Rolul salvatorului. Sau cum să stai mai bine pe fundu` tău

Astăzi scriu despre rolul salvatorului și despre dorința oamenilor de a ajuta, de a fi generoși, chiar și atunci când ceilalți vor să fie lăsați în pace.

Vampiri energetici

Cu siguranță ai auzit despre vampiri energetici, care nu au nicio legătură cu Twilight, ci cu oamenii din jurul tău, care inconștient majoritatea, te lasă fără energie după o întâlnire, discuție, ceartă, îmbrățișare cu ei. Categoria de vampiri energetici care se plâng toată ziua de câte ceva o cunoști și tu și sunt ușor de identificat. Astăzi însă vreau să ne mutăm direcția spre un alt rol. Salvatorul. Și el fură energie cu carul.

Ai câteodată impresia că știi ce trebuie să facă o persoană? Dai adesea sfaturi, chiar și atunci când nu-ți sunt cerute? Vrei să schimbi viața oamenilor? Te enervezi când cineva este trist, îi merge rău și nu te ascultă pe tine și sugestiile tale de îmbunătățire? Atunci îi storci și tu de energie pe ceilalți, la fel ca și rolul victimei. Atâta că tu vrei să salvezi.

Pot să vorbesc cu lejeritate despre acest rol pentru că eu însămi l-am jucat la perfecție ani întregi. Nici măcar nu înțelegeam de ce unii prieteni mă evitau. Doar le voiam binele…(binele cui?)

La începutul carierei mele aveam impresia că dețin niște adevăruri ce trebuie să le afle toată lumea și implicit, să salvez pe toată lumea. La propriu. Aveam inconștient senzația că dacă salvez 90% din popor, o salvez pe maică-mea (dintr-o frustrare, că pe ea nu am reușit să o ajut), așa că făceam gargară cu pozitivisme și le scuipam pe alții, îi trimiteam forțat pe unii la psihologul la care eu mergeam, le dădeam în cap cu cărțile pe care eu le citeam. Dacă nu le citeau, nu-i problemă. Le povesteam eu ce îi poate salva din viața lor mizerabilă.

Când mi-a spus un om drag sufletului meu “Nu poți salva pe toată lumea”, m-am enervat. Îmi venea să-i dau în cap cu ceva, să se trezească. Cum să nu pot? TREBUIE să pot.

Atrăgeam în viața mea toți amărâții și loviții de soartă (și mă refer la viața personală acum), îndeosebi cei care-și jucau cu aceeași perfecțiune, rolul de victimă. Eu eram mama lor, a răniților. Abia așteptam să le pansez rănile, să le arăt eu cum se face și cum e bine. Bieții oameni nu știau cum să mai opună rezistență, iar eu nu mai știam cum să-mi cresc rezistența. La cicăleală. Hahaha! Acum îmi vine să râd, doar când îmi amintesc.

Nu e treaba mea!

După un timp, în care mi-am rezolvat și problemele cu maică-mea și dorința de a salva un trecut sărat de lacrimile ei, mi-am dat seama că nu pot salva 90% din popor, pentru că 90% nici măcar nu vor să fie salvați. De ce să-i chinui? De ce să le fur din energia lor? De unde știu eu rețeta perfectă pentru viața altuia, dacă nu-l întreb măcar “Mă omuleț, te pot ajuta cu ceva? “

Mi-am dat seama apoi, că nu e treaba mea. Pur și simplu am refuzat să mai joc rolul ăsta. A fost greu să mă desprind de el, mi-era drag. Și totuși, mi-e atât de bine când îmi văd de treaba mea și îi accept pe ceilalți exact așa cum sunt.

Dacă vrei să te ajut, da. O voi face. Orientându-ți atenția ta spre tine. Însă niciodată nu voi veni spre tine ca o atotștiitoare. Pentru că știu multe și nu știu nimic, iar cu siguranță nu înțeleg nimic din viața ta personală, decât dacă îmi permiți tu să mă descalț și să intru cu grijă în lumea ta.

Oamenii vor să fie ascultați

Adesea, intri cu bocancii în viețile oamenilor, doar pentru că experiențele tale de viață ți-au arătat alte hărți. Nu cere nimeni ajutorul, însă te frămânți cu sfaturi, sugestii și batiste, să salvezi omul de lângă tine. În traducere liberă, nu-l salvezi, ci îl faci un handicapat (căci dacă acceptă manipularea ta inconștientă, va reveni la tine mereu și nu va mai fi orientat spre interior), căci sfaturile tale se prea poate să nu i se potrivească, iar în anumite cazuri, el nu vrea să fie ajutat, ci ASCULTAT.

Intenția e bună. Realizarea e proastă

Intenția ta de a ajuta pe cineva este foarte bună. Felicitări! Realizarea poate fi proastă când el nu vrea să fie ajutat, ci ascultat, iar tu îți scoți pușca cu soluții și pastilele motivaționale. Îl poți enerva cel mult. Îl storci de energie, căci îl întorci din drumul lui, arătându-i cu mândrie cărarea pe care ai mers tu.

Majoritatea oamenilor, cum aud pe cineva că se plâng de ceva, ei au o soluție. Te-ai gândit o secundă măcar că persoana cu ochii în lacrimi are nevoie de o ascultare activă și atât? Desigur, nu trebuie să o dai în patetisme și să stai lângă ea până rămâi tu fără energie. Însă dacă nu ți se cere ajutorul, de unde pornirea asta de generozitate?

De ce vrei să ajuți?

Întrebarea care ți-o poți pune de fiecare dată când ai pornirea să întinzi o mână, este “De ce vreau să fac asta?” Nu cumva încerc să mă salvez pe mine? Vreau eu să mă simt mai bine și mai bun sau chiar are nevoie de ajutor cel de lângă mine?

Întreabă

O simplă întrebare poate face minuni. “Te pot ajuta cu ceva?” Sunt aici pentru tine. Te pot ajuta? Abia dacă celălalt spune da, întinzi mâna. Nu-l forțezi, nu-l smucești.

În primul rând că omul simte că-ți pasă. Apoi, poate alege. Are dreptul să spună “Nu ai cu ce să mă ajuți”, “Nu mulțumesc, voiam doar să mă asculți, să mă descarc” sau “Da, te rog ajută-mă, dă-mi un sfat.”

Realizează că joci un rol

Ca să te simți tu mai bine, să te simți util, important, etc, ai nevoie de victime pe care să le scoți din mocirlă. Conștientizează că e un rol și atât. Observă-te când încerci să faci asta și observă oamenii din jurul tău. Le dai într-adevăr speranță și îi ghidezi spre ei înșiși? Sau calci în viața lor și îi ghidezi pe drumul tău? Le dai energie sau le-o iei?

Lasă deoparte revolta

Când oamenii sunt nefericiți sau fac greșeli (din punctul tău de vedere), când ți se pare că lucrurile nu merg bine în țara asta, când știi exact ce ai face tu în locul altora, oprește-te! Observă-te și atât. Lasă revolta exterioară și analizează ce anume din interiorul tău a răscolit? Cum te-ar salva pe tine, dacă ai salva ceva din exterior?

Nu e vorba despre ei, nici despre condițiile meteo. E vorba despre tine.

Ce faci când atragi victime?

Dacă le atragi foarte des, înseamnă că și tu ai un rol pe care-l joci cu măiestrie. Ce rol să fie oare?

Când te-ai săturat să salvezi populația planetei, poți alege să-i asculți, să-ți oferi ajutorul, cu conștientizarea că îți poate fi refuzat și să îi privești cu iubire și compasiune. Atât. Restul nu e treaba ta.

Ca să nu te simți epuizat lângă oamenii care se plâng, poți alege să faci doi pași în spate (fizic), să rămâi centrat în interiorul tău sau să pleci de lângă ei.

Stai pe fundul tău

Fiecare om are profesorul lui. Indiferent că este vorba despre o experiență, o emoție, un viciu, fiecare moment are ascuns în el un mic guru. Lasă oamenii să-și descopere singuri învățătorul și nu sări pe ei cu manualul tău.

Evită să încurci oamenii. Unii vor și trebuie să experimenteze suferința. Alții vor și trebuie să experimenteze drama. Sau din contră. Cine ești tu să le spui ce și cum să trăiască?

Doar pentru că am reușit într-un anumit domeniu, asta nu ne dă dreptul să-i forțăm pe ceilalți să aibă aceleași rezultate ca și noi. Lasă-i liberi!

Ce faci cu salvatorii

Dacă ai prin preajmă un om care-ți dă non-stop sfaturi și îți bagă pe gât soluții, spune-i sincer ce simți. Spune-i că apreciezi ajutorul lui și chiar e important pentru tine (ca persoană), doar că acum ai nevoie de spațiu și timp să te gândești tu și să alegi TU cea mai bună variantă pentru tine.

Cum ești tu, ce vrei tu, cine ești tu

Asta contează. Cine ești tu? Ce îți dorești tu de la tine și de la viață? Ce anume te deranjează la ceilalți și în ce măsură se regăsesc acele caracteristici în tine? Ce părticică din tine vrei să o salvezi? Privește-o în ochi și învălui-o în iubire.

