Ai eșuat ? Mai încearcă o dată…

 

Nu este ușor să-ți păstrezi zâmbetul când în jurul tău lumea pare că se prăbușește.  Nu este ușor să-ți păstrezi visele când eșecurile bat la ușa inimii. Nu este ușor să păstrezi drumul drept în viață când toate cărările par să ducă în altă parte. Nu este ușor să ierți când toți te dezamăgesc în fiecare moment. Nu este ușor să întorci celălalt obraz când ești lovit cu vorbe urâte din toate direcțiile. Nu este ușor să vezi în clipa prezentă o nouă șansă, în momentul de față un prilej, în ușile care se închid speranță, când tot ceea faci pare să fie tocmai pe dos. Nu este ușor să-ți păstrezi încrederea, curajul, optimismul în momentele grele din viață. Nu este ușor să o iei de la capăt. Nu este ușor să fii tare în ciuda greutăților care vor să te vadă la pământ. Nu este ușor să supraviețuiești și să găsești calea spre fericire.

Nimic din toate acestea nu sunt ușor de făcut, și totuși le facem în fiecare zi. Cu răbdare, credință, iubire și curaj trecem peste fiecare piatră așezată în calea noastră.  Pentru că nu știm o altă cale. Pentru că nu există în inima și în mintea noastră cuvântul „renunțare”. Pentru că o gândim, ne-o dorim și reușim într-un final să dăm un alt sens cuvântului „ imposibil”. Pentru că nimic nu poate sta în calea noastră atâta timp cât pornim la drum cu această convingere. Pentru că totul este posibil, chiar și un zâmbet cald într-o zi tristă. Pentru că fiecare dintre noi are în adâncul sufletului această forță magică care ne propulsează în mijlocul problemelor și ne lasă să ne descurcăm cum putem.

Uneori nu avem nici o altă armă în afara gândurilor noastre. Și trebuie să ne descurcăm cumva. Alteori apar, din necunoscut, oportunități și soluții la care nici nu ne gândeam dar care ne ajută să ajungem la soluția optimă pentru noi.

Atâta timp cât ne dăm voie să visăm și nu ne limităm în gânduri și acțiuni, vom afla la timpul potrivit soluția corectă la toate frământările și întrebările noastre nerostite. Atâta timp când nu pierdem din vedere țelul nostru nu avem de ce să simțim teamă sau tulburare. Atâta timp cât mai există o fărâmă de optimism și speranță în sufletul nostru nu este nimic pierdut.

Înarmează-ți sufletul și mintea doar cu gânduri pozitive. Și încearcă zi de zi să poți mai mult. Să vrei mai mult. Să zâmbești mai des.

 

de Anasstasya

Teama de iubire

Ne dă oare suferinţa o măsură a dragostei aşa cum pretindem, spunem şi simţim uneori? Ne spune suferinţa, prin dimensiunile sale abrupte, cât de mult iubim? Să fie suferinţa un soi de instrument de măsurare a iubirii sau, poate, ne place iluzia şi-n suferinţa noastră-i doar un joc al ielelor, un dans al emoţiilor şi-o goană după simţiri mistuitoare? Se poate, oare, să ajungem până acolo unde să fugim de iubire din pricina suferinţei?

Noi zicem; da, se întîmplă..Se întâmplă mai mult decât acceptăm la nivel conştient. Se întâmplă pentru toţi într-o formă sau alta! Într-o bună zi, fuga de iubire apare la lumina zilei, iar noi o vedem...în forme convenabile, care ne ajută sau credem că ne ajută– într-un fel sau altul – să nu ne destructurăm, să nu ne pierdem şi, mai ales, să nu suferim din nou. Fuga de iubire este şi o fugă de dezintegrare de sine. Şi un fel de a dori să rămâi întreg, deşi omul nu are şansa întregirii de sine altfel decât prin iubire. Suferinţa din dragoste (mai degrabă o epopee a minţii, decât o reală stare a inimii) te poate sfărâma şi tocmai de această împrăştiere ţi-e teamă când fugi de iubire. Fuga de suferinţă devine fugă de iubire, iar fuga de iubire poate apărea în manifestare precum femeile frumoase la carnaval; cu măştile pe faţă. Cele mai sofisticate măşti ale fugii de iubire te ajută pe tine însuţi să nu recunoşti frica originară. Cele mai fascinante măşti ascund faţa inimii sub manifestări pompoase de ducese, baroni, fiinţe nobile sau, dimpotrivă, altele ascund misteriosul chip al iubirii sub agresivitate, duritate, respingere şi chiar sub o mască de ‚ură’. Iubirea se scufundă cu atât mai mult în inconştient cu cât un sentiment opus este chiar acum în manifestare. Iată de ce doi oameni care s-ar putea iubi cu adevărat se pot regăsi într-o experienţă şi o relaţie deplorabilă. Sentimentul de la suprafaţă şi respingerea ce-l susţin pot fi chiar masca despre care vorbim. Dacă agresivitatea lor îi pune pe cei ce se iubesc faţă-n faţă pe o scenă plină de alunecuşuri şi de controverse absurde la nivel conştient, iubirea şade ascunsă în inconştient. Cu alte cuvinte, în umbra unei relaţii plină de tensiune şi suferinţă se poate ascunde, în fapt, o iubire de care fugi. O iubire pe care nu vrei s-o cunoşti. Sau una pe care vrei s-o eviţi. O stare a sufletului de care ţi-e teamă...Ţi-e teamă de suferinţă şi, în acelaşi timp, te simţi iremediabil atras să iubeşti, în vreme ce suferinţa din dragoste creşte.

Una dintre manifestările cele mai mistuitoare ale iubirii face ca ”mintea să devină obsedată” de imaginea celui iubit şi în obsesia mentală se piteşte un alt fel de a suferi din dragoste, în vreme ce şi iubeşti. Gândurile aleargă către el, orice ai face! Tendinţa de a te împotrivi sau simplul gând ”nu mă mai gândesc la tine, gata, s-a terminat” devine ca un glonţ care ricoşează în pieptul celui celui ce l-a emis. Tu spui ”nu şi nu”, iar mintea spune cu mai mare îndârjire ”da, ba da”. Mintea nu face ce spui, mintea nu ascultă ce vrei, dimpotrivă. Ea face tocmai invers şi asta te buimăceşte complet. Poate că n-ar fi o problemă gândul tău ce se îndreaptă spre omul iubit, dacă acelaşi gând n-ar ţese zeci şi zeci de scenarii, de presupuneri, de viziuni oneroase, stăruitoare, care-ţi şuşotesc că, de fapt, suferi! În dragoste-i îndeajuns o privire frumoasă să ierţi totul şi-i îndeajuns să spui un cuvânt oarecare pentru ca toate castelele fiinţei să pară că se duc în derivă. Pe cât de puternică-i frumuseţea unei mângâieri, pe atât de puternică-i lucrarea distructivă a absenţei mângâierii! În dragoste totul se petrece diferit, puţin paranormal; timpul zboară, celălalt intră în interiorul tău într-o manieră non fizică şi asta face ca dorul şi dorinţa de apropiere fizică să se transforme într-o ”stare de urgenţă”. În acest fel de dragoste, suferinţa bate la uşi deschise larg, căci furtunile năprasnice se trezesc din senin, cum la fel de fulgurant pot fi împrăştiate printr-o atingere cu privirea. Asta-i măreţia iubirii sau doar o liniuţă subţire din trăirea fantastică pe care o visăm şi –uneori – o îmbrăţişăm cu toţii și de care este teamă.

Gelozia poate fi o sursă de inspiraţie în relaţiile de dragoste dintre oameni, dar numai în doze mici şi rare, în doze homeopatice, căci numai dozele moderate pot avea efecte vindecătoare. Gelozia poate amuza, poate stimula dragostea, poate ameliora anumite temeri ale celui suspectat de trădare (gelozia sinceră îl poate ajuta să se simtă iubit!), dar poate deveni şi periculoasă. Formele grave ale geloziei au nevoie de asistenţă psihiatrică, pentru că cea psihologică nu mai este suficientă. De altfel, victimele unor violenţe psihice şi fizice generate de gelozie sunt vizibile în multe dintre buletinele de ştiri zilnice şi asta pentru că gelosul nu a fost tratat la timp ca un om bolnav. Suferinţa lui psihică şi afectivă devine distructivă, căci el îşi chinuie partenerul de viaţă. În acelaşi timp, gelozia patologică este o stare autodistructivă, iar efectul principal al autodistrugerii se răsfrânge asupra capacităţii subiectului de a gândi, a raţiona sau a distinge între imaginile mentale care-i stârnesc gelozia şi cele reale.

