7 lucruri la care să nu renunți atunci când ești într-o relație de cuplu

Deşi mulţi dintre noi nu conştientizăm acest lucru, o relaţie de cuplu poate fi un factor principal de schimbare în viaţa noastră. Însă rămâne de văzut dacă această schimbare este una favorabilă sau din contră, ajunge la limita (auto)distrugerii. Indiferent în care dintre cele două categorii te încadrezi, îţi prezint 7 aspecte la care să nu renunţi atunci când eşti implicată într-o relaţie de cuplu:

1. Respectul de sine

Anumite relaţii de cuplu pot scoate la iveală cele mai frumoase părţi din fiinţa noastră la fel de bine cum altele ne pot determina să devenim nesiguri pe propriile forţe.

Dacă după o perioadă de timp observi că eşti mai puţin încrezător în propriile puteri decât la începutul relaţiei, atunci este timpul să analizezi propria relaţie de cuplu.

Psihologia cuplului susţine că o relaţie de cuplu sănătoasă ar trebui să ne ofere un fundament solid care să ne permită mai departe să explorăm lumea.

2. Independenţa personală sau financiară

Ştim cu toţii cât de minunat este să fim într-o relaţie.

Însă este întotdeauna important să ne păstrăm independenţa, cât şi să respectăm independenţa partenerului nostru.

Aşadar, nu uita să te întâlneşti din când în când cu prietenii tăi, să ai parte de activităţi care nu-l includ întotdeauna pe prietenul tău.

Independenţa într-o relaţie de cuplu este întotdeauna sănătoasă deoarece te ajută să îţi dai seama că eşti în acea relaţie pentru că asta îţi doreşti, nu pentru că asta trebuie.

3. Libertatea de a alege ce e mai bine pentru tine

Niciodată nu renunţa la libertatea sau la opţiunile tale doar pentru a-l face pe celălalt fericit.

Compromisul este important, iar o situaţie în care ambii parteneri au de câştigat este ideală, însă încearcă să conştientizezi dacă partenerul tău vrea să te controleze.

Dacă în propria relaţie de cuplu te confrunţi cu diferite comentarii răutăcioase legate de modalitatea în care te îmbraci, de felul în care găteşti sau de prietenii pe care îi ai, ai grijă să nu ajungi să faci ceea ce nu vrei să faci.

4. Nicio relaţie de cuplu nu ar trebui să-ţi ia dreptul de a fi tu însuţi

Este important să-ţi protejezi esenţa indiferent cât de mult îl iubeşti pe cel de lângă tine.

Cu toţii ne schimbăm într-o anumită măsură atunci intrăm într-o relaţie de cuplu, însă este ideal să avem grijă să nu ne pierdem pe noi înşine în acest proces.

Cei care te iubesc îţi vor accepta eul autentic.

De asemenea, dacă încerci să te schimbi în mod constant, încrederea în propriile puteri va începe să şubrezească.

5. Fericirea ta

Există perioade în care teama de singurătate este mai mare decât dorinţa de fericire autentică.

Ca rezultat, rămânem blocaţi într-o relaţie de cuplu distructivă sau din care nu mai avem nimic de învăţat.

Poate că ar trebui să ne reamintim că este alegerea noastră să nu ne facem viaţa mizerabilă.

Putem renunţa la orice relaţie de cuplu atât timp cât aceasta ne sugrumă dreptul la fericire fie că este pe termen lung sau scurt.

Dacă te simţi tristă sau nefericită, întreabă-te de ce, iar dacă în răspunsul tău este inclusă şi relaţia ta de cuplu, atunci pătrunde mai adânc în acest subiect.

6. Relaţiile importante din viaţa ta

Prietenii buni sunt greu de găsit, iar dacă ai câţiva prieteni adevăraţi, atunci nu renunţa la ei pentru o relaţie.

Orice partener care îşi doreşte să renunţi la prieteniile tale pentru el este egoist şi controlant.

O relaţie de cuplu sănătoasă întotdeauna va lăsa loc şi pentru prieteniile tale.

Aşadar, este un semnal de alarmă dacă partenerul tău încearcă să te izoleze de prietenii şi de familia ta.

7. Puterea de a lua decizii.

Gândeşte-te că puterea de a decide este precum un muşchi care slăbeşte dacă nu îl foloseşti prea des.

Cu cât ne vom lăsa partenerii să decidă mai mult pentru noi înşine, cu atât ne va fi mai dificil să ştim ce vrem cu adevărat.

Acest lucru nu înseamnă că trebuie să decidem totul singuri (de-asta ne aflăm într-o relaţie de cuplu!), însă este necesar să fim conştienţi de ceea ce ne dorim cu adevărat înainte de a fi de acord.

Aşadar, orice relaţie de cuplu poate trece adesea de la limita echilibrului la cea a dezordinii emoţionale.Tocmai de aceea este indicat să observăm, din când în când, care este atitudinea noastră în faţă schimbărilor prin care trecem.

sursa: http://www.damaideparte.ro/

3 aspecte esenţiale în relaţiile de cuplu

1. Relaţia nu este despre perfecţiune, ci despre acceptare 

Relaţia de cuplu nu seamănă cu poveştile nemuritoare citite în copilărie şi nici cu ce am văzut în filmele sau desenele animate cu super-eroi. Da, am fost învăţaţi să trăim cu o tendinţă permanentă spre perfecţiune şi atunci am creat super-eroi, prinţi şi prinţese care nu există decât în imaginaţia noastră. 

Relaţiile sunt pentru a fi trăite, nu comparate sau gândite. Fiecare relaţie e unică, de aceea e inutil să compari cu ce a fost sau cu ce ţi se pare că au alţii. 

În realitate suntem oameni, cu calităţi şi numeroase lucruri de învăţat pe care le numim “defecte”. Aşa că dacă încă aştepţi să fii perfect(ă) pentru a avea o relaţie sau aştepţi partenerul “perfect”, s-ar putea să treacă viaţa pe lângă tine şi să nu-i trăieşti experienţele inedite. 

Astfel, poţi continua să-i cauţi defecte partenerului, să i le evidenţiezi zilnic sau să alegi să priveşti dincolo de ceea ce “se vede” şi te deranjează. S-ar putea să descoperi că totul ţine de unghiul din care priveşti şi din care mintea ta etichetează un comportament. 

E ok să-i spui partenerului ce te deranjează, dar poţi să faci asta cu inima deschisă în acelaşi timp, fără scene de isterie? Dacă răspunsul este da, cel mai probabil relaţia voastră va trece la un alt nivel de profunzime; dacă răspunsul este “nu”, cel mai probabil va degenera într-un conflict interminabil care nu va aduce nimic bun,decât o stare de nelinişte şi angoasă. 

Pe scurt, cel mai simplu este să îmbrăţişezi şi să accepţi imperfecţiunile, atât pe ale partenerului, cât şi pe ale tale. Doar aşa veţi putea trece dincolo de personalităţile voastre şi să construiţi ceva puternic împreună. Însă nu uita că a-i accepta imprefecţiunile nu înseamnă să tolerezi orice, iar pentru asta trebuie să-ţicunoşti valorile şi puterea interioară. 

Adevărul este că nu eşti perfect. Şi nu este nici partenerul tău. Însă puteţi fi perfect imperfecţi împreună. (Arielle Ford) 

2. Relaţia este despre iubire, nu despre raţiune 

Cum se spune, “femeile sunt făcute să fie iubite, nu înţelese”. Sunt mulţi bărbaţi care caută să înţeleagă femeile din cărţi sau de la alţi bărbaţi mai experimentaţi cu femeile. Din punctul meu de vedere e o risipă de energie, întrucât femeia trebuie simţită, nu înţeleasă logic. 

Femeia nu e matematică să-i găseşti formula, femeia e pură poezie. 

Cum ai putea “rezolva” o poezie? 

Dar şi bărbaţii, la rândul lor, sunt făcuţi să fie iubiţi, nu modelaţi după chipul şi asemănarea femeilor. 

Dacă nu eşti dispusă să-l accepţi cu toate “defectele” care te scot din sărite (şi care au rolul de a-ţi arăta mai bine aspectele tale renegate), nu vei mai avea timp să-l iubeşti cu adevărat. 

Poate că nu el trebuie să se schimbe, ci atitudinea ta faţă de el. Iar asta ţine de nişte abilităţi specific feminine pe care şi eu le-am descoperit în timp, odată cu explorarea feminităţii mele. 

Spre deosebire de masculin, femininul e într-un continuu flux şi schimbare. Bineînţeles că femeia are nevoie ca bărbatul să ţină pasul cu ea în acest flux. Dar are nevoie şi ca el să fie suficient de bine ancorat pentru ca ea să nu îşi piardă echilibrul. Ca în dans. 

