DIN PROFEŢIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS: “Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi !”

1. La sfârşitul lui august 2001, cineva l-a rugat pe Stareţ să se roage Sfântului Nectarie ca să-l ajute. Şi stareţul i-a spus:

- Copilul meu, lasă-l pe sfânt; acesta este în America. Aleargă să salveze vieţi.

Pe 11 septembrie 2001 au căzut turnurile gemene. Cu câteva luni mai devreme spusese că ceea ce trebuie să se întâmple în America va schimba cursul istoriei:

– Un mare rău va veni peste America şi nu doar în septembrie. Vai!

Acest lucru îl prevestise şi fericitului episcop Antonie de Sisanios şi Siatisti într-una din vizitele celui din urmă şi erau de faţă şi alţii, însă fără a da explicaţii:

- Înalt Preasfinţite, a spus, să vedeţi ce vor păţi americanii peste două luni.

2. În 1990, a spus că Dumnezeu – pentru că vrea să-i întărească pe oameni – îi va descoperi în chip vădit pe sfinţii Lui cât de curând. Deoarece ispitele vor fi mari şi chinurile insuportabile, Domnul va îngădui ca sfinţii să se arate, şi mai ales cei mari, ca Sfântul Dimitrie sau Sfântul Gheorghe. Oamenii vor auzi că într-o săptămână s-a arătat cutare sfânt în Creta, în alta, cutare în Macedonia, unul aici, altul acolo.

3. – Gheronda, ce să fac cu copiii mei care sunt dificili? Strigă la mine, se uită la programe periculoase la televizor şi sunt influenţaţi.

– Doar Domnul va îndrepta situaţia. Vei zice: „Doamne, mântuieşte-mă şi luminează pe copiii mei să fie aproape de Tine”. Şi Domnul te va auzi şi-ţi va da ceea ce trebuie.

- Însă ne aude Domnul? Ajunge vocea noastră acolo?

– Nu știu… Luna trecută l-au durut urechile .Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi. Pe copiii săi Dumnezeu nu-i va părăsi, îi va păzi în mijlocul smintelii.

– Adică, gheronda?

- Ce adică? Iată, dacă n-ai să ai ce să mănânci, te vei trezi dimineaţă, vei găsi o franzelă pe masă şi vei zice: „Asta de unde a apărut”? Dar trebuie să ai credinţă. Fără credinţă nu se face nimic.

4. – De acum încolo, nu-ţi poţi imagina ce vei vedea şi ce vei auzi. Nu s-au mai întâmplat niciodată în lume, a spus într-o zi de vară în anul 2005.

– În Grecia se vor întâmpla?

– În toată lumea şi la noi. Şi de ce? Pentru că noi, zice, suntem farul Ortodoxiei, dar am devenit din cauza păcatului mai răi decât ateii.

5. Stareţul spunea despre sfârşitul lumii că va dura cât ţin cei şase psalmi (de la utrenie), câteva minute. În clipa în care vom fi judecaţi, în cer, îngerii vor cânta cei şase psalmi. Toţi oamenii care vor trăi în clipa aceea vor trece prin moarte instantaneu şi imediat după aceea vor învia, vom fi toţi cu trupurile noastre imateriale, nu vom ocupa spaţiu, unul va vedea trupul celuilalt şi toţi vor fi la vârsta de 33 de ani.

Domnul va ţine Cartea Vieţii, Evanghelia, şi imediat, vom merge singuri fie la dreapta, fie la stânga, deoarece vom şti dacă suntem pentru răi sau nu. De aceea, şi în tronul în care stă arhiereul, în icoana lui Hristos este deschisă cartea şi nu este candelă deasupra – arătând că nu există milă la A doua Venire. Dar în catapeteasmă, cartea pe care o ţine Hristos este închisă şi există candelă, pentru că încă avem milă.

6. Pentru că vin zile foarte grele pentru omenire, Dumnezeu a ales unii oameni de i-a făcut ofiţeri.

7. Lucrurile se vor derula foarte repede. Diavolul va stăpâni. Pe toţi aceia care se vor apropia de el îi va zdrobi. El nu are prieteni.

8. Să luaţi aminte, pentru că cel rău întinde curse. Nu râdeţi! Este lângă noi şi voi nu puteţi să-l vedeţi. Ascultaţi ce vă zic. Nu încetaţi să vă rugaţi!

Diavolul pune pe oameni să păcătuiască şi după păcat îi înfricoşează şi îi face să se ruşineze să se mărturisească.

Am fost un sfert de oră în iad şi am crezut că am fost trei ore.

9. Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte. Trebuie să vă câştigaţi o credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări.

10. Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana.

Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednică să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] nu are sfârşit.

11. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Iată, sunt de 90 de ani. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.

Vouă, la Facultatea de Teologie, aceste lucruri vi le spun moale. Nici Iacov, nici Porfirie nu le spuneau aspru. Aşa trebuiau să le spună, ca să le audă lumea şi să se pocăiască. Vine diavolul şi mă loveşte fără milă. Îmi zice: „Nu le mai spune atât de clar. Lasă-i să doarmă. Nu-i lăsa să se trezească”.

(traducere, sursa originală: http:// vatopaidi.wordpress)

sursa:http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Atenţie!!! BIOENERGIA – vrăjitorie cu energii demonice

autor: dr. Alexandru ANASTASIU

"Nu fiţi părtaşi la ocultisme"

Eu sunt medic ortodox şi am studiat problema atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere teologic la teza mea de licenţă, după ce am fost pacient, iniţial entuziasmat şi apoi îngrozit de efectele lor. Sunt sinistre rezultatele în timp şi la homeopatie şi la acupunctură şi la orice formă de bioenergie.

În mare, vindecarea poate veni de la cele de sus, cele pământeşti şi cele de dedesubt. Pentru că singurul Mântuitor este Iisus Hristos, printre cele de sus înţelegem Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, mai ales Sfântul Maslu. Cunosc nenumărate cazuri de cancere vindecate prin spovedanie şi Sfântul Maslu. Dar necesită smerenie şi recunoaşterea păcatelor, căci cauza îmbolnăvirii este numai păcatul.

Cele pământeşti sunt cele lăsate de Dumnezeu în natură. Medicina clasică le-a dezvoltat. Numai ea e bună, dar e cu durere, ca o icoană a iadului şi a durerii pocăinţei prin care Dumnezeu ne învaţă şi nevrând să fugim de plăcerea păcatului, să alergăm la Cruce.

Cele de dedesubt sunt cele provenite din energiile demonice, îngăduite de Dumnezeu pentru încercarea dorinţei noastre. Dorim mai mult vindecarea pe pământ sau mântuirea? Ele sunt foarte comode, pline de promisiuni ca o campanie electorală, dar duc la iad. Sunt două cete de demoni, una agresivă ce creşte activitatea şi dă dureri. Alta depresivă care scade activitatea, dă falsă linişte şi lipsă de dureri. Deci pot, în colaborare, să dea şi să ia boli, ca să atragă oameni la vindecări demonice, prin sfetnici proşti care duc, în final, la pierderea treptată şi subtilă a mântuirii. Singurul lucru pe care nu-l pot face demonii este să se smerească. De aceea ai să vezi la cei care vând şi promovează bioenergia că prezintă metoda lor de vindecare ca pe ceva special.

Acupunctura a apărut ca fiind impusă de stat de împăratul galben pentru a putea lua mai multe impozite şi cu ordin să se desfiinţeze medicina tradiţională chineză pe bază de plante. Are la bază credinţa că bolile sunt aduse de 13 spirite şi care trebuie alungate prin înţepături cu acul. În zilele noastre pentru că occidentalii sunt la putere şi ei nu mai cred în draci s-a învelit problema cu un fel de echilibrare energetică yin şi yang. Este tehnica veche a vrăjitoriei de a se numi ştiinţă.

Cea mai vicleană bioenergie rămâne însă homeopatia care vrea astăzi să-şi dea denumiri ortodoxe. Vicleşugul ei constă în susţinerea că dacă se diluează o substanţă se ajunge la esenţa dumnezeiască. Azi se ambalează problema fiind substituită formal cu teoria informaţiei dar de fapt e acelaşi lucru deoarece Dumnezeu Cuvântul sau Logosul sau raţiunea care la creştini este o persoană iubitoare în panteism se depersonalizează fiind numit informaţie vindecătoare. Tehnica veche de a găsi o altă pricină de sănătate sau mânturie în afara lui Hristos. Altă problemă a homeopatiei este dinamizarea care vrea să zică că prin anumite metode se poate transmite o energie vindecătoare veşnică. Fizic nu se poate aşa ceva, ţine doar de domeniul duhurilor ca să existe un perpetuum mobile de gradul II adică a da un impuls care se conservă la nesfârşit. Practic dinamizarea transmite o energie fizică dar care dispare la maximum 15 minute după încetarea acţiunii. În homeopatie se dau aşadar drajeuri însoţite de o idee greşită că există vindecare în afara substanţelor create de Dumnezeu şi prin acţiunea homeopatului, această idee este o minicună numită erezie în limbaj bisericesc şi e foarte atractivă pentru demoni de aceea ei acţionează ca să o susţină.

