Cum ştii sigur dacă iubeşti pe cineva?

Mulţi oameni trăiesc în taină o angoasă, o stare de rău, căci ei se întreabă dacă-şi iubesc părinţii, copiii sau partenerii de viaţă. Sunt copii care-şi tolerează părinţii, îi acceptă, dar în interior se simt rău lângă ei, îi resping, îi blamează, alţii îi dispreţuiesc sau le găsesc o mie şi unul de cusururi. O mamă îi dă telefon copilului ei, dar el se ”crede” ocupat, îl deranjează cumplit telefoanele insistente ale mamei, grija ei, îl sufocă prezenţa ei. Sigur, în momentele sale de sinceritate, copilul îşi spune că nu-şi iubeşte mama, poate găseşte chiar explicaţii, poate l-a bătut în copilărie, poate nu l-a tratat cu prea multă înţelegere, poate nu l-a îmbrăţişat destul sau nu i-a spus niciodată ”te iubesc”. Comportamentele din trecut ale oamenilor de lângă noi pot juca roul de scuze pentru lipsa noastră de iertare şi de iubire, dar adevărul este că iubirea lipseşte din noi, iar lipsa ei n-are scuze în exterior.

Întrebarea ”oare eu iubesc?”, afirmaţia ”eu nu iubesc” e cu mult mai prezentă în interiorul oamenilor decât sunt chiar ei înşişi conştienţi, dar unii, şi nu puţini, trăiesc o dramă lăuntrică din pricina sentimentelor şi a gândurilor pe care le resimt în unele dintre cele mai apropiate relaţii de viaţă.

Cum să ştii sigur că ”iubeşti” pe cineva? Cum să fii sincer, să poţi recunoaşte lipsa de iubire ce-ţi întunecă mintea şi-ţi zdruncină sufletul (a recunoaşte o problemă e primul pas către rezolvarea ei!)? Dacă ai recunoscut că ceea ce simţi şi gândeşti nu-i iubire, fie că-i vorba despre un copil, despre un partener de viaţă, despre un părinte sau un prieten, ce poţi face pentru a iubi? Cum te poţi elibera de resentimente, de respingere, de povara gândurilor întunecate, care te fac să vezi în oamenii apropiaţi defectele lor, neajunsurile, greşelile şi să simţi că ceea ce vezi e chiar adevărul? Cum ştii că iubeşti pe cineva? Iată o întrebare chinuitoare, pe care o aud la fel de des cum aud ştirile rele la televizor. În una dintre serile trecute am văzut un film la ProCinema. Nu i-am reţinut titlul, nici nu l-am văzut în întregime, dar în acel film am găsit un răspuns adevărat despre iubire. El i-a spus ei: ”Te iubesc”! Iar ea l-a întrebat: ”Cum de ştii că ceea ce simţi este iubire”? Iar el i-a răspuns: ”Dacă stau mai mult de o oră departe de tine, mă gândesc numai la tine, te port în sufletul meu. Apoi, mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine însămi”.

Aşadar, te port în gând, te port în suflet şi mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine. Asta-i iubirea! Ce simplu, nu-i aşa? În esenţă, ”mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine” este răspunsul întreg, este dovada prezenţei iubirii în noi înşine. Se poate acum să gândiţi: ”Vai, dar eu mă gândesc doar la defectele mamei mele, ale tatălui meu, mi-e teamă pentru copilul meu, mă îngrijorez continuu şi credeam că asta-i iubire”. ”Se poate să spuneţi că emoţia teribilă pe care o simţiţi în prezenţa unei persoane de sex opus e iubire. 

Înainte de toate iubirea e gândul nostru de bine pentru celălalt, dorinţa ca el să reuşească şi să fie fericit. Rugăciunea pentru binele celuilalt e semnul iubirii. Iubirea aceasta devine o stare de bine în noi înşine, o stare din interiorul căreia ne putem ruga când vedem defectele, greşelile erorile celor dragi, alunecările lor şi neputinţele. Dacă respingem, judecăm, criticăm şi ne e frică pentru cei dragi e semn că avem nevoie să ne întoarcem la iubire, să căutăm drumul către rugăciune, să ne rugăm pentru a ne recăpăta iubirea pierdută din noi înşine. 

de Maria timuc

sursa: jurnalul.ro

O, Măicuţă Sfântă

Maica Domnului să vă aibă în pază pe toți cei ce îi purtaţi cu cinste numele 

şi pe noi toți ceilalți, deopotrivă. Amin!

Nu vă urez astăzi La mulţi ani, fiindcă este o zi de praznic, nu de petrecere.

Viaţa e ca un război

Viaţa e ca un război care nu se termină. Zilnic eşti bombardat cu informaţii şi acţiuni din partea celorlalţi la care tu trebuie să reacţionezi, fie scoţi muniţia, fie alegi să baţi în retragere şi de cele mai multe ori, contrar a ceea ce se întâmplă într-un război, noi alegem să fugim. 

Alegem să fugim de vise pentru că după ce luptăm un timp pentru ele obosim, problema este că niciodată nu vom şti cât de aproape de împlinire eram.

Alegem să fugim de oameni şi să ne închidem sufletul doar pentru că unii ne-au trădat. Ne punem lacăt la inimă şi ne ascundem, problema este că niciodată nu vom şti ce oameni minunaţi am fi putut să avem.

Alegem să fugim de datorie, este mai lejer să fii iresponsabil şi nesimţit uneori. Chiar trebuie să îţi asumi tot ce faci? Poate că nu, problema însă este că nu vom şti niciodată câte suflete am rănit prin indiferenţa noastră.

Alegem să fugim de greutăţi. Asta e şi pe bună dreptate, cum să mergi în calea lor, normal că îţi vine să fugi doar când auzi de ele, totuşi, problema este că niciodată nu vom şti câţi oameni aflaţi în greutăţi au avut nevoie de noi.

Şi nu în ultimul rând, alegem să fugim de noi înşine, ne fâstâcim, ne ascundem după fel şi fel de măşti până când ajungem să ne înşelăm chiar pe noi, problema este că în felul acesta nu doar că pierdem oamenii autentici din viaţa noastră dar ne pierdem şi pe noi, cei adevăraţi.

Aşadar fiţi un bărbat care se duce pe front să lupte, luaţi-vă viaţa în mâini, nu mai fugiţi de nimic, nu mai bateţi în retragere, aici se dă o luptă, poate chiar cea mai importantă dintre toate, e lupta noastră!

