Ce faci când nu ai chef să faci nimic?

Cu toţii avem zile în care suntem super motivaţi şi foarte productivi, şi zile în care nu avem chef nici măcar să ne ridicăm din pat. Nu avem energie nici să facem lucrurile pe care trebuie să le facem, d-apoi să facem şi altceva în plus. Ne simţim fără chef, fără motivaţie, fără energie să facem ceva. 

Ţi se pare cunoscut scenariul? Cu siguranţă ai trecut prin aşa ceva, cel puţin o dată în viaţă. 

Cred că, şi cei mai motivaţi dintre noi, au perioade în care nu au chef să facă nimic, şi se simt uneori blocaţi într-o anumită situaţie sau poziţie. 

Asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu noi, sau că nu suntem capabili să ducem la bun sfârşit ceea ce ne-am propus să facem. 

Mult timp m-am simţit rău din cauza că aveam impresia că nu sunt în stare să fac un lucru până la capăt, că nu sunt suficient de capabilă, dacă nu reuşeam să fac în fiecare zi tot ce îmi propusesem. 

Suntem bombardaţi din toate părţile de mesaje în care ni se spune că pentru a avea succes, trebuie să avem planuri bine puse la punct şi să ne ţinem de ele, să facem în fiecare zi tot ceea ce ne-am propus, şi să nu amânăm niciodată. Sau, am mai auzit ceva de genul că amatorii sunt aceia care îşi fac treaba bine atunci când se simt bine, iar profesionalii sunt aceia care îşi fac treaba bine indiferent de felul în care se simt. 

Poate aşa este. Însă, cu siguranţă fiecare profesional a fost mai întâi, un amator. Şi, consider că, oricât de profesionali am fi, suntem în primul rând oameni, şi avem dreptul, ca din când în când, să ne comportăm ca nişte fiinţe cu emoţii şi stări schimbătoare, să le acceptăm şi să nu ne mai învinovăţim pentru că le avem. 

Mi-a luat mult timp să înţeleg că nu e nimic greşit în a avea momente sau perioade în care nu mă simt motivată şi nu mă simt energizată să fac nimic. Nici natura nu este mereu “fericită” şi binevoitoare, şi ea are perioade când e însorită şi ne încălzeşte şi ne desfată cu calmul şi liniştea ei, şi are perioade când e “furioasă”, se dezlănţuie, distruge totul în calea ei. 

Trăim într-o lume a contrastelor; avem BINE, dar avem şi RĂU, avem CALD, dar avem şi RECE, avem LUMINĂ, dar avem şi ÎNTUNERIC. Nu se poate să fie una fără cealaltă. 

Şi cu siguranţă, chiar dacă poate nu înţelegem, e mai bine aşa. Dacă nu am avea întuneric, nu am aprecia aşa de mult lumina. Dacă nu am avea rău, nu am şti să apreciem binele. Dacă nu am avea perioade de “lipsă de chef”, nu am mai fructifica la maxim perioadele în care suntem plini de motivaţie şi energie. 

Nu e mereu uşor să ne păstrăm motivaţia, însă şi atunci când o pierdem, trebuie să conştientizăm, în primul rând, că este doar o stare trecătoare, că e doar temporar şi că asta nu înseamnă că nu suntem în stare să facem ceea ce ne-am propus, sau că nu vom duce lucrurile la bun sfârşit. 

Iată câteva lucruri de luat în seamă, atunci când simţi că nu ai chef de nimic şi că nu eşti motivată să faci nimic. 

1. Acceptă situaţia! Acceptă că asta simţi în acest moment, aceeptă-te cu imperfecţiunile tale, şi renunţă să te mai învinovăţeşti. Nu suntem perfecţi, suntem oameni cu toţii, şi avem şi momente de slăbiciune, şi cu toţii mai şi greşim uneori. Şi asta este chiar bine, cum altfel am învăţa dacă nu am face niciodată nimic greşit? Nu te învinovăţi! Acceptă-te aşa cum eşti, şi mergi mai departe! 

2. Ia o pauză! Atunci când simţi că nu ai deloc chef să faci nimic, că nu ai energie să te duci să faci piaţa, sau să mergi la sală, chiar dacă ştii că este important să faci aceste lucruri, permite-ţi să iei o pauză de la toate. Ai dreptul să nu faci ceva, dacă chiar nu simţi că ai chef şi energie în acel moment să le faci. Nu e capătul lumii dacă azi nu ai avut chef să faci curat în casă, sau să te duci la sală. Permite-ţi să iei o pauză, să stai să leneveşti, să te uiţi la un film, fără să te învinovăţeşti că azi nu ai făcut ceea ce trebuia să faci. Nici o problemă, vei face mâine, sigur vei fi în altă dispoziţie. 

3. Perseverează! Este normal ca motivaţia să fluctueze, azi ai mai multă, mâine ai mai puţină. Chiar dacă nu reuşeşti mereu să faci ceva cu o anumită constanţă, şi să realizezi tot ce ţi-ai dorit în timpul pe care l-ai stabilit, nu este nici o problemă, atâta timp cât nu renunţi la proiect. Dacă, de exemplu, vrei să urmezi o dietă, şi azi nu ai reuşit să te ţii de ea, nu este nici o problemă, mâine vei ţine din nou. E uman să greşim, dar important e să perseverăm, să nu renunţăm. E o vorbă: “Mai bine mai târziu decât niciodată.” 

4. Schimbă scenariul! Dacă te simţi blocat, şi nu ai chef să faci nimic, încearcă să schimbi locul de unde îţi desfăşori activitatea. Dacă nu îţi mai place să mergi la sala la care mergi, încearcă să mergi la alta. Schimbă mobila în cameră, dacă nu te mai simţi bine acolo, schimbă camera din care scrii, dacă acolo nu mai ai chef să o faci, sau ieşi în parc sau în aer liber să faci o activitate care îţi place. Schimbarea de scenariu va stimula creativitatea. 

5. Reaminteşte-ţi DE CE-ul. Cu siguranţă ai început să faci un lucru dintr-un motiv. Reconectează-te la acel motiv. Fă o listă cu motivaţiile tale, de ce faci ceea ce faci, şi atunci când simţi că nu ai chef şi energie să faci nimic, reciteşte acea listă. Asta te va face să te simţi din nou motivată. Şi chiar dacă nu te vei reapuca imediat de acel proiect, sau nu vei face imediat ceea ce îţi propusesei să faci în acea zi, îţi va da o stare de bine. 

6. Reevaluează! După ce te-ai uitat din nou pe lista DE CE-urilor, îţi poţi da seama că circumstanţele sau situaţia s-a schimbat şi că scopul sau proiectul la care lucrai nu mai este important. În acest caz, renunţă la el! Nu este nimic greşit să nu termini un proiect dacă realizezi că nu ţi se mai potriveşte sau nu se mai potriveşte cu noua direcţie pe care a luat-o viaţa ta. Te vei simţi mai puţin vinovată dacă vei renunţa la acel proiect, decât dacă încerci să îl continui, dar nu reuşeşti să o faci, din cauză că îţi lipseşte cheful şi motivaţia pentru el. 

7. Recompensează-te! Dacă într-o zi nu ai chef să faci nimic, şi totuşi te ambiţionezi să faci ceva, nu uita, când ai terminat de făcut acel lucru, să îţi oferi o recompensă. Ceva ce îţi place ţie, mers la un film, mâncat o prăjitură care îţi place, ieşit la un suc cu prietenii. Dacă tot ai făcut ceva ce nu aveai chef să faci, meriţi un premiu pentru asta, nu? 

Nu mereu ne simţim cu chef să facem ceea ce ne propunem să facem. Însă nu trebuie să ne învinovăţim de asta. E normal, avem dreptul să ne permitem şi să nu facem nimic din când în când. Nu se va întâmpla nici o nenorocire dacă, din când în când, ne comportăm uman! Suntem oameni, nu suntem perfecţi, şi este OK aşa cum suntem. Să ne acceptăm aşa şi să mergem mai departe! 

Tu ai zile în care simţi că nu ai chef să faci nimic? Ce faci atunci? Te motivezi să faci totuşi ceva, sau îţi oferi prilejul de a nu face nimic? 

Lasă-mi un comment mai jos şi zi-mi ce faci tu când nu ai chef să faci nimic. 