Pentru mai multe lămuriri vă dau şi un fragment dintr-un îndreptar de spovedanie: „În caz de boală am refuzat ajutorul medical, sfidându-i pe doctori. Am apelat la medicina alternativă: homeopatie, acupunctură, osteopatia ca şi chiropractică, masaj bioenergetic, shiatsu, medicina holistică, radiestezie, cromoterapie, cristaloterapie, reflexoterapie, reflexologie, medicina ayurvedică, dialogism transcendental, meditaţia transcendentală, numărul de aur, puterea gândului, gândirea pozitivă, mişcarea de integrare spirituală în absolut MISA, urinoterapia, helioterapia, longevitate, aromoterapie, botanoterapie, presopunctură, bioenergie, magie albă, magnetoterapie, magnetism, scientologie, auditare, electropsihometru (E-metru), dianetică, engramele minţii, orgonomie, spiritism, medium, credinţa în puteri energetice, cosmice, vrăjitorie cu calculatorul (biorezonanţă) şi orice altă medicină cu orice altă denumire care nu se foloseşte de puterile vindecătoare pe care le-a pus Dumnezeu ori în Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe ori în legile naturale fizice sau chimice (cum sunt bunele metode medicale clasice: medicamentele, plantele, fizio- şi kinetoterapia). Am apelat la orice medicină care se bazează pe puterile „vindecătoare”, miraculoase, bioenergetice ale omului, aparaturii sau naturii şi care indiferent de denumire este vrăjitorie (exemple de termeni moderni folosiţi în vrăjitoriile şi/sau şarlataniile moderne: paranormal, structuri subtile electromagnetice a celulelor şi componentelor sale, reglaj de energie, reglaj al câmpului magnetic, energii Yin şi Yang, energii pozitive şi negative, diluţie şi/sau dinamizare homeopatică sau atingerea „esenţei dumnezeieşti a creaţiei” – idee care provine din erezia panteismului).”

Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor, în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuie demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cât conţine mai mult adevăr în ea, cu atât este mai periculoasă.

În vechime oamenii învăţaţi se numeau magi (Fac. 4, 8; Matei 21,1), însă cu timpul au fost umbriţi de magii falşi, vrăjitori, şarlatani şi înşelători, încît astăzi prin magie se înţelege totalitatea mijloacelor oculte de a lucra misterios în sânul naturii, şi de a supune spiritele nevăzute, ba chiar folosindu-se de numele lui Dumnezeu la comanda vrăjitorului ca să facă lucruri supranaturale, neobişnuite. Magia prin care se face binele vicleşugului, se numeşte magie albă, iar cea prin care se face răul se numeşte magie neagră. În realitate este o aceeaşi lucrare drăcească, prin care diavolul se pune în slujba omului vândut Iui, pentru ca apoi acest om şi cei care apelează la serviciile lui, fără ca să se spovedească pentru aceasta, să-i aparţină cu totul în muncile veşnice (Ex. 7,11-12 şi 22, 8-18; II Tim. 3, 8; Luca 10,18; Apoc. 12, 8-10).

Magia care lucrează asupra minţii oamenilor prin numere, adică numere cabalistice, prin care se pretinde că ar reprezenta lucruri ascunse, pe care le descifrează numai magul, se numeşte magie cabalistică. Magia care se foloseşte de elementele naturale, geologice şi chimice ca pietre diferite, ape şi soluţii cu diferite amestecături se numeşte alchimie.

Toate aceste fiind creaţiuni ale înşelăciunii, ele se osândesc aspru (VI ec. 61,65).

sursa http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Bioenergia tămăduitoare sau pactul cu diavolul

Lupta Îngerului Păzitor cu diavolul

Cei care se ocupă cu bioenergia, se justifică că această “energie” le vine de la Dumnezeu. Dacă ar fi adevărat, atunci Dumnezeu ar fi nedrept cu sfinţii care, prin post, rugăciuni şi nevoinţă dobândeau darul vindecării şi al vederii măruntaielor din om. Cercetaţi-i pe aceşti pretinşi vindecători, care spun că primesc aceste “energii” de la Dumnezeu, dacă au o viaţă curată, morală, religioasă, dacă postesc, se roagă, merg la Biserică, dacă se spovedesc şi împărtăşesc, dacă sunt milostivi şi veţi constata că nu se prea ostenesc în cele ale credinţei. Ar însemna că ei sunt nişte privilegiaţi ai lui Dumnezeu, care nu trebuie prea mult să se ostenească, ca Dumnezeu să-i înzestreze cu daruri şi puteri. Dacă ar fi ştiut sfinţii şi oamenii îmbunătăţiţi că se poate şi aşa mântui omul, comod şi fără osteneală, poate ar fi recurs la această cale, însă ei nici nu au găsit-o, nici nu li s-a descoperit.

De ce Sfinţii Părinţi nu vorbesc de asemenea “energii” pe care ar putea să le aibă orice om de rând, prin propria sa natură? În schimb Mântuitorul ne avertizează că la vremea de apoi se vor petrece şi asemenea înşelătorii. Ştiinţa nu a putut să demonstreze în ce constau energiile necreate ale lui Dumnezeu şi datorită acestui lucru le-au negat. Şi L-au respins şi pe Dumnezeu. În schimb, iată că “în veacul acesta înşelător”, se va pretinde că “energiile” pe care le posedă unii, pot fi atestate ştiinţific.

Bioenergeticienii nu vor admite nici în ruptul capului că sunt “energii” venite de la diavol. Se vor folosi mulţi de cuvântul lui Dumnezeu, ca să credeţi. Unii vor spune că fac rugăciuni lui Dumnezeu, pe alţii îi veţi auzi îndemnând oamenii să se ducă la Biserică şi să se spovedească, pentru a fi vindecaţi. Diavolul le va da voie, pentru că spovedania nu va fi curată; din moment ce ei nu conştientizează că acel lucru în care cred este rău, nu-l vor mărturisi şi nici nu se vor căi, pentru a se putea întoarce la dreapta credinţă.

Cum îi puteţi demasca pe aceşti “vindecători”? Dacă le veţi spune că aceste “energii” sunt negative şi vin de la diavol, îi veţi vedea că se vor supăra rău, se vor enerva, li se va schimba înfăţişarea, li se va tulbura privirea, vor lua o atitudine violentă şi veţi fi alungaţi. Acestea sunt manifestările unui “îndrăcit”, adică a unuia care lucrează cu diavolul, pentru că diavolul cu care lucrează se mânie atât de tare fiindcă l-ai descoperit, încât este în stare să te distrugă, dacă n-ar fi îngerul păzitor care nu-i dă voie. Dacă omul ar fi lucrat cu Dumnezeu, indiferent de atacurile care ar veni din jur, el ar rămâne liniştit, senin şi ar primi totul cu îngăduinţă.

Pe unii bioenergeticieni îi veţi vedea că nu primesc pe oricine la şedinţele lor. Nu te primeşte pentru că nu crezi, eşti un caracter mai puternic, ai o credinţă lucrătoare cu care dai mult de furcă diavolului şi atunci te respinge. Diavolul nu vrea să rişte să fie demascat. În schimb, Dumnezeu nu respinge pe nimeni şi în primul rând nu respinge pe cei păcătoşi şi bolnavi sufleteşte şi nici pe necredincioşi nu-i respinge, ci vrea ca tot omul “să vină la cunoştinţa adevărului”; vrea ca omul să nu moară, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Deci metode de a-i descoperi şi de a descoperi duhurile avem. Nu degeaba ne sfătuieşte Mântuitorul: “Cercetaţi duhurile!”. Mântuirea şi darurile de la Dumnezeu le dobândesc numai cei ce se ostenesc şi trăiesc o viaţă moral-religioasă curată şi după voia Lui. La părintele Argatu a venit o femeie care i-a spus că poate să vindece oamenii prin bioenergie, atingând părţile dureroase ale corpului şi făcând durerile să dispară.

- Mă rog la Dumnezeu înainte şi el mă ajută, explică femeia.