Nu fiţi fricoşi şi leneşi, nu lăsaţi pentru altul ce puteţi face voi şi nu folosiţi muniţia care răneşte alţi camarazi, pentru că ei luptă de aceeaşi parte cu voi!

de Lavinia Humeniuc

Teama=Eșec

Nu îţi mai fie frică să greşeşti. Făcând ceva şi obţinând un rezultat greşit este mai productiv decât să nu faci nimic. Orice reuşită are o urmă de eşec în spatele ei şi orice eşec te conduce spre succes. Vei ajunge să regreţi mai mult lucrurile pe care nu le-ai făcut decât pe cele pe care le-ai făcut. Nu te mai mustra pentru greşelile vechi. Putem iubi persoanele nepotrivite şi putem plânge pentru lucrurile greşite, însă, indiferent ce întorsătură ia viaţa, un lucru este sigur: greşelile ne ajută să găsim acele persoane şi acele lucruri care sunt potrivite pentru noi. Toţi greşim, toţi ne zbatem şi chiar toţi regretăm anumite lucruri din trecutul nostru. Orice lucru care ţi se întâmplă, bun sau rău, te pregăteşte pentru un moment care urmează să vină. Nu mai încerca să îţi cumperi fericirea. Multe dintre lucrurile pe care ni le dorim sunt scumpe. Dar adevărul este că lucrurile care ne aduc cu adevărat fericirea sunt gratuite – dragostea, râsul, prietenia… Nu mai trăi în gol, gândindu-te şi răzgândindu-te. Nu mai analiza aşa de mult la fiecare situaţie căci vei crea probleme care nu nici măcar nu existau. Evaluează situaţia şi acţionează. Nu poţi schimba lucrurile cu care refuzi să te confrunţi. Progresul implica riscuri. Punct! Ca să marchezi un gol, trebuie că întâi să dai drumul la minge. Nu te mai gândi că nu eşti pregătit. Nimeni nu se simte niciodată 100% pregătit când apare o nouă şansă. Pentru că cele mai multe oportunităţi din viaţă ne forţează să trecem dincolo de zona noastră de confort. În orice situaţie, ne vom simţi întâi insuficient pregătiţi. Dar asta ţine de procesul de învăţare, nu-i aşa? Nu te mai implica în relaţii din motive greşite. Relaţiile trebuie alese înţelept. Este mai bine să fii singur decât într-o companie neplăcută. Nu trebuie să te grăbeşti. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – la timpul potrivit, cu persoane potrivită şi din motivele corecte. Îndrăgosteşte-te pentru că aşa simţi, nu pentru că te simţi singur. Nu mai fi nerecunoscător. Oricât de bună sau grea a fost până în acel moment, trezeşte-te dimineaţa şi fii mulţumit că trăieşti. Cineva, undeva se luptă cu disperare să trăiască. În loc să te gândeşti la ceea ce îţi lipseşte, gândeşte-te la ceea ce ai tu şi le lipseşte altora.

de Anasstasya

Iubirile celor bogaţi şi iubirile celor săraci

În clipele grele până şi ateul strigă ”Doamne, ajută-mă”! Iar clipe grele sunt din plin, sunt pentru toată lumea. Diferenţele dintre oameni nu se estompează până la dispariţie numai în faţa scheletului de rege şi al celui de cerşetor. De-a lungul unei vieţi, diferenţele dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre urâţi şi frumoşi, dintre buni şi răi dispar în faţa unor trăiri comune, a unor disperări asemănătoare, a iubirilor cu intensităţi la fel de stridente, a sfâşietoarelor tristeţi şi a usturătoarelor dureri. Diferenţele dintre albi, negri, galbeni, diferenţele dintre naţii, dintre culturi, dintre civilizaţii se pierd în faţa sentimentelor, a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor care – în aceleaşi momente sau în momente diferite de viaţă – ne fac asemănători. Dacă n-ar mai exista limbi străine şi n-am şti să le vorbim, ne-am înţelege graţie acestor trăiri, căci ele se desenează în interiorul nostru într-un fel care transcede distanţele, cuvintele, rasele sau religiile. Suferinţa, tristeţea, dragostea, compasiunea, iertarea, neliniştea, ura, respingerea sau dorinţa sunt trăiri universale, trăiri ale tuturor fiinţelor, care trădează ceea ce noi nu vrem să vedem, să auzim şi să înţelegem; un destin comun, destinul fiinţei umane, care ne supune, ne conduce şi ne forţează să ne vedem unii în alţii, ca în nişte oglinzi.

Un savant care-şi iubeşte femeia, un bogat care-şi iubeşte femeia, un gunoier care-şi iubeşte femeia, un cioban care-şi iubeşte femeia; iată câteva ipostaze ale omului care iubeşte. Câteva ipostaze ce ne trădează destinul omenesc, dincolo de orice altceva. Destinul omenesc, tragic şi frumos, în acelaşi timp, e unul cât se poate de comun în esenţă, în trăire. De fapt, ce există dincolo de trăire şi ce ar exista fără ea? Trăirea în interior, sentimentul, emoţia, gândul, mai ales gândul, creionează adevărata noastră existenţă. Siguranţa şi nesiguranţa vieţii ne tulbură pe toţi. Dorinţele ne tulbură pe toţi. Nevoile ne încearcă pe toţi. Lăcomia, furia, tristeţea, iubirea, toate aceste trăiri nu se gândesc singure la bogăţia noastră sau la sărăcie; ele sunt în noi şi noi alegem acolo, chiar în lăuntru, chiar în străfundurile tainice ale minţii şi ale inimii, ce credem despre ele. Credinţele omeneşti sunt mai comune decât putem recunoaşte azi, sentimentele şi gândurile noastre sunt mai comune decât ne permit religiile, ştiinţele şi toată cunoaşterea umanităţii să înţelegem. Poate doar atunci când ne vom regăsi în însăşi condiţia umană unitatea, strigătul nostru de durere, sentimentul de abandon, de suferinţă şi de nedreptate va primi un răspuns pe măsură. Căci atunci se va estompa sentimentul separării şi atunci ne vom vedea unul în altul cu ochii iertării, ai compasiunii, ai inocenţei conştiinţei, ai inocenţei fiinţei. Condiţia umană ne-a destinat să fim împreună, unul şi acelaşi; rege lângă servitor şi conştiinţa pare forţată să accepte unitatea. Poate numai pentru că rezistăm, prin diferite tertipuri, acestei înţelegeri, ne perpetuăm suferinţa, vrem să ne pară că Dumnezeul unuia e mai mare decât al altuia, dar asta nu ne ajută deloc să nu ajungem în acel moment în care strigăm ”Doamne, ajută-mă”, fie că suntem stăpâni sau sclavi. Dacă ne-am recunoaşte unul în altul nu ne-am mai face chipuri cioplite din diferenţele pe care le vedem în lume, ne-ar măcina mai puţin lăcomia şi ne-ar pătrunde o undă de bunătate, care ne-ar arăta cât de puţin ne trebuie pentru a fi ”oameni (căci asta-i esenţa existenţei şi aşa ne-a lăsat Dumnezeu)”, înainte de orice altceva!