Mulţumesc! 

sursa: http://femeieimplinita.com/

Greutățile vieții pot fi depășite …

Când pierzi în viață, nu pierde și lecția pe care viața a vrut să ți-o dea. Invață din toate câte puțin și fă tot posibilul să aplici aceste învățăminte în viața personală și profesională. Nu putem asimila și nu putem trage concluzii din greșelile altora pentru că viețile noastre deși similare, sunt atât de diferite. Fiecare om are povestea sa de viață. Fiecare își cunoaște gândurile, sentimentele, visele, posibilitățile. Unde alții au dat greș, tu poți reuși, și reversul este valabil. Nu putem să luăm decizii pe baza a ceea ce au făcut alții înaintea noastră, însă putem avea în vedere riscurile la care suntem supuși, încercând astfel să găsim soluții și să fim oarecum pregătiți. Fiecare om trebuie să-și facă loc în lumea aceasta, să-şi găsească propriul drum. Uneori, poate fi mai anevoios, alteori mai scurt decât ne închipuiam. Important este să nu abandonezi în mijlocul pustietății, să te axezi pe ceea ce cunoști, pe ceea ce crezi că poți face și să treci la acțiune. Important este să știi cum să mergi mai departe după ce ai pierdut, după ce ai eșuat în viață. Important este ca acțiunile tale să fie în echilibru cu atitudinea. Potențialul uman este același pentru toată lumea. Sentimentul tău “Nu valorez nimic”, este greșit. Total greșit. Te minți singur. Cu toții avem puterea gândului - deci ce îți lipsește? Dacă ai voință, atunci poți schimba orice. Indiferent de natura dificultăților, indiferent cât de dureroasă este experiența, a ne pierde speranța poate fi cel mai mare dezastru al nostru. Găsește speranță în cele mai negre gânduri și concentrează-te pe lucrurile frumoase și plăcute care ți se întâmplă. Atunci când ne întâlnim cu mari tragedii în viață, putem reacționa în două feluri – pierzându-ne speranța și cedând unor obiceiuri autodistructive, sau alegând să le vedem ca oportunități de a ne găsi puterea interioară. Fericirea nu se găsește întotdeauna în urma căutării. Uneori apare când ne așteptăm mai puțin. Scopul în viață nu este să devii mai bun decât alt om, ci mai bun decât tine.

sursa http://anasstassya.wordpress.com/

Cauza nefericirii noastre de toate zilele

"Un optimist va vedea întotdeauna partea plină a paharului...un pesimist, partea goală"

Cu toţii ne dorim viaţă lungă plină de fericire. Fericirea este un must have indiferent de anotimp, de vârstă sau statut. Şi e normal să fie aşa. Cui îi place să fie nefericit? Hmmm…. ar fi câţiva, dar despre asta voi scrie într-un alt articol.

Cum spuneam, cu toţii ne dorim să fim fericiţi dar nu reuşim întotdeauna. Cu excepţia momentelor cu adevărat dramatice din viaţa noastră, când numai de fericire nu e loc, nu prea am avea motive să ne declarăm nefericiţi. Decât dacă înţelegem greşit ce înseamnă să fii fericit.

În primul rând nu trebuie să aşteptăm ca cineva să facă ceva pentru fericirea noastră. Pe mulţi îi aud spunând că abia aşteaptă să fie într-o relaţie ca să fie fericiţi. Din start omul cu care intrăm în relaţie primeşte o povară grea pe umeri, îl facem responsabil de fericirea noastră. Nu este! Fericirea nu vine adusă de cineva şi nici nu pleacă odată cu acel cineva. Fericirea depinde doar de noi. Noi decidem ce şi dacă ne face fericiţi. Putem să fim fericiţi şi singuri, chiar putem, dar numai dacă acceptăm că fericirea este o stare dependentă doar de acţiunile noastre.

Pentru fiecare fericirea înseamnă altceva, aşa că nu putem avea modele când vine vorba de fericire. Dacă pentru cineva fericirea înseamnă să călătorească şi să vadă lumea, asta nu înseamnă că dacă de mâine începem să călătorim vom exploda de fericire. Pentru fiecare dintre noi fericirea stă în altceva, se rezumă la altceva. Şi nu e greu să ne dăm seama ce ne face fericiţi. Fericirea este o stare de moment. Mulţi dintre noi ne aşteptăm ca fericirea să fie o exuberantă prezenţă de dimineaţa până seara.

Fericirea este aici şi acum. Este formată din momentele în care simţi că-ţi tresare inima, când te vezi cu cineva drag, când strângi în braţe pe cine iubeşti, când vezi ceva frumos, când guşti ceva bun, când primeşti un cadou, când eşti surprins plăcut, când îţi împlineşti un vis. Şi lista poate continua pentru că după cum vedem, fericirea stă în lucrurile simple care fac parte din viaţa noastră zi de zi.

Cine crede că fericirea înseamnă haine scumpe, genţi, parfumuri, plaje exotice, maşini scumpe şi câte şi mai câte astfel de lucruri se înşeală. Este adevărat că aceste lucruri ne înfrumuseţează viaţa, dar ne-o şi complică adesea, însă dacă nu avem linişte sufletească, nu ne putem bucura de nimic. Încercăm doar să umplem un gol păcălindu-i doar pe cei care ne invidiază pentru statusul fericit de pe Facebook. Dimpotrivă, cu cât este mai opulentă viaţa noastră, cu atât mai mare e nefericirea.

Suntem doar victimele unor campanii de marketing care doreşte să-şi vândă produsele şi să ne facă să ne dorim permanent mai mult, mai nou, la fel ca al lui x sau y. Căzuţi în capcana asta, alergăm în van după fericirea mult visată.

Fericirea înseamnă să oferi, nu doar să primeşti. Să te bucuri de binele altuia şi să ajuţi atât cât îţi stă în putere. Din puţinul tău. Să redai zâmbetul unui om aflat în agonie este un act de mare generozitate. Să-i oferi timp, dragoste, sprijin la nevoie, valorează mai mult decât orice ar putea să-i vândă societatea în care trăim.

Şi să nu uităm că suntem nefericiţi pentru că suntem atenţi numai la ce nu avem, la ce ne dorim şi uităm să ne mulţumim cu ceea ce avem deja. 

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Mașina, zona cu risc mărit de ceartă

Faptul că bărbaţii şi femeile văd lucrurile cu ochelari atât de diferiţi este lucru banal. Odată ce ştim asta, să ne resemnăm şi să facem ce-om putea mai bine, zic.

Oricum eu cred că, până la urmă, taman diferenţele astea ne fac să ieşim în câştig, căci de cele mai multe ori doar aşa reuşim să ne completăm cu succes. Suntem împreună yin şi yang, moş şi babă, pat şi patașon, tusea şi junghiul, pic şi poc, alb şi negru şi tot aşa o pot ţine până în zori.

Bărbaţii ştiu să facă anumite lucruri care implică sânge rece, informaţii, date, soluţii, planificare şi muşchi şi tehnică şi multe altele. Dar noi, noi suntem experte emerite în tot ce ţine de orice altceva. Avem la purtător sentimente, intuiţie, dublu topping de inimă şi skills-uri sociale şi asigurăm armonios restul vieţii pe pământ.

Şi trebuie totuşi să recunoaştem că există şi situaţii în care conflictul pândeşte pervers mai mereu din umbră, această bestie nesătulă. Şi mă gândesc că, dacă le scriem negru pe alb şi le arătăm cu degetul şi umblăm pe vârfuri mai ales în situaţiile astea, o să ne fie tuturor mai uşor. Şi poate reuşim să scăpăm de ceartă ca prin urechile acului.

Una dintre situaţiile în care poţi să faci pariuri eficiente despre cât de rău o să fie, chiar şi între oameni foarte civilizaţi, care au unul pentru altul sentimente puternice şi bune, este maşina. Cum te sui în ea împreună cu partenerul de sex opus, cum ai păşit într-un teren al pierzaniei, din care toată lumea are doar de suferit.

Într-o maşină o femeie nu face nimic bine. Nervii escaladează încă de la prima curbă. Ba nu, încă de la răsucirea cheii în contact, căci trebuia s-o lase mai mult înainte să pornească, că altfel omoară nu ştiu ce la maşină. Conduce ba prea repede, ba prea încet, ba prea aproape de ăla din faţă, ba prea pe două benzi, ba prea temătoare şi deci încurcă lume, ba prea smucită şi deci “nu-se-poate-să-fii-aşa-agresivă”.