Cum îți păstrezi energia

Cred că există oameni care ne sug din energie și fiecare om la un moment dat este un mic vampir, fără să vrea. Însă dacă tu știi cine ești și rămâi centrat în interiorul tău și e pace la tine, energiile celorlalți n-au cum să te pătrundă. Atunci când ești afectat de energiile celorlalți, ai și tu de învățat o lecție.

Când în interior e liniște, afară poate să fie furtună, că tu ești calm și zâmbești în mijlocul tunetelor. Așa că nu da vina pe vampirii și energie. Te storc, doar dacă ai și tu un rol complementar. Și atunci, ambele tabere au ceva de învățat. Pe cont propriu, în interior.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

sursa: http://entuziasm.ro/

Până la urmă, banii aduc fericirea?

Cu toate că fericirea este încadrată în categoria conceptelor abstracte, pentru mulţi dintre noi ea capătă adesea valenţe materiale. 

Amintiţi-vă când aţi afirmat ultima dată: 

“Când voi avea casa mea, voi fi cu adevărat fericit”, 

“Nu am niciun dubiu că voi fi fericit după ce îmi voi plăti datoriile” 

sau 

“Voi cunoaşte fericirea când voi avea afacerea mea”. 

Dacă “banii aduc fericirea”, atunci de ce tot simţim că fericirea ne scapă printre degete? Poate că mulţi dintre noi citim acest articol de la biroul propriei firme. Sau din camera de zi a casei noastre de vacanţă (a doua la număr). Am putea afirma că dorinţele noastre au fost bifate şi că suntem în rândul persoanelor “realizate”. Cu toate acestea, de ce simţim în continuare un gol interior? De ce trăim cu impresia că am ratat adevărata definiţie a ceea ce înseamnă fericirea cu adevărat? Poate că unii dintre noi am făcut anumite erori. Poate că fără să ne dăm seama am confundat fericirea cu o stare de confort. Cu siguranţa financiară sau cu controlul pe care îl exercităm asupra celorlalţi. Sau cu vacanţele în destinaţii exotice care încearcă să eclipseze orele în care stăm peste program. Într-adevăr, poate fi vorba de o eroare la mijloc. Însă cu siguranţă ne putem “îndrepta” comportamentul prin reîntoarcerea către propria fiinţă. În momentele în care suntem stăpâniţi de nevoile de bază, nu putem trece “dincolo”, în locul din interiorul nostru care are nevoie de îngrijire. Ci rămânem în planul cel mai concret, în locul în care mâinile muncite reprezintă o garanţie. Am observat că nimeni nu poate fi învinovăţit din aceste puncte de vedere. Cei care consideră că banii aduc fericirea trăiesc cu profundă convingere că trebuie să muncească pe rupte pentru a-şi vedea scopul îndeplinit. Nu se ştie câţi ajung să simtă ce este fericirea deoarece în goana după bani, îşi pot sacrifica sănătatea şi chiar relaţiile. Iar pe de altă parte, cei care se bucură de un confort material, pot subestima adesea valoarea banilor. Pentru ei, fericirea este cu siguranţă în altă parte… 

Fără a încerca să iau partea vreunei categorii, vă voi prezenta 5 motive care ne arată, totuşi, că banii n-aduc fericirea: 

1. Atunci când ne orientăm întreaga atenţie asupra banilor, pierdem din vedere alte lucruri, activităţi sau evenimente care ne-ar face fericiţi. 

2. Cercul vicios: cu atât avem mai mult, cu atât tânjim după mai mult. 

3. Pe măsură ce cumpărăm din ce în ce mai multe obiecte, observăm cât de puţin le folosim. 

4. “Mai mult” nu înseamnă întotdeauna “mai bine”. 

5. Fericirea nu poate fi cumpărată din niciun magazin. 

Şi dacă tot vorbim despre valoarea materială a fericrii, cred că fericirea este “la reducere” în fiecare zi. 

50%, 70%, poate chiar 90%. 

Şi mai cred că reducerile sunt atât de mari pentru a-i determina pe oameni să deschidă ochii, să privească şi în vitrina ei şi să vadă cât de palpabilă este. Sincer, nu. 

Nu contest că banii reprezintă un mijloc care ne-ar oferi câteva indicii despre fericire, însă consider că adevărata fericire, cea după care tânjim, nu poate fi cumpărată. Ea este acolo, lângă noi, în fiecare zi: în căldura unei imbrățișări, în seninătatea chipurilor noastre, în soarele care anunţă încă o zi bună. 

Voi ce părere aveţi? 

sursa: http://www.damaideparte.ro/

Viaţa noastră are un singur scop…să dea viaţă, dar pentru asta trebuie să învăţăm să ne simţim vii mereu!

Unde ne este viaţa? ne întrebăm de multe ori de parcă viaţa ar fi un obiect preţios pe care îl punem bine, sau la păstrare, un obiect pe care nu trebuie să îl pierdem şi de care trebuie să avem mare grijă, dar pe care să nu îl folosim. Avem senzaţia că viaţa ne este dată pentru ca eventual să o punem la ciorap sau la bancă, pentru a o trăi dar nu acum ci mai încolo când suntem pregătiţi sau când avem mai mare nevoie şi uite aşa uităm să ne trăim viaţa şi ne lăsăm în schimb trăiţi de tot felul de angoase şi frici, care în loc să ne dea viaţă ne-o răpesc picătură cu picătură şi ajungem să o pierdem mai înainte să fie a noastră cu adevărat. Alţii se poartă cu viaţa cam cum se poartă cu cheile de la casă sau de la maşină pe care le aruncă la întâmplare, uitând că la un moment dat vor avea nevoie urgentă de ele. Îşi ignoră viaţa pur şi simplu, considerând că li se cuvine să o aibă şi să facă cu ea ce vor şi ce cred de cuviinţă. Astfel de oameni riscă să rămână fără viaţă tocmai când au mai mare nevoie de ea, căci viaţa, ca orice fiinţă dacă vede că nu este băgată în seamă pleacă la alţii care ştiu să o preţuiască mai bine şi uite aşa ajungem nişte fantome fără viaţă în propriile trupuri, care uită de ce s-au născut sau de ce mai trebuie să se trezească dimineaţa. 

Mai sunt şi oameni care se poartă cu viaţa cam cum se poartă un copil cu cel mai dorit dar, pe care îl găseşte în fiecare dimineaţă sub bradul veşnic verde. Pentru ei viaţa este o bucurie trăită mereu cu zâmbetul pe buze şi cu nările pline de aromele de cozonacii copţi de mama. Ei sunt cei care reuşesc să nu se supere pe viaţă şi pe Arhitectul ei atunci când darul este neaşteptat sau nu este ceva la care s-ar fi gândit. Ei ştiu că la urma urmelor un dar este un dar, este un gest de iubire şi de devotament, de grijă şi afecţiune şi de aceea ştiu să spună mulţumesc pentru tot ceea ce primesc de la viaţă. 

Fiecare are propria strategie conştientă sau nu, de a se raporta la propria viaţă, la firul aparent nesfârşit de clipe pe care le avem de petrecut pe acest pământ. Ea nu ne este dată pentru a o păstra, dar nici pentru a o pierde, ea ne este dată pentru că în fiecare moment cu fiecare respiraţie să ne simţim vii, ne este dată pentru a învăţa să ne regăsim în ceilalţi fără a ne anula identitatea, pentru a sărbători diferenţele şi asemănările, pentru a ieşi în întâmpinarea celor din jur cu un zâmbet şi o vorbă bună, cu o îmbrăţişare şi o privire plină de iubire şi compasiune. 

Aşadar unde ne este viaţa aceasta pe care unii o văd ca un şir de întâmplări fără logică, alţii de lecţii fără profesor, un şir de pedepse sau de binecuvântări, un şir de daruri sau un şir de frustrări, fiecare după posibilităţile egoului? 

Viaţa este acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Viaţa fiecăruia dintre noi este în ceilalţi, căci fiecare cuvânt spus şi faptă împlinită, fiecare gând şi fiecare sentiment plecat din noi spre ceilalţi, este ca o transfuzie de viaţă. Viaţa noastră ajunge să atingă alte vieţi şi când atingerea este una de bucurie, şi viaţa noastră se împlineşte prin împlinirea pe care o aduce. Nu vă mai căutaţi viaţa în rezultate, succese, eşecuri, conturi, diplome, ierarhii, căutaţi-vă viaţa acolo în ceilalţi, dacă vreţi să ştiţi cum mai este viaţa voastră priviţi în ochii oamenilor pe care îi întâlniţi azi… dacă ochii vă vor zâmbi înseamnă că aţi făcut ce trebuie cu viaţa voastră…dacă întâlniţi priviri indiferente sau reci să ştiţi că ar fi cazul să vă treziţi şi de data asta ar fi cazul să vă treziţi la viaţă! Dansaţi, cântaţi, lucraţi, gândiţi,rugaţi-vă ca şi cum aţi face-o pentru cea mai dragă fiinţă din viaţa voastră şi veţi simţi că nu v-aţi născut degeaba! 

Viaţa noastră are un singur scop…să dea viaţă, dar pentru asta trebuie să învăţăm să ne simţim vii mereu! Este momentul să ne dăm seama că dacă iubim viaţa, viaţa ne va iubi întotdeauna! 

sursa: astrosofia.ro

Suntem Iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.” – Profetul

Când începi să te crezi infailibil și te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant și ridicol în bară. Da, eșuând lamentabil ca ultimul dintre începători în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are și el mândria lui și începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veșnicia șansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-și inconștient, ca la păcănele, fiecare bucățică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credința imposibil de zdruncinat, cum că norocul și dragostea le primim condiționat. Și, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viață de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare grație depinde de știința noastră, consecventă în a mulțumi proniei pentru tot, și de bucuria cu care știm să împărțim Iubire, din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puțin binecuvântați ca noi.