de Maria Timuc

sursa: http://jurnalul.ro/

DESPRE SUFLETE PERECHE

LA MULŢI ANI! sufletului meu pereche 

Sufletul tânjește după iubire. Dar nu după oricare. El tânjește după iubirea sinceră, curată, profundă, după iubirea care e în stare de sacrificii, după iubirea caldă și ocrotitoare, după iubirea care ușurează, liniștește și provoacă frumusețe. Sufletul nu se poate mulțumi cu un înlocuitor. De aceea el este într-o continuă căutare a perechii sale. De aceea, el este când dezamăgit de ceea ce găsește în calea lui, când entuziasmat și încântat la gândul că este aproape de acel suflet care-i poate răspunde în felul dorit de el. De aceea, uneori avem în suflet un gol care ne macină, un dor care nu-și găsește astâmpărul. De aceea, uneori, apropierile de alte suflete se lasă cu vorbe nerostite, cu speranțe iluzorii, cu vise neîmpărtășite. Însă în ciuda a ceea ce se crede despre sufletul omenesc, el nu-și oprește căutarea. El nu renunță. Nu se lasă doborât de zecile de iubiri mincinoase care au căutat să-l subjuge și caută, caută mereu. Speranța licăre în interiorul nostru. Este semnul nostru secret, semnul pentru non-renunțare, non-abandon, semnul că suntem mai aproape ca niciodată de întâlnirea cu sufletul pereche. Unii dintre noi se mulțumesc totuși cu ceea ce primesc, pentru că epuizarea și episoadele de dragoste fadă și risipitoare îi dezamăgesc. Astfel, ei acceptă totuși un înlocuitor al dragostei adevărate. Aceștia sunt cei care vor trăi cu un gol imens în inima lor întreaga viață, ducând o relație satisfăcătoare alături de un suflet care nu îi poate răspunde în același fel. Aceștia sunt cei care nu mai cred în iubirea adevărată, în întâlnirea minunată și plină de emoție dintre două suflete pereche, în viața pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Dar, mai sunt și cei care continuă să caute, să spere, să aștepte sufletul potrivit inimii lor. Mai sunt încă suflete doritoare de iubire adevărată, suflete care nu se tem de trecerea timpului, suflete care rămân pline de iubire în ciuda dezamăgirilor vieții. Nici un suflet nu va rămâne singur pentru că iubirea trebuie împărtășită, simțită, trăită și multiplicată. Nu fiți triști, nu fiți dezamăgiți la gândul că iubirea încă nu și-a găsit locul. Nu vă mulțumiți cu plăcerile fizice, nu vă mulțumiți cu două brațe care vă încălzesc trupul, nu vă mulțumiți cu vorbe și cu promisiuni. Sufletul pereche nu este o persoană care vine în viaţa ta şi te iubeşte aşa cum vrei tu să fii iubit, ci o persoană care te iubeşte aşa cum ai nevoie să fii iubit. Poate te vei întreba la un moment dat, cuprins de deznădeje : când îl voi întâlni? Ei bine, cred că ne vom întâlni sufletele pereche când ne vom urma calea sufletului nostru. Atunci când are loc întâlnirea fizică dintre cele două suflete pereche, îl recunoşti pe cel care îţi este ursit ca făcând deja parte din tine, chiar dacă îl vezi pentru prima oară. Se creează o legătură magică, despre care ai impresia că a existat dintotdeauna, chiar dacă acum o conştientizezi. E vorba de o contopire totală.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Credința = Forța interioară

Credeți în iubire și în puterea acesteia de a schimba vieți. 

Credeți în voi și în forța interioară care vă ghidează pașii în viață. 

Credeți în inocență, în adevăr, în lucrurile făcute complet, în bunătate. 

Credeți în fiecare vis și faceți tot ce vă stă în putință pentru a-l duce la îndeplinire. 

Credeți în maturitatea și înțelepciunea fiecărei vârste și împingeți-vă dincolo de limitele auto impuse. 

Credeți în a doua șansă așa cum credeți în ziua de mâine și nu vă despărțiți de persoanele dragi fără un cuvânt bun. 

Credeți în gesturile mărunte izvorâte din inimă și în puterea omului de a se schimba în ceva mai bun. 

Credeți în miracole, în lucrurile pozitive, în visuri și în Dumnezeu mai mult decât oricând, fiindcă doar acestea ne dau puterea de a continua zi de zi să fim mai buni, mai răbdători, mai generoși, mai oameni. 

Credeți în faptul că timpul vindecă răni și ușurează minți încărcate de gânduri negative. Și credeți că puteți face orice doriți atâta timp cât aveți ajutor divin și aveți suficientă iubire și încredere pentru a-i permite să lucreze în beneficiul vostru. 

Credeți în ziua de astăzi și în tot ceea ce ea poate să vă ofere și nu vă fie teamă nici o secundă de necunoscut. 

Credeți în faptele care vorbesc în locul vostru, la gândurile care vă hrănesc spiritul și mintea, la zâmbetele care vă luminează sufletele și ziua și căutați să fiți fericiți cu ceea ce aveți. 

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Azi, mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete

Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.

Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat. 

Mă voi ierta pentru toate vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia. 

Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă. 

Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu. 

Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect. 

Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât. 

Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă. 

Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit. 

Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele. 

Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură… 

Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu… 

Fragment din cartea Fluturi de Irina Binder

Ai eșuat ? Mai încearcă o dată…

 

Nu este ușor să-ți păstrezi zâmbetul când în jurul tău lumea pare că se prăbușește.  Nu este ușor să-ți păstrezi visele când eșecurile bat la ușa inimii. Nu este ușor să păstrezi drumul drept în viață când toate cărările par să ducă în altă parte. Nu este ușor să ierți când toți te dezamăgesc în fiecare moment. Nu este ușor să întorci celălalt obraz când ești lovit cu vorbe urâte din toate direcțiile. Nu este ușor să vezi în clipa prezentă o nouă șansă, în momentul de față un prilej, în ușile care se închid speranță, când tot ceea faci pare să fie tocmai pe dos. Nu este ușor să-ți păstrezi încrederea, curajul, optimismul în momentele grele din viață. Nu este ușor să o iei de la capăt. Nu este ușor să fii tare în ciuda greutăților care vor să te vadă la pământ. Nu este ușor să supraviețuiești și să găsești calea spre fericire.

Nimic din toate acestea nu sunt ușor de făcut, și totuși le facem în fiecare zi. Cu răbdare, credință, iubire și curaj trecem peste fiecare piatră așezată în calea noastră.  Pentru că nu știm o altă cale. Pentru că nu există în inima și în mintea noastră cuvântul „renunțare”. Pentru că o gândim, ne-o dorim și reușim într-un final să dăm un alt sens cuvântului „ imposibil”. Pentru că nimic nu poate sta în calea noastră atâta timp cât pornim la drum cu această convingere. Pentru că totul este posibil, chiar și un zâmbet cald într-o zi tristă. Pentru că fiecare dintre noi are în adâncul sufletului această forță magică care ne propulsează în mijlocul problemelor și ne lasă să ne descurcăm cum putem.

Uneori nu avem nici o altă armă în afara gândurilor noastre. Și trebuie să ne descurcăm cumva. Alteori apar, din necunoscut, oportunități și soluții la care nici nu ne gândeam dar care ne ajută să ajungem la soluția optimă pentru noi.

Atâta timp cât ne dăm voie să visăm și nu ne limităm în gânduri și acțiuni, vom afla la timpul potrivit soluția corectă la toate frământările și întrebările noastre nerostite. Atâta timp când nu pierdem din vedere țelul nostru nu avem de ce să simțim teamă sau tulburare. Atâta timp cât mai există o fărâmă de optimism și speranță în sufletul nostru nu este nimic pierdut.

Înarmează-ți sufletul și mintea doar cu gânduri pozitive. Și încearcă zi de zi să poți mai mult. Să vrei mai mult. Să zâmbești mai des.