Cu cât va fi mai prezent şi mai centrat în prezenţa femeii, cu cât îşi va cunoaşte mai bine forţa interioară, bărbatul va putea face faţă fără nicio problemă fluxului emoţional al femeii, în loc să se sperie şi să “fugă” prin diverse modalităţi. (jocuri de calculator, tv, etc). 

Concluzia: suntem făcuţi să fim iubiţi, atât femeile cât şi bărbaţii. Însă până la iubire, experimentăm cam tot ce nu este iubire… 

3. Nu există reţete pentru relaţii fericite, există doar legi universale de care poţi ţine cont 

Probabil ţi-ai dat seama deja că nu există formulă magică sau reţetă care să-ţi garanteze o relaţie reuşită. Şi până la urmă ce înseamnă relaţie reuşită? 

Pentru fiecare înseamnă altceva, pentru unii poate însemna linişte, pentru alţii dinamism, pentru unii poate fi o ancoră de care au nevoie, pentru alţii un prilej de a se cunoaşte mai bine. 

Una dintre ele e legea polarităţii. Astfel, pentru ca o baterie să funcţioneze, e nevoie de doi poli diferiţi şi ca bateria să fie conectată la cei doi poli, pentru aputea genera curent electric. 

Astfel, dacă doi oameni sunt într-o relaţie şi ambii sunt în acelaşi pol, nu va exista pasiune şi atracţie. Dacă femeia nu e conectată la polul feminităţii ei şi bărbatul la polul masculinităţii, relaţia de cuplu nu-şi va putea îndeplini menirea, de a genera iubire profundă. Însă puţini oameni au descoperit pe pielea lor ce este feminitatea şi masculinitatea, majoritatea urmează modelele tradiţionale din familie şi societate… 

Pentru ca relaţia să poată funcţiona, e nevoie ca femeia să-şi cunoască bine feminitatea şi bărbatul masculinitatea. Iar aici, fiecare e singurul responsabil de energia lui. Abia apoi vom putea vorbi de energie de cuplu şi de iubire adevărată. Până acolo sunt doar proiecţii, ataşamente şi poveşti cu scenarii de telenovele. 

Căci ce poate fi o relaţie decât un drum spre cine eşti, spre iubire…un drum pe care îl parcurgi de mână cu cineva… 

de Adela Haru 

sursa: http://lifeinbalance.ro/

Exerciţiu practic de liniştire

Liniştea nu se poate dobândi fără ajutorul lui Dumnezeu. Liniştea este dependentă de credinţa în Dumnezeu, de nădejde, de smerenie şi de iubirea creştină. Toate practicile orientale care susţin că au aflat secretul liniştirii nu sunt decât minciuni şi înşelare. "Mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi, iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci" (Matei 24, 11-12). Orice aşa-zisă "linişte" care nu este de la Dumnezeu se bazează pe egoism, nu ţine cont de aproapele şi nu poate odihni în mod real sufletul, care este de la Dumnezeu.

Suntem neliniştiţi şi rătăcim cu mintea din momentul în care rupem legătura cu Dumnezeu. Cu cât petrecem mai mult în această stare, cu atât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu şi de noi înşine, lăsându-ne pradă gândurilor străine. Odată cu fiecare păcat, mintea se desparte de inimă, iese din comuniunea harică în care era cu Dumnezeu şi rătăceşte în afară.

Liniştea aparentă

Diavolul, care este izvorul neliniştii şi dascălul tulburării, se retrage cumva de la omul care se îndepărtează de Dumnezeu. Credinţele şi practicile orientale sunt străine de Dumnezeu, iar tot omul care ajunge să nădăjduiască în ele se îndepărtează de Dumnezeu.

Când diavolul se retrage, omul se bucură de o linişte aparentă care face mai mult rău. Simţind o oarecare uşurare, omul continuă să meargă pe calea cu pricina, chiar dacă aceasta îl îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce simte atunci omul nu este linişte autentică, căci ea nu vine de la Dumnezeu, ci de la diavol, care caută să ofere mici "mângâieri" celor care stau departe de Dumnezeu, robi ai unor practici înşelătoare, străine de Adevăr.

Vraja practicilor orientale

Practicile orientale, străine de dreapta credinţă, îşi găsesc suficienţi adepţi în poporul apăsat de singurătate, nervozitate şi depresii. Afundat în noianul păcatelor, omul caută scăpare oriunde. Atunci, vai celui care nu are un povăţuitor care-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Locuri retrase, muzică ambientală, beţişoare parfumate, îmbrăcăminte lejeră, tehnici şi exerciţii fizice, părăsirea credinţei creştine în rostul omului şi existenţa lui Dumnezeu, încredere în puterile personale şi meditaţie la lucruri închipuite, aceste lucruri sunt cerute de "maeştrii" orientali care promit dobândirea liniştii.

Ce se cere apoi? Imaginaţie, precum reiese din sfatul "maestrului": "Respiraţi adânc şi, cu fiecare inspiraţie, imaginaţi-vă cum liniştea şi armonia vă cuprinde fiecare celulă, energie, atom şi structură a corpului. Apoi, imaginaţi-vă o lumină albă cum vă străbate întreg corpul, din creştet până la vârfurile picioarelor, şi cum se scurge până în centrul Pământului, culegând iubirea Mamei şi, apoi, mergând pe o curbă imensă pe liniile câmpului magnetic, până în ultimele straturi ale ionosferei şi cum intră, din nou, prin creştetul capului."

Cât despre imaginaţie, Părinţii Bisericii sunt categorici, precum este şi Sfântul Ioan Scărarul, care zice: "Imaginaţia este amăgirea ochilor în gândirea adormită; imaginaţia este extazul minţii, al trupului, în stare de veghe; imaginaţia este contemplaţia neîntemeiată." Pe scurt, imaginaţia este calea pe care circulă înşelarea.

Opreşte-te o clipă !

Din păcate, în loc să trăim noi în lume, lumea a ajuns să trăiască în noi. Lumea, cu toate promisiunile şi amăgirile ei, a ajuns să ne dicteze cum să gândim şi cum să trăim. Avem nevoie să ne trezim, să ne venim "în fire", precum fiul cel risipitor, şi să înţelegem că murim înainte de vreme, câte puţin în fiecare zi.

Oprirea, chiar şi pentru o clipă, ne poate fi de mare ajutor în acest sens. Oprind şuvoiul tuturor gândurilor şi acţiunilor noastre, riscăm să ne vedem pe noi înşine în faţa unui gol imens. Un gol de rost, un gol de cunoştinţă. Atunci, alungând frica, să ne punem întrebări de genul: Cine sunt? De ce sunt? Ce rost am? Ce fac acum? Ce fac de obicei? Până când? Şi, apoi?

Această oprire este recomandată de psihologi, de psihiatri, de maeştrii orientali şi de Părinţii Bisericii. Oprirea ne izbeşte de realitate. Din acest moment, însă, fiecare indică altă cale de urmat. Părinţii ne îndeamnă să cerem lui Dumnezeu luminarea minţii şi darul cunoştinţei, pentru a ne cunoaşte atât pe noi înşine, cât şi tainele lucrurilor din jurul nostru.

Exerciţiu practic de liniştire

Suntem neliniştiţi şi rătăcim cu mintea din momentul în care rupem legătura cu Dumnezeu. Cu cât petrecem mai mult în această stare, cu atât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu şi de noi înşine, lăsându-ne pradă gândurilor străine. Odată cu fiecare păcat, mintea se desparte de inimă, iese din comuniunea harică în care era cu Dumnezeu şi rătăceşte în afară.

Fiecare sfat evanghelic constituie un exerciţiu practic de liniştire. Aşez, spre exemplu, cuvintele de foc ale Mântuitorului: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce va urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 44). Nu este om care, împlinind cuvântul acesta, să nu dobândească liniştea.

Iertarea este o poartă sigură spre linişte. Iertarea implică dragoste şi smerenie, dragoste pentru cel care ne-a supărat şi smerenie pentru păcatele noastre cele netămăduite. Cugetele pline de dragoste şi de smerenie sunt însăşi liniştea mult căutată. Pe de altă parte, neiertarea aduce cu ea gânduri rele, mânie şi ură, iar mai apoi, deznădejde şi boli psihice, adică veşnică nelinişte.

Spovedania zilnică a gândurilor, către un om duhovnicesc, este o formă de smerenie. Un creştin rugător şi iubitor de Dumnezeu, mirean sau preot, va recunoaşte cu uşurinţă gândurile străine, care înşeală mintea şi tulbură liniştea sufletului.

În micuţa obşte a Cuviosului Iosif Isihastul se practică descoperirea zilnică a gândurilor, deşi stareţul nu era preot. Apoi, această practică a fost preluată de multe obşti duhovniceşti. Spre exemplu, în Mănăstirea Ormilia, din Grecia, maicile din obşte îşi descoperă zilnic gândurile către maica stareţă, care le îndrumă cu multă înţelepciune.