Pentru că se poate ajunge în stări de destructurare afectivă şi psihică gravă din pricina geloziei, este bine să ştim că impulsurile de gelozie au frumuseţea lor numai până la un punct. Graniţa dintre sănătate şi boală este, uneori, construită dintr-o simplă liniuţă imaginară, pe care avem nevoie s-o conştientizăm înainte de a ajunge să spunem că-i prea târziu. Căci se poate ajunge şi aici; gelozia patologică poate piti sub preşul inconştienţei traume de abandon provenite încă din copilărie, dar netratate. În plus, ea poate trăda o structură psihică labilă, care poate rămâne întreagă şi normală printr-un apel la psihoterapeut.

de Maria Timuc

Enigme

Avem mereu impresia că ştim totul despre oameni. Ştim cum se îmbracă, ce mănâncă, unde merg, ce fel de muzică le place, ce filme vizionează, câţi prieteni au etc. O mare contribuţie o au site-urile de socializare unde majoritatea scriu întregi enciclopedii despre ei înşişi astfel încât prietenii lor virtuali să îi descopere mai uşor. Alţii, dimpotrivă, preferă să rămână misterioşi, dar sunt caracterizaţi uşor tocmai prin astfel de detalii.

Apoi, după o relaţie cu un om, spunem că acel om s-a schimbat. Spunem că nu îl mai recunoşteam. Sau, din contră, că noi ne-am schimbat. Că ne-am dorit altceva. Că nu ştiam ce voiam şi apoi am aflat. Asta în vreme ce mulţi consideră că oamenii se schimbă după perioada copilăriei într-o foarte mică măsură şi mai ales, fizic, nu psihic.

Oamenii sunt diferiţi şi totuşi au atât de multe în comun. Sunt atât de mulţi şi totuşi, atât de singuri. Tot ceea ce le place îi poate transforma în prieteni sau duşmani. Tot ceea ce nu le place îi poate lăsa cu un gust amar sau îi poate lăsa indiferenţi. Însă întotdeauna au ceva de spus despre ceilalţi. Şi susţin că ei sunt altfel. Arată cu degetul ipocrizia, însă rareori admit că ei sunt primii care ar trebui indicaţi. Şi oare acceptul acesta i-ar absolvi de vină?

Spunem multe despre noi în multe feluri, prin acţiuni, gânduri, limbaj, cuvinte, vestimentaţie, aspect fizic. Însă nu întotdeauna suntem înţeleşi. Şi cu toate astea, uităm că şi alţii au nevoie de acea înţelegere. Uităm ca şi ei, că şi noi suntem înţeleşi greşit uneori. Şi ei pot genera impresii false. Şi ei pot greşi aşa cum greşim şi noi. De ce numai noi să avem dreptul acesta?

De multe ori, nu îi putem cunoaşte pe ceilalţi nici într-o viaţă. Însă la fel de des se poate întâmpla să nu ne cunoaştem pe noi înşine. Suntem cu toţii nişte enigme, ca şi lumea. Cei din jurul nostru ne construiesc, piesă cu piesă. Unii îşi pierd răbdarea şi renunţă, lăsându-i pe alţii să le continue munca. Alţii, din contră, construiesc până la final, deşi rezultatele nu sunt întotdeauna cele dorite sau măcar pozitive. Câteodată piesele nu se potrivesc sau nu le lăsăm noi să se potrivească. Apoi, dacă se potrivesc, unele piese pot lipsi pentru că le-au luat cu ei, cei care începuseră construcţia. Şi în final, unele piese pot fi în ochii noştri şi ai celorlalţi, doar că nu avem abilitatea de a le recunoaşte sau înţelege.

Iar dacă în cazul în care cineva desluşeşte o astfel de enigmă, finalul este expus tuturor, ce văd ceilalţi la noi? Ce le arătăm? Şi cum îi percepem noi pe ei? Se mai merită toată această muncă?

sursa: http://un-alt-blog.blogspot.ro/

Când comoara din interior vrea sa iasă la suprafață…

Încep prin a vă întreba dacă nu cumva aţi avut vreodată certitudinea că ştiţi cine sunteţi încât nu aţi simţit nevoia să exprimaţi acest adevăr şi în exteriorul vostru.

Faptul că voi ştiaţi era de ajuns, iar restul nu mai conta. La urma urmei, nu avem nimic de explicat nimănui…

Cu toate acestea, chiar dacă mai rezonez uneori cu cele exprimate mai sus, mă întreb în acelaşi timp dacă nu cumva rolul fiecărei comori este acela de a fi descoperită. Nu putem preţui ceea ce nu cunoaştem.

Astfel, sub întrebarea mea se ascunde un frumos îndemn de a ne descoperi fiinţa, de a deschide lacătul care ascunde frumuseţea comorii noastre, de a ne dezgoli de temerile care ne împiedică să ne “afişăm” aşa cum suntem şi aşa cum ne ştim.

Cu siguranţă acel ceva din interior va rămâne în continuare nepreţuit. Însă de această dată strălucirea lui este şi mai puternică. Deoarece îl oferim şi celorlalţi.

Iar în momentul în care un dar ascuns îşi dă voie să iasă la suprafaţă, binecuvântările încep să apară. O dată cu aceastea, se instalează un sentiment de pace şi vindecare.

Exact, de vindecare.

Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva acel ceva pe care îl ţii ascuns înăuntrul tău nu este altceva decât alifia care poate atenua durerea celui de lângă tine?

Te-ai întrebat dacă nu cumva vorbele frumoase pe care le ţii ascunse nu reprezintă altceva decât balsamul de care are nevoie cineva drag?

Şi te-ai întrebat dacă nu cumva darul acela pe care ştii că îl ai, dar nu ştii cum să-l exprimi sau să-l oferi în afara ta poate mângâia mii de suflete?

Poate că aşa sunt, de fapt, toate comorile piraţilor…

Vor să fie aruncate, înghesuite într-un loc întunecat, prăfuite şi nebăgate în seamă până în momentul în care cineva îşi aminteşte de existenţa lor. În acel moment, cu adevărat, se face lumină.

Vă scriu acest articol pentru a vă îndemna să deschideţi din când în când comoara din interiorul vostru.

Indiferent de greutatea, mărimea sau forma sa sufletească, ştim cu toţii că nu va ieşi degeaba la suprafaţă.

Şi vă mai scriu acest articol pentru că de multe ori am considerat că acea bogăţie pe care o păstrez înăuntrul meu este mai mare decât mine şi nu-i pot face faţă. Iar când spun acestea, nu o fac cu mândrie, ci cu o recunoştinţă infinită.

Poate că noi toţi simţim că purtăm înăuntrul nostru ceva ce nu putem controla: ceva nedefinit şi neşlefuit, dar care are atâta nevoie să iasă afară şi să se exprime.

Să lăsăm deci, această comoară să se împrăştie peste ceilalţi. Să-i dăm voie să ne vindece rănile şi să ne lumineze chipurile.

Şi chiar dacă este adânc îngropată sub cele mai dense straturi de protecţie sau frică, să ne amintim că este acolo şi că este dreptul oricărei comori să vadă lumina…

În speranţa că fiecare îşi va găsi comoara ascunsă...

de Andreea

Oare ne putem schimba viitorul?

Cunoaştem noi cu adevărat viitorul? Putem avea vise premonitorii, putem şti ce urmează în vieţile noastre, ne este dezvăluit momentul plecării noastre din lume sau al altor oameni? Cât de mult putem crede în clarziviune, în premoniţie, în ceea ce simţim noi înşine şi chiar în persoanele care au talente de acest fel, ni le dovedesc, ne conving că puterea lor de a vedea viitorul e reală? Iată o temă sensibilă, deosebită – aş spune – pe care mi-a inspirat-o o prietenă de pe Facebook sâmbătă seara, care mi-a scris, panicată fiind pentru că o persoană care o convinsese că vede viitorul tocmai îi spusese că cineva drag ei va muri. Am întrezărit astfel panica ”tuturor”celor care, dintr-un motiv sau altul, întâlnesc persoane, care le prevăd viitorul sumbru, şi mi-am amintit că, în urmă cu vreo trei ani, un prieten apropiat mie s-a îmbolnăvit de-a binelea după ce o persoană i-a prezis că mai avea de trăit două luni. Omul ajunsese să se ucuce pe picioare, devenise livid şi trist, intrase într-o depresie cruntă, dar cum? Tocmai prin puterea propriei credinţe, a propriei frici, pe care o alimenta zi de zi în interiorul său. I-am explicat ceea ce voi încerca să explic astăzi pentru dumnevoastră; prietenul meu trăieşte şi astăzi, desigur, dar după ce am făcut terapie cu el, ba chiar a trecut şi pe la psihiatru pentru un tratament urgent, iar eu l-am trimis şi la preot.