Însă văd în jurul meu ființe care-au uitat să mulțumească Cerului pentru o sănătate splendidă, așa că și-o riscă inconștient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem.

Ori exemplare de-o rară frumusețe exterioară, etern nemulțumite de înfățișarea lor fizică, excepțională altfel.

Văd oameni bogați făcând slalomuri uriașe, excesiv de riscante, pentru a-și umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt.

Privesc spre semenii mei cu familii frumoase ce părăsesc regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont.

Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici și nedemni peste prea multe destine, oameni care ar putea naște doar zâmbet în jur, și care nu găsesc oportun să declanșeze în viețile ce depind de ei mai nimic în afara lacrimilor.

În mintea mea, cu toții au uitat, ori nu mai înțeleg, în ce colț din existența lor sălășluiește Dumnezeu. Și că Dumnezeu e Iubire. Și că Noi suntem Iubire, după chipul și asemănarea Lui. L-au pierdut și s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă și bunătate pentru ei și pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forță brută siluindu-și, în primul rând, propriile lor existențe, transformând astfel un drum inițial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit și asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietrește inima și întunecă rațiunea. Naște distrugere și populează coșmarurile din nopțile înstelate. Lipsa dragostei ucide bucuria de-a trăi, ucide fericirea de-a ridica oameni de zăpadă și de-a mângâia primul ghiocel. Omoară visuri și speranțe. Alungă curajul.

Oamenii lipsiți de fericire învață la schimb ura și-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, așa cum, seara, copiii cuminți spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă și dragoste.

Oamenii neiubiți sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc și faimă ar avea.

Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Și numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiți-i!

 de Carmen Voinea Raducanu
sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Cred că cineva, acolo sus, mă iubește și îmi călăuzește toate drumurile!

Drumuri, multe drumuri...

Viața înseamnă drumuri lungi și întortocheate, cu multe bariere, cu multe intersecții, cu străzi închise, rute ocolitoare și tunele extrem de întunecate. Poate fi vorba de drumuri drepte sau de curbe periculoase, de prăpăstii, de drumuri prăfuite care nu duc nicăieri, de drumuri lungi și obositoare, de drumuri periculoase sau de drumuri-labirint în care ne pierdem fără să știm și în care rătăcim multă vreme până ajungem la prima ieșire.

Nu știu dacă pe drumul vieții găsim autostrăzi. Viteza ar fi prea mare ca să mai simțim ceva, orice.

Am străbătut multe dintre aceste drumuri și cred că cel mai tare m-au încurcat intersecțiile. La naiba, sunt atât de multe! Te gândești, speri la un moment dat, că acestea se răresc după un timp, dar mergând tot înainte ele continuă să apară. Din ce în ce mai multe. Din ce în ce mai complicate. Aș spune să nu te grăbești să alegi încotro vrei să schimbi direcția, însă e timpul cel care nu îți permite “luxul” ăsta. Ce nedrept!

Am amețit învârtindu-mă în cerc în același labirint.

Am transpirat și m-am umplut de cenușă pe drumuri prăfuite de timp.

Mi-am pierdut răbdarea așteptând în fața unor bariere care nu s-au mai ridicat.

Mi-am pierdut timp și energie mergând pe drumuri închise fără ca nimeni să mă atenționeze spre ce mă îndrept.

Am ocolit, am căzut în prăpăstii din care cu greu am ieșit la suprafață, am orbecăit prin întunericul tunelelor, am mers cu viteză prea mare și m-am accidentat, apoi am încetinit și uneori, m-am și oprit. M-am oprit să-mi șterg sudoarea, să respir o gură de aer proaspăt, să mai privesc spre cer ca să găsesc speranță. M-am oprit ca să văd ce n-am văzut, să aud ce n-am auzit, să iubesc ce n-am iubit.

Acum, pornesc din nou la drum cu inima îmbrăcată în curcubeu. Nici ploaia, nici vântul, nici iarna nu-mi pot pune piedică. Cred că cineva, acolo sus, mă iubește și îmi călăuzește toate drumurile! Altfel, habar n-am cum aș fi putut să ajung până aici…

de Iustina T. ©

momenteinviata.ro

Cum ne apărăm de facebook

Facebook-ul ştie că ne poate influenţa stările de spirit, emoţiile şi implicit deciziile. Are o putere pe care noi i-o acordăm, prin liberul şi nesilitul acces la reţea, dar pe care nu putem să i-o şi retragem aşa de uşor cum am vrea. Nu suntem într-o relaţie de egalitate. De ce? Pentru că există o anumită adicţie, sigur nimic absolut, nimic ireversibil, dar o greutate de a părăsi reţeaua odată ce ai intrat în ea şi ai dat de gustul ei, chiar dacă simţi că nu e totul în regulă. Spuneam că facebook-ul ştie că ne are, oarecum, la mână. Ne-o şi spune, dând la iveală un studiu în care a modificat news feed-urile ca să vadă ce reacţie stârneşte. 

Iar noi ştim că el ştie puterea lui asupra noastră, şi el ştie că noi ştim că ştie. Dar nu se opreşte nimeni, nu părăseşte reţeaua, în afară de câţiva paranoici care visează numai la teoria conspiraţiei, şi care ne tot previn de pericol prin mesaje pe bloguri personale sau chiar pe facebook. Continuăm să dăm like-uri, să postăm selfie-uri, să punem link-uri (ah, câte englezisme pot să existe într-o singură frază!) să ne certăm în comentarii care mai de care mai deştepte. 

Deocamadată însă, cred eu, putem sta liniştiţi. Suntem manipulaţi, dar grijile lor sunt comerciale, nu vor decât să ne ia banii, mai exact spus să-i câştige prin intermediul nostru, nu îi interesează sufletele noastre, nu îi interesează sufletele în general. Asta înseamnă că manipularea lor are limite. Cum ar putea întrebuinţa în studiile ştiinţifice un asemenea concept, precum cel de „suflet”, atât de vag, de versatil, iar pe deasupra complet irelevant pentru psihologia socială pe care o studiază pe seama utilizatorilor? Ei da, uite, „utilizatorii”, adică noi, cei din reţea, suntem o chestie foarte faină, se pot face studii foarte eficiente pe seama noastră şi spre binele lor. Pentru că facebook-ul pune în mişcare o armată de specialişti în ştiinţele socio-umane ca să afle cât mai multe despre noi, utilizatorii de zi cu zi ai reţelei. 

Ei nu prea au treabă cu sufletele. Acestea nu îi interesează. Ele sunt, pentru decidenţii reteleleor de socializare, asemenea frunzelor căzute din copac pe care o maşină le calcă în drumul ei. Îi pasă şoferului de frunzele călcate? N-ar avea cum şi de ce. Nu le vede, nici măcar nu îl interesează existenţa lor. Înseamnă că situaţia e tragică şi trebuie să ne retragem imediat? Nicidecum. Căci responsabilitatea sufletului nostru nu e la conducătorii de la facebook, ci la noi. Dacă avem grijă de el, nu ni-l poate lua nimeni. 

Facebook face experimente psihologice pe seama utilizatorilor săi, aşa cum se vede de AICI

Asta înseamnă că suntem posibili cobai, într-o reţea de 1,2 miliarde de consumatori, un lucru care nu poate să te încânte peste măsură. Experimentul în cauză s-ar fi referit la contagiunea emoţională, adică la gradul în care emoţiile unora pot influenţa emoţiile altora nu numai în relaţionarea directă ci şi în sfera virtuală. Au descoperit că da, e posibil acest lucru, ne transmitem stările de spirit unii altora şi pe net, cu toate că eu cred că se ştia demult timp despre asta. Asta înseamnă că reţeaua nu este acel spaţiu neutru în care fiecare se exprimă aşa cum doreşte, pe care, cu naivitate, ni-l imaginam înainte. 

Putem înţelege de aici că există un preţ, uneori mare, pentru tot ce e gratis. Informaţiile pe care le primim sunt manipulate ca să creeze anumite stări, iar nu altele. Datele personale, la fel, ne sunt cunoscute şi pot fi utilizate în diverse feluri, pe care mai bine nu ni le mai imaginăm că mai cădem în vreo fandasie mai grea decât cele precedente. La fel, ne sunt cunoscute opţiunile politice, religioase şi de orice alt fel, căci expunerea lor este principala grijă a celor ce postează articole de opinie, ca şi ale celor care, cu mult zel, le comentează. Astfel că ajungem la o transparenţă tot mai mare, dar una în care mai mult noi suntem transparenţi faţă de ei (oricine ar fi aceşti „ei” interesaţi de viaţa, gândurile şi emoţiile noastre) decât ei faţă de noi. O mulţime de oameni, poate uneori rău intenţionaţi, au acces la ceea ce gândim şi vrem de la viaţă, cel puţin în maniera în care ne prezentăm aceste aspecte pe facebook. 