Părintele i-a răspuns: – Nu Dumnezeu te ajută, diavolul e acolo, asta e lucrarea lui. Şi ca să te convingi cu ochii tăi, uite ce faci: te aşezi în genunchi în faţa unei icoane şi spui rugăciunile pe care le ştii, apoi ceri de la Dumnezeu: “Doamne, arată-mi mie cine mă ajută pe mine să fac ceea ce fac”. Ai să vezi (să fii pregătită, să nu te sperii) un diavol stand cu spatele la matale, negru, cu păr din loc în loc, acela te ajută. Aşa a făcut, iar la o săptămână vine înspăimântată la părintele că i s-a arătat diavolul care o ajută şi cerând iertare lui Dumnezeu pentru că a fost înşelată.

de Parintele Ilarion Argatu
sursa: http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Acceptarea imprevizibilului

"Să ne odihnim în pacea inimii noastre"

Uneori, lucrurile nu ies aşa cum ne dorim sau cum ne-am aştepta noi să iasă, şi acest lucru este în regulă. Este poate timpul să acceptăm imprevizibilul în viaţa noastră şi să facem pace cu el, în loc să ne răzvrătim că lucrurile nu ies în modul în care ne-am propus noi să iasă.

Dacă în loc să ne răzvrătim, ne-am oferi timpul şi spaţiul de a ne reîntoarce în adâncul inimilor noastre şi am rămâne acolo atâta timp cât este necesar, vom descoperi că nu este nicio problemă cu faptul că toate s-au petrecut aşa cum s-au petrecut. Din contră, vom dobândi o mai mare claritate şi încredere că lucrurile sunt exact aşa cum trebuie să fie. Fiecare om implicat într-un anumit lucru, direct sau indirect, are ceva de preluat din experienţa respectivă. Nu ştim niciodată ce lecţii este necesar să îşi preia fiecare. Ceea ce ştim este că nimic nu e întâmplător şi niciun lucru nu se petrece degeaba exact aşa cum se petrece. Dacă noi nu putem înţelege rostul acestuia, nu înseamnă că nu există unul în spatele tururor aparenţelor.

Întotdeauna va exista un mesaj preţios pentru fiecare în orice experienţă de viaţă. Unii îl văd, alţii nu. Pentru unii poate fi foarte subtil, iar pentru alţii să apară într-un mod absolut revelator. Nu este treaba noastră să judecăm cum este mai bine, ci treaba noastră este să rămânem în pace şi să avem încredere că ceea ce a trebuit să se audă s-a auzit şi că ceea ce trebuia învăţat de către fiecare dintre noi, s-a învăţat.

Judecata, răzvrătirea, resentimentele pe care le-am purta asupra vieţii sau asupra celor pe care îi facem vinovaţi pentru că un lucru nu a ieşit aşa cum ne-am propus noi, nu fac decât să ne îndepărteze de puritatea şi pacea a Ceea Ce Suntem cu Adevărat, îndepărtându-ne de sensul real al unei experienţe.

În schimb, puterea noastră de a înţelege şi de a privi dintr-o perspectivă mai înaltă o anumită experienţă, fără să o catalogăm în vreun fel anume şi fără să ne impunem asupra cuiva cu ceva, ne va uşura şi ne va înălţa fiinţa. Cu cât primim cu mai multă seninătate şi cu inima deschisă tot ce ne apare în cale, fără a păstra înăuntrul nostru vreo judecată sau resentiment, cu atât mai uşori şi mai senini ne vom simţi. Aşa vom face, totodată, loc miracolelor să se petreacă.

Când o experienţă nu iese cum vrem noi să iasă, ne închidem inima şi intrăm în judecată. Dar nu conştientizăm că tocmai acest lucru ne îndepărtează de ceea ce este spre cel mai mare bine pentru noi. Întotdeauna, există un bine mai mare în tot ceea ce se petrece. Însă numai inima noastră deschisă şi iubirea cu care primim totul în viaţă, ne vor putea ajuta să vedem miracolul ce ni se pregăteşte.

Toate sunt oportunităţi prin care să facem cunoştinţă într-un mod mai profund cu Noi Înşine şi să descoperim Adevărul a Ceea Ce Suntem cu Adevărat. Bineînţeles, uneori pare foarte contrastant şi va rămâne aşa atâta timp cât noi vom privi mental tot ceea ce se petrece. Însă, dacă ne vom oferi ocazia să renunţăm să ne mai credem gândurile, odihnindu-ne în schimb, în pacea inimii noastre, vom realiza că dincolo de ceea ce credeam că este real, se află de fapt un adevăr şi mai profund.

Poate primul pas spre a descoperi acest adevăr este acela de a renunţa să ne mai răzvrătim împotriva a ceea ce este şi să acceptăm pe deplin tot ceea ce se întâmplă. Vom găsi o mare eliberare în momentul în care dăm drumul acestei lupte împotriva a ceea ce trăim. Vom putea în sfârşit, respira. Deşi în astfel de momente simţim că ne pierdem, cea care simte că se pierde este acea parte din noi care hrăneşte iluzia. Însă când iluzia dispare, dispare odată cu ea şi cel care hrănea această iluzie.

Vom simţi atunci cum ne eliberăm de kilograme mari de teamă, îngrijorare, frustare şi multe altele, iar în locul acestora s-a aşternut o pace deplină, care nu mai cere şi nu mai pretinde nimic. Acea pace este esenţa a Ceea Ce Suntem cu Adevărat.

Vom descoperi această pace când vom înceta să mai luptăm cu viaţa şi să realizăm că nimic din ceea ce pare nu este cu adevărat real. Tot ceea ce poate crea spaima nu este real. Poate fi real doar ceea ce rămâne când toate iluziile cad. Şi aceasta este Pacea şi Iubirea Supremă, care nu pot fi diminuate, manipulate sau influenţate de nimic din această lume, pentru că ele sunt eterne.

Şi Ceea Ce Suntem Noi cu Adevărat este Una/Unul cu ele.

de Tania Tiţa
sursa: http://taniatita.info

Uităm să ne dorim lucrurile pe care le avem deja

Paradoxul evoluției. Despre cum “mai mult” ne face să ne simțim “mai puțin”.

Te-ai întrebat vreodată ce îl face pe un om care are foarte multe, să nu fie 100% fericit și mulțumit? Un om care are un job stabil, este foarte bine plătit, care creează lucruri din pură pasiune, care are în jurul său oameni inteligenți ce vor să crească și se ajută reciproc prin schimb de idei, are acces la informație, citește cele mai interesante cărți scrise vreodată, are o relație sănătoasă cu o persoană care îi oferă tot ce își dorește, are tot ceea ce ar putea să-și dorească și totuși nu se simte fericit și mulțumit…

Răspunsul este dat de paradoxul evoluției.Ce este paradoxul evoluției te întrebi oare și cum ne putem folosi de această informație pentru a ajunge să ne mulțumim cu lucrurile pe care le avem, cu viața noastră, cu tot, acum? Bine că m-ai întrebat, hai să-ți spun.

Paradoxul evoluței este că în drumul nostru spre mai mult – mai multă informație, cărți citite, bani, oameni noi, relații, șamd – ne simțim mai puțin. Simțim că valoarea noastră se diminuează pe măsură ce urcăm pe această scară evolutivă.

De ce se întâmplă asta? Seneca spunea că atunci când dorim ceva și apoi îl avem marea greşeală pe care o facem este că: uităm să ne dorim lucrurile pe care le avem. Da, m-ai auzit bine, citește cu atenție aceste rânduri și lasă-le să intre în mintea ta, să se așeze bine de tot acolo:

Uităm să ne dorim lucrurile pe care le avem deja.

Paradoxul evoluției se întâmplă din cauza acestei erori. În goana noastră spre mai mult uităm să ne bucurăm de lucrurile pe care le avem deja, să prețuim momentele alături de oamenii pe care îi iubim, să ne bucurăm de tot ceea ce am creat până acum și de felul în care ne-am modelat comportamentul, organismul și mintea.

Seneca mai spunea că o soluție pentru a trece peste această eroare sau mai bine zis pentru a ne recăpăta fericirea și mulțumirea pentru tot ceea ce avem, cunoscută și sub numele de recunoștință, ar fi să pierdem tot. Cum spunea și în Fight Club, doar “după ce am pierdut totul suntem liberi să devenim orice ne-am propus”.

Însă eu nu sunt așa de radical și vreau să-ți ofer trei idei simple despre cum ai putea să-ți recapeți fericirea fără să renunți la tot.

1. În fiecare noapte gândește-te câteva minute la lucrurile pentru care ești recunoscător. 

Nu ai astfel de lucruri? Ei bine, ce zici de asta: Ești în viața ta? Ai părinți care te iubesc și la nevoie te ajută? Ești înconjurat de oameni inteligenți? Este o persoană inteligentă, frumoasă și bună? Ești un om care ajută și nu vrea răul nimănui? Ai acces la informație? Citești? Etc.

Și astea sunt doar câteva idei, pun pariu că poți să găsești alte zeci, dacă nu chiar sute de astfel de lucruri, momente și persoane din viața ta pentru care ești recunoscător.

Fă asta în fiecare noapte și observă, schimbările ce se vor produce în gândirea ta peste câteva luni.