 

de Anasstasya

Teama de iubire

Ne dă oare suferinţa o măsură a dragostei aşa cum pretindem, spunem şi simţim uneori? Ne spune suferinţa, prin dimensiunile sale abrupte, cât de mult iubim? Să fie suferinţa un soi de instrument de măsurare a iubirii sau, poate, ne place iluzia şi-n suferinţa noastră-i doar un joc al ielelor, un dans al emoţiilor şi-o goană după simţiri mistuitoare? Se poate, oare, să ajungem până acolo unde să fugim de iubire din pricina suferinţei?

Noi zicem; da, se întîmplă..Se întâmplă mai mult decât acceptăm la nivel conştient. Se întâmplă pentru toţi într-o formă sau alta! Într-o bună zi, fuga de iubire apare la lumina zilei, iar noi o vedem...în forme convenabile, care ne ajută sau credem că ne ajută– într-un fel sau altul – să nu ne destructurăm, să nu ne pierdem şi, mai ales, să nu suferim din nou. Fuga de iubire este şi o fugă de dezintegrare de sine. Şi un fel de a dori să rămâi întreg, deşi omul nu are şansa întregirii de sine altfel decât prin iubire. Suferinţa din dragoste (mai degrabă o epopee a minţii, decât o reală stare a inimii) te poate sfărâma şi tocmai de această împrăştiere ţi-e teamă când fugi de iubire. Fuga de suferinţă devine fugă de iubire, iar fuga de iubire poate apărea în manifestare precum femeile frumoase la carnaval; cu măştile pe faţă. Cele mai sofisticate măşti ale fugii de iubire te ajută pe tine însuţi să nu recunoşti frica originară. Cele mai fascinante măşti ascund faţa inimii sub manifestări pompoase de ducese, baroni, fiinţe nobile sau, dimpotrivă, altele ascund misteriosul chip al iubirii sub agresivitate, duritate, respingere şi chiar sub o mască de ‚ură’. Iubirea se scufundă cu atât mai mult în inconştient cu cât un sentiment opus este chiar acum în manifestare. Iată de ce doi oameni care s-ar putea iubi cu adevărat se pot regăsi într-o experienţă şi o relaţie deplorabilă. Sentimentul de la suprafaţă şi respingerea ce-l susţin pot fi chiar masca despre care vorbim. Dacă agresivitatea lor îi pune pe cei ce se iubesc faţă-n faţă pe o scenă plină de alunecuşuri şi de controverse absurde la nivel conştient, iubirea şade ascunsă în inconştient. Cu alte cuvinte, în umbra unei relaţii plină de tensiune şi suferinţă se poate ascunde, în fapt, o iubire de care fugi. O iubire pe care nu vrei s-o cunoşti. Sau una pe care vrei s-o eviţi. O stare a sufletului de care ţi-e teamă...Ţi-e teamă de suferinţă şi, în acelaşi timp, te simţi iremediabil atras să iubeşti, în vreme ce suferinţa din dragoste creşte.

Una dintre manifestările cele mai mistuitoare ale iubirii face ca ”mintea să devină obsedată” de imaginea celui iubit şi în obsesia mentală se piteşte un alt fel de a suferi din dragoste, în vreme ce şi iubeşti. Gândurile aleargă către el, orice ai face! Tendinţa de a te împotrivi sau simplul gând ”nu mă mai gândesc la tine, gata, s-a terminat” devine ca un glonţ care ricoşează în pieptul celui celui ce l-a emis. Tu spui ”nu şi nu”, iar mintea spune cu mai mare îndârjire ”da, ba da”. Mintea nu face ce spui, mintea nu ascultă ce vrei, dimpotrivă. Ea face tocmai invers şi asta te buimăceşte complet. Poate că n-ar fi o problemă gândul tău ce se îndreaptă spre omul iubit, dacă acelaşi gând n-ar ţese zeci şi zeci de scenarii, de presupuneri, de viziuni oneroase, stăruitoare, care-ţi şuşotesc că, de fapt, suferi! În dragoste-i îndeajuns o privire frumoasă să ierţi totul şi-i îndeajuns să spui un cuvânt oarecare pentru ca toate castelele fiinţei să pară că se duc în derivă. Pe cât de puternică-i frumuseţea unei mângâieri, pe atât de puternică-i lucrarea distructivă a absenţei mângâierii! În dragoste totul se petrece diferit, puţin paranormal; timpul zboară, celălalt intră în interiorul tău într-o manieră non fizică şi asta face ca dorul şi dorinţa de apropiere fizică să se transforme într-o ”stare de urgenţă”. În acest fel de dragoste, suferinţa bate la uşi deschise larg, căci furtunile năprasnice se trezesc din senin, cum la fel de fulgurant pot fi împrăştiate printr-o atingere cu privirea. Asta-i măreţia iubirii sau doar o liniuţă subţire din trăirea fantastică pe care o visăm şi –uneori – o îmbrăţişăm cu toţii și de care este teamă.

Gelozia poate fi o sursă de inspiraţie în relaţiile de dragoste dintre oameni, dar numai în doze mici şi rare, în doze homeopatice, căci numai dozele moderate pot avea efecte vindecătoare. Gelozia poate amuza, poate stimula dragostea, poate ameliora anumite temeri ale celui suspectat de trădare (gelozia sinceră îl poate ajuta să se simtă iubit!), dar poate deveni şi periculoasă. Formele grave ale geloziei au nevoie de asistenţă psihiatrică, pentru că cea psihologică nu mai este suficientă. De altfel, victimele unor violenţe psihice şi fizice generate de gelozie sunt vizibile în multe dintre buletinele de ştiri zilnice şi asta pentru că gelosul nu a fost tratat la timp ca un om bolnav. Suferinţa lui psihică şi afectivă devine distructivă, căci el îşi chinuie partenerul de viaţă. În acelaşi timp, gelozia patologică este o stare autodistructivă, iar efectul principal al autodistrugerii se răsfrânge asupra capacităţii subiectului de a gândi, a raţiona sau a distinge între imaginile mentale care-i stârnesc gelozia şi cele reale.

Pentru că se poate ajunge în stări de destructurare afectivă şi psihică gravă din pricina geloziei, este bine să ştim că impulsurile de gelozie au frumuseţea lor numai până la un punct. Graniţa dintre sănătate şi boală este, uneori, construită dintr-o simplă liniuţă imaginară, pe care avem nevoie s-o conştientizăm înainte de a ajunge să spunem că-i prea târziu. Căci se poate ajunge şi aici; gelozia patologică poate piti sub preşul inconştienţei traume de abandon provenite încă din copilărie, dar netratate. În plus, ea poate trăda o structură psihică labilă, care poate rămâne întreagă şi normală printr-un apel la psihoterapeut.

de Maria Timuc

Enigme

Avem mereu impresia că ştim totul despre oameni. Ştim cum se îmbracă, ce mănâncă, unde merg, ce fel de muzică le place, ce filme vizionează, câţi prieteni au etc. O mare contribuţie o au site-urile de socializare unde majoritatea scriu întregi enciclopedii despre ei înşişi astfel încât prietenii lor virtuali să îi descopere mai uşor. Alţii, dimpotrivă, preferă să rămână misterioşi, dar sunt caracterizaţi uşor tocmai prin astfel de detalii.