Ce poate strica reţeaua, ca să fie părăsită de oameni, astfel încât cei de la facebook să facă eforturi să o menţină în viaţă, chiar cu preţul manipulării conţinutuluipe care îl primim? Cumva teama că suntem manipulaţi, sau vreo altă frică de genul acesta? Chestiuni politice sau morale? Nu, ci mult mai trivială Invidie omenească, aşa cum se vede de AICI

„Suntem uimiţi de numărul mare de oameni care au rămas cu un gust amar din cauza Facebook-ului, invidia făcându-i să se simtă singuri, frustraţi şi furioşi” Prea multe ştiri pozitive ale prietenilor: că se distrează, că o duc bine trimiţând şi poze din concediu, chipuri zâmbind fericite din privelişti mirifice de pe mapamond, unde probabil nu prea ai şanse să ajungi, îţi vor stârni ciuda. Astfel, ţi se face lehamite, nu mai vrei să vezi asemenea orori, devii pesimist şi eşti gata-gata să îţi închizi contul. Iar ei tocmai asta nu vor.Dacă te pierd de client s-a zis şi cu biznisul lor. 

De aceea treaba lor este să ne facă să rămânem conectaţi. În facebook nu e chiar ca în viaţa reală, dar dacă începe să semene tot mai mult cu ea, de ce nu te-ai retrage? N-ajunge o viaţă naşpa, în care alţii sunt mai fericiţi decât tine, de ce s-o dublezi pe internet? Acolo măcar puteai să dai impresia că eşti altfel decât în viaţa reală. De aceea aş înclina să cred, în ciuda teoriilor conspiraţioniste, că facebook ne manipulează nu din cine ştie ce interese ascunse, ci pur şi simplu ca să-şi asigure succesul afacerii lor. Sigur că e mult mai banală explicaţia asta, n-am acces la date secrete, poate alţii ştiu mai bine ca mine şi de aceea se tem, dar aş zice că nu este obligatoriu ca întotdeauna să eliminăm bunul simţ când vrem să înţelegem ceva. 

Sigur că metodele folosite ca să rămâi conectat, nu vor putea fi întotdeauna cele mai cinstite. Sigur că, dacă pot fi câştigaţi câţiva bănuţi în plus, or să folosească diverse metode de manipulare. Este evident că nu s-ar da înapoi de la astfel de practici. Suntem preveniţi, da? Nimeni nu poate spune că n-a ştiut. Ne asumăm riscul de afi fraieriţi fără să mai murmurăm. Încercăm să ne descurcăm aşa cum putem. Punem în balanţă variantele şi vedem ce alegem. 

E bine să renunţăm la fb? Desigur, dacă ni se pare că gradul de manipulare este prea mare, sau că nu poţi face faţă tentaţiilor induse de el. Dar, atâta timp cât poţi alege ce materiale citeşti, ce postezi, ce prieteni ai, ce mesaje poţi transmite, cred că poţi suporta servituţile pe care le aduce. Mai degrabă m-aş gândi, referitor la pericolul facebook, la grijile interioare. E mai grav modul cum ne putem lipsi sufletul de cele ce i se cuvin decât neajunsurile pe care ni le provoacă facebook-ul. Că aproape de fiecare dată, sunt mai grave pericolele care vin din noi decât cele din afara noastră. 

Iar riscul cel mai mare se numeşte, după cum spune Radu Preda AICI ”. Să avem grijă la asta mai întâi de toate, iar restul se va aranja de la sine. 

E prea multă lume pe fb, pe net în general, ca să poţi să ignori un asemenea mediu. Suntem creştini, iar asta înseamnă că trebuie să vestim credinţa „la toate neamurile” (Matei 28, 19). Vom da socoteală de binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am făcut. Credinţa poate fi vestită prin toate mijloacele, inclusiv pe facebook. Sigur că poate veni ca o tentaţie, deja în domeniul psihiatriei a apărut o nouă specializare, legată de adicţia la net. Dar dacă tot ne place pe net, atunci putem să facem şi lucruri bune, adică să vestim credinţa creştină, aşa cum putem şi cât putem. În acest sens vorbeşte şi părintele Constantin Sturzu AICI

Odată ce ne luăm măsurile de precauţie necesare putem să vorbim despre credinţă pe net, atât celor credincioşi, cât, mai ales, celorlalţi, cei ce formează grosul reţelei. Să nu uităm că noi avem să-L mărturisim pe Hristos că, dacă ne numim creştini, avem datoria să facem asta fără să ne încurcăm în diverse scuze şi lamentări. Dacă ne gândim bine vedem că nici apostolii n-au avut cele mai bune condiţii ca să poarte în lume vestea cea nouă. Nu ne comparăm cu ei în niciun fel, dar măcar îi întrecem la condiţii de lucru şi confort. Pe ei lumea îi omora, dar nu se lăsau doborâţi de nimic. Noi, în schimb, facem nazuri şi dacă ni se pare că mediul virtual ne manipulează. Eu zic că, dacă avem ceva de spus lumii, să o facem fără ezitare. 

de Paul Curcă

sursa http://www.crestinortodox.ro/

Sacroterapie - deblocare energetică

Orice acțiune are în spatele ei o motivație, un scop. Acțiunile dezordonate, fără scop ne poziționează în propria viață ca într-o barcă fără vâsle, care plutește în derivă. Uneori facem lucruri ciudate, de neînțeles, care au în spate motivații ascunse - pe care - atunci când pică jos măștile - greu ne vine să le credem și să le acceptăm. Dar, nu explicația psihologică face obiectul acestui articol. Conținutul, armonia sau dizarmonia gândurilor noastre în raport cu viața se reflectă fidel în faptele noastre.

Am văzut mulți oameni (chiar eu însămi am făcut-o ani la rând) care își trăiesc viața în derivă, fără nici un scop. Am mai spus-o, o repet - tot mai bine este să trăiești după scopul tău, decât să n-ai niciun scop în viață. Dacă nu ai niciun scop în viață, asumă-ți riscul (mult mai mare) al unei călătorii ce cuprinde destinații incerte pe care poate nu ți le-ai dorit niciodată. Chiar și atunci când urmărești o direcție se întâmplă să ai surprize…imaginează-ți ce se întâmplă când te afli intr-o barcă fără vâsle, plutind în derivă…

Refuzul de a vâsli echivalează cu refuzul de a-ți armoniza gândurile și de a le da un sens. Pe drumul dintre gând și faptă ne-am poticnit cei mai mulți dintre noi. Deși gândim frumos, nu știu cum se face, dar tot în derivă ne surprinde viața…pe unii dintre noi, firește…

Hai să vorbim despre acest lucru…

Neputința, neîncrederea în forțele proprii, refuzul de a acționa - vin din proasta gestionare a energiei conștiente. Pe parcursul unei zile, fiecare om are o energie conștientă epuizabilă. Consumând-o, organismul are nevoie de somn. Când te trezești, o iei de la capăt cu aceeași energie care se va epuiza într-o perioadă relativ scurtă. Ce faci cu această energie între două reprize de somn? Uneori o arunci pe fereastră, direcționând-o fără sens (ex o femeie care se gândește nonstop la un bărbat care n-o dorește în viața lui, își risipește singură energia vitală).

Și atunci, dacă îți arunci singură această energie pe fereastră, de ce te miri că nu-ți mai rămâne deloc pentru celelalte planuri ale vieții tale?...

Deci…între gând și faptă există un suport energetic EPUIZABIL. Dacă nu știi să-ți distribui conștient această energie, vei avea gânduri fără fapte sau fapte fără gânduri. 

Rugăciune pentru ca ceea ce gândim și făptuim să dea un sens armonios vieții noastre: DUMNEZEU ESTE PUTEREA MEA

de Alina Maria Albert (Neagu)

5 pași pentru a afla dacă înțelegi corect iubirea

1. Crezi că poți iubi pe altcineva mai mult decât te iubești pe tine?

Dacă ai răspuns afirmativ află că te înșeli. Este ca și cum ai crede că îi poți împrumuta cuiva mai mulți bani decât ai. Sau ca și cum ai crede că ai putea să îi întinzi 3 mâini de ajutor unei persoane care îți cere ajutorul chiar dacă tu ai doar două.

Nu poți să oferi mai multă iubire decât deții. Iar iubirea pe care o ai în tine poate fi ușor măsurată analizând felul în care te comporți și te iubești pe tine însuți.

Așa că dacă vrei să îi iubești mai mult pe ceilalți, ai de făcut un lucru foarte simplu: Iubește-te pe tine însuți, iar în relațiile tale cu ceilalți, aceștia din urmă vor simți iubirea care izvorăște din tine.

2. Poți suferi din iubire?

Dacă ai răspuns cu nu, te felicit. Din iubire poți doar iubi. Din iubire nu poți urî, din iubire nu poți suferi. Iubirea este cel mai înălțător sentiment din tot spectrul de sentimente. Atunci când în tine există iubire, rezonezi cu Însuși Dumnezeu.

Că poți suferi după ce în prealabil ai iubit este adevărat, dar asta nu mai are nici o legătură cu iubirea. Are legătură cu suferința. Ești liber să alegi sentimentul în care să îți trăiești viața. Poți trăi în iubire sau în suferință sau în orice altceva.

Ceea ce te invit să înțelegi după acest punct este faptul că iubirea nu dă niciodată naștere unor vibrații nedorite sau care ar putea fi caracterizate ca negative.