2. Nu te mai compara cu nimeni.

Comparația este dăunătoare. Fiecare persoană este unică în felul ei, astfel că a te compara cu cineva nu are logică și nu are sens din punct de vedere matematic. Compari de fapt pere cu mere, nu mere cu mere și după cum nu există persoane 100% identice (nici măcăr gemenii) atunci faci o mare eroare.

Comparația este inamicul tău numărul unu. Pentru a nu te mai compara trebuie să realizezi un singur lucru:  fiecare este pe drumul său în această viață așa că nu are sens să te compari cu nimeni, viața nu este o cursă cu alte persoane. Crezi că viața este o cursă? Ai pierdut.

3. Dezintoxicare informațională.

Cel mai probabil ești intoxicat cu informație. Pe lângă acest website probabil că mai citești încă alte zece. Prea multă informație și tu nu prea știi ce să faci cu ea, corect? Te simți mic, slab, simți că nu valorezi mai nimic și că mai sunt atât de multe lucrurile de învățat. Este ok, am trecut și încă sunt momente în care și eu trec prin asta.

Însă nu cred că acesta este un mod sănătos în care să abordezi evoluția ta personală.

Nu este un mod sănătos pentru că marketingul se bazează pe un singur lucru: fă-l pe un om să creadă că îi lipsește ceva (crează o nevoie falsă) apoi oferă-i acel ceva (satisfă acea nevoie). Ei se folosesc de acest lucru pentru a-ți oferi soluții la problemele pe care nici măcar nu le ai dar ești făcut să crezi că le ai. Înțelegi ce zic?

Simptomele intoxicării cu informație sunt exact ceea ce îți spuneam la începutul articolului. Citești foarte multe lucruri în dorința ta de e evolua, dar nu faci decât să-ți distrugi încrederea în tine, pentru că abordezi evoluția dintr-o perspectivă greșită.

Perspectiva corectă, zic eu, este să citești articole, cărți, care nu vor să-ți acopere o nevoie ci care doresc să te facă să-ți adâncești gândirea, care să te pună pe gânduri sau care să-ți dea un mare șut în fund. Astfel de articole/cărți sunt benefice. Articolele în care cauți rezolvări la probleme consider că nu sunt așa de sănătoase, pentru că ele te fac să crezi că ai problema respectivă, deși de cele mai multe ori nu o ai.Pentru intoxicarea cu informație îți pot prescrie: o săptămână din lună în care nu citești website-uri motivaționale. În care nu citești articole care îți prezintă cum să-uri. Cum să faci aici, cum să faci aici, cum să spui aici, ci te concentrezi doar pe articolele care vor să-ți lărgească gândirea și să te facă să înțelegi mai multe lucruri, nu care vor să-ți acopere o nevoie falsă.

de Cristi F. Ștefan 

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.

Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.

Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune extrasă din cartea: Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma, Ed. Sophia şi Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 186 – 187

sursa: http://theologhia.wordpress.com/

DACĂ…

"Fericirea ta e un zâmbet, a ei e o floare, a lui o strângere de mână, 
a mea un cuvânt şi tot aşa. Emoţia e aceeaşi, veşmântul e diferit"

Oamenii se schimbă, clipă de clipă. Așteptările de la ceilalți sunt cele ce ne istovesc liniștea.

Bine ar fi să înţelegem că sunt oameni care nu vor să ofere. Nici gând, nici cuvânt, nici emoţie. Ești liber, doar că nu îți dai voie. Încă te mai gândești că e un șiret desfăcut și dorești să-l legi. Și rămâi în lanț, în bucla proprie. Dar sunt pantofi care nu au nevoie de șiret. Sau poate că e o perioadă când mergi desculț. Renunță la tot ce a fost și fii atent la ce va fi. Te ghemuiești pe covor în fața sau la ușa celuilalt. Nu e târziu în tine. Iubirea adevărată nu poate fi controlată. Iubești și atât. Din greșeli se învață, nu din teorii. Insistăm când e negru sau gri până se face alb. Pe interior sau pe exterior. Ne privim și înțelegem ce avem nevoie fără cuvinte.

Te arunci în focul sacru al vieții, te ridici peste fumul tăciunilor arși în lecțiile tale. Cum ai reușit să treci peste ziua de astăzi vei trece și peste ziua de mâine. Redescoperă valorile. Găsește sensul vieții, restul sunt detalii. Suntem pelerini prin lumea aceasta în drum spre cetatea eternă. Invitație la calm, la igiena gândurilor, la încredere în Dumnezeu, Cel care poartă de grijă tuturor. Trăiește în prezent. Timp, aplecare, suport. Ieși din cutie și din soluțiile celorlalți. Decupează soluțiile potrivite sufletului tău, creionate pe cartonul experiențelor tale.

Dragostea crește din dragoste, nu din spatele întors. Uneori un „prea devreme” poate strica totul. La fel și un „prea târziu” poate hrăni un orgoliu. Ai răbdare să te coci. Iar când primești lecția nu te necăji. Vei înțelege mai târziu mesajul. Lasă să treacă. Învață și mergi mai departe. Viața este frumoasă dacă privești din unghiul potrivit. Nu există o rețetă a fericirii. Fericirea ta e un zâmbet, a ei e o floare, a lui o strângere de mână, a mea un cuvânt şi tot aşa. Emoţia e aceeaşi, veşmântul e diferit. Astăzi ce-ai făcut pentru tine, pentru sufletul tău? Drumurile tale duc și spre Hristos? Dumnezeu pune în traistă, dar e nevoie să o ținem și noi deschisă.

Viața mea este întâlnirea dintre barca mea și oceanul vieții. Dezamăgirea și amărăciunea nu ne copleșesc. Eșecul doare, dar nu e un factor paralizant care să te facă să nu poți merge mai departe. Greșeala este un ocol temporar, nu o fundătură. Este profesor, nu gropar. Este întârziere, nu înfrângere. Lacrimile duc cu ele durerile departe de suferință. Unii plâng mai târziu, alții plâng mai devreme. Dar oricum ar fi, toți plângem. Toate visele au prețul lor. Cursul vieții, lung, tumultuos, colorat poartă cu el scrisoarea iubirii. Iubire de copil în inimă de bărbat sau de femeie. Până în ultima zi vei simți parfumul…

Bucuria omului e omul. Uneori oamenii te vor în lacrimi pentru ca, privind la ale tale, ale lor să pară mai ușoare. Dar mulți uită că zâmbetul de astăzi poartă în spate lacrima de ieri… Acolo unde au curs lacrimi, a izvorât viaţa.

Succes la examenele de la școala vieții! Viața fiecăruia este o rugăciune…

Toate momentele vieții sunt unice. Momente importante care te-au pus la încercare. Momente care te-au făcut cine ești. Momente prin care viața îți trece prin fața ochilor. Niciodată nu poți ști ce îți rezervă viitorul. Nici măcar o secundă. Iar când știi, deja se schimbă. Dacă ceva se murdărește, altceva se spală. Dacă ceva dispare, altceva apare. Dacă ceva scade, altceva crește. Dacă ceva moare, altceva învie…

Ne naștem ca să nu mai murim. Omule, numele tău înseamnă Iubire! Ai credinţă! Radiază! Bucură-te! Zâmbește! Întreabă iubirea și îți va spune ce să faci. Trăiește liber în minte și în inimă alături de Doamne! Nu vei regreta. Sunetul a avut un timp când nu a fost, dar liniștea există dintotdeauna…

de ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://hrisostomfilipescu.wordpress.com

Câți merită?

Ştii ceva? Scapă de starea asta deplorabilă de supărare. Nu merită. Sau merită? 

Te-aş întreba: câţi dintre oamenii pentru care te consumi acum şi ai sufletul tulburat și îngreunat sunt lângă tine să îți vadă tristețea și zbuciumul? Câți te țin în brațe și încearcă să îți aline tristețea și singurătatea? Câţi dintre ei ţi-au fost alături când ţi-a fost greu? Câţi ţi-au alinat durerile şi câţi ţi-au înţeles slăbiciunile şi rătăcirile omeneşti, fără a te judeca? Câţi au alergat grăbiţi spre tine să îţi aducă ceva atunci când aveai lipsuri? Câţi dintre ei ţi-au şters lacrimile? Câţi au contribuit la evoluţia ta? Câţi au merite pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai acum? Câți se bucură pentru reușitele tale și câți suferă pentru pierderile tale? Câți ți-au adus fericirea la ușă? Câţi ar renunţa acum la confortul lor și la pacea sufletească pentru tine? 

Dacă mâine toată lumea s-ar întoarce împotriva ta, câţi s-ar lupta cu ea pentru tine? Dacă mâine s-ar spune minciuni despre tine, câţi ţi-ar lua apărarea și câți i-ar asculta curioși? Câţi dintre ei te cunosc cu adevărat? Câţi dintre ei te iubesc şi câţi doar te folosesc? 