Apoi, după o relaţie cu un om, spunem că acel om s-a schimbat. Spunem că nu îl mai recunoşteam. Sau, din contră, că noi ne-am schimbat. Că ne-am dorit altceva. Că nu ştiam ce voiam şi apoi am aflat. Asta în vreme ce mulţi consideră că oamenii se schimbă după perioada copilăriei într-o foarte mică măsură şi mai ales, fizic, nu psihic.

Oamenii sunt diferiţi şi totuşi au atât de multe în comun. Sunt atât de mulţi şi totuşi, atât de singuri. Tot ceea ce le place îi poate transforma în prieteni sau duşmani. Tot ceea ce nu le place îi poate lăsa cu un gust amar sau îi poate lăsa indiferenţi. Însă întotdeauna au ceva de spus despre ceilalţi. Şi susţin că ei sunt altfel. Arată cu degetul ipocrizia, însă rareori admit că ei sunt primii care ar trebui indicaţi. Şi oare acceptul acesta i-ar absolvi de vină?

Spunem multe despre noi în multe feluri, prin acţiuni, gânduri, limbaj, cuvinte, vestimentaţie, aspect fizic. Însă nu întotdeauna suntem înţeleşi. Şi cu toate astea, uităm că şi alţii au nevoie de acea înţelegere. Uităm ca şi ei, că şi noi suntem înţeleşi greşit uneori. Şi ei pot genera impresii false. Şi ei pot greşi aşa cum greşim şi noi. De ce numai noi să avem dreptul acesta?

De multe ori, nu îi putem cunoaşte pe ceilalţi nici într-o viaţă. Însă la fel de des se poate întâmpla să nu ne cunoaştem pe noi înşine. Suntem cu toţii nişte enigme, ca şi lumea. Cei din jurul nostru ne construiesc, piesă cu piesă. Unii îşi pierd răbdarea şi renunţă, lăsându-i pe alţii să le continue munca. Alţii, din contră, construiesc până la final, deşi rezultatele nu sunt întotdeauna cele dorite sau măcar pozitive. Câteodată piesele nu se potrivesc sau nu le lăsăm noi să se potrivească. Apoi, dacă se potrivesc, unele piese pot lipsi pentru că le-au luat cu ei, cei care începuseră construcţia. Şi în final, unele piese pot fi în ochii noştri şi ai celorlalţi, doar că nu avem abilitatea de a le recunoaşte sau înţelege.

Iar dacă în cazul în care cineva desluşeşte o astfel de enigmă, finalul este expus tuturor, ce văd ceilalţi la noi? Ce le arătăm? Şi cum îi percepem noi pe ei? Se mai merită toată această muncă?

sursa: http://un-alt-blog.blogspot.ro/

Când comoara din interior vrea sa iasă la suprafață…

Încep prin a vă întreba dacă nu cumva aţi avut vreodată certitudinea că ştiţi cine sunteţi încât nu aţi simţit nevoia să exprimaţi acest adevăr şi în exteriorul vostru.

Faptul că voi ştiaţi era de ajuns, iar restul nu mai conta. La urma urmei, nu avem nimic de explicat nimănui…

Cu toate acestea, chiar dacă mai rezonez uneori cu cele exprimate mai sus, mă întreb în acelaşi timp dacă nu cumva rolul fiecărei comori este acela de a fi descoperită. Nu putem preţui ceea ce nu cunoaştem.

Astfel, sub întrebarea mea se ascunde un frumos îndemn de a ne descoperi fiinţa, de a deschide lacătul care ascunde frumuseţea comorii noastre, de a ne dezgoli de temerile care ne împiedică să ne “afişăm” aşa cum suntem şi aşa cum ne ştim.

Cu siguranţă acel ceva din interior va rămâne în continuare nepreţuit. Însă de această dată strălucirea lui este şi mai puternică. Deoarece îl oferim şi celorlalţi.

Iar în momentul în care un dar ascuns îşi dă voie să iasă la suprafaţă, binecuvântările încep să apară. O dată cu aceastea, se instalează un sentiment de pace şi vindecare.

Exact, de vindecare.

Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva acel ceva pe care îl ţii ascuns înăuntrul tău nu este altceva decât alifia care poate atenua durerea celui de lângă tine?

Te-ai întrebat dacă nu cumva vorbele frumoase pe care le ţii ascunse nu reprezintă altceva decât balsamul de care are nevoie cineva drag?

Şi te-ai întrebat dacă nu cumva darul acela pe care ştii că îl ai, dar nu ştii cum să-l exprimi sau să-l oferi în afara ta poate mângâia mii de suflete?

Poate că aşa sunt, de fapt, toate comorile piraţilor…

Vor să fie aruncate, înghesuite într-un loc întunecat, prăfuite şi nebăgate în seamă până în momentul în care cineva îşi aminteşte de existenţa lor. În acel moment, cu adevărat, se face lumină.

Vă scriu acest articol pentru a vă îndemna să deschideţi din când în când comoara din interiorul vostru.

Indiferent de greutatea, mărimea sau forma sa sufletească, ştim cu toţii că nu va ieşi degeaba la suprafaţă.

Şi vă mai scriu acest articol pentru că de multe ori am considerat că acea bogăţie pe care o păstrez înăuntrul meu este mai mare decât mine şi nu-i pot face faţă. Iar când spun acestea, nu o fac cu mândrie, ci cu o recunoştinţă infinită.

Poate că noi toţi simţim că purtăm înăuntrul nostru ceva ce nu putem controla: ceva nedefinit şi neşlefuit, dar care are atâta nevoie să iasă afară şi să se exprime.

Să lăsăm deci, această comoară să se împrăştie peste ceilalţi. Să-i dăm voie să ne vindece rănile şi să ne lumineze chipurile.

Şi chiar dacă este adânc îngropată sub cele mai dense straturi de protecţie sau frică, să ne amintim că este acolo şi că este dreptul oricărei comori să vadă lumina…

În speranţa că fiecare îşi va găsi comoara ascunsă...

de Andreea

Oare ne putem schimba viitorul?

Cunoaştem noi cu adevărat viitorul? Putem avea vise premonitorii, putem şti ce urmează în vieţile noastre, ne este dezvăluit momentul plecării noastre din lume sau al altor oameni? Cât de mult putem crede în clarziviune, în premoniţie, în ceea ce simţim noi înşine şi chiar în persoanele care au talente de acest fel, ni le dovedesc, ne conving că puterea lor de a vedea viitorul e reală? Iată o temă sensibilă, deosebită – aş spune – pe care mi-a inspirat-o o prietenă de pe Facebook sâmbătă seara, care mi-a scris, panicată fiind pentru că o persoană care o convinsese că vede viitorul tocmai îi spusese că cineva drag ei va muri. Am întrezărit astfel panica ”tuturor”celor care, dintr-un motiv sau altul, întâlnesc persoane, care le prevăd viitorul sumbru, şi mi-am amintit că, în urmă cu vreo trei ani, un prieten apropiat mie s-a îmbolnăvit de-a binelea după ce o persoană i-a prezis că mai avea de trăit două luni. Omul ajunsese să se ucuce pe picioare, devenise livid şi trist, intrase într-o depresie cruntă, dar cum? Tocmai prin puterea propriei credinţe, a propriei frici, pe care o alimenta zi de zi în interiorul său. I-am explicat ceea ce voi încerca să explic astăzi pentru dumnevoastră; prietenul meu trăieşte şi astăzi, desigur, dar după ce am făcut terapie cu el, ba chiar a trecut şi pe la psihiatru pentru un tratament urgent, iar eu l-am trimis şi la preot.