Apoi, paza continuă a gândurilor şi a mişcărilor inimii, discernerea lor, ferirea de orice gând străin de Dumnezeu şi rugăciunea de toată vremea constituie cea mai bună cale pentru păstrarea liniştii. Adevărata linişte a sufletului, adică pacea gândurilor şi odihna inimii, este unul dintre marile daruri ale Duhului Sfânt, dăruit numai acelora care Îl cunosc, Îl iubesc şi Îl slujesc pe Dumnezeu în mod constant.

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro

Uită-te în grădina ta!

Căutăm soluțiile în afară, prea puțin în interior. Ne uităm la grădina celorlalți, având impresia că legumele lor dețin un secret de sunt așa frumoase, iar proprietarii ne vor da pastila care să ne rezolve toate problemele. 

De câte ori nu ți-ai dorit să fii mai bun? Și nu mai bun decât tine, ci mai bun decât ceilalți. De câte ori nu ți-ai irosit energia vrând să rezolvi problemele altora și ignorându-le pe ale tale? Ai udat grădina vecinului și ai uitat să smulgi buruienile din fața casei tale. 

Am întâlnit mulți oameni care-și căutau scuze pentru nefericirea lor și arătau cu degetul spre trandafirii celorlalți. “Ca să reușești trebuie să ai relații”, “soluțiile la probleme nu le găsești așa ușor cu una cu două”, “eu n-am noroc.” Așa o fi? 

Puterea ta e în grădina vecinului. Tu i-ai oferit-o! 

De fiecare dată când te simți dezamăgit, trist, învins, ai cedat responsabilitatea ta celorlalți. Adică puterea ta e în grădina vecinului și tu aștepți să-ți dea ție roade semințele. Și adevărul este că ai pământ roditor, doar că nu poate să apară la exterior decât ceea ce ai semănat în interior. Așa că dacă fructele tale sunt acre, poate nu viața este responsabilă, ci semințele tale, cum îngrijești tu pământul și ce acțiuni ai făcut până la a gusta din roade. 

Pasul 1. Responsabilitatea 

Lasă grădinile altora. Nu te privesc și nici măcar nu știi prin câte au trecut ei până să vezi tu rezultatele. Cel mult, poți să-i întrebi ce semințe au plantat, cum și-au udat solul, ce îngrășăminte au folosit. Ca să poți înțelege ce au făcut ei bine, întâi trebuie să smulgi buruienile din rădăcini și să te simți responsabil pentru ce plantezi. Ce semeni, aia vei culege! 

2. Renunță la buruieni

Toate acele lucruri care nu te ajută, care te trag în jos și îți fură din energie și fericire sunt buruienile tale. Nu lăsa putreziciunile să-ți inunde grădina, căci după o perioadă va fi și mai greu de curățat și tu mai greu de bine-dispus. Iar prin asta nu mă refer numai la lucrurile exterioare ție. Începe curățenia din interior. Gândurile negative sunt cele mai infecte buruieni. 

3. Ai grijă de flori 

Deși câteodată ești posomorât și spui că nu ai flori, mai uită-te o dată în jur. Scrie-ți pe o foaie toți prietenii și oamenii pe care-i iubești. Dă-le un telefon. Întâlnește-te cu ei. Fă-le loc în viața ta. Caută să adaugi noi oameni pe listă. Dă-ți voie să-ți lărgești cercul de prieteni și inspiră-te de la ei, fă un schimb avantajos de energii înalte și motivați-vă reciproc. 

4. Fii recunoscător 

Fii recunoscător pentru fiecare colțișor ce-l vezi. Nu te mai uita după gardul celui de lângă tine și cască-ți ochii la ce se află fix în fața ta. Până când nu ești mulțumit cu bucățica ta de pământ, nu vei primi mai mult. Găsește firul de iarbă ce-ți aparține, copacul plantat de tine și comoara din interiorul grădinii tale. 

5. Alege 

Alege-ți cele mai bune semințe. Dacă îți dorești un cais, nu planta un măr. Vrei o viață după inima ta? Atunci alege-ți acele gânduri, emoții și acțiuni care să te conducă la ea. Dacă semințele tale sunt gânduri negative, critică și invidie, ăsta-ți va fi rodul. Dacă cultivi optimism, acțiuni benefice pe termen lung și recunoștință, vei primi exact ceea ce ai emis. Practic, vei recolta întotdeauna ceea ce ai semănat. Nici mai mult, nici mai puțin. 

6. Udă-ți pământul. 

Odată ce ai plantat semințele dorite, ai răbdare. Nu te aștepta să plantezi azi semințele unui pom și mâine să-l vezi de doi metri. Succesul cere timp, răbdare, perseverență și mici acțiuni repetate. Câteodată va veni o ploaie răcoroasă ce te va ajuta să crești, însă de cele mai multe ori, va trebui să te înarmezi tu cu ustensile și să-ți uzi propria grădină.

Viața ta nu se va schimba peste noapte, însă își poate schimba direcția într-o secundă. Nu te aștepta să apară minuni dintr-o dată, ci mai bine fă tu ca lucrurile să se întâmple. 

7. Culege-ți roadele 

După o perioadă te poți bucura de ceea ce ai plantat. Gustul vieții e dulce sau amar în funcție de semințele tale. Tu bucură-te oricum și ține minte că o poți lua oricând de la capăt. 

Tu ai grădina ta. 

Te interesează ce zice lumea? Ce crede X despre tine și cum te-a judecat Cutărescu? E treaba lor. Tu ai grădina ta. Unii oameni îți spun că nu poți, că e greu, că lumea asta e un loc primejdios? E grădina lor. Las-o în pace, căci e plină de buruieni. Înainte să te apuci să o cureți tu, uită-te în grădina ta. Oferă din preaplinul fructelor tale, lăsându-le celorlalți grădinari libertatea să învețe, să înțeleagă, să facă jocul după regulile lor. Învață-i cum să cultive, în loc să îi hrănești cu credințele tale. Oferă-le semințe, apoi lasă-i să și le crească singuri. E responsabilitatea lor. 

Ce vrei tu? 

Cea mai importantă întrebare este Ce vrei tu? Ce îți dorești cu adevărat? Cum vrei să fie viața ta, din interior spre exterior? Asta este grădina ta. 

Orice îți dorești, orice cauți și toate resursele alea de energie, putere, iubire și altele după care tânjești, se găsesc în magazine, doar dacă tu cauți hrană emoțională și spirituală crescută artificial. Cultivă tu ce vrei. Nu căuta prea departe fructele ce se găsesc doar în tine. E grădina ta! E responsabilitatea ta! 

Te îmbrățișez cu iubire şi lumină, Daniela

sursa: http://entuziasm.ro/

Rolul salvatorului. Sau cum să stai mai bine pe fundu` tău

Astăzi scriu despre rolul salvatorului și despre dorința oamenilor de a ajuta, de a fi generoși, chiar și atunci când ceilalți vor să fie lăsați în pace.

Vampiri energetici

Cu siguranță ai auzit despre vampiri energetici, care nu au nicio legătură cu Twilight, ci cu oamenii din jurul tău, care inconștient majoritatea, te lasă fără energie după o întâlnire, discuție, ceartă, îmbrățișare cu ei. Categoria de vampiri energetici care se plâng toată ziua de câte ceva o cunoști și tu și sunt ușor de identificat. Astăzi însă vreau să ne mutăm direcția spre un alt rol. Salvatorul. Și el fură energie cu carul.

Ai câteodată impresia că știi ce trebuie să facă o persoană? Dai adesea sfaturi, chiar și atunci când nu-ți sunt cerute? Vrei să schimbi viața oamenilor? Te enervezi când cineva este trist, îi merge rău și nu te ascultă pe tine și sugestiile tale de îmbunătățire? Atunci îi storci și tu de energie pe ceilalți, la fel ca și rolul victimei. Atâta că tu vrei să salvezi.

Pot să vorbesc cu lejeritate despre acest rol pentru că eu însămi l-am jucat la perfecție ani întregi. Nici măcar nu înțelegeam de ce unii prieteni mă evitau. Doar le voiam binele…(binele cui?)

La începutul carierei mele aveam impresia că dețin niște adevăruri ce trebuie să le afle toată lumea și implicit, să salvez pe toată lumea. La propriu. Aveam inconștient senzația că dacă salvez 90% din popor, o salvez pe maică-mea (dintr-o frustrare, că pe ea nu am reușit să o ajut), așa că făceam gargară cu pozitivisme și le scuipam pe alții, îi trimiteam forțat pe unii la psihologul la care eu mergeam, le dădeam în cap cu cărțile pe care eu le citeam. Dacă nu le citeau, nu-i problemă. Le povesteam eu ce îi poate salva din viața lor mizerabilă.