Îi spune cum să ţină volanul, cum să îşi schimbe poziţia scaunului, vrea să ştie el dacă ea vede în oglinzi exact ce trebuie. Îi umblă la climă şi la muzică, apasă el pe ştergătoare, căci a văzut nu ştiu ce strop pe care ea nu îl bagă în seamă şi cine ştie ce dezastre pot ieşi de aici. În final, urlă ca ieşit din minţi de atâta teamă când ea are stop sau el crede că nu a văzut un pieton, deşi e zi lumină şi ea nu e chioară cu acte-n regulă.

În contrapartidă, dacă bărbatul conduce, femeia nu îşi vede de treaba ei şi are tot felul de păreri șoferistice, şi asta chiar dacă nu are carnet şi habar despre cum se ţine volanul. Nu contează, ea ştie şi el nu face bine. Se vede de la o poştă că e amator şi neatent. Îl învaţă pe unde să o ia şi mai ales unde să parcheze şi începe să palpite când el nu acordă exact câtă prioritate şi-ar fi dorit ea.

Bărbaţii au obsesia drumului cel mai scurt, femeile se mulţumesc doar cu traseele lor preferate. Bărbatul şi femeia au păreri diferite despre dimensiunea obiectelor din oglindă şi cum se regăsesc ele în viaţa reală. Nici măcar nu contează că amândoi reuşesc să ajungă în fiecare zi cu bine acasă, asta nu e o dovadă suficientă pentru partener încât să-şi vadă de treaba lui.

Faptul că modul de a conduce este total diferit naşte conflicte pe bandă, la fiecare pas. Ca să nu mai zic ce tămbălău iese când el bea 2 pahare de whiskey şi o roagă pe ea să conducă la întoarcere, maşina lui. Şi, deşi strada e goală, lui îi vine să-şi smulgă părul din cap de atâta îngrijorare şi obidă, căci femeia asta, ca toate celelalte, căci nici una nu e mai brează, riscă să facă mereu un accident.

Când mă sui în maşină, încerc să-mi pun armura, dar şi botniţa. Vreau să fie bine :))))) 

sursa: 121.ro

7 lucruri la care să nu renunți atunci când ești într-o relație de cuplu

Deşi mulţi dintre noi nu conştientizăm acest lucru, o relaţie de cuplu poate fi un factor principal de schimbare în viaţa noastră. Însă rămâne de văzut dacă această schimbare este una favorabilă sau din contră, ajunge la limita (auto)distrugerii. Indiferent în care dintre cele două categorii te încadrezi, îţi prezint 7 aspecte la care să nu renunţi atunci când eşti implicată într-o relaţie de cuplu:

1. Respectul de sine

Anumite relaţii de cuplu pot scoate la iveală cele mai frumoase părţi din fiinţa noastră la fel de bine cum altele ne pot determina să devenim nesiguri pe propriile forţe.

Dacă după o perioadă de timp observi că eşti mai puţin încrezător în propriile puteri decât la începutul relaţiei, atunci este timpul să analizezi propria relaţie de cuplu.

Psihologia cuplului susţine că o relaţie de cuplu sănătoasă ar trebui să ne ofere un fundament solid care să ne permită mai departe să explorăm lumea.

2. Independenţa personală sau financiară

Ştim cu toţii cât de minunat este să fim într-o relaţie.

Însă este întotdeauna important să ne păstrăm independenţa, cât şi să respectăm independenţa partenerului nostru.

Aşadar, nu uita să te întâlneşti din când în când cu prietenii tăi, să ai parte de activităţi care nu-l includ întotdeauna pe prietenul tău.

Independenţa într-o relaţie de cuplu este întotdeauna sănătoasă deoarece te ajută să îţi dai seama că eşti în acea relaţie pentru că asta îţi doreşti, nu pentru că asta trebuie.

3. Libertatea de a alege ce e mai bine pentru tine

Niciodată nu renunţa la libertatea sau la opţiunile tale doar pentru a-l face pe celălalt fericit.

Compromisul este important, iar o situaţie în care ambii parteneri au de câştigat este ideală, însă încearcă să conştientizezi dacă partenerul tău vrea să te controleze.

Dacă în propria relaţie de cuplu te confrunţi cu diferite comentarii răutăcioase legate de modalitatea în care te îmbraci, de felul în care găteşti sau de prietenii pe care îi ai, ai grijă să nu ajungi să faci ceea ce nu vrei să faci.

4. Nicio relaţie de cuplu nu ar trebui să-ţi ia dreptul de a fi tu însuţi

Este important să-ţi protejezi esenţa indiferent cât de mult îl iubeşti pe cel de lângă tine.

Cu toţii ne schimbăm într-o anumită măsură atunci intrăm într-o relaţie de cuplu, însă este ideal să avem grijă să nu ne pierdem pe noi înşine în acest proces.

Cei care te iubesc îţi vor accepta eul autentic.

De asemenea, dacă încerci să te schimbi în mod constant, încrederea în propriile puteri va începe să şubrezească.

5. Fericirea ta

Există perioade în care teama de singurătate este mai mare decât dorinţa de fericire autentică.

Ca rezultat, rămânem blocaţi într-o relaţie de cuplu distructivă sau din care nu mai avem nimic de învăţat.

Poate că ar trebui să ne reamintim că este alegerea noastră să nu ne facem viaţa mizerabilă.

Putem renunţa la orice relaţie de cuplu atât timp cât aceasta ne sugrumă dreptul la fericire fie că este pe termen lung sau scurt.

Dacă te simţi tristă sau nefericită, întreabă-te de ce, iar dacă în răspunsul tău este inclusă şi relaţia ta de cuplu, atunci pătrunde mai adânc în acest subiect.

6. Relaţiile importante din viaţa ta

Prietenii buni sunt greu de găsit, iar dacă ai câţiva prieteni adevăraţi, atunci nu renunţa la ei pentru o relaţie.

Orice partener care îşi doreşte să renunţi la prieteniile tale pentru el este egoist şi controlant.

O relaţie de cuplu sănătoasă întotdeauna va lăsa loc şi pentru prieteniile tale.

Aşadar, este un semnal de alarmă dacă partenerul tău încearcă să te izoleze de prietenii şi de familia ta.

7. Puterea de a lua decizii.

Gândeşte-te că puterea de a decide este precum un muşchi care slăbeşte dacă nu îl foloseşti prea des.

Cu cât ne vom lăsa partenerii să decidă mai mult pentru noi înşine, cu atât ne va fi mai dificil să ştim ce vrem cu adevărat.

Acest lucru nu înseamnă că trebuie să decidem totul singuri (de-asta ne aflăm într-o relaţie de cuplu!), însă este necesar să fim conştienţi de ceea ce ne dorim cu adevărat înainte de a fi de acord.

Aşadar, orice relaţie de cuplu poate trece adesea de la limita echilibrului la cea a dezordinii emoţionale.Tocmai de aceea este indicat să observăm, din când în când, care este atitudinea noastră în faţă schimbărilor prin care trecem.

sursa: http://www.damaideparte.ro/

3 aspecte esenţiale în relaţiile de cuplu

1. Relaţia nu este despre perfecţiune, ci despre acceptare 

Relaţia de cuplu nu seamănă cu poveştile nemuritoare citite în copilărie şi nici cu ce am văzut în filmele sau desenele animate cu super-eroi. Da, am fost învăţaţi să trăim cu o tendinţă permanentă spre perfecţiune şi atunci am creat super-eroi, prinţi şi prinţese care nu există decât în imaginaţia noastră. 

Relaţiile sunt pentru a fi trăite, nu comparate sau gândite. Fiecare relaţie e unică, de aceea e inutil să compari cu ce a fost sau cu ce ţi se pare că au alţii. 

În realitate suntem oameni, cu calităţi şi numeroase lucruri de învăţat pe care le numim “defecte”. Aşa că dacă încă aştepţi să fii perfect(ă) pentru a avea o relaţie sau aştepţi partenerul “perfect”, s-ar putea să treacă viaţa pe lângă tine şi să nu-i trăieşti experienţele inedite. 

Astfel, poţi continua să-i cauţi defecte partenerului, să i le evidenţiezi zilnic sau să alegi să priveşti dincolo de ceea ce “se vede” şi te deranjează. S-ar putea să descoperi că totul ţine de unghiul din care priveşti şi din care mintea ta etichetează un comportament. 

E ok să-i spui partenerului ce te deranjează, dar poţi să faci asta cu inima deschisă în acelaşi timp, fără scene de isterie? Dacă răspunsul este da, cel mai probabil relaţia voastră va trece la un alt nivel de profunzime; dacă răspunsul este “nu”, cel mai probabil va degenera într-un conflict interminabil care nu va aduce nimic bun,decât o stare de nelinişte şi angoasă. 