Înţelegi despre ce vorbesc? TU eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi numai de tine. Doar tu te vei putea privi obiectiv, doar tu îţi vei putea înţelege slăbiciunile, neputinţele, durerile şi rătăcirile... Doar tu te vei putea ridica, fără a avea nevoie de o mână întinsă... 

Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni. 

Articol dedicat Cuiva...

autor Irina Binder

sursa http://www.irinab.com/2014/06/cati-merita.html

Despre cum ne influențează felul în care alegem să reacționăm

"Dacă viața îți oferă lămâi, n-ar strica să faci o limonadă"

Se spune că viața nu ne este influențată de ceea ce ni se întâmplă ci de felul in care reacționăm la ceea ce ni se întâmplă. Desi știu asta, cei mai mulți dintre noi nu pot reacționa rațional întotdeauna. Uneori alegem să ne enervăm și să ne pierdem cumpătul deși știm că peste o vreme vom râde de ceea ce cândva ni se părea catastrofal. Calitatea vieții depinde de alegerile noastre. De felul în care reacționăm la ceea ce viața ne oferă, bun sau rău. Dacă considerăm că o problemă este ceva rău, vom gândi că trebuie sa găsim o metodă să scăpăm de ea. De problemă. Și ne vom panica dacă nu putem. Și ne vom consuma energia făcând greșeli. Însă dacă considerăm problema apărută ca fiind o oportunitate, vom căuta să vedem modalitățile prin care o putem fructifica. Ne vom depăși limitele, vom ieși din zona de confort.

Sunt oameni simpli care nu au prea multe averi dar care se bucură de fiecare zi, cu bune și rele. Spun că totul e de la Dumnezeu și trec cu încredere prin toate. Și sunt și oameni care au totul și nu se pot bucura de nimic pentru că se stresează non stop. Poate că ați fi tentați să spuneți că cei care se stresează o fac pentru că au pentru ce și de ce, spre deosebire de cei care nu au. Eu aș spune că se stresează pentru că așa aleg să reacționeze la probleme. Dacă vedem o nenorocire în orice problemă apărută și trăim o dramă de fiecare dată când lucrurile nu ies cum am plănuit, aceste alegeri ne vor afecta calitatea vieții. 

Pentru că viața poate fi frumoasă dacă tu decizi să fie frumoasă. Și invers, normal.

Uneori trecem prin situații cu adevărat delicate însă de cele mai multe ori amplificăm noi gravitatea unei situații. Prin conotațiile pe care le dăm. Foarte des suntem incapabili să ne detașăm puțin ca să vedem clar și realist lucrurile. Așa cum le vede cineva din afară. Pentru că atâta vreme cât trăim o dramă, ne lipsește luciditatea de a găsi variante sănătoase de a ieși din impas.

Nu degeaba se spune că dacă viața îți oferă lămâi, n-ar strica să faci o limonadă. Și apoi, cum am mai spus, nu există nimic 100% rău sau 100% bun. Așa că dacă viața nu ți-a pregătit un drum neted și drept, ai putea să te bucuri de peisaj printre serpentine. Iar dacă îți păstrezi și cumpătul, este absolut imposibil să nu avansezi în viață. Doar moartea e tragică, în rest, peste toate se poate trece. Nimic nu este cu adevărat catastrofal.

sursa http://psihologinconcediu.ro/

Cu și despre femeie

Când m-am născut eu, nu se făceau ecografii, femeile ghiceau sexul după forma burţii, sau dacă mama se păta pe faţă sau dacă ziua naşterii se lăsa aşteptată. Se spunea că băieţii depăşesc termenul. Şi eu l-am depăşit, cu vreo săptămână. Era clar că sunt băiat. Eram şi primul copil. Ce putea fi mai frumos… Însă m-am născut fată şi apoi am devenit femeie. Şi-mi place să fiu femeie. Sunt una dintre femeile care nu şi-a dorit niciodată să fie bărbat. Mi-am acceptat genul şi îmi trăiesc viaţa; cât mai femeiesc posibil. Mă bucur să fiu femeie, cu toate provocările din viaţa unei femei.

Şi cred că orice femeie ar trebui să îşi poarte cu mândrie frumuseţea şi feminitatea. Iar când spun frumuseţea nu fac referinţă la canoanele de frumuseţe. O femeie este frumoasă nu pentru că este slabă, sexi, cu sânii mari, păr lung şi buze cărnoase. O femeie este frumoasă atunci când îşi poartă natural feminitatea.

Când nu pozează în altcineva, când se acceptă aşa cum este, imperfectă. Când nu bravează, când nu face eforturi să placă şi să atragă complimente. Când nu etapează, când nu se îmbracă şi nu se machiază pentru a atrage atenţia. Când nu vorbeşte tare şi nu se ceartă ca o mahalagioaică. O femeie este frumoasă când îşi îngrijeşte trupul şi îl păstrează sănătos, când ochii îi sclipesc de bucurie. Când se bucură de viaţă şi trăieşte intens fiecare zi.

O femeie este frumoasă atunci când se iubeşte, când se uită în oglindă şi’i place ce vede. Iar când nu-i place, ia rapid măsuri. O femeie este frumoasă când îşi acceptă vârsta şi-o poartă cu mândrie şi demnitate. Când ştie să râdă şi să plângă, când nu uită că sensibilitatea este o calitate, nu o slăbiciune. Când ştie să primească cu modestie un compliment. Când rămâne graţioasă deşi trebuie să fie puternică. Când iubeşte cu toată fiinţa şi nu se sfieşte să spună şi să o arate. Când alege să fie mamă dar nu uită să rămână şi femeie pentru bărbatul iubit. O femeie poate fi frumoasă indiferent ce poartă pentru că frumuseţea ei vine din interior, din faptul că este fericită. Chipul ei este frumos şi fără machiaj pentru că emană căldură şi iubire, toleranţă şi înţelegere. O femeie care se acceptă şi se iubeşte este o femeie frumoasă.

Aşa că, dragele mele, fiţi mândre că sunteţi femei, pentru că a fi femeie, din punctul meu de vedere, este un dar minunat.

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Rime pentru fiecare

De prin ’90 încoace, sectele ne-au năpădit, “lupi” fiind, dar în “cojoace”, predicând despre sfârşit. Au venit şi-n Bucureşti, de pe plaiuri New York-eze, sute de evanghelişti, să ne evanghelizeze. Dar eu cred că ăştia-s hoţi, căci în Biblie, clar scrie, că evangheliştii toţi, au fost patru, nu… o mie.

Iată astăzi România e un “sat fără de câini”. Vin sectanţi din toată lumea să ne predice minciuni. Vin credinţa să ne-nveţe, cei ce-n dogmă sunt profani, pe noi ce suntem creştini. De vreo două mii de ani. Oare-n patriile lor, creştinat-au pe-ai lor fraţi, de-au venit acum la noi? Sau sunt “lupi”, dar… deghizaţi.

Secta este, spun bătrânii, casa celor rătăciţi; Tatăl lor – tatăl minciunii – e satana, precum ştiţi. Ca să-şi facă prozeliţi, secta-nşeală astfel omul: “Hai la noi că suntem sfinţi, hai la noi, c-avem pe Domnul!” Căci sectantul ăsta “sacru” de-ar chema şi-ar îndemna: “Hai la noi, c-avem pe dracu’!”, s-ar mai duce cineva?

După buna cuviinţă tot creştinul e dator, să îndemne la credinţă pe cel ce-i neştiutor. Dar să vezi şi să nu crezi: De încerci să spui cuiva că-i păcat ca să fumezi, că-i păcat a avorta… Mulţi rămân uimiţi, şocaţi, când aud astfel de veşti şi te-ntreabă cam miraţi: “Da’ din care sectă eşti?”

De când schisma ne-a lovit, generând pe rând efecte, creştinismul s-a-mpărţit în confesiuni şi secte. Toţi părinţii ecumenici vor unire-ntre biserici, afirmând că-ntre catolici şi-ntre ortodocşi nu-s piedici. Dar eu zic că-ntâi de toate bine-ar fi, dacă se poate, ca unirea să se facă între…ortodocşi, măi frate!

O insectă parazită, de pe trupuri ostenite, suge hrana mult dorită şi mai iese şi în frunte.Tot aşa şi secta, frate, suge hrana din Scriptură, care este, ştiţi, furată din Biserica Străbună. O fi oare-ntâmplător de rimează cu insectă, chiar atât de izbitor, denumirea asta…sectă?

Cine e duhovnicesc, se cunoaşte după faţă; Trupului îi pune frâu, iar pe suflet îl răsfaţă. În icoane n-ai să vezi, Sfinţi pictaţi cu burta mare, cu ţigara-n colţul gurii sau cu sticle-n buzunare. Sufletul şi trupul, frate, sunt la om complementare; Cu cât unul e mai mic, celălalt este…mai mare.