Există în Noul Testament o pildă în care Iisus vrobeşte despre ”sfârşitul lumii”. Întrebat fiind când va fi acesl sfîrşit, Mântuitorul răspunde (citez din memorie); nimeni nu ştie când va fi acel moment, afară de Tatăl meu care este în ceruri. Cred că răspunsul acesta este valabil şi la nivel individual; nimeni nu ştie când va fi sfărşitul altuia sau al al său, afară de Dumnezeu. Natura n-a prevăzut ca dispariţia noastră din lume să ne fie dezvăluită. Aceasta este o taină divină şi de aceea noi niciodată, cu nici un chip, nu trebuie să-i dăm crezare cuiva care ne spune că ”ştie”, oricât talent ar avea de a descrifra viitorul. Marile spirite ale acestei lumi, marii sfinţi, marii iluminaţi nu i-au spus niciodată unui om: ”să ştii că vei muri”! Și dacă ar avea o asemenea viziune, ei n-o dezvăluie. De ce, oare? Ei, bine, există o explicaţie serioasă, pe care ar fi bine s-o reţinem pentru situaţia în care vom întâlni persoane care se vor grăbi să ne dea veşti despre sfârşitul propriu sau al unei persoane dragi. Explicaţia derivă chiar din pilda citată mai sus, în primul rând; numai tatăl ştie adevărul despre momentul sfârşitului. A doua se regăseşte într-o altă pildă biblică, în care Iisus îl învie pe Lazăr pentru că femeile din familia lui Lazăr se roagă lui Iisus. Aşadar, aici avem şi remediul; rugăciunea către Iisus. Iisus îl învie pe Lazăr pentru că femeile se roagă cu toată inima; şi noi, de îndată ce auzim despre un lucru grozav, urât, rău, nedorit pe care cineva ne convinge că-l vom trăi, deşi nu s-a întâmplat (în pilda biblică evenimentul s-a întâmplat chiar), în loc să ne înfricoşăm, în loc să ne tulburăm, în loc să plângem şi să gândim moartea sau cine ştie ce alt eveniment negativ pentru un om apropiat, să ne rugăm Mântuitorului pentru el şi să ne amintim că se poate să fim victimele unei manipulări emoţionale. Dacă această informaţie nu ne este dat s-o cunoaştem, atunci ea se confirmă dintr-un singur motiv şi anume acela că noi ”credem” că se va întâmpla. Puterea credinţei noastre nu trebuie ignorată; înfricoşându-ne, deprimându-ne, crezând că răul se va întâmpla, participăm la producerea lui. Informaţia divină este întotdeauna una plină de iubire, una care sprijină viaţa; dacă vom primi o informaţie prin care suntem călăuziţi să ne protejăm viaţa, aceasta trebuie luată în calcul. Dar, dacă ni se spune despre moarte sau despre producerea unui eveniment negativ, asupra căruia nu putem interveni, este implacabil, să ne îndoim cu toată fiinţa de el, căci sursa acelei informaţii nu este divină. Noi primim informaţii, inclusiv intuitive, ştim multe lucruri despre viitor, este adevărat. Dar ceea ce e negru, ceea ce e rău, ceea ce pare implacabil şi de neschimbat provine din subconştient, sunt informaţii reziduale; când cineva ne face previziuni distructive, treaba noastră este să ne rugăm, să credem în puterea divină de a ”învia şi morţii”, să investim energia în iubire şi să vizualizăm omul iubit sau pe noi înşine în cea mai bună formă posibilă. Cel mai bine este să ne ferim întotdeauna de programările negative ale altor persoane, ca şi de ale noastre, să nu dăm crezare viselor urâte, să nu-i dăm răului putere, crezând în el. Informaţia care ne vine de la Dumnezeu şi de la îngeri poartă în sine lumina, dragostea şi sprijinul pentru viaţă. Dacă ea nu are aceste caracteristici, riscăm să devenim cei care participă la intrarea răului în existenţă prin puterea propriei noastre credinţe. Deci, nu credeţi în rău, dar credeţi infinit în bine, rugaţi-vă, căci aceasta este calea divină şi din ea se naşte puterea noastră de a ne schimba viitorul. Viitorul se schimbă, da, noi putem face asta prin credinţă! Credinţa în bine învinge orice rău! Asta-i de reţinut...

de Maria Timuc
sursa: http://jurnalul.ro

"Rugăciunea îţi poate schimba viața oricând, oriunde, la orice vârstă. Te poate vindeca de boli, îţi poate reînnoi mintea şi corpul, îţi poate calma furtunile din viața de zi cu zi"

Stim să ne rugăm?

"Dumnezeu aude și răspunde la rugăciune. Una dintre binecuvântările de credință în Dumnezeu este asigurarea că Dumnezeu aude și răspunde la rugăciune, dar uneori, nu reușim să experimentăm şi siguranţa răspunsului. Ar putea fi faptul că nu avem nici o așteptare reală sau neîncrederea că Dumnezeu aude sau răspunde la rugăciune?! Poate că unii se identifică cu omul care asociază rugăciunea unui joc de noroc - joc, dacă nu câştig, oricum n-am pierdut mare lucru!

Poate ar trebui să ne punem întrebarea: "De ce mă rog?" Este un fel de hobby, o activitate opțională sau ar trebui să fie un ingredient important al vieții noastre de zi cu zi? Este convingerea mea că am fost creat de Dumnezeu pentru a fi parte din El. Noi nu știm întotdeauna ce este viaţa, cum am putea şti ce este Dumnezeu ? O persoană care nu se roagă niciodată nu poate ști multe despre Dumnezeu. Numai persoana care se roagă îl poate cunoaște pe Dumnezeu. Acesta este cel mai puternic motiv pentru a se ruga.

"Pe cine am în cer afară de Tine? Dumnezeu este puterea inimii mele și partea mea pentru totdeauna." 

Conceptul de Dumnezeu influenţează foarte mult înțelegerea noastră despre rugăciune. Dr. William Parker scrie despre un băiețel care şedea pe podea și desena pe hârtie. Băiatul părea să fie atât de implicat în munca sa, încât mama lui a întrebat: "Ce desenezi?" Baieţelul a răspuns, "Îl desenez pe Dumnezeu." Ea a răspuns: "Dar fiule, nimeni nu știe cum arată Dumnezeu." Băiețelul a continuat să deseneze şi cu încredere a răspuns, "Ei bine, vor ști cum arată Dumnezeu când voi termina"

Fie că ne dăm seama sau nu, fiecare dintre noi are propria imagine a ceea ce Dumnezeu este, văzut cu ochii minţii sale. Potrivit imaginii noastre despre Dumnezeu, gândim, simțim, acționăm, trăim și ne rugăm. Oamenii ÎL văd pe Dumnezeu în multe moduri:: "Nu există", "Departe", "Acolo, sus", "În bisericî", "La altar", "În Biblie", " Mai aproape decât respiraţia " sau " Pretutindeni ".

Dacă Dumnezeu este "nu există", atunci ne pierdem timpul luând în considerare rugăciunea. Dacă Dumnezeu este "departe", cât de tare trebuie să ne rugăm pentru a obține atenția lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este "acolo sus", cât de mari trebuie să fie aripile pentru a zbura la El? Dacă Dumnezeu este doar "în biserică", înseamnă că suntem aproape de el doar atunci când mergem la biserică? Dacă Dumnezeu e "în Biblie", trebuie să avem o Biblie cu noi în orice moment, în scopul de a fi aproape de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este "mai aproape decât respiraţia" şi "peste tot", atunci putem începe sa comunicăm cu El oriunde ne-am afla. Iisus Hristos ne spune -"Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru." 

Fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu Dumnezeu, în scopul de a ajunge la potenţialul maxim al fiinţei noastre. De ce s-a rugat Iisus? Pentru că atunci când a avut nevoie, nu-L putea întâlni în niciun alt mod. De ce s-au rugat ucenicii? Pentru același motiv. Fiind martorii vieții şi rugilor lui Iisus, şi-au dat seama că nevoile cele mai profunde ale vieții lor, nu ar putea fi exprimate în niciun alt mod. Prin rugăciune, că golul din viața lor a fost umplut, credința întărită și speranța lor reînnoită. Prin rugăciune, ei au putut să ajungă la potențialul lor maxim, ca şi ființe umane.

Există situații în care nu simțim prezența lui Dumnezeu. Sau, simţim că Dumnezeu ne-a părăsit. Ce ne facem atunci? În timpul acelor momente în care nu simt prezența lui Dumnezeu, rugăciunea mea sună astfel: "Doamne, chiar daca eu nu Te simt aproape de mine, în acest moment greu al vieţii mele, eu ştiu şi cred că Tu eşti lângă mine şi că tot ceea ce mi se întâmplă, se întâmplă dintr-un motiv care depăşeşte înţelegerea mea."

Există oameni care simt nevoia să se roage, dar nu o fac din diverse motive. Puteţi învăţa tehnicile de a juca tenis prin studierea unei cărţi despre tenis, dar niciodată nu veţi învăța să jucaţi până când nu veţi lua o minge şi o rachetă şi veţi coborî pe teren să faceţi o încercare.