Pe scurt, cel mai simplu este să îmbrăţişezi şi să accepţi imperfecţiunile, atât pe ale partenerului, cât şi pe ale tale. Doar aşa veţi putea trece dincolo de personalităţile voastre şi să construiţi ceva puternic împreună. Însă nu uita că a-i accepta imprefecţiunile nu înseamnă să tolerezi orice, iar pentru asta trebuie să-ţicunoşti valorile şi puterea interioară. 

Adevărul este că nu eşti perfect. Şi nu este nici partenerul tău. Însă puteţi fi perfect imperfecţi împreună. (Arielle Ford) 

2. Relaţia este despre iubire, nu despre raţiune 

Cum se spune, “femeile sunt făcute să fie iubite, nu înţelese”. Sunt mulţi bărbaţi care caută să înţeleagă femeile din cărţi sau de la alţi bărbaţi mai experimentaţi cu femeile. Din punctul meu de vedere e o risipă de energie, întrucât femeia trebuie simţită, nu înţeleasă logic. 

Femeia nu e matematică să-i găseşti formula, femeia e pură poezie. 

Cum ai putea “rezolva” o poezie? 

Dar şi bărbaţii, la rândul lor, sunt făcuţi să fie iubiţi, nu modelaţi după chipul şi asemănarea femeilor. 

Dacă nu eşti dispusă să-l accepţi cu toate “defectele” care te scot din sărite (şi care au rolul de a-ţi arăta mai bine aspectele tale renegate), nu vei mai avea timp să-l iubeşti cu adevărat. 

Poate că nu el trebuie să se schimbe, ci atitudinea ta faţă de el. Iar asta ţine de nişte abilităţi specific feminine pe care şi eu le-am descoperit în timp, odată cu explorarea feminităţii mele. 

Spre deosebire de masculin, femininul e într-un continuu flux şi schimbare. Bineînţeles că femeia are nevoie ca bărbatul să ţină pasul cu ea în acest flux. Dar are nevoie şi ca el să fie suficient de bine ancorat pentru ca ea să nu îşi piardă echilibrul. Ca în dans. 

Cu cât va fi mai prezent şi mai centrat în prezenţa femeii, cu cât îşi va cunoaşte mai bine forţa interioară, bărbatul va putea face faţă fără nicio problemă fluxului emoţional al femeii, în loc să se sperie şi să “fugă” prin diverse modalităţi. (jocuri de calculator, tv, etc). 

Concluzia: suntem făcuţi să fim iubiţi, atât femeile cât şi bărbaţii. Însă până la iubire, experimentăm cam tot ce nu este iubire… 

3. Nu există reţete pentru relaţii fericite, există doar legi universale de care poţi ţine cont 

Probabil ţi-ai dat seama deja că nu există formulă magică sau reţetă care să-ţi garanteze o relaţie reuşită. Şi până la urmă ce înseamnă relaţie reuşită? 

Pentru fiecare înseamnă altceva, pentru unii poate însemna linişte, pentru alţii dinamism, pentru unii poate fi o ancoră de care au nevoie, pentru alţii un prilej de a se cunoaşte mai bine. 

Una dintre ele e legea polarităţii. Astfel, pentru ca o baterie să funcţioneze, e nevoie de doi poli diferiţi şi ca bateria să fie conectată la cei doi poli, pentru aputea genera curent electric. 

Astfel, dacă doi oameni sunt într-o relaţie şi ambii sunt în acelaşi pol, nu va exista pasiune şi atracţie. Dacă femeia nu e conectată la polul feminităţii ei şi bărbatul la polul masculinităţii, relaţia de cuplu nu-şi va putea îndeplini menirea, de a genera iubire profundă. Însă puţini oameni au descoperit pe pielea lor ce este feminitatea şi masculinitatea, majoritatea urmează modelele tradiţionale din familie şi societate… 

Pentru ca relaţia să poată funcţiona, e nevoie ca femeia să-şi cunoască bine feminitatea şi bărbatul masculinitatea. Iar aici, fiecare e singurul responsabil de energia lui. Abia apoi vom putea vorbi de energie de cuplu şi de iubire adevărată. Până acolo sunt doar proiecţii, ataşamente şi poveşti cu scenarii de telenovele. 

Căci ce poate fi o relaţie decât un drum spre cine eşti, spre iubire…un drum pe care îl parcurgi de mână cu cineva… 

de Adela Haru 

sursa: http://lifeinbalance.ro/

Exerciţiu practic de liniştire

Liniştea nu se poate dobândi fără ajutorul lui Dumnezeu. Liniştea este dependentă de credinţa în Dumnezeu, de nădejde, de smerenie şi de iubirea creştină. Toate practicile orientale care susţin că au aflat secretul liniştirii nu sunt decât minciuni şi înşelare. "Mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi, iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci" (Matei 24, 11-12). Orice aşa-zisă "linişte" care nu este de la Dumnezeu se bazează pe egoism, nu ţine cont de aproapele şi nu poate odihni în mod real sufletul, care este de la Dumnezeu.

Suntem neliniştiţi şi rătăcim cu mintea din momentul în care rupem legătura cu Dumnezeu. Cu cât petrecem mai mult în această stare, cu atât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu şi de noi înşine, lăsându-ne pradă gândurilor străine. Odată cu fiecare păcat, mintea se desparte de inimă, iese din comuniunea harică în care era cu Dumnezeu şi rătăceşte în afară.

Liniştea aparentă

Diavolul, care este izvorul neliniştii şi dascălul tulburării, se retrage cumva de la omul care se îndepărtează de Dumnezeu. Credinţele şi practicile orientale sunt străine de Dumnezeu, iar tot omul care ajunge să nădăjduiască în ele se îndepărtează de Dumnezeu.

Când diavolul se retrage, omul se bucură de o linişte aparentă care face mai mult rău. Simţind o oarecare uşurare, omul continuă să meargă pe calea cu pricina, chiar dacă aceasta îl îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce simte atunci omul nu este linişte autentică, căci ea nu vine de la Dumnezeu, ci de la diavol, care caută să ofere mici "mângâieri" celor care stau departe de Dumnezeu, robi ai unor practici înşelătoare, străine de Adevăr.

Vraja practicilor orientale

Practicile orientale, străine de dreapta credinţă, îşi găsesc suficienţi adepţi în poporul apăsat de singurătate, nervozitate şi depresii. Afundat în noianul păcatelor, omul caută scăpare oriunde. Atunci, vai celui care nu are un povăţuitor care-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Locuri retrase, muzică ambientală, beţişoare parfumate, îmbrăcăminte lejeră, tehnici şi exerciţii fizice, părăsirea credinţei creştine în rostul omului şi existenţa lui Dumnezeu, încredere în puterile personale şi meditaţie la lucruri închipuite, aceste lucruri sunt cerute de "maeştrii" orientali care promit dobândirea liniştii.

Ce se cere apoi? Imaginaţie, precum reiese din sfatul "maestrului": "Respiraţi adânc şi, cu fiecare inspiraţie, imaginaţi-vă cum liniştea şi armonia vă cuprinde fiecare celulă, energie, atom şi structură a corpului. Apoi, imaginaţi-vă o lumină albă cum vă străbate întreg corpul, din creştet până la vârfurile picioarelor, şi cum se scurge până în centrul Pământului, culegând iubirea Mamei şi, apoi, mergând pe o curbă imensă pe liniile câmpului magnetic, până în ultimele straturi ale ionosferei şi cum intră, din nou, prin creştetul capului."

Cât despre imaginaţie, Părinţii Bisericii sunt categorici, precum este şi Sfântul Ioan Scărarul, care zice: "Imaginaţia este amăgirea ochilor în gândirea adormită; imaginaţia este extazul minţii, al trupului, în stare de veghe; imaginaţia este contemplaţia neîntemeiată." Pe scurt, imaginaţia este calea pe care circulă înşelarea.

Opreşte-te o clipă !

Din păcate, în loc să trăim noi în lume, lumea a ajuns să trăiască în noi. Lumea, cu toate promisiunile şi amăgirile ei, a ajuns să ne dicteze cum să gândim şi cum să trăim. Avem nevoie să ne trezim, să ne venim "în fire", precum fiul cel risipitor, şi să înţelegem că murim înainte de vreme, câte puţin în fiecare zi.