Când mi-a spus un om drag sufletului meu “Nu poți salva pe toată lumea”, m-am enervat. Îmi venea să-i dau în cap cu ceva, să se trezească. Cum să nu pot? TREBUIE să pot.

Atrăgeam în viața mea toți amărâții și loviții de soartă (și mă refer la viața personală acum), îndeosebi cei care-și jucau cu aceeași perfecțiune, rolul de victimă. Eu eram mama lor, a răniților. Abia așteptam să le pansez rănile, să le arăt eu cum se face și cum e bine. Bieții oameni nu știau cum să mai opună rezistență, iar eu nu mai știam cum să-mi cresc rezistența. La cicăleală. Hahaha! Acum îmi vine să râd, doar când îmi amintesc.

Nu e treaba mea!

După un timp, în care mi-am rezolvat și problemele cu maică-mea și dorința de a salva un trecut sărat de lacrimile ei, mi-am dat seama că nu pot salva 90% din popor, pentru că 90% nici măcar nu vor să fie salvați. De ce să-i chinui? De ce să le fur din energia lor? De unde știu eu rețeta perfectă pentru viața altuia, dacă nu-l întreb măcar “Mă omuleț, te pot ajuta cu ceva? “

Mi-am dat seama apoi, că nu e treaba mea. Pur și simplu am refuzat să mai joc rolul ăsta. A fost greu să mă desprind de el, mi-era drag. Și totuși, mi-e atât de bine când îmi văd de treaba mea și îi accept pe ceilalți exact așa cum sunt.

Dacă vrei să te ajut, da. O voi face. Orientându-ți atenția ta spre tine. Însă niciodată nu voi veni spre tine ca o atotștiitoare. Pentru că știu multe și nu știu nimic, iar cu siguranță nu înțeleg nimic din viața ta personală, decât dacă îmi permiți tu să mă descalț și să intru cu grijă în lumea ta.

Oamenii vor să fie ascultați

Adesea, intri cu bocancii în viețile oamenilor, doar pentru că experiențele tale de viață ți-au arătat alte hărți. Nu cere nimeni ajutorul, însă te frămânți cu sfaturi, sugestii și batiste, să salvezi omul de lângă tine. În traducere liberă, nu-l salvezi, ci îl faci un handicapat (căci dacă acceptă manipularea ta inconștientă, va reveni la tine mereu și nu va mai fi orientat spre interior), căci sfaturile tale se prea poate să nu i se potrivească, iar în anumite cazuri, el nu vrea să fie ajutat, ci ASCULTAT.

Intenția e bună. Realizarea e proastă

Intenția ta de a ajuta pe cineva este foarte bună. Felicitări! Realizarea poate fi proastă când el nu vrea să fie ajutat, ci ascultat, iar tu îți scoți pușca cu soluții și pastilele motivaționale. Îl poți enerva cel mult. Îl storci de energie, căci îl întorci din drumul lui, arătându-i cu mândrie cărarea pe care ai mers tu.

Majoritatea oamenilor, cum aud pe cineva că se plâng de ceva, ei au o soluție. Te-ai gândit o secundă măcar că persoana cu ochii în lacrimi are nevoie de o ascultare activă și atât? Desigur, nu trebuie să o dai în patetisme și să stai lângă ea până rămâi tu fără energie. Însă dacă nu ți se cere ajutorul, de unde pornirea asta de generozitate?

De ce vrei să ajuți?

Întrebarea care ți-o poți pune de fiecare dată când ai pornirea să întinzi o mână, este “De ce vreau să fac asta?” Nu cumva încerc să mă salvez pe mine? Vreau eu să mă simt mai bine și mai bun sau chiar are nevoie de ajutor cel de lângă mine?

Întreabă

O simplă întrebare poate face minuni. “Te pot ajuta cu ceva?” Sunt aici pentru tine. Te pot ajuta? Abia dacă celălalt spune da, întinzi mâna. Nu-l forțezi, nu-l smucești.

În primul rând că omul simte că-ți pasă. Apoi, poate alege. Are dreptul să spună “Nu ai cu ce să mă ajuți”, “Nu mulțumesc, voiam doar să mă asculți, să mă descarc” sau “Da, te rog ajută-mă, dă-mi un sfat.”

Realizează că joci un rol

Ca să te simți tu mai bine, să te simți util, important, etc, ai nevoie de victime pe care să le scoți din mocirlă. Conștientizează că e un rol și atât. Observă-te când încerci să faci asta și observă oamenii din jurul tău. Le dai într-adevăr speranță și îi ghidezi spre ei înșiși? Sau calci în viața lor și îi ghidezi pe drumul tău? Le dai energie sau le-o iei?

Lasă deoparte revolta

Când oamenii sunt nefericiți sau fac greșeli (din punctul tău de vedere), când ți se pare că lucrurile nu merg bine în țara asta, când știi exact ce ai face tu în locul altora, oprește-te! Observă-te și atât. Lasă revolta exterioară și analizează ce anume din interiorul tău a răscolit? Cum te-ar salva pe tine, dacă ai salva ceva din exterior?

Nu e vorba despre ei, nici despre condițiile meteo. E vorba despre tine.

Ce faci când atragi victime?

Dacă le atragi foarte des, înseamnă că și tu ai un rol pe care-l joci cu măiestrie. Ce rol să fie oare?

Când te-ai săturat să salvezi populația planetei, poți alege să-i asculți, să-ți oferi ajutorul, cu conștientizarea că îți poate fi refuzat și să îi privești cu iubire și compasiune. Atât. Restul nu e treaba ta.

Ca să nu te simți epuizat lângă oamenii care se plâng, poți alege să faci doi pași în spate (fizic), să rămâi centrat în interiorul tău sau să pleci de lângă ei.

Stai pe fundul tău

Fiecare om are profesorul lui. Indiferent că este vorba despre o experiență, o emoție, un viciu, fiecare moment are ascuns în el un mic guru. Lasă oamenii să-și descopere singuri învățătorul și nu sări pe ei cu manualul tău.

Evită să încurci oamenii. Unii vor și trebuie să experimenteze suferința. Alții vor și trebuie să experimenteze drama. Sau din contră. Cine ești tu să le spui ce și cum să trăiască?

Doar pentru că am reușit într-un anumit domeniu, asta nu ne dă dreptul să-i forțăm pe ceilalți să aibă aceleași rezultate ca și noi. Lasă-i liberi!

Ce faci cu salvatorii

Dacă ai prin preajmă un om care-ți dă non-stop sfaturi și îți bagă pe gât soluții, spune-i sincer ce simți. Spune-i că apreciezi ajutorul lui și chiar e important pentru tine (ca persoană), doar că acum ai nevoie de spațiu și timp să te gândești tu și să alegi TU cea mai bună variantă pentru tine.

Cum ești tu, ce vrei tu, cine ești tu

Asta contează. Cine ești tu? Ce îți dorești tu de la tine și de la viață? Ce anume te deranjează la ceilalți și în ce măsură se regăsesc acele caracteristici în tine? Ce părticică din tine vrei să o salvezi? Privește-o în ochi și învălui-o în iubire.

Cum îți păstrezi energia

Cred că există oameni care ne sug din energie și fiecare om la un moment dat este un mic vampir, fără să vrea. Însă dacă tu știi cine ești și rămâi centrat în interiorul tău și e pace la tine, energiile celorlalți n-au cum să te pătrundă. Atunci când ești afectat de energiile celorlalți, ai și tu de învățat o lecție.

Când în interior e liniște, afară poate să fie furtună, că tu ești calm și zâmbești în mijlocul tunetelor. Așa că nu da vina pe vampirii și energie. Te storc, doar dacă ai și tu un rol complementar. Și atunci, ambele tabere au ceva de învățat. Pe cont propriu, în interior.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

sursa: http://entuziasm.ro/

Până la urmă, banii aduc fericirea?

Cu toate că fericirea este încadrată în categoria conceptelor abstracte, pentru mulţi dintre noi ea capătă adesea valenţe materiale. 

Amintiţi-vă când aţi afirmat ultima dată: 

“Când voi avea casa mea, voi fi cu adevărat fericit”, 

“Nu am niciun dubiu că voi fi fericit după ce îmi voi plăti datoriile” 

sau 

“Voi cunoaşte fericirea când voi avea afacerea mea”. 