Rugăciunea poate fi în cuvinte, gânduri sau imagini. Rugăciunea poate exprima sentimentul de inspirație, devotament și afirmare. Rugăciunile noastre sunt de comunicare cu Dumnezeu, dar, de asemenea, rugăciunile sunt strâns asociate cu autosugestia. Experimentele Dr. Byrd arată că rugăciunea are elemente care trec dincolo de autosugestie. Rugăciunile pentru vindecare pot crea o atitudine pozitivă caz în care vindecarea are loc mult mai facil. Acest lucru este valabil indiferent dacă rugăciunea este pentru tine sau pentru alții. O rugăciune pe care eu o spun adesea, chiar în timp ce conduc este următoarea :"dragostea Lui Dumnezeu, bucuria, pacea, sănătatea se simt în corpul meu, mintea și spiritul meu."

Un alt element al rugăciunii eficiente este să te rogi cu convingerea că răspunsul este deja acolo, înainte de a vedea chiar dovezi. Mulțumeşte pentru răspuns, înainte de a-l fi experimentat. Eu ştiu, fără îndoială, că Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele. Rugați-vă ca și cum aţi vorbi cu cineva foarte apropiat. Răspunsul Lui Dumnezeu nu poate întotdeauna veni în modul în care v-ați așteptat, dar va veni. Mintea este veriga de legătură între Dumnezeu și individ. Rugăciunea trebuie să aibă un element de gândire creativă. 

Emerson spunea:

"Rugăciunea este contemplarea faptelor de viață din cel mai înalt punct de vedere." 

Rugăciunea nu ne poate ajuta viaţa dacă nu ne ajută să ne schimbăm sau controlăm gândurile. Schimbați-vă gândurile și vă schimbați experiența de viaţă.

Orientări pentru rugăciune:

1. Recunoaște un Dumnezeu al dragostei și meditează asupra iubirii Lui Dumnezeu și a relației tale cu El.

2. Înțelegeți că Dumnezeu dorește vindecarea, integritatea și viața din belșug pentru fiecare persoană.

3. Eliberați-vă de orice aspecte negative ale vieţii: insecuritate, incompetenţă, furie, vină, frică, ură, etc

4. Încearcă să te rogi şi de-a lungul zilei, prin gânduri pozitive, gânduri sănătoase, hrănitoare şi imagini care sunt în conformitate cu iubirea lui Dumnezeu.

5. Atunci când te rogi, este important să crezi că şi primeşti ajutor. Acţionează ca şi cum l-ai primit.

6. În rugăciune, recunoaşte-i pe ceilalţi la fel ca şi tine, în acelaşi cerc al iubirii Lui Dumnezeu, roagă-te pentru bunăstarea lor.

7. Petrece un timp în tăcere care să-ţi permită un puternic sentiment de victorie, pace, linişte.

8. Priveşte aşteptarea cu inima plină de speranţă. Acesta poate fi de ajutor.

Acestea fiind spuse, vă propun o rugăciune fără nicio cerere, de bucurie!

Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut.pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim!" 

Fragment de Alina Maria Albert (Neagu)
autorul revistei Normal despre Paranormal

Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii.

Suntem epuizaţi şi sorbiţi de energie din toate părţile: traficul ne omoară, jobul ne întinde nervii la maximum, oamenii de lângă sunt gata în orice clipă să ne facă o...nefăcută. Nu mai ai nicio siguranţă, îţi parcurgi zilele ca un roboţel care face fix acelaşi lucru. Zi de zi, oră de oră, minut cu minut. 

Oraşul ne soarbe de toate energiile, zilele ni se duc din ce în ce mai repede. Orele de muncă parcă nu se mai termină niciodată iar cheful de muncă este din ce în ce maimic. Nu mai aveam nici chef să răspundem la banalul “ce faci?”. Dăm din cap şi cu chiu cu vai scoatem pe gură un “binişor” sau “aşa şi aşa”. Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii. Ne tărâm până la birou în fiecare dimineaţă şi urâm ziua de luni. Apoi şi marţea, miercurea, joia…doar vineri pe la 5 începem să ne trezim la viaţă. Şi încercăm să profităm de weekend de parcă era ultima zi de vacanţă. Am senzaţia că fiecare zi de duminică seamănă leit cu 14 septembrie. Suntem din ce în ce mai lipsiţi de umanitate, comunicăm doar pe reţele de socializare şi ne întâlnim cu oamenii la o cafea că să ne uităm împreună la ce spun alţii pe Instagram şi pe Facebook. Am uitat ce este aia discreţie, ne deschidem uşa de la dormitor şi invităm pe toată lumea în el. 

Nu mai ştim ce este ăla bun simţ, modestia este un termen desuet iar educaţia este ceva facultativ. Ne facem idoli printre oameni de carton şi nu mai ştim ce este ăla un model. Ne trăim viaţa pe Facebook şi ne hrănim din dramele celor din jur. Ne clădim fericirea pe nefericirea altora şi nu mai avem mamă şi tată. Suntem doar nişte vânători plecaţi după pradă. Ştim doar că ne este foame. Aruncăm cu vorbe urâte în stânga şi în dreapta, ne pute tot ce este în jur, ne luăm de toată lumea, ne scuipăm unii pe alţii. Nu avem menajamente, nu avem principii. Nu mai ştim care este ordinea firească, vrem totul acum şi uităm să mai dăruim. Nu ştim să ne mai bucurăm la nimic. Avem senzaţia că ni se cuvine totul. Nu ştim să iertăm şi uităm să mulţumim, să spunem “te rog” să alinăm pe cel de lângă. Uităm să ascultăm. Ştim doar să ne plângem şi să facem din problemele noastre adevărate drame. Ne panicăm de la fiecare fir de aţă şi uităm să ascultăm adevăratele drame ale oamenilor din jur şi să încercăm să îi sprijinim. 

Ne amintim de oameni doar când pleacă de pe lumea asta şi îi cinstim atunci cu un status pe Facebook. Suntem dispuşi să dărâmăm tot şi uităm să constuim. Nu ştim ce vrem, nu avem motivaţie, nu ştim să facem mare lucru dar avem pretenţii. Ne-am specializat în vorba că “pe banii ăştia mai bine stau acasă”. Ne mutăm viaţa pe reţele de socializare. Ne despărţim pe Facebook şi ne combinăm tot acolo. Ne share-uim vieţile pe Facebook şi aşteptăm cât mai multe like-uri. Cerem compasiune şi poke-uri. 

Intrăm cu bocancii în vieţile celor de lângă noi. Ne interesează mereu ce fac cei de lângă. Ne arde mai tare să ştim că unul de lângă noi a făcut ceva decât să ne frece grija de filmul nostru, de viaţa noastră, de bucata noastră. 

Hai să încercăm să ne trăim viaţa aşa cum ştim noi mai bine, hai să nu ne mai uităm la paiul din ochiul celui de lângă. Hai să ne trăim viaţa aşa cum e firesc. Hai să repectăm mai mult oamenii de lângă. Hai să îi înţelegem, hai să fim mai toleranţi, hai să ne repectăm, hai să nu îi dăm în cap primului care iese din mulţime, hai să ne trăim dragostea în dormitoarele noastre, hai să ne punem jaluzele la viaţa noastră privată. Hai să învăţăm să împărtăşim bucuriile noastre doar cu cei care contează. Hai să ne trăim poveştile de dragoste cât mai decent. Să nu facem din viaţa noastră un show Big Brother. Lucrurile care contează în viaţă sunt altele…nu “like”, “poke”, “share”, “mutual friends”. Intreaba-ti parintii. Ei cred ca stiu mai bine.

sursa: facebook

Oamenii când dorm…

Oamenii atunci când dorm reprezintă umanitatea redusă la absurd. Nu înjură, nu urăsc, nu ţipă, nu bârfesc. Nu mint, nu tânjesc, nu înşeală. Nu sunt fericiţi, nu sunt trişti, nu au visuri ci doar vise. Nu iubesc, nu doresc, nu le e poftă, nu aspiră. Nu se complică, nu se gândesc în avans, nu promit, nu dezamăgesc. Nu au griji şi nu au planuri. Nu au nici măcar culori. Omul atunci când doarme spune o poveste ingenuă, de altfel destul de fadă. Oamenii toţi atunci când dorm, sunt reduşi la o personalitate universală. O personalitate latentă. Şi asta nu ne deosebeşte cu nimic. Şi asta e absurd, pentru că suntem atât de diferiţi. Fie că sforăie, vorbeşte în somn, e somnambul sau dă palme în somn, omul, atunci când doarme trece la această personalitate pe care noi, toţi, o avem. Fără excepţie. Şi la unii, poate personalitatea asta e o mai bună variantă a celei active. Şi poate,dacă vrem să o gândim aşa lăsând argumentele biologice la o parte, din acest motiv insomniacii sunt nervoşi şi iritaţi pentru că nu pot ajunge la absurditatea universală. Însă cu iertare, am să mă întorc la starea latentă, pentru că pare-mi-se că s-a înţeles cu un sens negativ. Nu. E starea de calm universal. E personalitatea pe care mulţi ne-o dorim mai mult decât orice, o aşteptăm şi ne-am dori să o simţim. Pe ea, pe stare. Însă eşti în ea latent. Faţa omului care doarme e poate printre cele mai preţioase lucruri pe care ţi-e dat să le vezi din cauza tuturor motivelor de la început. Aşa că data viitoare când vă treziţi lângă cineva şi vă treziţi înaintea sa, luaţi-vă o secundă şi gustaţi din moment, din personalitate, din stare. Vorba aia, pentru toate celelalte există...Mastercard! 

de Andreea 
sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Şi totuşi oameni speciali există!