Oprirea, chiar şi pentru o clipă, ne poate fi de mare ajutor în acest sens. Oprind şuvoiul tuturor gândurilor şi acţiunilor noastre, riscăm să ne vedem pe noi înşine în faţa unui gol imens. Un gol de rost, un gol de cunoştinţă. Atunci, alungând frica, să ne punem întrebări de genul: Cine sunt? De ce sunt? Ce rost am? Ce fac acum? Ce fac de obicei? Până când? Şi, apoi?

Această oprire este recomandată de psihologi, de psihiatri, de maeştrii orientali şi de Părinţii Bisericii. Oprirea ne izbeşte de realitate. Din acest moment, însă, fiecare indică altă cale de urmat. Părinţii ne îndeamnă să cerem lui Dumnezeu luminarea minţii şi darul cunoştinţei, pentru a ne cunoaşte atât pe noi înşine, cât şi tainele lucrurilor din jurul nostru.

Exerciţiu practic de liniştire

Suntem neliniştiţi şi rătăcim cu mintea din momentul în care rupem legătura cu Dumnezeu. Cu cât petrecem mai mult în această stare, cu atât ne îndepărtăm mai mult de Dumnezeu şi de noi înşine, lăsându-ne pradă gândurilor străine. Odată cu fiecare păcat, mintea se desparte de inimă, iese din comuniunea harică în care era cu Dumnezeu şi rătăceşte în afară.

Fiecare sfat evanghelic constituie un exerciţiu practic de liniştire. Aşez, spre exemplu, cuvintele de foc ale Mântuitorului: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce va urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 44). Nu este om care, împlinind cuvântul acesta, să nu dobândească liniştea.

Iertarea este o poartă sigură spre linişte. Iertarea implică dragoste şi smerenie, dragoste pentru cel care ne-a supărat şi smerenie pentru păcatele noastre cele netămăduite. Cugetele pline de dragoste şi de smerenie sunt însăşi liniştea mult căutată. Pe de altă parte, neiertarea aduce cu ea gânduri rele, mânie şi ură, iar mai apoi, deznădejde şi boli psihice, adică veşnică nelinişte.

Spovedania zilnică a gândurilor, către un om duhovnicesc, este o formă de smerenie. Un creştin rugător şi iubitor de Dumnezeu, mirean sau preot, va recunoaşte cu uşurinţă gândurile străine, care înşeală mintea şi tulbură liniştea sufletului.

În micuţa obşte a Cuviosului Iosif Isihastul se practică descoperirea zilnică a gândurilor, deşi stareţul nu era preot. Apoi, această practică a fost preluată de multe obşti duhovniceşti. Spre exemplu, în Mănăstirea Ormilia, din Grecia, maicile din obşte îşi descoperă zilnic gândurile către maica stareţă, care le îndrumă cu multă înţelepciune.

Apoi, paza continuă a gândurilor şi a mişcărilor inimii, discernerea lor, ferirea de orice gând străin de Dumnezeu şi rugăciunea de toată vremea constituie cea mai bună cale pentru păstrarea liniştii. Adevărata linişte a sufletului, adică pacea gândurilor şi odihna inimii, este unul dintre marile daruri ale Duhului Sfânt, dăruit numai acelora care Îl cunosc, Îl iubesc şi Îl slujesc pe Dumnezeu în mod constant.

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro

Uită-te în grădina ta!

Căutăm soluțiile în afară, prea puțin în interior. Ne uităm la grădina celorlalți, având impresia că legumele lor dețin un secret de sunt așa frumoase, iar proprietarii ne vor da pastila care să ne rezolve toate problemele. 

De câte ori nu ți-ai dorit să fii mai bun? Și nu mai bun decât tine, ci mai bun decât ceilalți. De câte ori nu ți-ai irosit energia vrând să rezolvi problemele altora și ignorându-le pe ale tale? Ai udat grădina vecinului și ai uitat să smulgi buruienile din fața casei tale. 

Am întâlnit mulți oameni care-și căutau scuze pentru nefericirea lor și arătau cu degetul spre trandafirii celorlalți. “Ca să reușești trebuie să ai relații”, “soluțiile la probleme nu le găsești așa ușor cu una cu două”, “eu n-am noroc.” Așa o fi? 

Puterea ta e în grădina vecinului. Tu i-ai oferit-o! 

De fiecare dată când te simți dezamăgit, trist, învins, ai cedat responsabilitatea ta celorlalți. Adică puterea ta e în grădina vecinului și tu aștepți să-ți dea ție roade semințele. Și adevărul este că ai pământ roditor, doar că nu poate să apară la exterior decât ceea ce ai semănat în interior. Așa că dacă fructele tale sunt acre, poate nu viața este responsabilă, ci semințele tale, cum îngrijești tu pământul și ce acțiuni ai făcut până la a gusta din roade. 

Pasul 1. Responsabilitatea 

Lasă grădinile altora. Nu te privesc și nici măcar nu știi prin câte au trecut ei până să vezi tu rezultatele. Cel mult, poți să-i întrebi ce semințe au plantat, cum și-au udat solul, ce îngrășăminte au folosit. Ca să poți înțelege ce au făcut ei bine, întâi trebuie să smulgi buruienile din rădăcini și să te simți responsabil pentru ce plantezi. Ce semeni, aia vei culege! 

2. Renunță la buruieni

Toate acele lucruri care nu te ajută, care te trag în jos și îți fură din energie și fericire sunt buruienile tale. Nu lăsa putreziciunile să-ți inunde grădina, căci după o perioadă va fi și mai greu de curățat și tu mai greu de bine-dispus. Iar prin asta nu mă refer numai la lucrurile exterioare ție. Începe curățenia din interior. Gândurile negative sunt cele mai infecte buruieni. 

3. Ai grijă de flori 

Deși câteodată ești posomorât și spui că nu ai flori, mai uită-te o dată în jur. Scrie-ți pe o foaie toți prietenii și oamenii pe care-i iubești. Dă-le un telefon. Întâlnește-te cu ei. Fă-le loc în viața ta. Caută să adaugi noi oameni pe listă. Dă-ți voie să-ți lărgești cercul de prieteni și inspiră-te de la ei, fă un schimb avantajos de energii înalte și motivați-vă reciproc. 

4. Fii recunoscător 

Fii recunoscător pentru fiecare colțișor ce-l vezi. Nu te mai uita după gardul celui de lângă tine și cască-ți ochii la ce se află fix în fața ta. Până când nu ești mulțumit cu bucățica ta de pământ, nu vei primi mai mult. Găsește firul de iarbă ce-ți aparține, copacul plantat de tine și comoara din interiorul grădinii tale. 

5. Alege 

Alege-ți cele mai bune semințe. Dacă îți dorești un cais, nu planta un măr. Vrei o viață după inima ta? Atunci alege-ți acele gânduri, emoții și acțiuni care să te conducă la ea. Dacă semințele tale sunt gânduri negative, critică și invidie, ăsta-ți va fi rodul. Dacă cultivi optimism, acțiuni benefice pe termen lung și recunoștință, vei primi exact ceea ce ai emis. Practic, vei recolta întotdeauna ceea ce ai semănat. Nici mai mult, nici mai puțin. 

6. Udă-ți pământul. 

Odată ce ai plantat semințele dorite, ai răbdare. Nu te aștepta să plantezi azi semințele unui pom și mâine să-l vezi de doi metri. Succesul cere timp, răbdare, perseverență și mici acțiuni repetate. Câteodată va veni o ploaie răcoroasă ce te va ajuta să crești, însă de cele mai multe ori, va trebui să te înarmezi tu cu ustensile și să-ți uzi propria grădină.

Viața ta nu se va schimba peste noapte, însă își poate schimba direcția într-o secundă. Nu te aștepta să apară minuni dintr-o dată, ci mai bine fă tu ca lucrurile să se întâmple. 

7. Culege-ți roadele 

După o perioadă te poți bucura de ceea ce ai plantat. Gustul vieții e dulce sau amar în funcție de semințele tale. Tu bucură-te oricum și ține minte că o poți lua oricând de la capăt. 

Tu ai grădina ta. 

Te interesează ce zice lumea? Ce crede X despre tine și cum te-a judecat Cutărescu? E treaba lor. Tu ai grădina ta. Unii oameni îți spun că nu poți, că e greu, că lumea asta e un loc primejdios? E grădina lor. Las-o în pace, căci e plină de buruieni. Înainte să te apuci să o cureți tu, uită-te în grădina ta. Oferă din preaplinul fructelor tale, lăsându-le celorlalți grădinari libertatea să învețe, să înțeleagă, să facă jocul după regulile lor. Învață-i cum să cultive, în loc să îi hrănești cu credințele tale. Oferă-le semințe, apoi lasă-i să și le crească singuri. E responsabilitatea lor. 