Dacă “banii aduc fericirea”, atunci de ce tot simţim că fericirea ne scapă printre degete? Poate că mulţi dintre noi citim acest articol de la biroul propriei firme. Sau din camera de zi a casei noastre de vacanţă (a doua la număr). Am putea afirma că dorinţele noastre au fost bifate şi că suntem în rândul persoanelor “realizate”. Cu toate acestea, de ce simţim în continuare un gol interior? De ce trăim cu impresia că am ratat adevărata definiţie a ceea ce înseamnă fericirea cu adevărat? Poate că unii dintre noi am făcut anumite erori. Poate că fără să ne dăm seama am confundat fericirea cu o stare de confort. Cu siguranţa financiară sau cu controlul pe care îl exercităm asupra celorlalţi. Sau cu vacanţele în destinaţii exotice care încearcă să eclipseze orele în care stăm peste program. Într-adevăr, poate fi vorba de o eroare la mijloc. Însă cu siguranţă ne putem “îndrepta” comportamentul prin reîntoarcerea către propria fiinţă. În momentele în care suntem stăpâniţi de nevoile de bază, nu putem trece “dincolo”, în locul din interiorul nostru care are nevoie de îngrijire. Ci rămânem în planul cel mai concret, în locul în care mâinile muncite reprezintă o garanţie. Am observat că nimeni nu poate fi învinovăţit din aceste puncte de vedere. Cei care consideră că banii aduc fericirea trăiesc cu profundă convingere că trebuie să muncească pe rupte pentru a-şi vedea scopul îndeplinit. Nu se ştie câţi ajung să simtă ce este fericirea deoarece în goana după bani, îşi pot sacrifica sănătatea şi chiar relaţiile. Iar pe de altă parte, cei care se bucură de un confort material, pot subestima adesea valoarea banilor. Pentru ei, fericirea este cu siguranţă în altă parte… 

Fără a încerca să iau partea vreunei categorii, vă voi prezenta 5 motive care ne arată, totuşi, că banii n-aduc fericirea: 

1. Atunci când ne orientăm întreaga atenţie asupra banilor, pierdem din vedere alte lucruri, activităţi sau evenimente care ne-ar face fericiţi. 

2. Cercul vicios: cu atât avem mai mult, cu atât tânjim după mai mult. 

3. Pe măsură ce cumpărăm din ce în ce mai multe obiecte, observăm cât de puţin le folosim. 

4. “Mai mult” nu înseamnă întotdeauna “mai bine”. 

5. Fericirea nu poate fi cumpărată din niciun magazin. 

Şi dacă tot vorbim despre valoarea materială a fericrii, cred că fericirea este “la reducere” în fiecare zi. 

50%, 70%, poate chiar 90%. 

Şi mai cred că reducerile sunt atât de mari pentru a-i determina pe oameni să deschidă ochii, să privească şi în vitrina ei şi să vadă cât de palpabilă este. Sincer, nu. 

Nu contest că banii reprezintă un mijloc care ne-ar oferi câteva indicii despre fericire, însă consider că adevărata fericire, cea după care tânjim, nu poate fi cumpărată. Ea este acolo, lângă noi, în fiecare zi: în căldura unei imbrățișări, în seninătatea chipurilor noastre, în soarele care anunţă încă o zi bună. 

Voi ce părere aveţi? 

sursa: http://www.damaideparte.ro/

Viaţa noastră are un singur scop…să dea viaţă, dar pentru asta trebuie să învăţăm să ne simţim vii mereu!

Unde ne este viaţa? ne întrebăm de multe ori de parcă viaţa ar fi un obiect preţios pe care îl punem bine, sau la păstrare, un obiect pe care nu trebuie să îl pierdem şi de care trebuie să avem mare grijă, dar pe care să nu îl folosim. Avem senzaţia că viaţa ne este dată pentru ca eventual să o punem la ciorap sau la bancă, pentru a o trăi dar nu acum ci mai încolo când suntem pregătiţi sau când avem mai mare nevoie şi uite aşa uităm să ne trăim viaţa şi ne lăsăm în schimb trăiţi de tot felul de angoase şi frici, care în loc să ne dea viaţă ne-o răpesc picătură cu picătură şi ajungem să o pierdem mai înainte să fie a noastră cu adevărat. Alţii se poartă cu viaţa cam cum se poartă cu cheile de la casă sau de la maşină pe care le aruncă la întâmplare, uitând că la un moment dat vor avea nevoie urgentă de ele. Îşi ignoră viaţa pur şi simplu, considerând că li se cuvine să o aibă şi să facă cu ea ce vor şi ce cred de cuviinţă. Astfel de oameni riscă să rămână fără viaţă tocmai când au mai mare nevoie de ea, căci viaţa, ca orice fiinţă dacă vede că nu este băgată în seamă pleacă la alţii care ştiu să o preţuiască mai bine şi uite aşa ajungem nişte fantome fără viaţă în propriile trupuri, care uită de ce s-au născut sau de ce mai trebuie să se trezească dimineaţa. 

Mai sunt şi oameni care se poartă cu viaţa cam cum se poartă un copil cu cel mai dorit dar, pe care îl găseşte în fiecare dimineaţă sub bradul veşnic verde. Pentru ei viaţa este o bucurie trăită mereu cu zâmbetul pe buze şi cu nările pline de aromele de cozonacii copţi de mama. Ei sunt cei care reuşesc să nu se supere pe viaţă şi pe Arhitectul ei atunci când darul este neaşteptat sau nu este ceva la care s-ar fi gândit. Ei ştiu că la urma urmelor un dar este un dar, este un gest de iubire şi de devotament, de grijă şi afecţiune şi de aceea ştiu să spună mulţumesc pentru tot ceea ce primesc de la viaţă. 

Fiecare are propria strategie conştientă sau nu, de a se raporta la propria viaţă, la firul aparent nesfârşit de clipe pe care le avem de petrecut pe acest pământ. Ea nu ne este dată pentru a o păstra, dar nici pentru a o pierde, ea ne este dată pentru că în fiecare moment cu fiecare respiraţie să ne simţim vii, ne este dată pentru a învăţa să ne regăsim în ceilalţi fără a ne anula identitatea, pentru a sărbători diferenţele şi asemănările, pentru a ieşi în întâmpinarea celor din jur cu un zâmbet şi o vorbă bună, cu o îmbrăţişare şi o privire plină de iubire şi compasiune. 

Aşadar unde ne este viaţa aceasta pe care unii o văd ca un şir de întâmplări fără logică, alţii de lecţii fără profesor, un şir de pedepse sau de binecuvântări, un şir de daruri sau un şir de frustrări, fiecare după posibilităţile egoului? 

Viaţa este acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Viaţa fiecăruia dintre noi este în ceilalţi, căci fiecare cuvânt spus şi faptă împlinită, fiecare gând şi fiecare sentiment plecat din noi spre ceilalţi, este ca o transfuzie de viaţă. Viaţa noastră ajunge să atingă alte vieţi şi când atingerea este una de bucurie, şi viaţa noastră se împlineşte prin împlinirea pe care o aduce. Nu vă mai căutaţi viaţa în rezultate, succese, eşecuri, conturi, diplome, ierarhii, căutaţi-vă viaţa acolo în ceilalţi, dacă vreţi să ştiţi cum mai este viaţa voastră priviţi în ochii oamenilor pe care îi întâlniţi azi… dacă ochii vă vor zâmbi înseamnă că aţi făcut ce trebuie cu viaţa voastră…dacă întâlniţi priviri indiferente sau reci să ştiţi că ar fi cazul să vă treziţi şi de data asta ar fi cazul să vă treziţi la viaţă! Dansaţi, cântaţi, lucraţi, gândiţi,rugaţi-vă ca şi cum aţi face-o pentru cea mai dragă fiinţă din viaţa voastră şi veţi simţi că nu v-aţi născut degeaba! 

Viaţa noastră are un singur scop…să dea viaţă, dar pentru asta trebuie să învăţăm să ne simţim vii mereu! Este momentul să ne dăm seama că dacă iubim viaţa, viaţa ne va iubi întotdeauna! 

sursa: astrosofia.ro

Suntem Iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.” – Profetul

Când începi să te crezi infailibil și te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant și ridicol în bară. Da, eșuând lamentabil ca ultimul dintre începători în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are și el mândria lui și începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veșnicia șansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-și inconștient, ca la păcănele, fiecare bucățică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credința imposibil de zdruncinat, cum că norocul și dragostea le primim condiționat. Și, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viață de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare grație depinde de știința noastră, consecventă în a mulțumi proniei pentru tot, și de bucuria cu care știm să împărțim Iubire, din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puțin binecuvântați ca noi.

Însă văd în jurul meu ființe care-au uitat să mulțumească Cerului pentru o sănătate splendidă, așa că și-o riscă inconștient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem.

Ori exemplare de-o rară frumusețe exterioară, etern nemulțumite de înfățișarea lor fizică, excepțională altfel.

Văd oameni bogați făcând slalomuri uriașe, excesiv de riscante, pentru a-și umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt.

Privesc spre semenii mei cu familii frumoase ce părăsesc regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont.

Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici și nedemni peste prea multe destine, oameni care ar putea naște doar zâmbet în jur, și care nu găsesc oportun să declanșeze în viețile ce depind de ei mai nimic în afara lacrimilor.