Există în Noul Testament o pildă în care Iisus vrobeşte despre ”sfârşitul lumii”. Întrebat fiind când va fi acesl sfîrşit, Mântuitorul răspunde (citez din memorie); nimeni nu ştie când va fi acel moment, afară de Tatăl meu care este în ceruri. Cred că răspunsul acesta este valabil şi la nivel individual; nimeni nu ştie când va fi sfărşitul altuia sau al al său, afară de Dumnezeu. Natura n-a prevăzut ca dispariţia noastră din lume să ne fie dezvăluită. Aceasta este o taină divină şi de aceea noi niciodată, cu nici un chip, nu trebuie să-i dăm crezare cuiva care ne spune că ”ştie”, oricât talent ar avea de a descrifra viitorul. Marile spirite ale acestei lumi, marii sfinţi, marii iluminaţi nu i-au spus niciodată unui om: ”să ştii că vei muri”! Și dacă ar avea o asemenea viziune, ei n-o dezvăluie. De ce, oare? Ei, bine, există o explicaţie serioasă, pe care ar fi bine s-o reţinem pentru situaţia în care vom întâlni persoane care se vor grăbi să ne dea veşti despre sfârşitul propriu sau al unei persoane dragi. Explicaţia derivă chiar din pilda citată mai sus, în primul rând; numai tatăl ştie adevărul despre momentul sfârşitului. A doua se regăseşte într-o altă pildă biblică, în care Iisus îl învie pe Lazăr pentru că femeile din familia lui Lazăr se roagă lui Iisus. Aşadar, aici avem şi remediul; rugăciunea către Iisus. Iisus îl învie pe Lazăr pentru că femeile se roagă cu toată inima; şi noi, de îndată ce auzim despre un lucru grozav, urât, rău, nedorit pe care cineva ne convinge că-l vom trăi, deşi nu s-a întâmplat (în pilda biblică evenimentul s-a întâmplat chiar), în loc să ne înfricoşăm, în loc să ne tulburăm, în loc să plângem şi să gândim moartea sau cine ştie ce alt eveniment negativ pentru un om apropiat, să ne rugăm Mântuitorului pentru el şi să ne amintim că se poate să fim victimele unei manipulări emoţionale. Dacă această informaţie nu ne este dat s-o cunoaştem, atunci ea se confirmă dintr-un singur motiv şi anume acela că noi ”credem” că se va întâmpla. Puterea credinţei noastre nu trebuie ignorată; înfricoşându-ne, deprimându-ne, crezând că răul se va întâmpla, participăm la producerea lui. Informaţia divină este întotdeauna una plină de iubire, una care sprijină viaţa; dacă vom primi o informaţie prin care suntem călăuziţi să ne protejăm viaţa, aceasta trebuie luată în calcul. Dar, dacă ni se spune despre moarte sau despre producerea unui eveniment negativ, asupra căruia nu putem interveni, este implacabil, să ne îndoim cu toată fiinţa de el, căci sursa acelei informaţii nu este divină. Noi primim informaţii, inclusiv intuitive, ştim multe lucruri despre viitor, este adevărat. Dar ceea ce e negru, ceea ce e rău, ceea ce pare implacabil şi de neschimbat provine din subconştient, sunt informaţii reziduale; când cineva ne face previziuni distructive, treaba noastră este să ne rugăm, să credem în puterea divină de a ”învia şi morţii”, să investim energia în iubire şi să vizualizăm omul iubit sau pe noi înşine în cea mai bună formă posibilă. Cel mai bine este să ne ferim întotdeauna de programările negative ale altor persoane, ca şi de ale noastre, să nu dăm crezare viselor urâte, să nu-i dăm răului putere, crezând în el. Informaţia care ne vine de la Dumnezeu şi de la îngeri poartă în sine lumina, dragostea şi sprijinul pentru viaţă. Dacă ea nu are aceste caracteristici, riscăm să devenim cei care participă la intrarea răului în existenţă prin puterea propriei noastre credinţe. Deci, nu credeţi în rău, dar credeţi infinit în bine, rugaţi-vă, căci aceasta este calea divină şi din ea se naşte puterea noastră de a ne schimba viitorul. Viitorul se schimbă, da, noi putem face asta prin credinţă! Credinţa în bine învinge orice rău! Asta-i de reţinut...

de Maria Timuc
sursa: http://jurnalul.ro

"Rugăciunea îţi poate schimba viața oricând, oriunde, la orice vârstă. Te poate vindeca de boli, îţi poate reînnoi mintea şi corpul, îţi poate calma furtunile din viața de zi cu zi"

Stim să ne rugăm?

"Dumnezeu aude și răspunde la rugăciune. Una dintre binecuvântările de credință în Dumnezeu este asigurarea că Dumnezeu aude și răspunde la rugăciune, dar uneori, nu reușim să experimentăm şi siguranţa răspunsului. Ar putea fi faptul că nu avem nici o așteptare reală sau neîncrederea că Dumnezeu aude sau răspunde la rugăciune?! Poate că unii se identifică cu omul care asociază rugăciunea unui joc de noroc - joc, dacă nu câştig, oricum n-am pierdut mare lucru!

Poate ar trebui să ne punem întrebarea: "De ce mă rog?" Este un fel de hobby, o activitate opțională sau ar trebui să fie un ingredient important al vieții noastre de zi cu zi? Este convingerea mea că am fost creat de Dumnezeu pentru a fi parte din El. Noi nu știm întotdeauna ce este viaţa, cum am putea şti ce este Dumnezeu ? O persoană care nu se roagă niciodată nu poate ști multe despre Dumnezeu. Numai persoana care se roagă îl poate cunoaște pe Dumnezeu. Acesta este cel mai puternic motiv pentru a se ruga.

"Pe cine am în cer afară de Tine? Dumnezeu este puterea inimii mele și partea mea pentru totdeauna." 

Conceptul de Dumnezeu influenţează foarte mult înțelegerea noastră despre rugăciune. Dr. William Parker scrie despre un băiețel care şedea pe podea și desena pe hârtie. Băiatul părea să fie atât de implicat în munca sa, încât mama lui a întrebat: "Ce desenezi?" Baieţelul a răspuns, "Îl desenez pe Dumnezeu." Ea a răspuns: "Dar fiule, nimeni nu știe cum arată Dumnezeu." Băiețelul a continuat să deseneze şi cu încredere a răspuns, "Ei bine, vor ști cum arată Dumnezeu când voi termina"

Fie că ne dăm seama sau nu, fiecare dintre noi are propria imagine a ceea ce Dumnezeu este, văzut cu ochii minţii sale. Potrivit imaginii noastre despre Dumnezeu, gândim, simțim, acționăm, trăim și ne rugăm. Oamenii ÎL văd pe Dumnezeu în multe moduri:: "Nu există", "Departe", "Acolo, sus", "În bisericî", "La altar", "În Biblie", " Mai aproape decât respiraţia " sau " Pretutindeni ".