Ce vrei tu? 

Cea mai importantă întrebare este Ce vrei tu? Ce îți dorești cu adevărat? Cum vrei să fie viața ta, din interior spre exterior? Asta este grădina ta. 

Orice îți dorești, orice cauți și toate resursele alea de energie, putere, iubire și altele după care tânjești, se găsesc în magazine, doar dacă tu cauți hrană emoțională și spirituală crescută artificial. Cultivă tu ce vrei. Nu căuta prea departe fructele ce se găsesc doar în tine. E grădina ta! E responsabilitatea ta! 

Te îmbrățișez cu iubire şi lumină, Daniela

sursa: http://entuziasm.ro/

Rolul salvatorului. Sau cum să stai mai bine pe fundu` tău

Astăzi scriu despre rolul salvatorului și despre dorința oamenilor de a ajuta, de a fi generoși, chiar și atunci când ceilalți vor să fie lăsați în pace.

Vampiri energetici

Cu siguranță ai auzit despre vampiri energetici, care nu au nicio legătură cu Twilight, ci cu oamenii din jurul tău, care inconștient majoritatea, te lasă fără energie după o întâlnire, discuție, ceartă, îmbrățișare cu ei. Categoria de vampiri energetici care se plâng toată ziua de câte ceva o cunoști și tu și sunt ușor de identificat. Astăzi însă vreau să ne mutăm direcția spre un alt rol. Salvatorul. Și el fură energie cu carul.

Ai câteodată impresia că știi ce trebuie să facă o persoană? Dai adesea sfaturi, chiar și atunci când nu-ți sunt cerute? Vrei să schimbi viața oamenilor? Te enervezi când cineva este trist, îi merge rău și nu te ascultă pe tine și sugestiile tale de îmbunătățire? Atunci îi storci și tu de energie pe ceilalți, la fel ca și rolul victimei. Atâta că tu vrei să salvezi.

Pot să vorbesc cu lejeritate despre acest rol pentru că eu însămi l-am jucat la perfecție ani întregi. Nici măcar nu înțelegeam de ce unii prieteni mă evitau. Doar le voiam binele…(binele cui?)

La începutul carierei mele aveam impresia că dețin niște adevăruri ce trebuie să le afle toată lumea și implicit, să salvez pe toată lumea. La propriu. Aveam inconștient senzația că dacă salvez 90% din popor, o salvez pe maică-mea (dintr-o frustrare, că pe ea nu am reușit să o ajut), așa că făceam gargară cu pozitivisme și le scuipam pe alții, îi trimiteam forțat pe unii la psihologul la care eu mergeam, le dădeam în cap cu cărțile pe care eu le citeam. Dacă nu le citeau, nu-i problemă. Le povesteam eu ce îi poate salva din viața lor mizerabilă.

Când mi-a spus un om drag sufletului meu “Nu poți salva pe toată lumea”, m-am enervat. Îmi venea să-i dau în cap cu ceva, să se trezească. Cum să nu pot? TREBUIE să pot.

Atrăgeam în viața mea toți amărâții și loviții de soartă (și mă refer la viața personală acum), îndeosebi cei care-și jucau cu aceeași perfecțiune, rolul de victimă. Eu eram mama lor, a răniților. Abia așteptam să le pansez rănile, să le arăt eu cum se face și cum e bine. Bieții oameni nu știau cum să mai opună rezistență, iar eu nu mai știam cum să-mi cresc rezistența. La cicăleală. Hahaha! Acum îmi vine să râd, doar când îmi amintesc.

Nu e treaba mea!

După un timp, în care mi-am rezolvat și problemele cu maică-mea și dorința de a salva un trecut sărat de lacrimile ei, mi-am dat seama că nu pot salva 90% din popor, pentru că 90% nici măcar nu vor să fie salvați. De ce să-i chinui? De ce să le fur din energia lor? De unde știu eu rețeta perfectă pentru viața altuia, dacă nu-l întreb măcar “Mă omuleț, te pot ajuta cu ceva? “

Mi-am dat seama apoi, că nu e treaba mea. Pur și simplu am refuzat să mai joc rolul ăsta. A fost greu să mă desprind de el, mi-era drag. Și totuși, mi-e atât de bine când îmi văd de treaba mea și îi accept pe ceilalți exact așa cum sunt.

Dacă vrei să te ajut, da. O voi face. Orientându-ți atenția ta spre tine. Însă niciodată nu voi veni spre tine ca o atotștiitoare. Pentru că știu multe și nu știu nimic, iar cu siguranță nu înțeleg nimic din viața ta personală, decât dacă îmi permiți tu să mă descalț și să intru cu grijă în lumea ta.

Oamenii vor să fie ascultați

Adesea, intri cu bocancii în viețile oamenilor, doar pentru că experiențele tale de viață ți-au arătat alte hărți. Nu cere nimeni ajutorul, însă te frămânți cu sfaturi, sugestii și batiste, să salvezi omul de lângă tine. În traducere liberă, nu-l salvezi, ci îl faci un handicapat (căci dacă acceptă manipularea ta inconștientă, va reveni la tine mereu și nu va mai fi orientat spre interior), căci sfaturile tale se prea poate să nu i se potrivească, iar în anumite cazuri, el nu vrea să fie ajutat, ci ASCULTAT.

Intenția e bună. Realizarea e proastă

Intenția ta de a ajuta pe cineva este foarte bună. Felicitări! Realizarea poate fi proastă când el nu vrea să fie ajutat, ci ascultat, iar tu îți scoți pușca cu soluții și pastilele motivaționale. Îl poți enerva cel mult. Îl storci de energie, căci îl întorci din drumul lui, arătându-i cu mândrie cărarea pe care ai mers tu.

Majoritatea oamenilor, cum aud pe cineva că se plâng de ceva, ei au o soluție. Te-ai gândit o secundă măcar că persoana cu ochii în lacrimi are nevoie de o ascultare activă și atât? Desigur, nu trebuie să o dai în patetisme și să stai lângă ea până rămâi tu fără energie. Însă dacă nu ți se cere ajutorul, de unde pornirea asta de generozitate?

De ce vrei să ajuți?

Întrebarea care ți-o poți pune de fiecare dată când ai pornirea să întinzi o mână, este “De ce vreau să fac asta?” Nu cumva încerc să mă salvez pe mine? Vreau eu să mă simt mai bine și mai bun sau chiar are nevoie de ajutor cel de lângă mine?

Întreabă

O simplă întrebare poate face minuni. “Te pot ajuta cu ceva?” Sunt aici pentru tine. Te pot ajuta? Abia dacă celălalt spune da, întinzi mâna. Nu-l forțezi, nu-l smucești.

În primul rând că omul simte că-ți pasă. Apoi, poate alege. Are dreptul să spună “Nu ai cu ce să mă ajuți”, “Nu mulțumesc, voiam doar să mă asculți, să mă descarc” sau “Da, te rog ajută-mă, dă-mi un sfat.”

Realizează că joci un rol

Ca să te simți tu mai bine, să te simți util, important, etc, ai nevoie de victime pe care să le scoți din mocirlă. Conștientizează că e un rol și atât. Observă-te când încerci să faci asta și observă oamenii din jurul tău. Le dai într-adevăr speranță și îi ghidezi spre ei înșiși? Sau calci în viața lor și îi ghidezi pe drumul tău? Le dai energie sau le-o iei?

Lasă deoparte revolta

Când oamenii sunt nefericiți sau fac greșeli (din punctul tău de vedere), când ți se pare că lucrurile nu merg bine în țara asta, când știi exact ce ai face tu în locul altora, oprește-te! Observă-te și atât. Lasă revolta exterioară și analizează ce anume din interiorul tău a răscolit? Cum te-ar salva pe tine, dacă ai salva ceva din exterior?

Nu e vorba despre ei, nici despre condițiile meteo. E vorba despre tine.

Ce faci când atragi victime?

Dacă le atragi foarte des, înseamnă că și tu ai un rol pe care-l joci cu măiestrie. Ce rol să fie oare?

Când te-ai săturat să salvezi populația planetei, poți alege să-i asculți, să-ți oferi ajutorul, cu conștientizarea că îți poate fi refuzat și să îi privești cu iubire și compasiune. Atât. Restul nu e treaba ta.

Ca să nu te simți epuizat lângă oamenii care se plâng, poți alege să faci doi pași în spate (fizic), să rămâi centrat în interiorul tău sau să pleci de lângă ei.