În mintea mea, cu toții au uitat, ori nu mai înțeleg, în ce colț din existența lor sălășluiește Dumnezeu. Și că Dumnezeu e Iubire. Și că Noi suntem Iubire, după chipul și asemănarea Lui. L-au pierdut și s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă și bunătate pentru ei și pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forță brută siluindu-și, în primul rând, propriile lor existențe, transformând astfel un drum inițial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit și asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietrește inima și întunecă rațiunea. Naște distrugere și populează coșmarurile din nopțile înstelate. Lipsa dragostei ucide bucuria de-a trăi, ucide fericirea de-a ridica oameni de zăpadă și de-a mângâia primul ghiocel. Omoară visuri și speranțe. Alungă curajul.

Oamenii lipsiți de fericire învață la schimb ura și-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, așa cum, seara, copiii cuminți spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă și dragoste.

Oamenii neiubiți sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc și faimă ar avea.

Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Și numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiți-i!

 de Carmen Voinea Raducanu
sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Cred că cineva, acolo sus, mă iubește și îmi călăuzește toate drumurile!

Drumuri, multe drumuri...

Viața înseamnă drumuri lungi și întortocheate, cu multe bariere, cu multe intersecții, cu străzi închise, rute ocolitoare și tunele extrem de întunecate. Poate fi vorba de drumuri drepte sau de curbe periculoase, de prăpăstii, de drumuri prăfuite care nu duc nicăieri, de drumuri lungi și obositoare, de drumuri periculoase sau de drumuri-labirint în care ne pierdem fără să știm și în care rătăcim multă vreme până ajungem la prima ieșire.

Nu știu dacă pe drumul vieții găsim autostrăzi. Viteza ar fi prea mare ca să mai simțim ceva, orice.

Am străbătut multe dintre aceste drumuri și cred că cel mai tare m-au încurcat intersecțiile. La naiba, sunt atât de multe! Te gândești, speri la un moment dat, că acestea se răresc după un timp, dar mergând tot înainte ele continuă să apară. Din ce în ce mai multe. Din ce în ce mai complicate. Aș spune să nu te grăbești să alegi încotro vrei să schimbi direcția, însă e timpul cel care nu îți permite “luxul” ăsta. Ce nedrept!

Am amețit învârtindu-mă în cerc în același labirint.

Am transpirat și m-am umplut de cenușă pe drumuri prăfuite de timp.

Mi-am pierdut răbdarea așteptând în fața unor bariere care nu s-au mai ridicat.

Mi-am pierdut timp și energie mergând pe drumuri închise fără ca nimeni să mă atenționeze spre ce mă îndrept.

Am ocolit, am căzut în prăpăstii din care cu greu am ieșit la suprafață, am orbecăit prin întunericul tunelelor, am mers cu viteză prea mare și m-am accidentat, apoi am încetinit și uneori, m-am și oprit. M-am oprit să-mi șterg sudoarea, să respir o gură de aer proaspăt, să mai privesc spre cer ca să găsesc speranță. M-am oprit ca să văd ce n-am văzut, să aud ce n-am auzit, să iubesc ce n-am iubit.

Acum, pornesc din nou la drum cu inima îmbrăcată în curcubeu. Nici ploaia, nici vântul, nici iarna nu-mi pot pune piedică. Cred că cineva, acolo sus, mă iubește și îmi călăuzește toate drumurile! Altfel, habar n-am cum aș fi putut să ajung până aici…

de Iustina T. ©

momenteinviata.ro

Cum ne apărăm de facebook

Facebook-ul ştie că ne poate influenţa stările de spirit, emoţiile şi implicit deciziile. Are o putere pe care noi i-o acordăm, prin liberul şi nesilitul acces la reţea, dar pe care nu putem să i-o şi retragem aşa de uşor cum am vrea. Nu suntem într-o relaţie de egalitate. De ce? Pentru că există o anumită adicţie, sigur nimic absolut, nimic ireversibil, dar o greutate de a părăsi reţeaua odată ce ai intrat în ea şi ai dat de gustul ei, chiar dacă simţi că nu e totul în regulă. Spuneam că facebook-ul ştie că ne are, oarecum, la mână. Ne-o şi spune, dând la iveală un studiu în care a modificat news feed-urile ca să vadă ce reacţie stârneşte. 

Iar noi ştim că el ştie puterea lui asupra noastră, şi el ştie că noi ştim că ştie. Dar nu se opreşte nimeni, nu părăseşte reţeaua, în afară de câţiva paranoici care visează numai la teoria conspiraţiei, şi care ne tot previn de pericol prin mesaje pe bloguri personale sau chiar pe facebook. Continuăm să dăm like-uri, să postăm selfie-uri, să punem link-uri (ah, câte englezisme pot să existe într-o singură frază!) să ne certăm în comentarii care mai de care mai deştepte. 

Deocamadată însă, cred eu, putem sta liniştiţi. Suntem manipulaţi, dar grijile lor sunt comerciale, nu vor decât să ne ia banii, mai exact spus să-i câştige prin intermediul nostru, nu îi interesează sufletele noastre, nu îi interesează sufletele în general. Asta înseamnă că manipularea lor are limite. Cum ar putea întrebuinţa în studiile ştiinţifice un asemenea concept, precum cel de „suflet”, atât de vag, de versatil, iar pe deasupra complet irelevant pentru psihologia socială pe care o studiază pe seama utilizatorilor? Ei da, uite, „utilizatorii”, adică noi, cei din reţea, suntem o chestie foarte faină, se pot face studii foarte eficiente pe seama noastră şi spre binele lor. Pentru că facebook-ul pune în mişcare o armată de specialişti în ştiinţele socio-umane ca să afle cât mai multe despre noi, utilizatorii de zi cu zi ai reţelei. 

Ei nu prea au treabă cu sufletele. Acestea nu îi interesează. Ele sunt, pentru decidenţii reteleleor de socializare, asemenea frunzelor căzute din copac pe care o maşină le calcă în drumul ei. Îi pasă şoferului de frunzele călcate? N-ar avea cum şi de ce. Nu le vede, nici măcar nu îl interesează existenţa lor. Înseamnă că situaţia e tragică şi trebuie să ne retragem imediat? Nicidecum. Căci responsabilitatea sufletului nostru nu e la conducătorii de la facebook, ci la noi. Dacă avem grijă de el, nu ni-l poate lua nimeni. 

Facebook face experimente psihologice pe seama utilizatorilor săi, aşa cum se vede de AICI

Asta înseamnă că suntem posibili cobai, într-o reţea de 1,2 miliarde de consumatori, un lucru care nu poate să te încânte peste măsură. Experimentul în cauză s-ar fi referit la contagiunea emoţională, adică la gradul în care emoţiile unora pot influenţa emoţiile altora nu numai în relaţionarea directă ci şi în sfera virtuală. Au descoperit că da, e posibil acest lucru, ne transmitem stările de spirit unii altora şi pe net, cu toate că eu cred că se ştia demult timp despre asta. Asta înseamnă că reţeaua nu este acel spaţiu neutru în care fiecare se exprimă aşa cum doreşte, pe care, cu naivitate, ni-l imaginam înainte. 

Putem înţelege de aici că există un preţ, uneori mare, pentru tot ce e gratis. Informaţiile pe care le primim sunt manipulate ca să creeze anumite stări, iar nu altele. Datele personale, la fel, ne sunt cunoscute şi pot fi utilizate în diverse feluri, pe care mai bine nu ni le mai imaginăm că mai cădem în vreo fandasie mai grea decât cele precedente. La fel, ne sunt cunoscute opţiunile politice, religioase şi de orice alt fel, căci expunerea lor este principala grijă a celor ce postează articole de opinie, ca şi ale celor care, cu mult zel, le comentează. Astfel că ajungem la o transparenţă tot mai mare, dar una în care mai mult noi suntem transparenţi faţă de ei (oricine ar fi aceşti „ei” interesaţi de viaţa, gândurile şi emoţiile noastre) decât ei faţă de noi. O mulţime de oameni, poate uneori rău intenţionaţi, au acces la ceea ce gândim şi vrem de la viaţă, cel puţin în maniera în care ne prezentăm aceste aspecte pe facebook. 

Ce poate strica reţeaua, ca să fie părăsită de oameni, astfel încât cei de la facebook să facă eforturi să o menţină în viaţă, chiar cu preţul manipulării conţinutuluipe care îl primim? Cumva teama că suntem manipulaţi, sau vreo altă frică de genul acesta? Chestiuni politice sau morale? Nu, ci mult mai trivială Invidie omenească, aşa cum se vede de AICI

„Suntem uimiţi de numărul mare de oameni care au rămas cu un gust amar din cauza Facebook-ului, invidia făcându-i să se simtă singuri, frustraţi şi furioşi” Prea multe ştiri pozitive ale prietenilor: că se distrează, că o duc bine trimiţând şi poze din concediu, chipuri zâmbind fericite din privelişti mirifice de pe mapamond, unde probabil nu prea ai şanse să ajungi, îţi vor stârni ciuda. Astfel, ţi se face lehamite, nu mai vrei să vezi asemenea orori, devii pesimist şi eşti gata-gata să îţi închizi contul. Iar ei tocmai asta nu vor.Dacă te pierd de client s-a zis şi cu biznisul lor. 