În dimineaţa asta sunt gânditoare, sunt pusă pe întrebări filozofice, la care normal că nu primesc răspuns, dar pe care simpla mea existenţă le emite pentru a nu întreţine starea anostă a neuronului meu. Deci dragii mei, care e rostul nostru pe pământ? Glumesc, nu mă gândeam la asta deşi e o idee ce merge la rândul ei mărunţită. De fapt mă gândeam şi încercam să găsesc cea mai mare revelaţie pe care o poate avea omul pe de-alungul vieţii lui aşa, aceea “sudden realization” (vorba filmului) pe care o are un om în cursul vieţii în urma căreia vede lucrurile cu alţi ochi, tratează oamenii de la alt nivel ca până atunci şi valorifică lucrurile din jurul său diferit. Şi ele sunt multe…sunt convinsă…însă mă gândeam care ar fi the great one şi cam în ce perioadă a vieţii lui apare. Ok înţeleg, lucrurile variază de la om la om de la cultură la cultură şi cu siguranţă n-am găsit-o încă pe cea pe care o caut aşa că o să o analizez pe prima care mi-a venit în minte zilele astea. Eu cred că lumea unui individ se zguduie, mai mult sau mai puţin, în momentul în care realizează că nu este cu nimic special faţă de restul oamenilor din jurul său. Nu mă înţelegeţi greşit, toţi suntem diferiţi între noi, însă trebuie să recunoaştem că la un moment dat, dacă nu întreaga viaţă, toţi am trăit cu impresia că suntem speciali, că existăm cu un scop bine determinat, că nu trăim o viaţă de rând şi mai mult că nouă nu ni s-ar putea întâmpla anumite lucruri (fie vb între noi, rele). Şi iată omul aflat în deplină încredere în ceea ce este şi/sau ce poate deveni, înfipt în convingerile sale, stăruind în ideea de unicitate în vastul spaţiu pământesc, îşi frânge aripile de cele mai multe ori subit în acest zbor banal bombardat cu probleme, decepţii, suferinţe, poveşti triste poveşti pe care el omul le auzise de mai multe ori de la alţii la fel ca el, care nu credeau că pot trece prin asta. Şi nici măcar necazul nu-l face diferit.

Şi totuşi oameni speciali există, sunt câţiva care au depăşit ideea de concept a gândirii lor făuritoare de nemaivăzut, s-au desprins de plebe şi şi-au depăşit condiţia, au creat ceva care i-a făcut speciali. Unii s-au simţit speciali pentru o clipă, unii pentru un timp, alţii au rămas speciali. Şi cert e că momente avem cu toţii când pentru cineva sau pentru noi înşine devenim speciali şi asta ne face fericiţi. Fericiţi că ieşim din banalitate, fericiţi că suntem superiori, că ieşim în evidenţă, că nu suntem ca restu'. Însă dacă te întorci o clipă şi priveşti lucrurile cu sens prin simplul fapt că ne dorim să fim speciali şi facem totul ca să fim diferiţi, suntem exact ca alte milioane de oameni care îşi doresc sau fac asta. Şi asta ne face nefericiţi, mai ales că unii pot şi alţii nu.

Dar nu renunţăm la idée şi nu vrem să ieşim din tiparul majoritar, poate că voinţa ne face pe toţi speciali, şi prin urmare cu nimic deosebiţi, dar continuăm să trăim drama omului de rând până la următoarea revelaţie, sunt şi eu aici la fel ca tine şi ca noi toţi, nu excelez prin nimic şi nu mă deosebesc ca individ, faptele nu mă ocolesc şi nici eu pe ele, îmi doresc lucruri speciale şi oameni speciali în jurul meu, însă ceea ce aduc eu nou gândurilor mele, este că nimic nu e special decât dacă îl facem noi să fie special pentru noi şi că important e nu să fii cât mai special, ci să ai cât mai mulţi oameni în ochii cărora să fii special şi pe care să-i vezi tu speciali. Şi dacă ne gândim pentru cât timp ajungem la altă revelaţie, pe care o are omul spre sfârşitul vieţii când se întreabă “ce am făcut la viaţa mea” dar asta e altă poveste.

Fiecare interpretează revelaţia asta cum vrea sau cum poate, unii poate o ocolesc, alţii poate nu au parte de ea, aşa că fără să ne mai punem întrebări şi să ne batem capul…let s make the best of it…..let s make it as special as it gets !

sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Investim tot ceea ce avem în fațadă și uităm că temelia e cea mai importantă la o construcție

Câţi dintre noi se simt bine în pielea lor, în viaţa lor, în familiile lor? Câţi dintre noi sunt pregătiţi pentru o schimbare radicală? Câţi dintre noi au curajul să facă o astfel de schimbare? Câţi dintre noi pot să recunoască că au greşit? Câţi dintre noi ştiu ce e aia fericire? Câţi dintre noi ştiu unde să o caute? Câţi dintre noi ştiu să iubească? Câţi dintre noi ştiu să ceară? Câţi dintre noi ştiu să primească? Câţi dintre noi ştiu să asculte? Câţi dintre noi ştiu să dăruiască? Câţi dintre noi ştiu să împartă? Câţi dintre noi ştiu să mulţumească? Câţi dintre noi ştiu să aline? Câţi dintre noi ştiu să preţuiască? Câţi dintre noi ştiu să aprecieze? Câţi dintre noi ştiu să trăiască?

Cu fiecare secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an, uităm lucrurile elementare. Uităm cum se fac lucrurile simple. Uităm cine suntem, uităm ce vrem, uităm tot. Ne alimentăm cu lucruri la îndemână, ne consumăm energia pe lucruri prea puţin importante, ne mutilăm dorinţele, ne umplem de venin, ne pregătim armele pentru razboaiele surde cu toţi din jurul nostru. Suntem nervoşi, ne dezumanizăm, devenim canibali.

Aşteptăm să se stingă lumina şi muşcăm în stânga şi în dreapta. Nu mai avem reguli, nu mai avem mamă şi nici tată. Suntem fiare. Luptăm cu toţi. Luptăm cu cei din jur, luptăm cu noi. Ni se lipesc de noi obiceiuri proaste. Nu ştim să ne alegem modelele, uităm să fim oameni şi ne ghidăm după lucruri de suprafaţă. Avem războaiele noastre. Al căror scop nu există. Suntem de suprafaţă, suntem superficiali, ne hrănim cu tâmpenii. Ne cade mereu greu la stomac dar facem eforturi.

Ne ridicăm şi o luăm din nou de la capăt. Ne certăm cu părinţii, ne înjurăm în trafic, nu vorbim ani de zile cu copiii noştri. Ne certăm cu prietenii de o viaţă pe tot felul de lucruri mărunte. Ne dezumanizăm. Căutăm fericirea pe net. Ne iubim prin ecranele monitoarelor. Trimitem felicitări virtuale, înghesuim sute de fețe zâmbitoare prin sms-urile pe care le trimitem. Judecăm după aparenţe, la cald.

Nu lăsăm nimic să se răcească. Ne dorim să continuăm relaţiile ratate şi uităm să dăm şanse oamenilor care chiar contează. Ne debarasăm de toţi oamenii buni şi ne alăturăm oamenilor care nu ne merită. Ne place mereu fructul interzis şi nu ezităm să muşcăm din el până ne doare gura. Până ne otrăvim, până ne ardem limba, până ne apar afte în gură. Luptăm pe toate planurile. Cedăm când ne e greu, când cineva care merită a făcut o greşeală. Nu vrem să îl iertăm fix pe cel care greşeşte cel mai puţin.

Ne aruncăm în braţele altora. Ne bucurăm că am scăpat de un om care chiar ne iubea. Ne lipim buzele de toate trupurile pe care le vedem. Limba noastră face vârtej în gurile tuturor. Ne amestecăm trupurile cu oricine, oricând, oricum. Ne afundăm zilele proaste în tot felul de aşternuturi străine. Ne încântă complimentele chiar şi când sunt false, aruncăm like-uri şi abia aşteptăm să le primim înapoi. Uităm de oamenii dragi, îi sunăm rar, îi repezim. Uităm când sunt zilele lor de naştere.