Stai pe fundul tău

Fiecare om are profesorul lui. Indiferent că este vorba despre o experiență, o emoție, un viciu, fiecare moment are ascuns în el un mic guru. Lasă oamenii să-și descopere singuri învățătorul și nu sări pe ei cu manualul tău.

Evită să încurci oamenii. Unii vor și trebuie să experimenteze suferința. Alții vor și trebuie să experimenteze drama. Sau din contră. Cine ești tu să le spui ce și cum să trăiască?

Doar pentru că am reușit într-un anumit domeniu, asta nu ne dă dreptul să-i forțăm pe ceilalți să aibă aceleași rezultate ca și noi. Lasă-i liberi!

Ce faci cu salvatorii

Dacă ai prin preajmă un om care-ți dă non-stop sfaturi și îți bagă pe gât soluții, spune-i sincer ce simți. Spune-i că apreciezi ajutorul lui și chiar e important pentru tine (ca persoană), doar că acum ai nevoie de spațiu și timp să te gândești tu și să alegi TU cea mai bună variantă pentru tine.

Cum ești tu, ce vrei tu, cine ești tu

Asta contează. Cine ești tu? Ce îți dorești tu de la tine și de la viață? Ce anume te deranjează la ceilalți și în ce măsură se regăsesc acele caracteristici în tine? Ce părticică din tine vrei să o salvezi? Privește-o în ochi și învălui-o în iubire.

Cum îți păstrezi energia

Cred că există oameni care ne sug din energie și fiecare om la un moment dat este un mic vampir, fără să vrea. Însă dacă tu știi cine ești și rămâi centrat în interiorul tău și e pace la tine, energiile celorlalți n-au cum să te pătrundă. Atunci când ești afectat de energiile celorlalți, ai și tu de învățat o lecție.

Când în interior e liniște, afară poate să fie furtună, că tu ești calm și zâmbești în mijlocul tunetelor. Așa că nu da vina pe vampirii și energie. Te storc, doar dacă ai și tu un rol complementar. Și atunci, ambele tabere au ceva de învățat. Pe cont propriu, în interior.

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm

sursa: http://entuziasm.ro/

Până la urmă, banii aduc fericirea?

Cu toate că fericirea este încadrată în categoria conceptelor abstracte, pentru mulţi dintre noi ea capătă adesea valenţe materiale. 

Amintiţi-vă când aţi afirmat ultima dată: 

“Când voi avea casa mea, voi fi cu adevărat fericit”, 

“Nu am niciun dubiu că voi fi fericit după ce îmi voi plăti datoriile” 

sau 

“Voi cunoaşte fericirea când voi avea afacerea mea”. 

Dacă “banii aduc fericirea”, atunci de ce tot simţim că fericirea ne scapă printre degete? Poate că mulţi dintre noi citim acest articol de la biroul propriei firme. Sau din camera de zi a casei noastre de vacanţă (a doua la număr). Am putea afirma că dorinţele noastre au fost bifate şi că suntem în rândul persoanelor “realizate”. Cu toate acestea, de ce simţim în continuare un gol interior? De ce trăim cu impresia că am ratat adevărata definiţie a ceea ce înseamnă fericirea cu adevărat? Poate că unii dintre noi am făcut anumite erori. Poate că fără să ne dăm seama am confundat fericirea cu o stare de confort. Cu siguranţa financiară sau cu controlul pe care îl exercităm asupra celorlalţi. Sau cu vacanţele în destinaţii exotice care încearcă să eclipseze orele în care stăm peste program. Într-adevăr, poate fi vorba de o eroare la mijloc. Însă cu siguranţă ne putem “îndrepta” comportamentul prin reîntoarcerea către propria fiinţă. În momentele în care suntem stăpâniţi de nevoile de bază, nu putem trece “dincolo”, în locul din interiorul nostru care are nevoie de îngrijire. Ci rămânem în planul cel mai concret, în locul în care mâinile muncite reprezintă o garanţie. Am observat că nimeni nu poate fi învinovăţit din aceste puncte de vedere. Cei care consideră că banii aduc fericirea trăiesc cu profundă convingere că trebuie să muncească pe rupte pentru a-şi vedea scopul îndeplinit. Nu se ştie câţi ajung să simtă ce este fericirea deoarece în goana după bani, îşi pot sacrifica sănătatea şi chiar relaţiile. Iar pe de altă parte, cei care se bucură de un confort material, pot subestima adesea valoarea banilor. Pentru ei, fericirea este cu siguranţă în altă parte… 

Fără a încerca să iau partea vreunei categorii, vă voi prezenta 5 motive care ne arată, totuşi, că banii n-aduc fericirea: 

1. Atunci când ne orientăm întreaga atenţie asupra banilor, pierdem din vedere alte lucruri, activităţi sau evenimente care ne-ar face fericiţi. 

2. Cercul vicios: cu atât avem mai mult, cu atât tânjim după mai mult. 

3. Pe măsură ce cumpărăm din ce în ce mai multe obiecte, observăm cât de puţin le folosim. 

4. “Mai mult” nu înseamnă întotdeauna “mai bine”. 

5. Fericirea nu poate fi cumpărată din niciun magazin. 

Şi dacă tot vorbim despre valoarea materială a fericrii, cred că fericirea este “la reducere” în fiecare zi. 

50%, 70%, poate chiar 90%. 

Şi mai cred că reducerile sunt atât de mari pentru a-i determina pe oameni să deschidă ochii, să privească şi în vitrina ei şi să vadă cât de palpabilă este. Sincer, nu. 

Nu contest că banii reprezintă un mijloc care ne-ar oferi câteva indicii despre fericire, însă consider că adevărata fericire, cea după care tânjim, nu poate fi cumpărată. Ea este acolo, lângă noi, în fiecare zi: în căldura unei imbrățișări, în seninătatea chipurilor noastre, în soarele care anunţă încă o zi bună. 

Voi ce părere aveţi? 

sursa: http://www.damaideparte.ro/

Viaţa noastră are un singur scop…să dea viaţă, dar pentru asta trebuie să învăţăm să ne simţim vii mereu!

Unde ne este viaţa? ne întrebăm de multe ori de parcă viaţa ar fi un obiect preţios pe care îl punem bine, sau la păstrare, un obiect pe care nu trebuie să îl pierdem şi de care trebuie să avem mare grijă, dar pe care să nu îl folosim. Avem senzaţia că viaţa ne este dată pentru ca eventual să o punem la ciorap sau la bancă, pentru a o trăi dar nu acum ci mai încolo când suntem pregătiţi sau când avem mai mare nevoie şi uite aşa uităm să ne trăim viaţa şi ne lăsăm în schimb trăiţi de tot felul de angoase şi frici, care în loc să ne dea viaţă ne-o răpesc picătură cu picătură şi ajungem să o pierdem mai înainte să fie a noastră cu adevărat. Alţii se poartă cu viaţa cam cum se poartă cu cheile de la casă sau de la maşină pe care le aruncă la întâmplare, uitând că la un moment dat vor avea nevoie urgentă de ele. Îşi ignoră viaţa pur şi simplu, considerând că li se cuvine să o aibă şi să facă cu ea ce vor şi ce cred de cuviinţă. Astfel de oameni riscă să rămână fără viaţă tocmai când au mai mare nevoie de ea, căci viaţa, ca orice fiinţă dacă vede că nu este băgată în seamă pleacă la alţii care ştiu să o preţuiască mai bine şi uite aşa ajungem nişte fantome fără viaţă în propriile trupuri, care uită de ce s-au născut sau de ce mai trebuie să se trezească dimineaţa. 

Mai sunt şi oameni care se poartă cu viaţa cam cum se poartă un copil cu cel mai dorit dar, pe care îl găseşte în fiecare dimineaţă sub bradul veşnic verde. Pentru ei viaţa este o bucurie trăită mereu cu zâmbetul pe buze şi cu nările pline de aromele de cozonacii copţi de mama. Ei sunt cei care reuşesc să nu se supere pe viaţă şi pe Arhitectul ei atunci când darul este neaşteptat sau nu este ceva la care s-ar fi gândit. Ei ştiu că la urma urmelor un dar este un dar, este un gest de iubire şi de devotament, de grijă şi afecţiune şi de aceea ştiu să spună mulţumesc pentru tot ceea ce primesc de la viaţă. 