De aceea treaba lor este să ne facă să rămânem conectaţi. În facebook nu e chiar ca în viaţa reală, dar dacă începe să semene tot mai mult cu ea, de ce nu te-ai retrage? N-ajunge o viaţă naşpa, în care alţii sunt mai fericiţi decât tine, de ce s-o dublezi pe internet? Acolo măcar puteai să dai impresia că eşti altfel decât în viaţa reală. De aceea aş înclina să cred, în ciuda teoriilor conspiraţioniste, că facebook ne manipulează nu din cine ştie ce interese ascunse, ci pur şi simplu ca să-şi asigure succesul afacerii lor. Sigur că e mult mai banală explicaţia asta, n-am acces la date secrete, poate alţii ştiu mai bine ca mine şi de aceea se tem, dar aş zice că nu este obligatoriu ca întotdeauna să eliminăm bunul simţ când vrem să înţelegem ceva. 

Sigur că metodele folosite ca să rămâi conectat, nu vor putea fi întotdeauna cele mai cinstite. Sigur că, dacă pot fi câştigaţi câţiva bănuţi în plus, or să folosească diverse metode de manipulare. Este evident că nu s-ar da înapoi de la astfel de practici. Suntem preveniţi, da? Nimeni nu poate spune că n-a ştiut. Ne asumăm riscul de afi fraieriţi fără să mai murmurăm. Încercăm să ne descurcăm aşa cum putem. Punem în balanţă variantele şi vedem ce alegem. 

E bine să renunţăm la fb? Desigur, dacă ni se pare că gradul de manipulare este prea mare, sau că nu poţi face faţă tentaţiilor induse de el. Dar, atâta timp cât poţi alege ce materiale citeşti, ce postezi, ce prieteni ai, ce mesaje poţi transmite, cred că poţi suporta servituţile pe care le aduce. Mai degrabă m-aş gândi, referitor la pericolul facebook, la grijile interioare. E mai grav modul cum ne putem lipsi sufletul de cele ce i se cuvin decât neajunsurile pe care ni le provoacă facebook-ul. Că aproape de fiecare dată, sunt mai grave pericolele care vin din noi decât cele din afara noastră. 

Iar riscul cel mai mare se numeşte, după cum spune Radu Preda AICI ”. Să avem grijă la asta mai întâi de toate, iar restul se va aranja de la sine. 

E prea multă lume pe fb, pe net în general, ca să poţi să ignori un asemenea mediu. Suntem creştini, iar asta înseamnă că trebuie să vestim credinţa „la toate neamurile” (Matei 28, 19). Vom da socoteală de binele pe care am fi putut să-l facem şi nu l-am făcut. Credinţa poate fi vestită prin toate mijloacele, inclusiv pe facebook. Sigur că poate veni ca o tentaţie, deja în domeniul psihiatriei a apărut o nouă specializare, legată de adicţia la net. Dar dacă tot ne place pe net, atunci putem să facem şi lucruri bune, adică să vestim credinţa creştină, aşa cum putem şi cât putem. În acest sens vorbeşte şi părintele Constantin Sturzu AICI

Odată ce ne luăm măsurile de precauţie necesare putem să vorbim despre credinţă pe net, atât celor credincioşi, cât, mai ales, celorlalţi, cei ce formează grosul reţelei. Să nu uităm că noi avem să-L mărturisim pe Hristos că, dacă ne numim creştini, avem datoria să facem asta fără să ne încurcăm în diverse scuze şi lamentări. Dacă ne gândim bine vedem că nici apostolii n-au avut cele mai bune condiţii ca să poarte în lume vestea cea nouă. Nu ne comparăm cu ei în niciun fel, dar măcar îi întrecem la condiţii de lucru şi confort. Pe ei lumea îi omora, dar nu se lăsau doborâţi de nimic. Noi, în schimb, facem nazuri şi dacă ni se pare că mediul virtual ne manipulează. Eu zic că, dacă avem ceva de spus lumii, să o facem fără ezitare. 

de Paul Curcă

sursa http://www.crestinortodox.ro/

Sacroterapie - deblocare energetică

Orice acțiune are în spatele ei o motivație, un scop. Acțiunile dezordonate, fără scop ne poziționează în propria viață ca într-o barcă fără vâsle, care plutește în derivă. Uneori facem lucruri ciudate, de neînțeles, care au în spate motivații ascunse - pe care - atunci când pică jos măștile - greu ne vine să le credem și să le acceptăm. Dar, nu explicația psihologică face obiectul acestui articol. Conținutul, armonia sau dizarmonia gândurilor noastre în raport cu viața se reflectă fidel în faptele noastre.

Am văzut mulți oameni (chiar eu însămi am făcut-o ani la rând) care își trăiesc viața în derivă, fără nici un scop. Am mai spus-o, o repet - tot mai bine este să trăiești după scopul tău, decât să n-ai niciun scop în viață. Dacă nu ai niciun scop în viață, asumă-ți riscul (mult mai mare) al unei călătorii ce cuprinde destinații incerte pe care poate nu ți le-ai dorit niciodată. Chiar și atunci când urmărești o direcție se întâmplă să ai surprize…imaginează-ți ce se întâmplă când te afli intr-o barcă fără vâsle, plutind în derivă…

Refuzul de a vâsli echivalează cu refuzul de a-ți armoniza gândurile și de a le da un sens. Pe drumul dintre gând și faptă ne-am poticnit cei mai mulți dintre noi. Deși gândim frumos, nu știu cum se face, dar tot în derivă ne surprinde viața…pe unii dintre noi, firește…

Hai să vorbim despre acest lucru…

Neputința, neîncrederea în forțele proprii, refuzul de a acționa - vin din proasta gestionare a energiei conștiente. Pe parcursul unei zile, fiecare om are o energie conștientă epuizabilă. Consumând-o, organismul are nevoie de somn. Când te trezești, o iei de la capăt cu aceeași energie care se va epuiza într-o perioadă relativ scurtă. Ce faci cu această energie între două reprize de somn? Uneori o arunci pe fereastră, direcționând-o fără sens (ex o femeie care se gândește nonstop la un bărbat care n-o dorește în viața lui, își risipește singură energia vitală).

Și atunci, dacă îți arunci singură această energie pe fereastră, de ce te miri că nu-ți mai rămâne deloc pentru celelalte planuri ale vieții tale?...

Deci…între gând și faptă există un suport energetic EPUIZABIL. Dacă nu știi să-ți distribui conștient această energie, vei avea gânduri fără fapte sau fapte fără gânduri. 

Rugăciune pentru ca ceea ce gândim și făptuim să dea un sens armonios vieții noastre: DUMNEZEU ESTE PUTEREA MEA

de Alina Maria Albert (Neagu)

5 pași pentru a afla dacă înțelegi corect iubirea

1. Crezi că poți iubi pe altcineva mai mult decât te iubești pe tine?

Dacă ai răspuns afirmativ află că te înșeli. Este ca și cum ai crede că îi poți împrumuta cuiva mai mulți bani decât ai. Sau ca și cum ai crede că ai putea să îi întinzi 3 mâini de ajutor unei persoane care îți cere ajutorul chiar dacă tu ai doar două.

Nu poți să oferi mai multă iubire decât deții. Iar iubirea pe care o ai în tine poate fi ușor măsurată analizând felul în care te comporți și te iubești pe tine însuți.

Așa că dacă vrei să îi iubești mai mult pe ceilalți, ai de făcut un lucru foarte simplu: Iubește-te pe tine însuți, iar în relațiile tale cu ceilalți, aceștia din urmă vor simți iubirea care izvorăște din tine.

2. Poți suferi din iubire?

Dacă ai răspuns cu nu, te felicit. Din iubire poți doar iubi. Din iubire nu poți urî, din iubire nu poți suferi. Iubirea este cel mai înălțător sentiment din tot spectrul de sentimente. Atunci când în tine există iubire, rezonezi cu Însuși Dumnezeu.

Că poți suferi după ce în prealabil ai iubit este adevărat, dar asta nu mai are nici o legătură cu iubirea. Are legătură cu suferința. Ești liber să alegi sentimentul în care să îți trăiești viața. Poți trăi în iubire sau în suferință sau în orice altceva.

Ceea ce te invit să înțelegi după acest punct este faptul că iubirea nu dă niciodată naștere unor vibrații nedorite sau care ar putea fi caracterizate ca negative.