Alergăm după oferte, ne golim cardurile pe lucruri inutile, umplem căruţurile cu e-uri. Uităm cine suntem şi vrem să devenim altcineva. Suntem plini de invidie. Suntem supăraţi că prietenii cei mai buni câştigă mai bine. Investim tot ceea ce avem în faţadă şi uităm că temelia e cea mai importantă la o construcţie. Habar nu avem care sunt modelele noastre. Ne spălăm cu şamponul X pentru că şi X-uleasca o face. Uităm de noi, ne dezumanizăm, ne pierdem, ne irosim puţin câte puţin. Suntem în căutare de tot dar nu punem mâna în esenţă pe nimic.

sursa facebook

NU îmi pare rău...

- că anumite decizii nu au fost cele mai bune, fiindcă am învățat din fiecare câte o lecție dureroasă. 

- că am dat curs viselor mele, în ciuda faptului că cele mai multe s-au destrămat de-a lungul timpului. 

- că am iubit chiar dacă sentimentul s-a dovedit înșelător și dureros, am descoperit astfel că iubirea este un dar mult prea prețios pentru a nu fi multiplicat de mii de ori. 

- că am avut încredere în oameni. În ciuda modului în care am fost tratată, în ciuda faptului că am fost dezamăgită de mulți dintre ei, am descoperit adevăratul sens al cuvântului ”prietenie” și am avut șansa de a putea ierta și a oferi o nouă șansă.

- că am luat-o de la capăt de prea multe ori. Uneori, ai nevoie de un început nou ca să poți continua să mergi mai departe. Uneori, ai nevoie de timp și distanță, de singurătate și liniște, de tine și de Dumnezeu pentru a putea supraviețui și a te ridica din propria cenușă. 

- că am întins mâna celor aflați în nevoie, chiar dacă nimeni nu mi-a cerut ajutorul, chiar dacă de cele mai multe ori gestul meu de ajutor și suport a fost considerat o jignire. Nu este umilitor să ceri ajutor și nici să primești, este umilitor să nu faci nimic pentru a-ți reveni, să te complaci în situația dată. 

- că m-am schimbat, că am devenit o altă persoană. Tot ce contează este să fii mândru/ă de persoana care ai devenit, să fii conștient de alegerile pe care le faci, de drumul pe care-l parcurgi și de tot ceea ce te reprezintă. 

- că am plâns, că am urât, că am renunțat la vise, oameni, momente, amintiri, fiindcă toate acestea m-au preschimbat în persoana care sunt astăzi. Chinurile, durerea, dezamăgirea nu m-au determinat nici să-mi pierd încrederea și nici credința în Dumnezeu, ci m-au motivat să devin un om mai bun, un om care se acceptă așa cum este, cu bune și cu rele, și care încearcă cu fiecare zi care trece să dea tot ce este mai bun, să-ți învingă propriile temeri, să spargă propriile bariere și limite. 

- că încă mai cred în vise frumoase, în iubirea sinceră și necondiționată, în romantism, în suflete pereche, în principii, în inimi mari și pline de generozitate, în povești cu happy end și vieți împlinite. 

Pot fi un simplu om, dar atâta timp cât am atât de multe lucruri în care să cred, sunt un om special și nimeni nu-mi poate smulge acest gând din suflet.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Ce înseamnă să fii o femeie puternică

De când sunt mici, copiii sunt învăţaţi cum ar trebui să se comporte. Fetiţele sunt învăţate să fie delicate, elegante, liniştite, “că doar sunt domnişoare”, iar băieţii sunt învăţaţi să fie descurcăreţi, puternici, să nu plângă, “că doar sunt bărbaţi”, iar “bărbaţii nu plâng”.

În ultimul timp, se observă că şi fetele au început să primească aceeaşi educaţie ca băieţii, să fie puternice, să nu plângă, să fie sigure pe ele, să nu se lase afectate sau intimidate de nimic.

Multe dintre aceste fete, devin femei reci, incapabile să îşi exprime sentimentele şi să le înţeleagă pe ale celor din jur.

Ele consideră că sunt femei puternice şi că, prin urmare nu îşi permit să fie vulnerabile, să se arate aşa cum sunt ele în realitate. Astfel, ele ajung să poarte o mască, crezând că aşa vor fi mai respectate sau că nu vor mai suferi.

De multe ori îşi reprimă sentimentele, atunci când suferă, căci, cred ele, sunt femei puternice şi nu îşi pot permite să plângă sau să se lase doborâte de probleme.
Ele consideră că dacă plâng sau dacă arată că sunt afectate de anumite situaţii din viaţă, este nedemn pentru ele, căci îşi pierd calitatea de “femei puternice” în ochii celor din jur şi probabil şi în ochii lor.

Nu îşi dau seama că prin această atitudine îi pot îndepărta pe mulţi din jurul lor, pe partener şi chiar pe copii, căci aceştia le pot percepe ca fiind reci, indiferente sau poate chiar rele. Şi ajung să se mire şi să se frustreze că sunt neînţelese şi sunt neapreciate de cei din jur.

A fi o femeie puternică, nu înseamnă să nu îţi arăţi sentimentele, să nu plângi când ai inima frântă, sau să nu te laşi în voia pasiunii, când situaţia o cere.

O femeie puternică este aceea care îşi poate exprima clar şi sincer sentimentele, care este în stare să recunoască şi să accepte că este vulnerabilă uneori, dar are puterea să zică printre lacrimi “totul va fi bine.”

O femeie puternică are încredere în ea şi ştie că, chiar dacă astăzi este jos, mâine se va ridica şi va zâmbi din nou. Ea înţelege şi acceptă că este o fiinţă umană, că are sentimente şi emoţii şi că este perfect normal ca uneori în viaţă să aibă momente de tristeţe, de vulnerabilitate. Ea le acceptă şi e pregătită să le trăiască şi să le exprime când le vine momentul.

Puterea ei vine din interior, din încrederea în ea şi în forţa Divină, iar această putere este cea care îi permite să fie Autentică, să fie ea însăşi în diferitele momente din viaţă.

Ea ştie că dacă azi plânge, pentru că are inima tristă, nu înseamnă că este slabă şi că nu este bine să arate că suferă. Dimpotrivă, ea are puterea să arate ceea ce simte, să accepte că nu este perfectă şi că, în acele momente are nevoie de sprijin şi înţelegere. Mâine se va ridica şi va surâde din nou şi va oferi celor din jur tot ceea ce are ea mai bun; însă azi este ea care care are nevoie de sprijinul celor din jur.

Aşa este normal şi firesc; toţi suntem fiinţe umane, nimeni nu este perfect şi nici nu trebuie să fie.

Aceasta este frumseţea şi măiestria vieţii; să fim capabili să fim noi înşine, să fim autentici în oricare moment şi situaţie din viaţă, să ne bucurăm şi să împărţim bucurie, atunci când suntem “pe val”, dar să ne permitem să trăim şi tristeţea atunci când suntem jos, să acceptăm situaţia şi să cerem sprijinul celor din jur; să avem curajul să ne arătăm aşa cum suntem.

Atunci când suntem jos, cel mai important lucru este să avem mereu încredere că ne vom ridica din nou, să ştim că este doar o situaţie trecătoare şi că, în ciuda suferinţei din acel moment, noi vom avea puterea să ne ridicăm peste ea, şi să mergem înainte.

O femeie puternică ştie toate aceste lucruri şi se acceptă şi se iubeşte necondiţionat, atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin bune din viaţă.

Adevărata putere, nu stă în a arăta celor din jur că eşti o femeie puternică, prin ceea ce faci sau ceea ce spui, dar înăuntrul tău să fii speriată şi frustrată pentru că nu îţi poţi permite să te arăţi aşa cum eşti, de teamă că vei fi judecată sau criticată.

Adevărata putere stă în a avea curajul să te arăţi aşa cum eşti şi de a-ţi rămâne autentică ţie însăţi, cu riscul de a fi poate, criticată sau înţeleasă greşit.

Să fii o femeie puternică înseamnă să ai curajul să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, şi pentru ceea ce crezi, în ciuda fricii şi a riscului la care te expui. Este posibil să obţii rezultatele dorite, sau este posibil să nu le obţii. Dar însăşi faptul că îţi asumi acest risc, te face o femeie puternică.

Să fii o femeie puternică, înseamnă să îţi asculţi mereu inima, chiar şi atunci când pare că toate din jurul tău îţi sunt împotrivă. Nu este întotdeauna uşor să faci ceea ce îţi doreşti, sau ceea ce simţi, dar şi recompensa este pe măsură.

Îmi vine acum în minte, un studiu despre care am auzit la un curs de dezvoltare personală, care s-a făcut pe bătrâni peste 65 de ani, care au fost întrebaţi ce anume regretă cel mai mult la viaţa lor. Şi peste 80% dintre aceştia, au răspuns că regretau faptul că nu au avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, că le-a fost frică să facă unele lucruri în viaţă, sau să ia anumite decizii. Iar acum, la bătrâneţe, se intrebau, cu regret, cum ar fi fost viaţa lor dacă ar fi avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, dacă ar fi făcut ceea ce îşi doreau, şi nu s-ar fi lăsat copleşiţi de frică.