Un bătrân, scrie-ntr-o carte, văzând doi păcătuind, a-ntors capul într-o parte şi-a trecut nejudecând. Cum întoarse capul, iată îngerul îl aştepta, cu o sabie, zicându-i: “Nu, cumva, ziceai ceva?” El, văzând, n-a osândit. Însă, tu, fără să vezi, numai că ai auzit, repede condamni şi crezi?

De mânie de te-aprinzi şi-a iubi îţi pare greu, sau la rău cu rău răspunzi, eşti un fiu al celui rău. Pe vrăjmaş de nu-l urăşti, nici nu stai în calea lui, dar nu poţi nici să-l iubeşti, eşti un fiu al omului. De răspunzi la rău cu bine, şi-i iubeşti pe toţi nespus, chiar pe cel ce-a dat în tine, eşti un fiu al lui Iisus.

autor Radu Iftinoiu
sursa: http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Celor care mă detestă

Această postare este dedicată celei care a încercat ieri, să mă insulte şi să mă discrediteze prin mesaje aberante, trimise pe facebook. Din păcate nu a reuşit decât să scoată la suprafaţă urâtul din ea...chiar dacă este psiholog de profesie. Îmi pare sincer rău că suntem înconjuraţi de astfel de oameni ce sunt "lupi îmbrăcaţi în piei de miei". 

Draga mea psiholog, îţi doresc să ai pace în gânduri, dar mai ales în suflet.

Cu iubire şi lumină,

Daniela 

Îţi scriu ţie, omule care mă deteşti...
Numai tu cunoşti motivele care te-au făcut să mă dispreţuieşti, fiindcă eu ştiu că nu ţi-am făcut niciun rău şi că nu îţi datorez nimic. Poate că tu mă consideri vinovată pentru ceva, pentru ura pe care mi-o porţi, dar dacă ai fi sincer cu tine însuţi, ai realiza că nu eu sunt responsabilă de neputinţa ta de a fi bun şi de a scăpa de obsesii care îţi otrăvesc sufletul. Faptul că noi nu am reuşit să rămânem aproape unul de celălalt, nu înseamnă că trebuie să fim duşmani, dar asta este o alegere care îţi aparţine.

Îţi scriu pentru că vreau să ştii că eu nu te urăsc. Eu doar nu reuşesc să te înţeleg şi te privesc cu compasiune. Te compătimesc pentru tristeţea ta, pentru încărcătura negativă pe care o porţi în suflet. Te compătimesc pentru că îţi place rolul de victimă şi că nu eşti capabil să fii obiectiv. Te compătimesc pentru că te iroseşti atât de mult cu gânduri negre, cu invidia ce mi-o porţi şi cu încercările disperate de a-mi face rău.

Ar trebui să ştii că, atunci când încerci să îmi faci mie rău, îţi faci rău ţie. Pe mine nu mă ating gesturile tale disperate de a-mi lua pacea sufletească. Tu nu ai nicio putere asupra mea, nu vei reuşi să mă faci să te urăsc şi nici să mă răzbun pe tine…ştii de ce? Pentru că eu mă iubesc prea mult pe mine însămi, ca să te las să mă transformi într-un om urât şi rău. Pentru că eu îl iubesc pe Dumnezeu şi cred mai mult în El decât cred în tine, de aceea sunt liniştită şi împăcată că mă va apăra de cei ca tine şi că va face mereu dreptate. Cu fiecare încercare a ta de a mă lovi, te vei lovi pe tine. Cu fiecare încercare a ta de a mă murdări, te murdărești, de fapt, pe tine. Ești prea slab ca să mă poți clătina și ești prea mic ca să îmi poți sta în cale.

Regret că nu ai linişte, că eşti atât de fragil, că te temi. Cred că răutatea ta este cauzată de teamă... Iar teama este un semn de slăbiciune şi de nesiguranţă de sine. Regret că trebuie să duci povara urii şi că nu poţi scăpa de ea.

Te-ai gândit vreodată că poate mă deteşti doar din cauză că nu poţi fi ca mine?

Pentru că, în timp ce tu cauţi urâtul din oameni, eu mă bucur de frumuseţea lor. Pentru că, în timp ce tu condamni, eu iert. Pentru că, în timp ce tu cauţi să distrugi, eu caut să clădesc. Pentru că, în timp ce tu judeci, eu caut să cunosc şi să înţeleg. Pentru că, în timp ce tu loveşti, eu mângâi și îmbrăţişez. Pentru că, în timp ce tu eşti încruntat, eu zâmbesc. Pentru că, în timp ce tu faci eforturi să fii rău, eu mă străduiesc să devin mai bună. Pentru că, în timp ce tu adormi cu sufletul împovărat, eu adorm cu sufletul plin de pace. Pentru că, în timp ce tu urăşti, eu iubesc.

Tu, omule care mă deteşti, ar trebui să ştii că te deteşti, de fapt, pe tine. Îţi deteşti propriile slăbiciuni, neputinţele şi urâţenia sufletească.

Ar trebui să ştii că un om care se iubeşte pe sine, nu poate urî pe nimeni... de aceea te îndemn să te iubeşti şi să faci pace cu tine... fiindcă TU eşti cel mai mare duşman al tău, nu eu...

Cu mulţumiri Irinei Binder pentru acest articol plin de adevăr.
sursa: http://www.irinab.com/2013/10/celor-care-ma-detesta.html

Ce păcat că închidem uși fără să verificăm cine se află în dreptul lor.

Sunt uși pe care le închidem și uși care ne sunt închise. 

Sunt drumuri pe care le abandonăm și drumuri care ni se închid. 

Sunt clipe pe care le irosim și momente care ne pierd pe noi. 

Sunt provocări pe care nu le luăm în seamă și oportunități care trec pe lângă noi. 

Sunt mii și mii de lucruri mărunte în viața noastră care ne pot face fericiți dar pe lângă care trecem în fiecare zi, nebănuind nici o secundă ce pot ascunde. 

Sunt oameni pe care îi gonim din viața noastră și oameni care ne gonesc la rându-i. 

Sunt vorbe pe care le arunci la întâmplare fără să știi în sufletul cui nimeresc. 

Sunt întrebări la care nu avem răspunsuri și răspunsuri la care nu avem întrebări. 

Suntem niște fire trase în direcții opuse de mâini nevăzute, niște trupuri goale și singuratice care caută dar nu știu ce. 

Suntem nimic fără Cel care ne-a creat, viața ne este goală, rece și singuratică, sufletul aleargă neîncetat după o hrană pe care tot noi i-o refuzăm. 

Sunt zeci de semnale care ne atrag atenția asupra vieții plăpânde pe care o ducem, dar nici unul nu ajunge atât de aproape de noi ca să realizăm încotro ne îndreptăm. 

Sunt lucruri mai importante de făcut, bani mai mulți de câștigat, vise tot mai exotice de îndeplinit. 

Sunt alte chestii mai prețioase care bruiază legătura cu realitatea în care trăim. 

Noi înșine suntem zgomotul care împiedică iubirea Lui Dumnezeu să ne găsească în lume. 

Suntem propriile noastre obstacole în întâlnirea cu El. 

Ce păcat că nu putem face liniște. Ce păcat că nu ne putem auzi propriile suflete cum strigă neputincioase. Ce păcat că închidem uși fără să verificăm cine se află în dreptul lor.

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

La mulţi ani, copii dragi şi frumoşi, orice vârstă aţi avea! Fie ca vieţile voastre să fie pline de bucurii, de împliniri, de pace şi de iubire!

La mulți ani copil drag și iubit, Irina Binder! 
http://www.irinab.com/

 

Cât timp iubeşti necondiţionat ca un copil,

Cât timp dăruieşti cu generozitatea unui copil,

Cât timp aştepţi cu înţelegerea şi naivitatea unui copil,

Cât timp ierţi şi uiţi, cu bunătatea unui copil,

Cât timp crezi în visuri implinte, cu inocenţa și încrederea unui copil,

Cât timp mângâi cu gingăşia unui copil,

Cât timp îmbrăţişezi cu sinceritatea unui copil,

Cât timp zâmbeşti, râzi şi plângi cu pasiunea unui copil,

Cât timp te bucuri cu toată inima de micile minuni ale vieţii, ca un copil,

Cât timp îţi doreşti să descoperi lumea cu aceeași curiozitate ca a unui copil,

Cât timp te simţi în siguranţă în braţele părinţilor sau simţi dorul de ei, ca un copil, 

EŞTI UN COPIL!

