit fortărețe
în jur sunt reci, e nevoie în continuare de iubire.
Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru.

Plouă cu vorbe mărunte… Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă. Nu renunţi niciodată la ce nu ai avut sau la ce ai avut şi mai vrei, poate. Purtăm viii şi morţii în noi şi le dăm putere. Sunt persoane care te înţeleg dintr-o singură privire şi persoane care nici după mii de cuvinte nu ar fi în stare să o facă. Omul în complexitatea sa este compus din plus şi minus, din soare şi nori. Nu putem lua de la celălalt doar ceea ce ne face comozi. Iubirea implică TOT, altfel nu mai e iubire…

„Cobori” adesea în beciul interior al fiinţei pentru a scoate la lumină ceea ce eşti. La cea mai mică adiere de vânt te clatini sau te dărâmi? Uneori mori de mai multe ori în aceeaşi clipă. Sunt momente în viață când nu există niciun cuvânt dulce pentru alinarea durerii. Pot doar să fiu lângă tine, să plângem împreună… Dumnezeu nu te caută după locul în care ești, ci după strigătul inimii. În altarul sufletului se rezolvă durerile. Hristos nu se îngrețoșează de noi niciodată. Hristos nu este contabilul vieții noastre, ci prieten pe Cale.

Este o nebunie să urăşti toţi trandafirii, pentru că te-ai înţepat într-unul. Să nu crezi în iubire, doar pentru că cineva nu te-a iubit. Să renunţi la visele tale, pentru că celălalt nu s-a împlinit. Câteodată mă doare, câteodată mă amuz foarte tare. Te vei trezi într-o dimineaţă şi vei vedea soarele pentru prima dată. Răbdarea înseamnă să știi că iarba nu crește mai repede dacă tragi de ea.

Poți găsi ceea ce cauți abia când renunți să mai cauți cu disperare și ai liniște cu tine. Iubirea adevărată te prinde deodată. Şi nu ştii de ce şi pentru ce. Te ia pe nepregătite. Iubirea pură apare atunci când nu te aştepţi. Dragostea nu se programează. Nu există garanţii în nimic. Orice se poate strica. Unele se mai repară, altele nu. Şi le schimbăm sau renunţăm definitiv la acel lucru. Gunoiul unora, comoara altuia. Nici să le laşi, nici să le ţii. Mai durează o zi şi vom vedea ce va mai fi.

Sunt greşeli care se plătesc în exterior şi greşeli care se consumă pe interior toată viaţa, în tăcere şi plâns lăuntric. Discret. Cerul pe timp de furtună vrea să ne repare. Suntem pentru ceilalți ceea ce acel „fiecare” este înăuntrul lui. Construiesc cu iubire şi culeg orice bucăţică de inimioară îndoită sau ruptă de cei ce nu au învăţat să preţuiască sensul.

Chiar dacă pereții duri ai sufletelor celor care au construit fortărețe în jur sunt reci, e nevoie în continuare de iubire. Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru. Viaţa îşi face loc oriunde. Se naşte chiar şi din zidul de piatră. Într-o zi sau într-o seară umbra o să dispară. Şi ultima oară va deveni prima oară. Ceva cusut pe măsura sufletului tău te aşteaptă.

Există dublură la cheia inimii? Iubirea nu uită niciodată…

Bună dimineața sentiment drăgălaș!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Când istoria o scriu învingătorii

Eu aș scrie pentru istorie următorul epigraf: “Nu voi ascunde nimic” – Lev Tolstoi

Uneori e mai bine să mergi înainte fără să privești înspre trecut. Dar fără să uiți nicio clipă nici cine ai fost și nici ce ai devenit. Să nu-ți arunci ochii îndărăt, nu pentru că de-acolo te-ar pândi lucruri de care ți-ar fi rușine, există și vieți fără umbre și fără de tăgadă, chiar dacă cele mai multe au tot felul de nuanțe și acte de contestatare. Ține drumul drept înainte pentru că amintirea unor oameni cândva dragi te-ar putea scârbi, lămurindu-te în prezent asupra a ceea ce nu vedeai odinioară.