Dacă Dumnezeu este "nu există", atunci ne pierdem timpul luând în considerare rugăciunea. Dacă Dumnezeu este "departe", cât de tare trebuie să ne rugăm pentru a obține atenția lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este "acolo sus", cât de mari trebuie să fie aripile pentru a zbura la El? Dacă Dumnezeu este doar "în biserică", înseamnă că suntem aproape de el doar atunci când mergem la biserică? Dacă Dumnezeu e "în Biblie", trebuie să avem o Biblie cu noi în orice moment, în scopul de a fi aproape de Dumnezeu? Dacă Dumnezeu este "mai aproape decât respiraţia" şi "peste tot", atunci putem începe sa comunicăm cu El oriunde ne-am afla. Iisus Hristos ne spune -"Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru." 

Fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu Dumnezeu, în scopul de a ajunge la potenţialul maxim al fiinţei noastre. De ce s-a rugat Iisus? Pentru că atunci când a avut nevoie, nu-L putea întâlni în niciun alt mod. De ce s-au rugat ucenicii? Pentru același motiv. Fiind martorii vieții şi rugilor lui Iisus, şi-au dat seama că nevoile cele mai profunde ale vieții lor, nu ar putea fi exprimate în niciun alt mod. Prin rugăciune, că golul din viața lor a fost umplut, credința întărită și speranța lor reînnoită. Prin rugăciune, ei au putut să ajungă la potențialul lor maxim, ca şi ființe umane.

Există situații în care nu simțim prezența lui Dumnezeu. Sau, simţim că Dumnezeu ne-a părăsit. Ce ne facem atunci? În timpul acelor momente în care nu simt prezența lui Dumnezeu, rugăciunea mea sună astfel: "Doamne, chiar daca eu nu Te simt aproape de mine, în acest moment greu al vieţii mele, eu ştiu şi cred că Tu eşti lângă mine şi că tot ceea ce mi se întâmplă, se întâmplă dintr-un motiv care depăşeşte înţelegerea mea."

Există oameni care simt nevoia să se roage, dar nu o fac din diverse motive. Puteţi învăţa tehnicile de a juca tenis prin studierea unei cărţi despre tenis, dar niciodată nu veţi învăța să jucaţi până când nu veţi lua o minge şi o rachetă şi veţi coborî pe teren să faceţi o încercare.

Rugăciunea poate fi în cuvinte, gânduri sau imagini. Rugăciunea poate exprima sentimentul de inspirație, devotament și afirmare. Rugăciunile noastre sunt de comunicare cu Dumnezeu, dar, de asemenea, rugăciunile sunt strâns asociate cu autosugestia. Experimentele Dr. Byrd arată că rugăciunea are elemente care trec dincolo de autosugestie. Rugăciunile pentru vindecare pot crea o atitudine pozitivă caz în care vindecarea are loc mult mai facil. Acest lucru este valabil indiferent dacă rugăciunea este pentru tine sau pentru alții. O rugăciune pe care eu o spun adesea, chiar în timp ce conduc este următoarea :"dragostea Lui Dumnezeu, bucuria, pacea, sănătatea se simt în corpul meu, mintea și spiritul meu."

Un alt element al rugăciunii eficiente este să te rogi cu convingerea că răspunsul este deja acolo, înainte de a vedea chiar dovezi. Mulțumeşte pentru răspuns, înainte de a-l fi experimentat. Eu ştiu, fără îndoială, că Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele. Rugați-vă ca și cum aţi vorbi cu cineva foarte apropiat. Răspunsul Lui Dumnezeu nu poate întotdeauna veni în modul în care v-ați așteptat, dar va veni. Mintea este veriga de legătură între Dumnezeu și individ. Rugăciunea trebuie să aibă un element de gândire creativă. 

Emerson spunea:

"Rugăciunea este contemplarea faptelor de viață din cel mai înalt punct de vedere." 

Rugăciunea nu ne poate ajuta viaţa dacă nu ne ajută să ne schimbăm sau controlăm gândurile. Schimbați-vă gândurile și vă schimbați experiența de viaţă.

Orientări pentru rugăciune:

1. Recunoaște un Dumnezeu al dragostei și meditează asupra iubirii Lui Dumnezeu și a relației tale cu El.

2. Înțelegeți că Dumnezeu dorește vindecarea, integritatea și viața din belșug pentru fiecare persoană.

3. Eliberați-vă de orice aspecte negative ale vieţii: insecuritate, incompetenţă, furie, vină, frică, ură, etc

4. Încearcă să te rogi şi de-a lungul zilei, prin gânduri pozitive, gânduri sănătoase, hrănitoare şi imagini care sunt în conformitate cu iubirea lui Dumnezeu.

5. Atunci când te rogi, este important să crezi că şi primeşti ajutor. Acţionează ca şi cum l-ai primit.

6. În rugăciune, recunoaşte-i pe ceilalţi la fel ca şi tine, în acelaşi cerc al iubirii Lui Dumnezeu, roagă-te pentru bunăstarea lor.

7. Petrece un timp în tăcere care să-ţi permită un puternic sentiment de victorie, pace, linişte.

8. Priveşte aşteptarea cu inima plină de speranţă. Acesta poate fi de ajutor.

Acestea fiind spuse, vă propun o rugăciune fără nicio cerere, de bucurie!

Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut.pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim!" 

Fragment de Alina Maria Albert (Neagu)
autorul revistei Normal despre Paranormal

Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii.

Suntem epuizaţi şi sorbiţi de energie din toate părţile: traficul ne omoară, jobul ne întinde nervii la maximum, oamenii de lângă sunt gata în orice clipă să ne facă o...nefăcută. Nu mai ai nicio siguranţă, îţi parcurgi zilele ca un roboţel care face fix acelaşi lucru. Zi de zi, oră de oră, minut cu minut. 

Oraşul ne soarbe de toate energiile, zilele ni se duc din ce în ce mai repede. Orele de muncă parcă nu se mai termină niciodată iar cheful de muncă este din ce în ce maimic. Nu mai aveam nici chef să răspundem la banalul “ce faci?”. Dăm din cap şi cu chiu cu vai scoatem pe gură un “binişor” sau “aşa şi aşa”. Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii. Ne tărâm până la birou în fiecare dimineaţă şi urâm ziua de luni. Apoi şi marţea, miercurea, joia…doar vineri pe la 5 începem să ne trezim la viaţă. Şi încercăm să profităm de weekend de parcă era ultima zi de vacanţă. Am senzaţia că fiecare zi de duminică seamănă leit cu 14 septembrie. Suntem din ce în ce mai lipsiţi de umanitate, comunicăm doar pe reţele de socializare şi ne întâlnim cu oamenii la o cafea că să ne uităm împreună la ce spun alţii pe Instagram şi pe Facebook. Am uitat ce este aia discreţie, ne deschidem uşa de la dormitor şi invităm pe toată lumea în el. 