Oare, ce poate fi mai trist, decât să regreţi ceva ce nu ai făcut, şi să te întrebi cum ar fi fost dacă ai fi avut curajul să faci acel lucru? E posibil ca uneori, rezultatele să nu fie cele aşteptate, însă cu siguranţă sentimentul că ai făcut ceea ce ai simţit, şi că ai avut curajul să acţionezi, îţi dă mai multă putere şi încredere în tine, decât să trăieşti cu regretul şi să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă ai fi făcut ceva…

Puterea stă în interiorul nostru; toţi o avem. Trebuie doar să avem încredere în ea. Iar asta, este o alegere. Putem alege să fim femei puternice, sau putem alege să fim victime. Iar asta face diferenţa între a trăi o viaţă împlinită, şi a trăi la voia întâmplării.

Ce înseamnă pentru tine să fii o femeie puternică? Ce lucruri curajoase ai făcut până acum, pentru a-ţi dovedi că ai încredere în tine, şi că nu te laşi copleşită de temeri?

Te rog, lasă-mi un comment şi spune-mi cum vezi tu o femeie puternică şi ce anume te inspiră pe tine să fii o femeie puternică.

Ceea ce mă inspiră pe mine cel mai mult să fiu puternică, este gândul că nu vreau să ajung la 65 de ani şi să regret că nu am avut curajul să îmi trăiesc viaţa aşa cum am vrut şi am simţit, şi să mă întreb cum ar fi fost dacă m-aş fi lăsat copleşită de frică şi nu mi-aş fi urmat drumul cu încredere şi curaj.

Aştept commentul tău! 
Îţi mulţumesc!

sursa http://femeieimplinita.com/

 

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI (SCHIMNICUL) CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

O, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre. Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon …

Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase …

Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare.

Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, deşarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere– tămăduieşte-ne, o, Milostive!

Tot trupul nostru este bolnav:

Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare.

Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu.

Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne.

Ne doare totul în noi.

În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui.

În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.

Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorul cel mult iubitor şi sluga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea Harului tău şi vom lăuda Preasfânta Treime: pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.

Rugăciune pentru vindecare

Dumnezeule Atotputernice, Cela ce cu mila Ta pe toate le zideşti spre mântuirea neamului omenesc, cercetează-l pe robul Tău (…), pe cel ce cheamă numele lui Hristos, vindecă-l de toată boala trupească şi slobozeşte-l de păcat şi de ispitirile păcătoase, de orice necazuri, şi orice asuprire vrăjmăşească îndepărteaz-o de la robul Tău. Ridică-l pe el din patul păcatului şi îl aşează în Sfânta Ta Biserică – sănătos cu trupul şi cu sufletul ca să slăvească împreună cu toţi oamenii, prin fapte bune, numele lui Hristos, că Ţie îţi înălţăm slavă împreună cu cel fără de început al Tău Fiu şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: Mânăstirea Dervent

preluat de http://www.cuvantul-ortodox.ro/

To say or not to say…

M-am trezit în dimineaţa asta iritată de complexitatea cuvintelor. A cuvintelor în general…nu a ceva anume spus, nu a cuiva anume, doar a cuvintelor aruncate, a cuvintelor spuse degeaba. Sunt baricadată de partea comunicării verbale, sunt un om al cuvintelor, un om care spune multe şi nevrute…care aruncă la rândul lui cuvinte pe care apoi şi-ar dori să le poată lua înapoi, care iubeşte cuvintele frumoase, înlănţuite armonios la momentul potrivit s.a. Şi totuşi….mă lovesc de superficialitatea oamenilor şi încep să-mi fac procese de conştiinţă, să iniţiez procese de remediere. Nu vreau să folosesc anumite cuvinte doar pentru că sună bine, nu vreau să-mi exprim sentimentele în cuvinte…vreau să le arăt, nu vreau să mă rănesc în cuvintele aruncate de oamenii din jurul meu, nu vreau să cred că prin “a spune” rezolv mai multe decât prin “a face”. Situaţia stă în felul următor…

Pe de o parte, să vorbim despre cuvintele spuse degeaba. Cuvintele care….nu trebuie să lipsească şi totuşi prezenţa lor e mai mult decât redundantă în anumite cazuri. Vorbesc despre cuvinte care vin din obişnuinţă, atunci când ar trebui să vină din suflet, despre cuvinte care vin prea târziu, atunci când nu mai ai nevoie de ele, cuvinte care nu reuşesc să te facă să te simţi mai bine, cuvinte care nu reuşesc să vindece…cuvinte spuse degeaba. Acele cuvinte care-şi pierd din încărcătură pentru că nu mai sunt folosite când şi cum trebuie, care ajung să fie inutile, lipsite de sens şi fără nici un impact asupra oamenilor, pentru că oamenii au uitat să le dea sensul şi menirea potrivită. Gândiţi-vă la “te iubesc” “mi-e dor de tine” “îmi pare rău” “îmi cer scuze” “promit să nu mai fac” “o să fie bine” “n-am nimic” şi altele din familia asta…..how many people say those…and really mean them?

Pe de altă parte, să vorbim despre cuvintele care dor. Cuvinte care descriu adevăruri…adevăruri pe care le ştii, dar pe care ţi-e greu să le auzi în cuvinte, sau adevăruri pe care nu le ştii, şi nu le-ai face față. Sunt cuvintele care reuşesc să-ţi sfâşie inima, să-ţi dărâme speranţele, care-ţi pot tăia din avânt şi îţi pot suprima entuziasmul. Cuvinte rele, sau spuse cu răutate, cuvinte negândite sau cuvinte intenţionate, cuvinte care taie ca un cuţit. În general sunt cuvintele pe care le regreţi ulterior, pe care le-ai lua înapoi…şi pentru că nu poţi, încerci să le ajustezi cu un “îmi pare rău” de mai sus….la fel de inutil. Din fericire, cuvintele trec la fel de repede ca şi atunci când au fost aruncate…iar când e vorba despre vindecarea rănilor de cuţit, intervine capacitatea noastră de a fi toleranţi sau de a trece peste cuvintele reci, rele, dureroase, nervoase sau indiferente.

Aşa că….pentru mine cuvintele rămân…o unealtă a comunicării, rămân indispensabile, şi folosite în direcţia corespunzătoare, vor rămâne cu esenţa caracteristică şi un gram de frumos în fiecare dintre ele. Nu mi-e greu să spun “mi-e dor de tine” şi nici un “te iubesc” atunci când simt nevoia să le spun, nu mi-e greu să încerc să ofer un zâmbet în loc de priviri şi cuvinte aruncate la nervi, şi mai ales...nu mi-e greu să accept oamenii şi să trec peste cuvintele lor deseori tăioase…pentru că ele, cuvintele…rămân la urma urmei…doar nişte cuvinte.

de Deeasmile

Aşa va fi. Ai să vezi!

Celei care a însemnat enorm pentru mine...

Tu, să ştii că mă gândesc la tine câteodată. Mă întreb cum eşti, dacă eşti bine, îţi transmit gânduri bune. Mă gândesc câteodată de ce n-am mai vorbit. Apoi îmi aduc aminte. Am înţeles de atunci de ce nu mai vorbim, de ce nu ne mai scriem, am acceptat de atunci că energia nu era una benefică pentru nici una dintre noi. Energie care pe mine mă obosea. Şi lucrul ăsta l-am simţit abia atunci când am rămas fără ea. Dar mă gândesc câteodată la tine. Şi întotdeauna zâmbesc şi îmi amintesc doar lucrurile frumoase. Şi cred că am rămas cu ce trebuia.

Şi cred că e mai bine că nu mai vorbim. Cred că la un moment dat, poate curând, poate peste ani, o să ne întâlnim, total întâmplător, aşa cum ne-am dorit. Îmi imaginez că o să fie vară şi o să te bucuri să mă vezi, aşa cum o să mă bucur şi eu că te văd. O să fim grăbite amândouă, dar o să ne aşezăm pe o bancă şi o să începem să ne povestim toţi anii din urmă. Eu o să mă mir că nu te-ai schimbat deloc iar tu o să mă lauzi că m-am maturizat. O să râdem ore în şir fără să ne dăm seama cum zboară timpul. Apoi ne vom lua rămas-bun, nu pentru că am epuizat subiectele de conversaţie, ci pentru că s-a lăsat răcoare, ştiind amândouă că iarăşi nu vom mai vorbi ani întregi. Aşa va fi. Ai să vezi!

cu unele mici modificări de text
sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Înstrăinare

Oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă a fost ceva greşit la ei, ci vor vedea de îndată numai greşeli la tine, iar dacă aceste greşeli nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și te vor dușmăni.

Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări...

La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.

M-am îndepărtat de oamenii cu care nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea.