3. Ai nevoie de cineva pentru a-ți manifesta iubirea?

Dacă ai răspuns afirmativ, află că te înșeli. Iubirea pleacă de la general la particular. Se poate și invers, dar mult mai rar. Dacă înțelegi iubirea vei simți compasiune pentru toate ființele vii. Vei iubi natura în general. O viață trăită în iubire înseamnă că ești capabil să iubești un copac sau un fir de iarbă sau un țânțar, o muscă etc.

Ori cele enumerate mai sus există în permanență în jurul tău. Poți atinge iubirea prin tine însuți, iar mai apoi să o lași să curgă.

Iubirea nu este dependentă de prezența în viața ta a unei persoane de sex opus. Este adevărat că existența persoanei i-ar putea oferi iubirii deja prezentă în tine noi modalități de a curge. Asta nu înseamnă însă că pentru a manifesta iubire ai nevoie de un alt om. Tot universul îți stă la dispoziție pentru ca tu să ai motive să lași iubirea să curgă.

4. Dacă faci ceva contrar voinței tale spre plăcerea partenerului înseamnă că îl iubești?

Să faci ceva împotriva voinței tale înseamnă încălcare a libertății la care te lași supus. Aici intervine discuția referitor la acel „sacrificiu”. Este foarte populară expresia, mai ales în cazul despărțirilor: „M-am sacrificat pentru el, iar acum uite ce îmi face!”

Iubirea nu este sacrificiu și nici dependență de cel cu care te afli benevol într-o relație. Iubirea este sentimentul suprem care odată înțeles face din conflict și lipsă de armonie niște povești ale trecutului.

Nu te mai sacrifica, doar iubește. Asta te plasează în armonie cu tine în primul rând, dar și cu toate persoanele din jur.

5. Trebuie să primești mai întâi iubire pentru a răspunde și tu cu iubire?

Dacă ai citit până aici poți deduce că răspunsul corect la întrebare este: NU. Iubirea are o calitate importantă, și anume, ea este tot timpul necondiționată. Iubirea condiționată este o alăturare incorectă a doi termeni. Ceea ce este numit în general iubire condiționată se poate traduce ușor prin: șantaj, dependență etc.

Iubirea reală este asemenea unui izvor care curge necontenit în așteptarea drumeților însetați.

Izvorul nu se oprește din curs atunci când nu mai trece nimeni pe drum. El curge noapte și zi, revărsând aceeași apă limpede și rece excelentă pentru potolit setea.

La fel este și cu iubirea. Ea curge în permanență și nimic niciodată nu o poate condiționa.

de Cosmin Constantin-Cîmpanu

Prag de suportabilitate - într-o relaţie

Este cu adevărat minunat să iubeşti un bărbat care te iubeşte şi el la rândul lui - în felul său şi aşa cum ai tu nevoie să fii iubită. Însă e tragic să ajungi să investeşti toată iubirea şi toată energia în cineva care nu ţi se potriveşte. Ţinând cont de asta, care e pentru tine acel lucru peste care nu poţi trece? Un bărbat care te iubeşte prea mult? Un tip care te invită în oraş şi nu vorbeşte decât despre el? Dar ce zici despre unul care nu vorbeşte deloc? Sau unul care preferă să se uite la televizor şi la meciurile de fotbal decât să fie cu tine? Ce "calităţi" te fac să te cutremuri instinctiv? Că e zgârcit? Mincinos? Indiferent la orice? Gelos şi posesiv? Probabil mai atent cu alte femei decât cu tine, atunci când ieşiţi împreună? Sau poate e vorba de ceva mai puţin grav, care te deranjează în mod automat. E un tip minunat dar nu se controlează în exprimări?  Sigur că nu vrei să pari superficială, dar există acolo ceva mai profund care nu-ţi dă pace - şi, pur şi simplu, nu poţi să îţi dai seama ce anume încă. Poate că a părut perfect. Dar cu timpul a început să te calce pe nervi. 

Atunci când defectele de caracter şi de atitudine încep să te deranjeze atât de mult, asta se întâmplă deoarece - fie că îţi dai seama sau nu - începi să-ţi defineşti pragul de suportabilitate - sau, mai degrabă, îţi pui problema dacă poţi accepta şi merge mai departe cu ceva sau nu. 

În lumea afacerilor, asta se traduce prin acel termen sau condiţie nesupusă nici unei negocieri care, dacă nu este consimţită de către partea opusă ca atare, duce la anularea afacerii în cauză. Dar în relaţiile dintre doi oameni, identificarea unui asemenea punct poate aduce mult mai multe beneficii, pentru că te ajută să înţelegi unde a deraiat relaţia ta, ce anume trebuie să faci pentru a repara lucrurile, sau când să îţi iei adio deoarece, în ciuda faptului că tu ţi-ai dat tot interesul, situaţia rămâne una imposibil de salvat. 

Un punct de la care nu mai eşti dispus să negociezi este un prag pe care oamenii inteligenţi şi-l stabilesc, deoarece ei ştiu că atunci când eşti îndrăgostit, eşti capabil de multe prostii. Partea interesantă cu privire la plasarea acestor praguri, totuşi, ar fi aceea că ele nu sunt întotdeauna evidente la începutul unei relaţii. Legăturile afective necesită optimism, speranţă şi idealizare ca să se poată înfiripa. Din acest motiv, pot fi ignorate cu uşurinţă anumite semne importante de avertizare. 

Dacă nu îţi poţi defini eficient termenii înţelegerii, atunci te vei arunca singură într-un purgatoriu al relaţiilor. Iar asta, după cum arată şi cuvintele, nu este nici rai, nici iad. E doar o stare de fapt în care prezentul este lipsit de orice bucurie şi în care nu faci altceva decât să speri la un viitor mai bun. Purgatoriul relaţiilor nu te condamnă nici la nefericire veşnică, dar nici nu te eliberează pentru a avea o existenţă plină de bucurii. Nu înseamnă decât că viitorul tău va fi veşnic în balanţă.

Oare aşa vrei să trăieşti? 

De ce să nu-ţi doreşti să ştii foarte clar cum stau lucrurile în relaţia pe care o ai? Să ştii care sunt limitele până la care poţi merge, astfel încât să poţi face o schimbare în mod inteligent, înainte ca situaţia în cauză să devină un dezastru? Să ştii exact dacă problemele vin de la el sau de la tine? 

O definiţie mult mai nouă şi mult mai puternică a ideii de prag de suportabilitate: Un prag de suportabilitate este un acord nefavorabil sau rigid, pe care, odată reperat, îl poţi folosi ca pe un instrument pentru schimbarea în bine. Odată ce înveţi să negociezi o astfel de convenţie în viaţa ta sentimentală, vei ajunge într-o poziţie de reală putere personală şi vei putea să-ţi creezi fericirea pe care o meriţi. 

de dr. Bethany Marshall

Pentru că un om are dreptul să…

Octavian Paler spunea şi avea dreptate… “Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.”

Un om are dreptul să fie supărat, trist sau pesimist. Sunt zile în care să se dea jos din pat și să înfrunte o nouă zi, înseamnă mai mult decât se simte în stare să realizeze.

Un om are dreptul să fie atât de dezamăgit încât să își aloce o zi doar a lui în care să-și plângă singur de milă și abia apoi să meargă mai departe.

Un om are dreptul să tacă atunci când nu se simte pregătit să împărtășească lumii durerea lui. Are dreptul să tacă fără a fi considerat antisocial. 

Un om are dreptul să-și spună of-ul fără a se crede că pozează într-o postură de victimă.

Un om are dreptul să se apere atunci când este lovit fizic sau verbal. Are tot dreptul să o facă.

Un om are dreptul să nu fie de acord cu alți oameni. Un om are acest drept, dar abuzează de el atunci când jignește pe celălalt doar pentru că nu îl poate înțelege.

Un om are dreptul să viseze la o lume mai bună fără a fi privit ca un ciudat sau un idealist sau un naiv. Oamenii ajung departe atunci când au vise.

Un om are dreptul să nu fie în regulă din când în când sau să plângă, să fie naiv, obosit sau timorat. Are tot dreptul din lume să facă asta fără a-i deranja cu ceva pe cei din jur.

Un om are dreptul să se exteriorizeze și să-și mărturisească neîmplinirile, regretele sau dezamăgirile fără a fi privit cu coada ochiului sau arătat cu degetul.

Un om are dreptul să greșească, să se simtă vulnerabil, neînțeles sau uitat.

Astăzi am dreptul să fiu supărată pe oameni și dezamăgită de atitudinea lor. Am dreptul să mă plâng și să mă simt rănită. Am dreptul să fiu tristă și morocănoasă. Am dreptul să fiu și pesimistă. Astăzi. Am dreptul!

de Iustina Ţalea

Învăţătură de rang înalt: ”cine te opreşte, te ajută”...