3. Ai nevoie de cineva pentru a-ți manifesta iubirea?

Dacă ai răspuns afirmativ, află că te înșeli. Iubirea pleacă de la general la particular. Se poate și invers, dar mult mai rar. Dacă înțelegi iubirea vei simți compasiune pentru toate ființele vii. Vei iubi natura în general. O viață trăită în iubire înseamnă că ești capabil să iubești un copac sau un fir de iarbă sau un țânțar, o muscă etc.

Ori cele enumerate mai sus există în permanență în jurul tău. Poți atinge iubirea prin tine însuți, iar mai apoi să o lași să curgă.

Iubirea nu este dependentă de prezența în viața ta a unei persoane de sex opus. Este adevărat că existența persoanei i-ar putea oferi iubirii deja prezentă în tine noi modalități de a curge. Asta nu înseamnă însă că pentru a manifesta iubire ai nevoie de un alt om. Tot universul îți stă la dispoziție pentru ca tu să ai motive să lași iubirea să curgă.

4. Dacă faci ceva contrar voinței tale spre plăcerea partenerului înseamnă că îl iubești?

Să faci ceva împotriva voinței tale înseamnă încălcare a libertății la care te lași supus. Aici intervine discuția referitor la acel „sacrificiu”. Este foarte populară expresia, mai ales în cazul despărțirilor: „M-am sacrificat pentru el, iar acum uite ce îmi face!”

Iubirea nu este sacrificiu și nici dependență de cel cu care te afli benevol într-o relație. Iubirea este sentimentul suprem care odată înțeles face din conflict și lipsă de armonie niște povești ale trecutului.

Nu te mai sacrifica, doar iubește. Asta te plasează în armonie cu tine în primul rând, dar și cu toate persoanele din jur.

5. Trebuie să primești mai întâi iubire pentru a răspunde și tu cu iubire?

Dacă ai citit până aici poți deduce că răspunsul corect la întrebare este: NU. Iubirea are o calitate importantă, și anume, ea este tot timpul necondiționată. Iubirea condiționată este o alăturare incorectă a doi termeni. Ceea ce este numit în general iubire condiționată se poate traduce ușor prin: șantaj, dependență etc.

Iubirea reală este asemenea unui izvor care curge necontenit în așteptarea drumeților însetați.

Izvorul nu se oprește din curs atunci când nu mai trece nimeni pe drum. El curge noapte și zi, revărsând aceeași apă limpede și rece excelentă pentru potolit setea.

La fel este și cu iubirea. Ea curge în permanență și nimic niciodată nu o poate condiționa.

de Cosmin Constantin-Cîmpanu

Prag de suportabilitate - într-o relaţie

Este cu adevărat minunat să iubeşti un bărbat care te iubeşte şi el la rândul lui - în felul său şi aşa cum ai tu nevoie să fii iubită. Însă e tragic să ajungi să investeşti toată iubirea şi toată energia în cineva care nu ţi se potriveşte. Ţinând cont de asta, care e pentru tine acel lucru peste care nu poţi trece? Un bărbat care te iubeşte prea mult? Un tip care te invită în oraş şi nu vorbeşte decât despre el? Dar ce zici despre unul care nu vorbeşte deloc? Sau unul care preferă să se uite la televizor şi la meciurile de fotbal decât să fie cu tine? Ce "calităţi" te fac să te cutremuri instinctiv? Că e zgârcit? Mincinos? Indiferent la orice? Gelos şi posesiv? Probabil mai atent cu alte femei decât cu tine, atunci când ieşiţi împreună? Sau poate e vorba de ceva mai puţin grav, care te deranjează în mod automat. E un tip minunat dar nu se controlează în exprimări?  Sigur că nu vrei să pari superficială, dar există acolo ceva mai profund care nu-ţi dă pace - şi, pur şi simplu, nu poţi să îţi dai seama ce anume încă. Poate că a părut perfect. Dar cu timpul a început să te calce pe nervi. 

Atunci când defectele de caracter şi de atitudine încep să te deranjeze atât de mult, asta se întâmplă deoarece - fie că îţi dai seama sau nu - începi să-ţi defineşti pragul de suportabilitate - sau, mai degrabă, îţi pui problema dacă poţi accepta şi merge mai departe cu ceva sau nu. 

În lumea afacerilor, asta se traduce prin acel termen sau condiţie nesupusă nici unei negocieri care, dacă nu este consimţită de către partea opusă ca atare, duce la anularea afacerii în cauză. Dar în relaţiile dintre doi oameni, identificarea unui asemenea punct poate aduce mult mai multe beneficii, pentru că te ajută să înţelegi unde a deraiat relaţia ta, ce anume trebuie să faci pentru a repara lucrurile, sau când să îţi iei adio deoarece, în ciuda faptului că tu ţi-ai dat tot interesul, situaţia rămâne una imposibil de salvat. 

Un punct de la care nu mai eşti dispus să negociezi este un prag pe care oamenii inteligenţi şi-l stabilesc, deoarece ei ştiu că atunci când eşti îndrăgostit, eşti capabil de multe prostii. Partea interesantă cu privire la plasarea acestor praguri, totuşi, ar fi aceea că ele nu sunt întotdeauna evidente la începutul unei relaţii. Legăturile afective necesită optimism, speranţă şi idealizare ca să se poată înfiripa. Din acest motiv, pot fi ignorate cu uşurinţă anumite semne importante de avertizare. 

Dacă nu îţi poţi defini eficient termenii înţelegerii, atunci te vei arunca singură într-un purgatoriu al relaţiilor. Iar asta, după cum arată şi cuvintele, nu este nici rai, nici iad. E doar o stare de fapt în care prezentul este lipsit de orice bucurie şi în care nu faci altceva decât să speri la un viitor mai bun. Purgatoriul relaţiilor nu te condamnă nici la nefericire veşnică, dar nici nu te eliberează pentru a avea o existenţă plină de bucurii. Nu înseamnă decât că viitorul tău va fi veşnic în balanţă.

Oare aşa vrei să trăieşti? 

De ce să nu-ţi doreşti să ştii foarte clar cum stau lucrurile în relaţia pe care o ai? Să ştii care sunt limitele până la care poţi merge, astfel încât să poţi face o schimbare în mod inteligent, înainte ca situaţia în cauză să devină un dezastru? Să ştii exact dacă problemele vin de la el sau de la tine? 

O definiţie mult mai nouă şi mult mai puternică a ideii de prag de suportabilitate: Un prag de suportabilitate este un acord nefavorabil sau rigid, pe care, odată reperat, îl poţi folosi ca pe un instrument pentru schimbarea în bine. Odată ce înveţi să negociezi o astfel de convenţie în viaţa ta sentimentală, vei ajunge într-o poziţie de reală putere personală şi vei putea să-ţi creezi fericirea pe care o meriţi. 

de dr. Bethany Marshall

Pentru că un om are dreptul să…

Octavian Paler spunea şi avea dreptate… “Am învăţat că atunci când sunt supărat am dreptul să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.”

Un om are dreptul să fie supărat, trist sau pesimist. Sunt zile în care să se dea jos din pat și să înfrunte o nouă zi, înseamnă mai mult decât se simte în stare să realizeze.

Un om are dreptul să fie atât de dezamăgit încât să își aloce o zi doar a lui în care să-și plângă singur de milă și abia apoi să meargă mai departe.

Un om are dreptul să tacă atunci când nu se simte pregătit să împărtășească lumii durerea lui. Are dreptul să tacă fără a fi considerat antisocial. 

Un om are dreptul să-și spună of-ul fără a se crede că pozează într-o postură de victimă.

Un om are dreptul să se apere atunci când este lovit fizic sau verbal. Are tot dreptul să o facă.

Un om are dreptul să nu fie de acord cu alți oameni. Un om are acest drept, dar abuzează de el atunci când jignește pe celălalt doar pentru că nu îl poate înțelege.

Un om are dreptul să viseze la o lume mai bună fără a fi privit ca un ciudat sau un idealist sau un naiv. Oamenii ajung departe atunci când au vise.

Un om are dreptul să nu fie în regulă din când în când sau să plângă, să fie naiv, obosit sau timorat. Are tot dreptul din lume să facă asta fără a-i deranja cu ceva pe cei din jur.

Un om are dreptul să se exteriorizeze și să-și mărturisească neîmplinirile, regretele sau dezamăgirile fără a fi privit cu coada ochiului sau arătat cu degetul.

Un om are dreptul să greșească, să se simtă vulnerabil, neînțeles sau uitat.

Astăzi am dreptul să fiu supărată pe oameni și dezamăgită de atitudinea lor. Am dreptul să mă plâng și să mă simt rănită. Am dreptul să fiu tristă și morocănoasă. Am dreptul să fiu și pesimistă. Astăzi. Am dreptul!

de Iustina Ţalea