M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele.

M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.

M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.

M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul.

M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care-i preocupau mai mult amănunte din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam de oferit.

M-am îndepărtat de oamenii nesinceri, de prefăcuţi, de ipocriţi, de bârfitori, de aceia care m-au judecat pentru felul în care mi-am administrat viaţa.

M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat într-un duşman atunci când i-am contrazis şi când nu le-am spus ceea ce le plăcea să audă.

M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să mă limiteze și să mă tragă în jos, oameni de la care nu am învățat decât partea urâtă a vieții.

M-am îndepărtat de oamenii care doar îmi iroseau timpul pentru a-și umple singurătatea.

M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite.

Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat...

Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor.

M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Momente în viață

Sunt…momente în viață. Asta îmi spun de fiecare dată, fie că e vorba de un moment încărcat de bucurie, fie că este unul de mare tristețe.

Zi de zi trăim momente. Mai însemnate sau mai puțin însemnate, mai vesele sau mai triste, cu fiecare zi care trece, mai numărăm câte o amintire, câte un gând, un sentiment, o povață sau o povară.

Sunt momente când sfârșitul unei zile ne întristează pentru că nu putem trăi la infinit clipele care ne-au făcut inima să tresalte de bucurie și momente când căderea nopții e o binecuvântare, care ne acoperă sufletul cu vălul invizibil al speranței că mâine va fi puțin mai bine.

Sunt momente când trebuie să hotărăști de unul singur dacă trebuie să mergi tot înainte pe drumul ales sau dacă e timpul să pui punct și să o iei de la capăt, iar aceasta este probabil cea mai grea decizie pe care suntem forțați să o luăm câteodată. Singuri. Pentru că viitorul stă adesea chiar în mâinile noastre.

Sunt momente când tot ce ne rămâne este iubirea pentru propria persoană, deși, uneori o pierdem și pe aceasta.

Sunt momente când ceea ce îți dorești și ceea ce obții sunt două lucruri complet diferite, la fel cum sunt momente când ceea ce primești înseamnă prea puțin comparativ cu ceea ce oferi.

Sunt momente când ai motive să plângi până la epuizare și momente când găsești câte un motiv de bucurie în cele mai mărunte și aparent neînsemnate lucruri.

Sunt momente când Dumnezeu îți scoate în cale oameni extraordinari care să-ți călăuzească pașii spre a ajunge într-un loc mai bun și momente când îi ia pe acei oameni de lângă tine pentru a te învăța că nimic nu durează o veșnicie și că suntem totuși mici, atât de mici…

În cele din urmă, sunt momente când învățăm că oamenii rămași în urmă nu trebuie amintiți nici cu regret, nici cu mâhnire, nici cu ură. Ei fac parte din trecut pentru că într-un fel sau altul au șlefuit omul care azi e mai înțelept și mai bun decât era cu un an sau cu mulți ani în urmă.

Sunt…momente în viață.

de Iustina Ţalea Dinulescu

Despre vindecarea ”victimei”

O femeie povesteşte furioasă: ”soţul meu mă înşeală, nu-i pasă de mine, vorbeşte la telefon cu x şi cu y, bea prea mult alcool, lipseşte de acasă, face aia şi face ailaltă...”! ”Dar la început, când v-aţi cunoscut, nu făcea oare lucrurile astea”? ”A, ba da”, recunoaşte femeia. ”Ne-am dus într-o vizită şi el ieşea afară, să vorbească la telefon cu fosta iubită, iar aceea îi dădea continuu mesaje şi îl suna”. ”Nu cumva te ignora şi la început, dar n-ai vrut să vezi asta”, am insistat eu? ”Ba da, dar am crezut că se schimbă”, a replicat ea. ”Îmi era frică să spun ce gândesc şi ce vreau, veneam cu frică acasă, să nu se supere de la ceva, făceam lucrurile de frică”! ”Atunci, dacă tot erai nefericită, de ce te superi şi de ce nu-i dai voie să plece, de ce te opui fericirii tale? Nu cumva te simţi mai bine în absenţa lui”? ”Ba da”, recunoaşte ea inocentă şi uluită!

Victima din noi se măreşte şi se trezeşte la viaţă pe măsură ce trece vremea şi evităm să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre. Victima a văzut de la început că nu are o relaţie de iubire cu bărbatul de lângă ea, dar a decis să intre într-o relaţie în care nu primea iubire şi, evident, nu iubea. O relaţie bazată pe frică nu poate duce decât la mai multă frică; numai o relaţie bazată de iubire, pe respect, pe acceptare, o relaţie asumată în întregime, ca fiind propria ta alegere, poate rezista în timp şi devine sursă de hrană pentru suflet. Energia victimei, atât de prezentă în lumea întreagă, dar şi atât de inconştientă, devine mai puternică atunci când este alimentată. Energia victimei ne creează probleme nenumărate, nu doar în cuplu, ci şi în alte relaţii de viaţă. Victima din noi pretinde că cineva din afară, fie un soţ, fie o mamă, un tată, un copil, un guvern, o coaliţie sau mafia mondială, ne cauzează suferinţa, dar – în acelaşi timp în care agresivitatea interioară ni se face cât Turnul Eiffel – vinovăţia noastră creşte. De ce? Pentru că am luat o decizie, am făcut o alegere, am văzut, pe de altă parte, aspecte neplăcute la cealaltă persoană, şi le-am ignorat; nu ne-am asumat responsabilitatea pentru alegerea noastră, dar am aşteptat ca celălalt ”să se schimbe”, fără să fim conştienţi că noi am decis să intrăm în poveste. Suferinţa, frica, fie ea de separare, de a fi abandonat, agresivitatea, răutatea, critica şi toate cele ce compun starea de victimă sunt expresii ale neînţelegerii puterii noastre de a alege. În orice situaţie, oricât de grea ar părea, nu am aterizat ca extratereştrii în deşert, ci fiindcă am decis noi înşine. Oricând avem puterea să facem altă alegere, oricare alta, decât aceea de a ne plânge de milă. O alegere asumată înseamnă asumarea oricăror consecinţe. 

Dacă ne-am desprinde de energia victimei din noi am avea cu siguranţă mai puţine divorţuri, mai multă iubire, mai puţină ură şi mult, mult mai puţină agresivitate. Energia vindecată a victimei ne-ar face mai responsabili, mai conştienţi şi mai puţin dispuşi să criticăm lumea pentru ceea ce ni se întâmplă. Semnul sigur c-o întreţinem inconştient este faptul că găsim vinovaţi pentru nefericirea noastră în lume. Dacă ne displace o situaţie, o putem părăsi, oricare ar fi riscul, dar niciodată fără să ne asumăm responsabilitatea pentru consecinţele acelei alegeri. Un om care ne înşeală, ne trădează, ne tratează fără iubire nu-i vinovat de starea noastră, oricând putem părăsi obiectul suferinţei, dacă înţelegm că suntem victime prin propria îngăduinţă. 

de Maria Timuc 

sursa: jurnalul.ro

Hai să vorbim despre frumos!

"Îţi ascunzi sufletul printre flori. Nu te mai căuta departe. Ești foarte aproape"

Natura pictează pentru noi. Ziua bună se cunoaște după zâmbetul de dimineață. Fiecare zi este un dar, o binecuvântare pentru a întâlni oameni cu experiențe noi, pentru a înfăptui lucruri minunate, pentru a simți și trăi frumosul. Orice zi, loc, moment, fiinţă contează. Este important ce va fi, nu ce a fost! Idei, fapte, strigăte, doruri, vise, toate se transformă. Indiferent ce, când, cum.

Dorim concordia între oameni. Buna dispoziție și umorul ne fac să mai ieșim din supărările de orice fel. Ne vorbim, dar nu ne simţim. Diferite experiențe de diferite facturi. Florile zâmbesc chiar și în întuneric. Stârnim furtuni si apoi ne supărăm că plouă. Viaţa ne învaţă să ne asumăm alegerile de orice fel. Avem sau nu proprietatea cuvintelor când le scoatem la lumină? Sunt vii sau ofilite? Curaj sau ruşine? „Poate”, „dacă”, „trebuie”, sunt cuvinte încărcate de frică. Frica ucide iubirea, alungă liniştea, naşte dezastre. Vorbele pline de vorbe nu ating inimile… Aroma cuvintelor poartă parfumul inimii sau mirosul minții. Scrisul este condamnarea la nemurire, iar uneori poezia devine rugăciunea inimii. Simt, simți simţim.

Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie. Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor. Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu. Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții. Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea. Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia şi lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi. Pace întru netrecătoare pomenire.

Îţi ascunzi sufletul printre flori. Nu te mai căuta departe. Ești foarte aproape. Îndemn la simplitate. Unele lucruri nu se explică. Tăcere… Cerul nu minte. Bucurie sfântă în lumina din inimi!

Și cum mai e la tine-n suflet?

de ieromonah Hrisostom Filipescu