”Care este atitudinea vântului când se deplasează cu repeziciune înspre destinația sa? Nu recunoaște nici o persoană, loc sau lucru ca având vreo putere să-l oprească. El este impersonal. Soarele răsare, ploaia cade, iar vântul bate la fel asupra tuturor. Nu are anume persoane sau lucruri pe care le sprijină sau le dezavantajează. Există o lecție în aceasta. Cei care încearcă să vă oprească, vă ajută, iar ei trebuie considerați prietenii voștri. Aceasta este înțelepciune de cel mai înalt rang” (John McDonald)

Aceasta-i ideea pe care o comentez astăzi, învățătura spirituală de cel mai înalt rang; ”Cine încearcă să te oprească, te ajută; privește-l ca pe prietenul tău”. Vorbim aici despre a privi către ceea ce numim ”obstacol” ca spre oportunitate. În piedicile vieții, în durerile ei, în pierderi, în respingere, în lipsa de iubire a cuiva, în critica aspră, în ceea ce seamănă cu un atac, cu o lovitură, să vedem ”un ajutor”, o treaptă care ne duce sprinten spre visul nostru, spre împlinirea unei dorințe, spre un țel pe care-l purtăm în noi. Tot ce ni se întâmplă ne duce către ceea ce noi dorim cu adevărat, dar – pentru că formele pe care le iau evenimentele în lumea exterioară nu au textura, culoarea și parfumul pe care le așteptăm, ies din structurile vizibile minții noastre, opunem rezistență. Prin aceasta, suntem precum călătorii care au plecat la drum, dar stau lângă un ciot ce le apare în cale, plâng, își frâng mâinile, îl resping, se înfurie și se deprimă, fără să înțeleagă că ciotul e un indicator de drum. A privi obstacolul ca pe un ajutor ne face extrem de puternici, o astfel de privire înseamnă mai mult decât percepție, mai mult decât gândire pozitivă, mai mult decât speranță; privirea aceasta e o atitudine interioară, e o stare de conștiință înaltă, din care izvorăște pacea, încrederea, credința, acceptarea, dragostea și, o dată cu ele, puterea care se revarsă tainic în lume, modelându-i reacțiile până acolo unde ea răspunde întru totul așteptărilor noastre. Noi nu avem dușmani în adevăratul înțeles al cuvântului, e doar o aparență în respingerea altuia, e doar ignoranța noastră cu privire la adevăratele cauze ale opoziției ce ne apare pe drum, e o cădere a noastră în ispită tocmai clipa în care ne credem răpuși de răul din lume: prietenia și dragostea se ascund în blocajele ce ne parvin din lume. Suntem pe drumul nostru și când ne împresoară nevoile, durerile, lipsurile sau respingerea cuiva. Suntem pe drum când ne păsărșete cineva, când ne aruncă altcineva dintr-un loc confortabil, suntem pe cale către o împlinire și doar a fi conștienți de această uluitoare realitate ne poate schimba viața.

Nu lumea exterioară ne blochează. Nu lumea exterioară are puterea de a ne sta în cale, de a ne distruge creativitatea, puterea și fericirea, ci noi singuri, interpretând obstacolele ca fiind ”un rău”, acceptăm răul în noi și acceptându-l, îl perpetuăm. Dacă x nu te iubește, de ce să plângi? De ce să stai cu ochii ațintiți către pereții lipsiți de viață, de ce să insiști și să te zbuciumi pentru ceva ce nu vrei, dar ai uitat că nu vrei? Tu vrei dragoste și atunci cum crezi că cineva lipsit de dragoste pentru tine ți-o poate dărui? Nu-i așa că cel ce nu te iubește e un prieten minunat, care-ți indică să speri, să mergi mai departe, să mai faci un pas, fiindcă dragostea ta te așetaptă mai încolo, poate în ziua următoare sau în anul ce vine? Dacă pare că bariere mari îți închid un drum, nu mai merge slujba pe care o faci sau nu mai ești dorit acolo, amintește-ți că există un drum pentru tine, iar situația stresantă pe care o traversezi azi e oprirea care te ajută să mergi pe drumul tău; altceva te așteaptă și-n acel ceva e propriul tău vis. Să vezi în rău ”o mână întinsă”, să vezi în pierdere o oportunitate, să înțelegi că pierzi ceea ce nu-i bun pentru tine, să-ți lași inima în pace și mintea în lumina acestei profunde cunoașteri înseamnă să-ți schimbi viața și să înțelegi că nimic din toate acestea nu apare în viața ta din întâmplare și nimic nu e rău în sine. Să visezi ce vrei de la viață și apoi să lași evenimentele vieții să fie, pur și simplu, înțelegând că-n dinamica lor e o cale către visul tău, una ascunsă, să păstrezi încrederea în visul tău și-n magica alcătuire a existenței, care lucrează doar pentru tine în tot ce ți se întâmplă; iată înțelepciunea ”de cel mai înalt rang”.

Reține aceasta pentru orice clipă grea, pentru orice moment de deziluzie, de blocaj ce-ți apare în cale, căci îndată ce îți amintești că suferința și obstacolul sunt prietenii tăi, vei vedea clar calea și vei ști că în viață niciodată nu trebuie să dezarmezi. Puterea ta de a fi în pace îți dezvăluie soluțiile și te duce acolo unde ai cerut, unde vrei, unde visezi și unde este bine pentru tine!

de Maria Timuc

Frica de anumite locuri

Frica este un păcat care ne împiedică să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este pusă în rând cu păcate precum necredinţa, crima, desfrânarea, vrăjitoria şi minciuna, precum citim: "Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua" (Apocalipsa 21, 8). 

Frica este o mişcare firească a sufletului nostru. Ea poate fi însă benefică sau dăunătoare, în funcţie de cauza care îi dă naştere. Când frica cuprinde sufletul în urma primirii unor gânduri de deznădejde sau de necredinţă, ea este rea şi dăunătoare, însă atunci când ea apare din dragostea de Dumnezeu, pentru a nu păcătui, ea este bună şi ziditoare. 

Frica, fiica slavei deşarte şi a necredinţei 

Sfântul Ioan Scărarul spune că "frica laşă şi nebărbătească" este "odrasla slavei deşarte şi fiica necredinţei". Apoi, continuă: "Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute." 

"Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre. Toţi cei fricoşi sunt iubitori de slava deşartă. Dar nu toţi cei ce nu se tem sunt şi smeriţi la cuget. Pentru că nici tâlhării şi jefuitorii de morminte nu au frică, precum se ştie." 

Frica de anumite locuri 

Frica de întuneric, de zgomotele ciudate sau de anumite locuri, precum casele părăsite sau cimitirele, îi chinuie pe mulţi dintre aceia care nu cred în Dumnezeu. Sunt oameni care vin la preot şi-i cer să le citească rugăciuni pentru a nu se mai speria de întuneric, de noapte, de patul în care dorm etc. Pentru aceştia, în Molitfelnic, este aşezată următoarea slujbă: "Rânduiala de rugăciune pentru cei ce se tulbură şi se supără de duhuri necurate." 

Pe lângă rugăciunile preotului, omul însuşi este dator să lucreze asupra vieţii sale, cu rugăciune personală şi cu încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Doar rugăciunea preotului nu este de ajuns pentru a întări un suflet care nu face nimic pentru sine însuşi. Este ca şi cum omul încearcă să scape de desfrânare, dar îşi hrăneşte zilnic mintea şi sufletul cu imagini şi filme necurate. 

Sfântul Ioan Scărarul îi îndeamnă astfel pe cei cuprinşi de frică: "În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura puţin, această patimă copilărească şi de râs va îmbătrâni împreună cu tine." Această frică este numită "patima copilărească" pentru că ea obişnuieşte să-i războiască doar pe cei "prunci cu vârstă în Hristos". În schimb, la cei desăvârşiţi, ea este vrednică de râs. 

Apoi, continuă: "Mergând, întrarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus şi biruieste pe vrăjmaş cu numele lui Iisus, căci nu este în cer şi pe pământ armă mai tare. Apoi, izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulţumindu-I, te va acoperi în veci." 

Deci, trei sunt etapele luptei cu această "patimă copilărească": rugăciunea preotului, rugăciunea personală şi înfruntarea locului sau a cauzei care naşte acest soi de frică. La baza oricărei rugăciuni trebuie aşezată credinţa în Dumnezeu, căci Lui ne rugăm şi de la El aşteptăm ajutorul. Zice acelaşi sfânt: "Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul." 

În cazurile în care credinţa este slabă şi frica nu dă pace sufletului, lupta nu este pierdută, ci trebuie stăruinţă în rugăciune, căci, "aşa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot aşa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată". 

Primul semn al vindecării de frică este liniştea sufletului, chiar dacă trupul încă se mai înfioară sau se scutură, precum spune Sfântul Ioan Scărarul. "Când, infricoşându-se trupul, frica aceasta fără motiv nu pătrunde şi în suflet, e aproape izbăvirea de boală." 

Cauza acestui soi de frică nu este în afara omului, ci în cele din interior, precum citim: "Nu întunericul şi pustietatea locurilor îi întăresc pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului." 

* 

Să zicem, cu Fericitul Augustin: "Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu cu adevărat liber." Acest cuvânt are în sine izbăvirea de frică şi toată odihna, căci, precum ziceSfântul Ioan Scărarul, "cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său, dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa". 

"Cel ce a biruit frica laşă e vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu." 