 

Sufletul nepereche

S-ar putea să ne întâlnim într-o zi bună pe stradă, cititorule. Sau asta s-a întâmplat deja și, de atunci, niciunul dintre noi nu mai știe nimic despre celălalt. Pentru că am fost de la început două entități între care nu a existat niciun fel de atracție. Diferite, deși atât de asemănătoare!

Eu eram femeia aceea banală pe lângă care ai trecut ori îngândurat ori senin, dar cu siguranță indiferent, privind trotuarul murdar, zidurile terne sau fata sprințară ce țopăia fericită la un metru de noi. Și așa voi rămâne pentru tine mereu, exact ca în ziua aceea: necunoscuta banală.

Eu eram femeia aceea comună, cu ochii-n pământ, cu un cățel zbanghiu atârnat de lesă, îmbrăcată neatent, cu gândul hoinărind înspre Cer în timp ce, doar aparent, își plimbă prietenul patruped prin fața blocului și-atât. Și nu o să mă schimb niciodată, voi rămâne femeia comună pentru tine. Mereu. Ca în ziua aceea, cititorule.

Eu eram femeia aceea neînsemnată, cu mers mărunt, nesigur și zâmbet pierdut trimis spre tălpile ce pășeau lenevos. Și nu vreau să pierd asta, cititorule, pentru tine rămâne să fiu întotdeauna acea femeie neînsemnată. E stabilit deja.

Eu eram femeia căreia nu i se dăruia nici măcar rareori câte un surâs, măcar amabil, când își scotea din casă, în lume, silueta greoaie. Și e posibil ca asta să fie într-o zi un regret, cititorule. Sigur, doar pentru mine.

Sunt pe-acolo, pe lângă tine, în jurul tău, zi de zi, an după an. Îmi aerisesc tristețea în fiecare clipă pe care o petreci și tu cu mine pe străzi pustii, în afara zidurilor reci, la promenadă prin aerul rece al iernii sau în arșița seacă a verii. Îmi plimb singurătatea separat de-a ta, separată, prin lumina fadă, gri, din fața blocului lipsit de soare. Și-aștept să mă vezi. Căci eu chiar exist, cititorule. M-am întrupat într-o femeie oarecare, un om șters. Nu sunt apariția de care ai tu nevoie, dar sunt. Exist. Un pieton necunoscut, pe un trotuar oarecare, într-un oraș sfâșiat de indiferență.

Și cum umblu mereu cu ochii plecați, n-ai cum să deslușești nici vaierul asurzitor al ochilor mei rătăciți și nici cum să intuiești vreun strigăt de durere în legănarea cu dangăt de moarte a genelor mele, dansând la un ultim bal precum marile clopote ce bat la un mut priveghi. Nu are cum să ți se arate ceva din mine, mă ascund ca furii, cititorule. Deși ochii mei vii oricum nu contează pentru tine.

Știu, aș putea să fac cumva să mă vezi. Să-ți atrag atenția. Nu pot însă. Și rămâne doar vina mea, prefer să alunec pe străzi, tăcută, ca o pădure de mesteceni ce se leagănă în cadență de vals într-un film rusesc cu final dureros. Și, de fapt, nici nu mai vreau să te trag de mânecă, cititorule.

Așa că, mă plimb. Ies din nou din casă și mâine, voi ieși și peste o săptămână. Mă strecor de fiecare dată anonim, anonimă. Pășesc lin printre oameni, ziduri, depărtări. Ca un pungaș abil cu sacul doldora de doruri clandestine în spinare, cu prada înhățată din vise mari, împărătești, îmi încep zilele în lumina mohorâtă a dimineții de după jaf. Domol, cu o mână în buzunar, cu ochii-n pământ și câinele la picior, într-o plimbare spălăcită, cu nimic ieșită din tiparele întâmplărilor ce se derulează monoton si ritmic, pe străzi, zi după zi. Merg absent, absentă, în ticăit sacadat de pendul, merg obsedant, ritmic, plat, consecvent ca o tortură cu picătura chinezească.

Nu ies de multe ori din tipar, dar câteodată mi se întâmplă și asta. O dată-n viață. Și-atunci ridic ochii cu soare mult în priviri și zâmbesc cuiva, oricui, tuturor, cu întrebări nepuse în colțurile gurii, cu bucuria că nu suntem singuri pe trotuarul pustiu, cititorule. Dar lumea e o casă de nebuni în libertate, iar oamenii se prefac că nu mă văd. Se prefac că n-aș conta pentru ei. Se ostenesc să-mi arate că nu sunt importantă, se luptă amarnic să-mi demonstreze că n-aș fi acolo, în vuietul orașului, în viața toată, pas la pas cu ei. Ba chiar întorc capetele spre nicăieri să-mi arate că neantul e mai prezent decât mine. Și în gestul lor e un oarecare sâmbure de adevăr nemăsluit.

Atunci mă dezorientez și-mi pierd echilibrul și-așa precar. Mă împiedic în gânduri și scap, cu noroc, doar uneori, fără nicio fractură poetică de gleznă. Trag repede spre mine cățelul zvânturat și fericit și, încurcată, încep să-i vorbesc. Altfel nu știu cum să ies din impas. Nu vreau să mă dau de gol, nu pot să recunosc niciun moment de slăbiciune. Vreau să arăt astfel, mincinos, că eu nu zâmbeam vreunui om, nici lumii întregi sau unei imagini de dincolo de zări, de mai departe de Cer și de întâmplări. Și desigur, țin astfel să subliniez că n-am nevoie de interlocutori, câinele mi-ajunge. Parcă știu că destinul meu e să rămân în tăcere, o tăcere. În zâmbetul rătăcit către voi, aberant, era doar o încercare timidă de a fi împreună. Sau măcar printre voi, cititorilor.

Vă rog să nu-mi dați nicio atenție, sunt cea mai neînsemnată ființă de pe acel trotuar sau altul. De fapt, nici nu exist. Dar asta – și o știu numai eu, – doar până ajung la colțul blocului. Unde a năpădit brusc strălucirea și un soare mare a evadat dintre ziduri. Unde razele lui scânteietoare au scăpat de prea multele și înaltele clădiri și se află în libertate. Unde veghează, numai și numai pentru mine, în fiecare zi, lumina. Unde și eu sunt așteptată, în sfârșit, cu un surâs. Unde întind mâna cu încredere și mi se răspunde la fel, cu o mână întinsă. Și de unde, mai apoi, pornesc iar la drum, scăldată în soare. Însoțită. Iubită pentru eternitate.

Da, nu mai sunt singură. Suntem doi acum, umăr lângă umăr, alături, senini, zâmbind în jos, complice, unul spre celălalt, cu ochi albaștri-verzi, și amândoi înspre Pământul de unde-am răsărit, pe care ne-am regăsit și în care ne vom întoarce cândva. Sau poate că e doar o perspectivă: noi, tu și eu, umbre tăcute cu un cățel voios între noi. Ba chiar cu doi.

 sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Dacă ceva îți aduce ”bucurie”, e important!

”Dacă ceva îți aduce bucurie – este important. Când sufletul este apăsat sau amărât, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte. Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decât o bătaie în ușă, decât o pereche de pantaloni sau decât niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zâmbet, o pasăre care se izbește în geam...Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă."(Savatie Baştovoi).

Bucuria face viața importantă, iată, iar bucuria vine din lăuntru, e acolo, ascunsă în sufletul fiecărei ființe, gata să se arate ei, să curgă prin ea și să deschidă în ea acei ochi fantastici ai conștiinței, care pot vedea lumea din/și în lumină. Bucuria e soarele nostru interior; fără ea viața pare scufundată printre umbre și mărăcini, iar lucrurile lumii, cât de bune ar fi ele, cât de fantastice, nu vor putea mângâia absența luminii care se ivește din bucurie. Bucuria e o stare de conștiință, pe care o atingem cu toții, uneori în cele mai banale împrejurări; întâlnirea cu cineva drag sau dorit de noi, simpla întâlnire dorită, ne poate umple sufletul de binecuvântată bucurie, cum a tânji după o ființă iubită ne poate arunca în tristețe. A vedea o floare, a mirosi un parfum, a merge prin ploaie sau a scrie o poezie, iată doar câteva mărunte motive de bucurie și încă unele care ne fac să simțim până-n adâncul inimii că viața e frumoasă. Poate că în acele clipe în care ne prăbușim printre propriile noastre gânduri întunecate, rătăcind în căutarea unei lumi exterioare, care să ne aducă bucuria pe o tavă de aur, precum se aduc bucatele regilor, e îndeajuns să ne amintim că bucuria este scopul nostru și pe calea care duce la ea avem nevoie să transpirăm cu adevărat. Suferința e atât de simplă, e la îndemână; vine singură, nu e nevoie să facem nici un efort, nu avem nevoie să căutăm drumul către suferință și tulburare lăuntrică. Durerile nu au nevoie să facem vreun plan, să punem la punct o strategie de trăire a lor; parcă se ivesc de îndată, în relația noastră cu această lume: e îndeajuns doar să ne rotim gândul ca pe un evantai printre poveștile lumii și-i gata durerea și-i tristețea aici. 