Nu-i drept să-ți alterezi singur aducerile aminte, nu-i sănătos să-ți aduni tristeți în partea stângă a pieptului, neputincioasă și dureroasă nedumerire în dosul gândului. Lasă în spate ce s-a dus, nu privi în urma pașilor tăi ce merg, totuși, înspre orizontul ce se zărește dinaintea vârfurilor degetelor picioarelor tale. Ai putea găsi acolo, departe, bine ascunse în trecut, semnele lipsei de dragoste, ar fi posibil să înțelegi acum ceea ce nu era încă de atunci drept și just. Nu-ți otrăvi mintea cu nedreptățile făcute ție de cei mai slabi ca tine, mai supuși răului din ei înșiși. Nu-ți întrista privirea pentru ceva ce nu-ți aparține, dar a poposit în preajma ta: gândul ticălos, fapta necinstită, minciuna cu bunăștiință, răutăcioasă.

Lasă-ți amintirile în pace! Să-ți fie vânt lin suflând pe lângă obraz, să-ți fie doar o pâclă diafană-n gând, să-ți fie frunză ruginie în toamnă. Să-ți fie dulci nostalgii, să-ți dea curajul de-a poposi senin în viitor. Nu-ți ucide iluziile din trecut, privește mai bine către zarea cea limpede, contemplă-ți reveriile fericite care vor veni, bucuriile în perspectivă.

Ia-ți o pauză de la nefericire, durere, dezamăgire ori nedreptate, intră într-un nesfârșit an sabatic, prelungit până departe, până la capăt. Ieși din matricea pe care ți-a săpat-o în obișnuințe pasul înapoi și privitul îndărăt, dă-ți o viață zăbavă. Ca să ai timp să trăiești. În prezent, pentru viitor. Nu mai permite amintirilor dureroase să te trăiască, să-ți alunge toți cocorii. Așează-te tihnit, îmbrățișat de frumusețea din ființa ta, respinge orice întâlnire cu decepțiile dăruite minții tale de către oamenii falși din trecut, alungă-ți din inimă pe oricine ți-a fost fățarnic aproape.

Poate vei fi anacronic neprivind în urmă, poate vei apărea celor nepotriviți ție un perdant, un laș, proprietar al unei cărți vechi cu multe file albe, goale. Poate.

După cum poate că istoria o scriu învingătorii, mai mereu una nedreaptă și fără de progres, folosindu-se murdar de sângele tău și-al altora. Dar e doar istoria lor. A celor vremelnic câștigători ai unui meci sortit oricum uitării, nepăsării, neantului, autori săraci ai unei istorii măsluite, silnice, necitită de cine contează pentru tine, de cei ce te iubesc – în frunte cu tine. Prădătorii de fericire scriu astfel o minciună pentru toți și un adevăr doar pentru orgoliul și neuitarea slăbiciunilor lor.

Rămâi netulburat, sapă în memorie doar după frumusețea pe care tu o știi, pe care-ai trăit-o cândva până la măduvă și ai simțit-o până în ultima și cea mai ascunsă celulă a sângelui tău. Și pe care, har Domnului, nu ți-o poate anula nicio mărturie ipocrită, nicio legendă contrafăcută.

Între “am fost!” și “nu ai fost!” nu există adevărul tău sau al altora, ci o unică realitate. Nu poate nega cineva răuvoitor că ai trăit, ai existat. Ori e cu putință, dar doar în închipuirea lui, ca o ipotetică fantezie, ca o dorință de a construi o viață nu așa cum s-a întâmplat, ci după propriul plac, o viață în care tu nici nu te-ai născut și ai viețuit pe-aproape. Pentru că așa și-ar fi dorit el. Însă tu ai fost, de aceea ești acum. Și vei fi în continuare. Măcar pentru tine și pentru cei cărora lumea le-ar fi fost mult mai săracă și lipsită de fericire fără tine.

Învingătorii nu iau chiar tot. Amintirile îți rămân întotdeauna. Ba chiar, uneori, doar cele bune.

de Carmen Voinea-Răducanu

Frica îngraşă, laşitatea slăbeşte...Cum reflectă corpul disfunctionalităţile energetice şi sufleteşti!

Corpul este casa temporară a sufletului. 