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Bună dimineața și un zâmbet :)

Am spus mereu același lucru și continui să gândesc la fel în orice împrejurare :

- atitudinea este totul, iar zâmbetul face minuni -

Credeți și începeți să dați naștere miracolelor începând din secunda aceasta. Nu vă temeți să visați, să vă lăsați conduși de pasiune și instinct, să vă încredeți în voi, în ceea ce simțiți și ceea ce doriți. Amintiți-vă că nimeni nu știe mai bine decât voi care este țelul către care mergeți, care este viața pe care o doriți și oamenii de care vreți să vă înconjurați. Nu plecați urechea la neadevăruri, la cuvinte rostite din invidie și răutate, nu dați crezare gurilor mincinoase și minților pătate de gelozie. Fiți voi înșivă, învățați să căutați seninătatea și frumusețea în fiecare lucru, în fiecare zi și semănați în urma pașilor voștri iubire, iertare, generozitate, blândețe, optimism.

O zi caldă, frumoasă, optimistă vă doresc tuturor, o zi care să vă reamintească cât de speciali și unici sunteți :)

sursa http://anasstassya.wordpress.com

JUDECATA DIN OGLINDĂ

"Mă primești în spațiul tău să…tac?"

Ascult în ultimul timp fel de fel de povești de viață. Mai bine lucruri mici făcute din dragoste, decât lucruri mari făcute din interes. Avem nevoie de o singură picătură. Fiecare om poartă o comoară în suflet ce merită să fie descoperită. Fiecare om are cel puțin un răsărit în viață. Mister, taină, profunzime. Călătoria inimii…

Avem cu toții puncte sensibile în viață. Neînțelegerile într-o camaraderie nu ar trebui să ne bage într-o scorbură interioară. Momentul ne ține pe loc. Idealizăm ceea ce nu există. Nu ai dat greș. Pur și simplu ai descoperit și alte idei care nu funcționează. Fiecare om pe care îl întâlnești duce o luptă despre care poate nu știi nimic. Fii binevoitor cu toți, mereu! Mă primești în spațiul tău să…tac?

Judecă după ce ai plâns plânsul celuilalt, după ce te-a durut durerea celuilalt, după ce ai râs râsul celuilalt, după ce ai muncit munca celuilalt, după ce ai căzut căderile celuilalt, după ce ai ridicat greutățile celuilalt, după ce ai trăit dorul celuilalt, după ce ai gustat setea celuilalt, după ce ai văzut vederea celuilalt, după ce ai gândit gândul celuilalt, după ce ai pipăit atingerea celuilalt, după ce ai mirosit mirosul celuilalt, după ce ai auzit auzul celuilalt, abia după ce… Eventual judecă după ce ai parcurs traseul celuilalt. Nu ai fost acolo. Nu ai văzut. Nu ai simțit. Nu ai auzit. Crezi că știi, dar faci ipoteze. Cine îți dă dreptul să judeci, să răstignești și apoi să îngropi cu pietre? Cine e fără de păcat și bun de pus pe perete?! Ai mortul tău de plâns și te duci să plângi mortul altuia. Cu cât judeci pe cineva mai mult, cu atât îl iubești mai puțin, cu atât te prețuiești tot mai infim.

Nu ai obosit să încerci să-i faci doar imaginii pe plac, să rămâi „agăţat” doar de nemulţumiri? Dă-ţi voie să te descoperi, să alegi, să îţi asumi, să zbori, să cazi şi să te ridici. Nu poţi schimba realitatea celuilalt, dar o poţi înţelege. Vezi bine că selectăm anumite evenimente din viaţă pe care le exagerăm, apoi le cimentăm în minte şi creăm o identitate. Noi suntem influenţaţi de martori, care sunt influenţaţi la rândul lor de alţi martori. Poţi alege orice moment doreşti în care te-ai simţit confortabil cu tine şi cu cei din jur. Vor mai apărea momente în viaţă cu „problemă”, dar nu trebuie să te îmbraci cu acea haină pe care acum ai lăsat-o deoparte. Ai înţeles că trecutul poate fi interpretat diferit şi depinde de noi care dintre poveşti le reţinem, căror oameni le dăm putere, înţelegem puterea vocilor din spate şi realitatea altuia. Dacă nu mai sunt victimă, nici celălalt nu mai este călău. Omul poate construi orice poveste, depinde cât va crede în ea. Poţi fi orice îţi doreşti.

Apasă butonul încrederii. Credința înseamnă să faci primul pas, chiar dacă nu vezi toată scara. Ai tot ce trebuie în tine. Poți tinde către orice, ai o mulțime de calități, de pasiuni și cred cu tărie în puterile tale. Ne uităm în trecut fără să judecăm, fără să ne blocăm într-o poveste. Să luăm putere din lumină, nu din întuneric! Există mereu atitudini şi viziuni alternative la orice poveste de viaţă. Curaj!

Nu fântâna era prea adâncă, ci cumpăna ei era prea scurtă.

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Astăzi vreau să ştii….

Noi oamenii avem o tendinţă ca mereu să încercăm să reparăm ceea ce credem că e stricat. În aroganţa noastră credem că atunci când ne încăpăţânăm şi ne punem mintea, putem să controlăm absolut tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră, că putem repara totul dacă întreprindem suficiente acţiuni.

Când ceva nu iese precum în scenariile pe care ni le facem, devenim neliniştiţi, furioşi şi depunem eforturi majore pentru a corecta drumul. De cele mai multe ori, ceea ce dorim să obţinem, nici măcar nu este ceea ce avem cu adevărat nevoie .

Uneori ne îngrijorăm prea mult. Când timpurile devin dificile în loc să ne odihnim capul în poala vieţii şi să avem încredere că totul se întâmplă spre binele suprem al tuturor, începem să ne răzvrătim.

Încercăm din răsputeri să ne luăm la trântă cu realitatea pe care o trăim, şi în loc să găsim claritatea şi liniştea, ne alegem cu zbuciumul şi indoiala. Se pare că nu ne mai învăţăm minte că nu te poţi împotrivi curgerii unui fluviu precum viaţa. Oricâte paravane am încerca să punem, oricât de mult am încerca să oprim ploaia, nu vom reuşi niciodată. La fel şi viaţa are cursul ei natural. Ploaia se va opri singură, la un moment dat. La fel şi situaţia în care te găseşti, se va rezolva de la sine.

Paradoxal claritatea după care atâta alergăm, o putem găsi atunci când facem linişte şi pace cu noi, cu tot ceea ce se întâmplă şi curgerea firească a vieţii.

De cele mai multe ori oamenii caută soluţii în mijlocul unui cutremur, prin agitaţie zbucium şi eforturi mari. Dar cu toţii ştim că cea mai bună soluţie pentru a supravieţui unui cutremur este să găseşti un loc sigur şi să aştepţi până când acesta încetează.

Nu ai nici o putere să opreşti acest fenomen, şi dacă vei încerca să te lupţi cu el, probabil că nu vei face decât să te afunzi şi mai tare printre ruine.

Vreau să te întreb tu ce faci atunci când nu ştii ce să faci? Când viaţa te pune faţă în faţă cu o situaţie care îţi provoacă disconfort, durere, cât de tare te lupţi şi opui rezistenţă?

Multă lume crede că, cu cât îţi foloseşti mai mult raţiunea, cu cât ai un IQ mai dezvoltat, eşti mai inteligent, însă acest lucru este fals. Apoi credem că dacă vom lupta suficient de mult împotriva cursului evenimentelor care se întâmplă astăzi în viaţa noastră, vom reuşi să le oprim să se întâmple.

Dar, atunci când plantezi ceva nu poţi să culegi decât acelaşi lucru. Aşadar, cu cât vei lansa rezistenţă împotriva a ceea ce trăieşti astăzi, cu atât mai tare ţi se va răspunde cu rezistenţă.

Poate ţi-am mai spus de multe ori că acea parte din noi care vrea să păstreze controlul cu orice preţ, este mintea şi nu mi-am schimbat părerea.

Cu cât eşti mai mult în minte şi raţiune, cu atât te vei pierde mai mult în confuzie şi îndoială, mai ales în momentele pe care le consideri de cotitură în viaţa ta.

În spatele cuvintelor care vin o dată cu intelectualitatea, mai există ceva care poate fi perceput doar de inimă. Oamenii inteligenţi ştiu acest lucru, ştiu că de fapt calea inimii este cea care poate să îţi împlinească cele mai profunde dorinţe. Inima nu priveşte suprafaţa, ci îşi caută întotdeauna seva care se află dincolo de aparenţe.

Mintea se întreabă: De ce mi se întâmplă mie asta? De ce lucrurile nu stau aşa cum vreau eu? Ascunzând în spate o aroganţă enormă şi o convingere că ea e Dumnezeu.

Se răzvrăteşte, se înfurie, responsabilizează pe altcineva şi judecă în permanenţă. Nu poate înţelege că trăim în unitate şi că totul se întâmplă cu un motiv pentru ca întregul sistem, să funcţioneze aşa cum trebuie şi în acelaşi timp pentru evoluţia sufletului.

Mintea este cea care suferă, şi opune rezistenţă, pentru că viaţa a îndrăznit să-i strice planurile, însă nimic nu e permanent în această lume, şi dacă te vei baza pe gândire şi pe minte, întotdeauna ajungi dezamăgit.

Sunt momente în care nu ştim ce să facem, şi cea mai eficientă strategie pe care o poţi adopta astfel încât să ai pacea sufletului, este să stai în linişte.

Când te afli într-un moment în care trebuie să iei o decizie şi nu găseşti calea, tot ce trebuie să faci  este să te opreşti, să stai în tăcere, şi apoi când timpul vine, să acţionezi din acel parfum al intuiţiei.