De ce, oare, e așa ușor să suferim și-i așa de greu, ca o Golgotă aproape, drumul către bucurie? 

Eu văd două cauze ale bucuriei și ale suferinței, două rădăcini ale acestor trăiri omenești; pe de o parte, suferința pare să se ivească din lucrurile pe care le vedem în noi, aproape de noi, în lumea noastră și nu le dorim, iar pe de altă parte, bucuria vine în clipa în care subiectul, obiectul sau situația lumii este dorită. Diferite emoții negative, precum furia, iritarea, frica etc. sunt doar forme emoționale diferite pe care le trăim ca o consecință a interacțiunii noastre cu lucrurile nedorite, așa cum emoțiile de bunăstare, emoțiile pozitive, ca starea de bine, bucuria, fericirea, curajul, acceptarea, dragostea sunt expresii ale împlinirii dorințelor noastre. De aceea deznădejdea și suferința teribilă s-ar putea să fie consecințe ale percepției noastre că viața ne tot aduce în cale lucruri nedorite. În fața lor se trezește în noi rezistența, opoziția, tendința de a respinge imaginile indezirabile și situațiile apăsătoare, ceea ce adâncește și mai grav deznădejdea. Niște cercetări mai recente făcute de oameni de știință italieni au concluzionat că trăim și ”tristeți fericite”; aparatele lor au constatat că dorul sau dorința de a avea lângă noi pe cineva drag, alături de regretul sincer că acel cineva nu este prezent, este trăit în acceași parte a creierului în care oamenii trăiesc fericirea. Expresia religioasă ”fericita întristare” pare să fie confirmată de știință ca o realitate a ființei, ceea ce dezvăluie că nu toate întristările sunt nefericite și nu toate tristețile sunt distructive. 

Remediul împotriva nedoritei suferinți e la îndemâna noastră; noi putem percepe partea plină a paharului și când el are doar o picătură de apă. Putem gândi că se va umple într-o zi și dacă-i gol, iar această atitudine lăuntrică face diferența între suferința și fericirea la care renunțăm atât de ușor. Ar trebui să ”intenționăm”, pur și simplu, să vedem plinul și unde-i gol, căci aceasta-i calea spre bucuria care așteaptă doar să facem un efort de alegere în propria noastră percepție. Acest efort de percepție e cardul care atinge mintea și sufletul și-l putem face, cum spune părintele Baștovoi, în fiecare clipă în care privim lumea cu ochii conștienței și vedem că ea e plină de daruri. Pe de altă parte, dacă bucuria vine de la sine, atunci e important ce ni se întâmplă și, dacă-i important, să știm aceasta. Să păstrăm conștiența importanței acelui mărunt cuvânt care ne-a bucurat sau a frumoasei flori ce ne-a dăruit bucurie prin frumusețea ei, căci nimic nu-i mai important decât Bucuria însăși! 

de Maria Timuc

Este simplu să spunem ”Te iubesc”, dar este greu să punem în practică aceste două cuvinte.

Iubirea este sentimentul care înnobilează sufletul omului. Ea încălzește inimile, alină suferințele, dă speranță. Atunci când dăruim iubire, sufletul pare să se umple de o mare bucurie, îi cresc aripi, dărâmă zidurile reci ale indiferenței construite cu încăpățânare, parcă, de mintea noastră.

Dumnezeu este iubire, este dragoste, iar ”dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută la ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” (I Corinteni 13).

Ne dorim să umplem viața noastră de această dragoste. Nu știm însă că pentru a primi, trebuie mai întâi să dăruim mult, să sacrificăm orgoliile, să ne călcăm în picioare eu-l. Cât din noi este iubire? Dacă analizăm cu obiectivitate s-ar putea să constatăm că foarte puțin. Lumea în care trăim își pune amprenta asupra fiecăruia dintre noi. Grijile ne invadează și atunci uităm să iubim și pe alții, să suferim când alții sunt în dureri, să ne bucurăm când alții au reușite. Ne canalizăm pe problemele noastre, credem că numai noi contăm cu adevărat. Luptăm o luptă pentru mântuire, dar într-un stil propriu. Ne alegem deviza: ”mântuirea este personală”. Da, este personală, dar ortodoxia nu poți s-o trăiești singur, rupt de ceilalți frați ai tăi. Trebuie să trăiești iubind, trebuie să te pui pe tine pe ultimul loc, pentru a pune pe primul loc pe ”ceilalți”. Asta este iubirea, să-ți pese mai întâi de ce simt ceilalți și apoi, la sfârșit să te gândești la tine.

Este simplu să spunem ”Te iubesc”, dar este greu să punem în practică aceste două cuvinte.

Să nu lăsăm să se stingă din inimile noastre flacăra iubirii, să alergăm la Dumnezeu, să îngenunchem la El, să-L rugăm să rămânem pururea copiii Lui, copii ai Iubirii. Să ridice de pe ochii noștrii vălul pentru a descoperi adevăratul sens al vieții de aici de pe pământ.

Hristos S-a Înălțat!

sursa http://www.pelerinortodox.com

Autoportret

Cine sunt?

Vă mărturisesc vouă, dragii mei, că sunt o ființă de o banalitate absolut excepțională. Sunt aproape imposibil de remarcat într-o mulțime.

Nu am o statură impozantă, nu am o alură remarcabilă, un păr de o sălbăticie cuceritoare sau ochi de o frumusețe tulburătoare, unici.

Nici mâinile mele nu spun povești nescrise de nimeni până la ele, iar vocea nu mi-e curată ca cel mai pur cristal.

Râsul meu n-ar sugera nimănui, niciodată, o veselie năvalnică ori un abandon definitiv în brațele fericirii.

Iar când pe obraji îmi năvălesc torente de lacrimi, inima mea nu doare mai mult ori mai puțin ca a voastră, suferința mea nu este mai profundă ca a tuturor.

Sunt exact ceea ce sunteți voi și înțeleg azi că așa și trebuie, indiferent ce-am visat despre mine la începutul vieții.

În fiecare iubire am pășit greu, ca și cum mi s-ar fi așezat, subit și involuntar, în fiecare mușchi câte un cârcel.

Și-am plecat din nefericiri târându-mi sufletul în afara lor cu mare caznă, exact ca un evadat de gleznele încătușate ale căruia atârnă bile imense de fier.

N-am reușit niciodată să văd la timp trădarea oamenilor pe care-i iubeam, ca și cum un văl greu, opac, îmi acoperea total ochii. Și-am crezut necondiționat în onoarea fiecăruia dintre ei.

M-am întâlnit cu mii de ani de tăceri ce mi-au traversat dezolant și nu doar din întâmplare toată ființa, și secole de zâmbete au pierit pe buzele mele la fiece durere.

Am iubit cu toată dăruirea orice om care mi-a făcut sufletul să valseze și-am aplaudat sunetele vesele de corn ale vânătorilor ce goneau hăituind și mai apoi ucigând dreptatea.

Am ratat lamentabil o mulțime de împliniri, m-am rătăcit în tumultul propriilor mele dorințe ariviste, am cântat imnuri de slavă însingurării sufletești.

Astăzi, însă, în fiecare dimineață, îmi pieptăn atentă părul de iarbă. Mai smulg un fir nins de floare de colț și clatin din cap zâmbind. Astăzi a devenit un soi de obsesie visul meu de reabilitare. Și amintirea fericirii.

de Carmen Voinea-Răducanu

Senin de copil cu ochii mari de cer

Când v-aţi copilărit ultima dată?

Când aţi lăsat soarele să se joace de-a v-aţi ascunselea cu genele voastre?

Când aţi înlocuit grimasa de om serios cu zâmbetul de copil fără griji?

Când aţi cântat ultima oară…de să vibreze ferestrele şi să se spargă norii?

Când aţi desenat o casă sau o maşină, dar nu acelea pe care vi le doriţi, ci acelea ale copilăriei cu cireşe la urechi şi genunchi juliţi?

Când aţi băut lapte şi aţi făcut mustăţi de care să fiţi mândri?

Când aţi tras pătura peste cap pentru a citi la lumina lanternei cine ştie ce aventură?

Când aţi stat minute în şir cu limba scoasă pentru a prinde un strop de ploaie?

Când aţi pus o coajă de nucă pe un rău, imaginându-vă că este o corabie de piraţi?

Când aţi scris ultima dată o scrisoare lui Moş Crăciun?

Când v-a uitat Dumnezeu întinşi în iarbă, ca pe cel mai divin senin de copil, cu ochii mari de cer?

Este o zi perfectă pentru că scoate la plimbare copilul lăuntric.