Spiritualitatea nu îţi anulează atributele umanului, dimpotrivă! Corpul este casa temporară a sufletului. Cu riscul de a vă supăra pe unii dintre voi, corpul fizic reflectă disfuncţionalităţile energetice, sufleteşti. Uită-te în oglindă şi vei vedea care îţi sunt suferinţele spirituale -moştenite sau dobândite! Vei vedea asta în privire, textura pielii, greutate, riduri etc 

Se spune că frica este cel mai mare duşman al omului. Este răspunzătoare de multe eşecuri, boli şi neînţelegeri din viaţa noastră. Milioane de oameni se tem de trecut, de viitor, de bătrâneţe, de nebunie, de moarte. Frica este o stare de spirit dominantă, unii dintre noi temându-se de propriile lor gânduri. Ghinionul este rezultatul neîncrederii şi fricii. Pentru a-l înlătura, invocaţi inteligenţa divină, rugaţi-vă să vă însoţească în tot ceea ce faceţi. 

Când teama închide poarta către viaţă, numai credinţa nezdruncinată în Dumnezeu o va deschide din nou. Ultimele cercetări în domeniul metafizicii poziţionează (aproape ştiinţific) spiritul (energia gândurilor noastre) deasupra materiei. Spun ’’aproape’’ deoarece, adevărurile nu se mai verifică atât de strict, doar în laborator. Pornind de la această premisă, corpul nostru ia forma gândurilor noastre. ’’Zestrea ’’ noastră genetică este, de fapt, rezultatul gândurilor şi acţiunilor strămoşilor noştri. 

Dincolo de explicaţiile pe care orice medic sau biolog le poate oferi, am observat la nivel subtil, faptul că, oamenii supraponderali sunt cei mai fricoşi! De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, frica le amplifică subconştient dorinţa de a deveni mai ’’puternici’’, iar corpul lor îi ascultă orbeşte! Hmm....am fost învăţaţi de mici că "orice lucru are ca fundament o bază solidă".... bine, bine, dar cât de solidă? Frica are caracter distructiv şi nu aduce stabilitate! De ce s-o cultivăm? Oricum, viaţa este plină de incertitudini. De ce să ne risipim energia pe tot soiul de frici? Mai bine ne conservăm energia vitală pentru situaţiile cu adevărat critice. Cu rezervorul plin, va fi mult mai uşor să le înfruntăm. 

Frică generează laşitatea. Unii ’’sar’’ peste frică, devenind laşi... Laşitatea transformă oamenii, făcându-i slabi, uneori exagerat de slabi. De ce? Pentru că ei sunt mereu tentaţi să lase totul baltă, să se descarce de orice şi să ’’zboare’’ liniştiţi, mai departe...ce face corpul lor? Îi ascultă orbeşte.! Cum să ’’zbori’’ atunci când cântăreşti peste 100 de kg?... O combinaţie des întâlnită este omul şi laş şi fricos. Corpul său oscilează în funcţie de energia spiritului său, între laşitate şi frică. 

Starea de sănătate poate fi definită prin armonie, ordine, iar starea de boală prin dizarmonie, dezordine... a cui? A spiritului, fireşte! N-am pornit de la premisa că, spiritul ne guvernează trupul? Iar trupul nostru este templul sufletului nostru... de ce să nu-i arătăm iubirea şi respectul cuvenit? (atenţie, iubirea faţă de trup nu se reflectă în pastile pentru slăbit, operaţii estetice sau haine scumpe!) 

Concluzie: 

Împăcaţi-vă cu propria frică, până la un punct, este atât de omenească. Dacă puteţi, uitaţi de frici şi ele vor uita de dumneavoastră! 

“Mens sana în corpore sano” 

Nicio dietă nu va da rezultat pe termen lung dacă nu există un echilibru între corpul şi mintea ta. Evită cuvinte de genul „bătălia cu kilogramele”... De ce bătălie? Totul poate decurge lin, fără stres şi victime de război. Fără frustrări şi fără „chin”. Fiecare om este unic în felul lui. Sportul şi dieta determină procesul de slăbire, dar, fără un suport psihologic care să te pună în echilibru cu tine însuţi şi care să te motiveze să continui un regim de viaţă sănătos, mă tem că orice demers este sortit eşecului, pe termen lung. 

un articol de Alina Albert Neagu

sursa: garbo.ro