Soluţiile care sunt cele mai potrivite pentru sufletul tău, întotdeauna vor veni, fără efort, dintr-un loc care se află dincolo de căutarea şi agitaţia minţii.

Astăzi vreau ca tu să ştii că:

Dacă te găseşti într-un moment al vieţii tale în care trebuie să iei o decizie, rămâi în linişte, câteva zile, şi apoi acţionează din deplinătatea inimii tale.

Dacă te găseşti într-un moment al vieţii tale în care experimentezi durere, atunci întreabă-te : La ce opun rezistenţă în acest moment? Şi o dată ce descoperi, care este acest lucru, împacă-te şi acceptă că lucrurile sunt aşa cum sunt, şi oricât te-ai chinui să te împotriveşti, viaţa are cursul ei, şi schimbarea este singura constantă. Ai încredere că totul te conduce spre un bine superior, acceptă ce nu vrei să accepţi, şi ai să vezi cum lucrurile încep să se calmeze, şi îţi vei recăpăta perspectiva mai înaltă, din care poţi vedea, că întreaga experienţă prin care ai trecut a avut un rol în viaţa ta, şi acum e timpul să mergi mai departe.

Dacă te găseşti într-o situaţie în care lucrurile sunt neclare în viaţa ta, în exteriorul tău, e momentul să îţi dai seama, că în interiorul tău există confuzie. Eesenţial să te decizi ce vrei, şi făcând acest lucru în interior, lucrurile se vor calma şi în exterior.

Dacă ţi-ai stabilit un obiectiv în viaţa ta şi întâmpini rezistenţă în a-l împlini, înseamnă că în interiorul tău există credinţe limitative care te reţin să ajungi la el. Priveşte în jurul tău, vezi în ce formă vine rezistenţa, şi poţi să îţi dai seama, care sunt credinţele limitative care te opresc. O dată ce le descoperi, acestea vor avea forma unor adevăruri în care crezi. Pune-le la îndoială, întrebând: Este într-adevăr adevărat? Oare nu a fost nici o situaţie în care acest lucru nu a fost adevărat? Şi deîndată ce faci acest lucru, vor începe să se dizolve. Un următor pas, ar fi să începi să le înlocuieşti cu alte credinţe care să te împuternicească, în funcţie de domeniul vieţii în care întâmpini rezistenţă.

Dacă primeşti o cantitate de iubire în viaţa ta care nu te mulţumeşte, înseamnă că încă nu ai înţeles că tu eşti deja iubire şi încă nu ştii cum să faci să ajungi la această realizare, înseamnă că nu ai trezit în tine iubirea care îţi doreşti să se manifeste în viaţa ta.

Vreau să ştii, că pentru a putea să manifeşti viaţa dorită, este esenţial să începi să înţelegi dictonomia dintre interior şi exterior. Nimic din ceea ce este în afara noastră nu este izolat de ceea ce se află în interiorul nostru.

sursa: http://artafeminina.ro/

Când partenerul evită căsătoria…

Iubirea înseamnă o serie de reacţii vizibile sau latente, care fac viaţa să pară de multe ori mai frumoasă, dar provoacă suferinţe mari atunci când intervine un eşec sentimental sau avem o percepţie greşită despre o situaţie sau celălalt.

Timpul trece cu el şi ea împreună. Pentru că totul pare într-o armonie perfectă şi orice distanţă dintre ei este prea mare, decid să împartă stilul de viaţă mutându-se într-un cuib comun al iubirii. Anii trec şi totul pare într-o armonie perfectă. Până la acel moment când unul din ei vrea mai mult.

În lumea materială, nimic nu e veşnic, există o perioadă de înjumătăţire a substanţelor din care este compus universul. Aşa se întâmplă şi în chimia dintre oameni.

Cândva imensă, începe perioada de diminuare după ani de relaţie. Sentimentele se îneacă în rutină care subminează dorinţa a cel puţin unuia dintre parteneri de a face pasul cel mai important: căsătoria.

De regulă, ea îşi doreşte o postură legală, un cămin, numele lui şi un copil. Bineînţeles că există şi situaţii când domnii vor să posede întru totul femeia iubită, să aibă copii cu ea, însă aceasta are alte planuri.

Refuzul căsătoriei – motive reale

Speranţa că o să apară ceva mai bun. Sună ciudat în condiţiile în care există o aparentă iubire reciprocă, dar să ne reamintim că după un timp îi scade intensitatea şi există posibilitatea să reapară dorinţa unui nou început, înflăcărat, aşa cum a fost cândva. De cele mai multe ori, timpul nu prea acţionează în favoarea noastră şi obişnuinţa ne ajută să pălim în ochii partenerului, care treptat va privi mai mult în jur.

Partenerul are alte obiective prioritare. Lista dorinţelor personale nu prevede din păcate pasul spre altar. Deşi iubirea există, uneori trece şi „prin stomac” şi are nevoie de un culcuş comod. Dorinţa de a câştiga mai bine, de a avea un trai decent, o locuinţă care să asigure independenţa, poate fi o explicaţie plauzibilă când se vrea a-i oferi celuilalt o situaţie materială pe măsura sentimentelor. Problema e când dezideratele au un deadline atât de lung, încât partenerul oboseşte să mai aştepte.

Actul căsniciei uneori sufocă. Gustul dulce al libertăţii dă o savoare aparte relaţiei. Nu sunt puţine cazurile în care după ani de convieţuire împreună, totul s-a năruit imediat după semnarea actului respectiv.

Părinţii intervin agresiv. Dorinţa manifestată inconştient pentru binele copiilor îi împinge pe părinţi să se implice mult prea evident în viaţa lor personală. Sunt situaţii dificile, greu de gestionat, cu sechele sentimentale. Când părinţii devin câştigători, iar copiii perdanţi, se creează premisele unor consecinţe ce vor marca tot restul vieţii tuturor participanţilor la această experienţă.

Diferenţele de religie sau cetăţenie. Apartenenţa la o minoritate naţională sau cetăţenii diferite poate submina instituţia căsătoriei. Deşi se spune că dragostea este doar între cei doi şi învinge orice obstacol, societatea îşi pune amprenta asupra căsătoriei, impunând apartenenţa la un grup social.

Fuga de responsabilitate. 

Prin definiţie, căsătoria înseamnă câştigarea unor drepturi comune. Dar cum orice lucru îşi are reversul lui, starea civilă nou dobândită presupune şi împărţirea obligaţiilor, care nu se rezumă doar la cele materiale, ci şi la cele gospodăreşti sau cotidiene. Vestea bună este că partenerul poate fi obişnuit de la început cu nişte reguli de „bună funcţionare” a cuplului. Vestea mai puţin îmbucurătoare vine atunci când se constată că „învăţul” este greu de „dezvăţat”. Cultivarea şi perpetuarea unor tabieturi înainte de căsătorie, în speranţa că se va renunţa la ele după acest eveniment se poate dovedi un proces împovărător şi dificil de gestionat.

Semnalele transmise de partenerul care nu doreşte să se căsătorească

- Limbajul verbal sau nonverbal. Când vine vorba despre căsătorie, partenerul evită subiectul, se retrage prin diverse mijloace. Limbajul verbal devine eliptic, netransmițând dorinţa clară de a se concretiza cândva, iar cel al corpului este trădat prin reacţii evidente doar pentru cine are mintea limpede să vadă ce se întâmplă în jur.

- Tenacitatea. Uneori, partenerul care doreşte căsătoria are speranţa că îl va determina pe celălalt să ia o decizie finală. Din păcate, dacă influenţa asupra acestuia nu s-a manifestat în alte situaţii, sunt slabe şansele să se concretizeze tocmai acum.

- Refuzul clar. Partenerul comunică de la început lipsa intenţiei de a se căsători; pare situaţia cea mai clară şi uşor de gestionat.

- Nu-i plac copiii. Când întâlneşte copii mici nu pare încântat de prezenţa lor. Deşi există oameni cărora nu le plac copiii şi care nu doresc să devină părinţi.

- Este interesat şi de alte femei…dar partenera este mult prea vrăjită de vorbe dulci ca să înţeleagă că nu este în compania potrivită.

- Promite şi apoi uită. Există femei şi bărbaţi care au marele talent de a menţine o stare de speranţă necontenită. Este situaţia cea mai dificilă, pentru că aparent există garanţia unui viitor în doi, care se poate spulbera după ani şi ani de relaţie, şi lasă urme grele în sufletul celui amăgit.

Ce e de făcut?

Este alegerea fiecăruia dacă se angajează într-o astfel de relaţie, cât o continuă, cum o gestionează, şi cum iese din ea. Este bine de încercat ca experienţă, dar nu pentru mult timp, deşi acest concept poate varia de la persoană la persoană.

Pentru o decizie corectă faţă de sine se impune evaluarea personală a propriului sistem de valori. Ce se doreşte mai mult. Importantă este gândirea din perspectiva proprie, şi să nu se cedeze pentru „binele relaţiei” uitând de sine.

Crearea unei relaţii armonioase, cu rezultatul dorit în situaţii dificile, presupune antrenarea inteligenţei interpersonale prin cultivarea capacităţii de asertivitate.

de Adriana Ungureanu 

sursa: http://www.psychologies.ro