Fiecare are propria strategie conştientă sau nu, de a se raporta la propria viaţă, la firul aparent nesfârşit de clipe pe care le avem de petrecut pe acest pământ. Ea nu ne este dată pentru a o păstra, dar nici pentru a o pierde, ea ne este dată pentru că în fiecare moment cu fiecare respiraţie să ne simţim vii, ne este dată pentru a învăţa să ne regăsim în ceilalţi fără a ne anula identitatea, pentru a sărbători diferenţele şi asemănările, pentru a ieşi în întâmpinarea celor din jur cu un zâmbet şi o vorbă bună, cu o îmbrăţişare şi o privire plină de iubire şi compasiune. 

Aşadar unde ne este viaţa aceasta pe care unii o văd ca un şir de întâmplări fără logică, alţii de lecţii fără profesor, un şir de pedepse sau de binecuvântări, un şir de daruri sau un şir de frustrări, fiecare după posibilităţile egoului? 

Viaţa este acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Viaţa fiecăruia dintre noi este în ceilalţi, căci fiecare cuvânt spus şi faptă împlinită, fiecare gând şi fiecare sentiment plecat din noi spre ceilalţi, este ca o transfuzie de viaţă. Viaţa noastră ajunge să atingă alte vieţi şi când atingerea este una de bucurie, şi viaţa noastră se împlineşte prin împlinirea pe care o aduce. Nu vă mai căutaţi viaţa în rezultate, succese, eşecuri, conturi, diplome, ierarhii, căutaţi-vă viaţa acolo în ceilalţi, dacă vreţi să ştiţi cum mai este viaţa voastră priviţi în ochii oamenilor pe care îi întâlniţi azi… dacă ochii vă vor zâmbi înseamnă că aţi făcut ce trebuie cu viaţa voastră…dacă întâlniţi priviri indiferente sau reci să ştiţi că ar fi cazul să vă treziţi şi de data asta ar fi cazul să vă treziţi la viaţă! Dansaţi, cântaţi, lucraţi, gândiţi,rugaţi-vă ca şi cum aţi face-o pentru cea mai dragă fiinţă din viaţa voastră şi veţi simţi că nu v-aţi născut degeaba! 

Viaţa noastră are un singur scop…să dea viaţă, dar pentru asta trebuie să învăţăm să ne simţim vii mereu! Este momentul să ne dăm seama că dacă iubim viaţa, viaţa ne va iubi întotdeauna! 

sursa: astrosofia.ro

Suntem Iubire

“Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă. Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.” – Profetul

Când începi să te crezi infailibil și te autointitulezi, în capul tău, Dumnezeu, tot atunci începi şi să o dai flagrant și ridicol în bară. Da, eșuând lamentabil ca ultimul dintre începători în orice ai întreprinde. Pentru că, mai mereu, norocul are și el mândria lui și începe să-l părăsească pe cel care s-a încrezut prea tare în veșnicia șansei pe care soarta i-a hărăzit-o, jucându-și inconștient, ca la păcănele, fiecare bucățică de fericire pe care a primit-o în dar.

Eu am credința imposibil de zdruncinat, cum că norocul și dragostea le primim condiționat. Și, până la proba contrarie, merităm toată fericirea pe care o viață de om o are înscrisă în ADN. Dar termenul de valabilitate pentru fiecare grație depinde de știința noastră, consecventă în a mulțumi proniei pentru tot, și de bucuria cu care știm să împărțim Iubire, din preaplinul dăruit nouă, cu cei mai puțin binecuvântați ca noi.

Însă văd în jurul meu ființe care-au uitat să mulțumească Cerului pentru o sănătate splendidă, așa că și-o riscă inconștient traversând strada prin locuri nepermise, să zicem.

Ori exemplare de-o rară frumusețe exterioară, etern nemulțumite de înfățișarea lor fizică, excepțională altfel.

Văd oameni bogați făcând slalomuri uriașe, excesiv de riscante, pentru a-și umple conturile care stau oricum să explodeze de umflate ce sunt.

Privesc spre semenii mei cu familii frumoase ce părăsesc regulile unei morale primare, instinctive, doar pentru a alerga în urma primei Fata Morgana ivită la orizont.

Ori personaje puternice, stăpâni vremelnici și nedemni peste prea multe destine, oameni care ar putea naște doar zâmbet în jur, și care nu găsesc oportun să declanșeze în viețile ce depind de ei mai nimic în afara lacrimilor.

În mintea mea, cu toții au uitat, ori nu mai înțeleg, în ce colț din existența lor sălășluiește Dumnezeu. Și că Dumnezeu e Iubire. Și că Noi suntem Iubire, după chipul și asemănarea Lui. L-au pierdut și s-au pierdut. Oameni ce azi merg singuri pe drumuri mult prea înguste, egoiste, lipsite de dragoste, de compasiune, de fericire, de grijă și bunătate pentru ei și pentru cei de lângă ei. Calcă pe căi de forță brută siluindu-și, în primul rând, propriile lor existențe, transformând astfel un drum inițial norocos într-unul sterp, uscat, lipsit de strălucire, abandonându-se doar unei curse spre nicăieri.

Lipsa dragostei ucide. Omoară omenia, decapitează morala, înjunghie fiecare răsărit și asfixiază amurgul tuturor zilelor. Împietrește inima și întunecă rațiunea. Naște distrugere și populează coșmarurile din nopțile înstelate. Lipsa dragostei ucide bucuria de-a trăi, ucide fericirea de-a ridica oameni de zăpadă și de-a mângâia primul ghiocel. Omoară visuri și speranțe. Alungă curajul.

Oamenii lipsiți de fericire învață la schimb ura și-o mormăie în sinea lor în fiece secundă, așa cum, seara, copiii cuminți spun Crezul la marginea paturilor lor înmiresmate cu smirnă și dragoste.

Oamenii neiubiți sunt cele mai neajutorate creaturi ale Universului. Oricâtă putere, bani, sănătate, noroc și faimă ar avea.

Oamenii fără dragoste, cei care nu sunt în stare de Iubire, sunt printre noi, uneori de mână cu noi.

Și numai Dragostea i-ar mai putea salva. Iubiți-i!

 de Carmen Voinea Raducanu
sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Cred că cineva, acolo sus, mă iubește și îmi călăuzește toate drumurile!

Drumuri, multe drumuri...

Viața înseamnă drumuri lungi și întortocheate, cu multe bariere, cu multe intersecții, cu străzi închise, rute ocolitoare și tunele extrem de întunecate. Poate fi vorba de drumuri drepte sau de curbe periculoase, de prăpăstii, de drumuri prăfuite care nu duc nicăieri, de drumuri lungi și obositoare, de drumuri periculoase sau de drumuri-labirint în care ne pierdem fără să știm și în care rătăcim multă vreme până ajungem la prima ieșire.

Nu știu dacă pe drumul vieții găsim autostrăzi. Viteza ar fi prea mare ca să mai simțim ceva, orice.

Am străbătut multe dintre aceste drumuri și cred că cel mai tare m-au încurcat intersecțiile. La naiba, sunt atât de multe! Te gândești, speri la un moment dat, că acestea se răresc după un timp, dar mergând tot înainte ele continuă să apară. Din ce în ce mai multe. Din ce în ce mai complicate. Aș spune să nu te grăbești să alegi încotro vrei să schimbi direcția, însă e timpul cel care nu îți permite “luxul” ăsta. Ce nedrept!

Am amețit învârtindu-mă în cerc în același labirint.

Am transpirat și m-am umplut de cenușă pe drumuri prăfuite de timp.

Mi-am pierdut răbdarea așteptând în fața unor bariere care nu s-au mai ridicat.

Mi-am pierdut timp și energie mergând pe drumuri închise fără ca nimeni să mă atenționeze spre ce mă îndrept.

Am ocolit, am căzut în prăpăstii din care cu greu am ieșit la suprafață, am orbecăit prin întunericul tunelelor, am mers cu viteză prea mare și m-am accidentat, apoi am încetinit și uneori, m-am și oprit. M-am oprit să-mi șterg sudoarea, să respir o gură de aer proaspăt, să mai privesc spre cer ca să găsesc speranță. M-am oprit ca să văd ce n-am văzut, să aud ce n-am auzit, să iubesc ce n-am iubit.

Acum, pornesc din nou la drum cu inima îmbrăcată în curcubeu. Nici ploaia, nici vântul, nici iarna nu-mi pot pune piedică. Cred că cineva, acolo sus, mă iubește și îmi călăuzește toate drumurile! Altfel, habar n-am cum aș fi putut să ajung până aici…

de Iustina T. ©

momenteinviata.ro