Nu mai ştim ce este ăla bun simţ, modestia este un termen desuet iar educaţia este ceva facultativ. Ne facem idoli printre oameni de carton şi nu mai ştim ce este ăla un model. Ne trăim viaţa pe Facebook şi ne hrănim din dramele celor din jur. Ne clădim fericirea pe nefericirea altora şi nu mai avem mamă şi tată. Suntem doar nişte vânători plecaţi după pradă. Ştim doar că ne este foame. Aruncăm cu vorbe urâte în stânga şi în dreapta, ne pute tot ce este în jur, ne luăm de toată lumea, ne scuipăm unii pe alţii. Nu avem menajamente, nu avem principii. Nu mai ştim care este ordinea firească, vrem totul acum şi uităm să mai dăruim. Nu ştim să ne mai bucurăm la nimic. Avem senzaţia că ni se cuvine totul. Nu ştim să iertăm şi uităm să mulţumim, să spunem “te rog” să alinăm pe cel de lângă. Uităm să ascultăm. Ştim doar să ne plângem şi să facem din problemele noastre adevărate drame. Ne panicăm de la fiecare fir de aţă şi uităm să ascultăm adevăratele drame ale oamenilor din jur şi să încercăm să îi sprijinim. 

Ne amintim de oameni doar când pleacă de pe lumea asta şi îi cinstim atunci cu un status pe Facebook. Suntem dispuşi să dărâmăm tot şi uităm să constuim. Nu ştim ce vrem, nu avem motivaţie, nu ştim să facem mare lucru dar avem pretenţii. Ne-am specializat în vorba că “pe banii ăştia mai bine stau acasă”. Ne mutăm viaţa pe reţele de socializare. Ne despărţim pe Facebook şi ne combinăm tot acolo. Ne share-uim vieţile pe Facebook şi aşteptăm cât mai multe like-uri. Cerem compasiune şi poke-uri. 

Intrăm cu bocancii în vieţile celor de lângă noi. Ne interesează mereu ce fac cei de lângă. Ne arde mai tare să ştim că unul de lângă noi a făcut ceva decât să ne frece grija de filmul nostru, de viaţa noastră, de bucata noastră. 

Hai să încercăm să ne trăim viaţa aşa cum ştim noi mai bine, hai să nu ne mai uităm la paiul din ochiul celui de lângă. Hai să ne trăim viaţa aşa cum e firesc. Hai să repectăm mai mult oamenii de lângă. Hai să îi înţelegem, hai să fim mai toleranţi, hai să ne repectăm, hai să nu îi dăm în cap primului care iese din mulţime, hai să ne trăim dragostea în dormitoarele noastre, hai să ne punem jaluzele la viaţa noastră privată. Hai să învăţăm să împărtăşim bucuriile noastre doar cu cei care contează. Hai să ne trăim poveştile de dragoste cât mai decent. Să nu facem din viaţa noastră un show Big Brother. Lucrurile care contează în viaţă sunt altele…nu “like”, “poke”, “share”, “mutual friends”. Intreaba-ti parintii. Ei cred ca stiu mai bine.

sursa: facebook

Oamenii când dorm…

Oamenii atunci când dorm reprezintă umanitatea redusă la absurd. Nu înjură, nu urăsc, nu ţipă, nu bârfesc. Nu mint, nu tânjesc, nu înşeală. Nu sunt fericiţi, nu sunt trişti, nu au visuri ci doar vise. Nu iubesc, nu doresc, nu le e poftă, nu aspiră. Nu se complică, nu se gândesc în avans, nu promit, nu dezamăgesc. Nu au griji şi nu au planuri. Nu au nici măcar culori. Omul atunci când doarme spune o poveste ingenuă, de altfel destul de fadă. Oamenii toţi atunci când dorm, sunt reduşi la o personalitate universală. O personalitate latentă. Şi asta nu ne deosebeşte cu nimic. Şi asta e absurd, pentru că suntem atât de diferiţi. Fie că sforăie, vorbeşte în somn, e somnambul sau dă palme în somn, omul, atunci când doarme trece la această personalitate pe care noi, toţi, o avem. Fără excepţie. Şi la unii, poate personalitatea asta e o mai bună variantă a celei active. Şi poate,dacă vrem să o gândim aşa lăsând argumentele biologice la o parte, din acest motiv insomniacii sunt nervoşi şi iritaţi pentru că nu pot ajunge la absurditatea universală. Însă cu iertare, am să mă întorc la starea latentă, pentru că pare-mi-se că s-a înţeles cu un sens negativ. Nu. E starea de calm universal. E personalitatea pe care mulţi ne-o dorim mai mult decât orice, o aşteptăm şi ne-am dori să o simţim. Pe ea, pe stare. Însă eşti în ea latent. Faţa omului care doarme e poate printre cele mai preţioase lucruri pe care ţi-e dat să le vezi din cauza tuturor motivelor de la început. Aşa că data viitoare când vă treziţi lângă cineva şi vă treziţi înaintea sa, luaţi-vă o secundă şi gustaţi din moment, din personalitate, din stare. Vorba aia, pentru toate celelalte există...Mastercard! 

de Andreea 
sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Şi totuşi oameni speciali există!

În dimineaţa asta sunt gânditoare, sunt pusă pe întrebări filozofice, la care normal că nu primesc răspuns, dar pe care simpla mea existenţă le emite pentru a nu întreţine starea anostă a neuronului meu. Deci dragii mei, care e rostul nostru pe pământ? Glumesc, nu mă gândeam la asta deşi e o idee ce merge la rândul ei mărunţită. De fapt mă gândeam şi încercam să găsesc cea mai mare revelaţie pe care o poate avea omul pe de-alungul vieţii lui aşa, aceea “sudden realization” (vorba filmului) pe care o are un om în cursul vieţii în urma căreia vede lucrurile cu alţi ochi, tratează oamenii de la alt nivel ca până atunci şi valorifică lucrurile din jurul său diferit. Şi ele sunt multe…sunt convinsă…însă mă gândeam care ar fi the great one şi cam în ce perioadă a vieţii lui apare. Ok înţeleg, lucrurile variază de la om la om de la cultură la cultură şi cu siguranţă n-am găsit-o încă pe cea pe care o caut aşa că o să o analizez pe prima care mi-a venit în minte zilele astea. Eu cred că lumea unui individ se zguduie, mai mult sau mai puţin, în momentul în care realizează că nu este cu nimic special faţă de restul oamenilor din jurul său. Nu mă înţelegeţi greşit, toţi suntem diferiţi între noi, însă trebuie să recunoaştem că la un moment dat, dacă nu întreaga viaţă, toţi am trăit cu impresia că suntem speciali, că existăm cu un scop bine determinat, că nu trăim o viaţă de rând şi mai mult că nouă nu ni s-ar putea întâmpla anumite lucruri (fie vb între noi, rele). Şi iată omul aflat în deplină încredere în ceea ce este şi/sau ce poate deveni, înfipt în convingerile sale, stăruind în ideea de unicitate în vastul spaţiu pământesc, îşi frânge aripile de cele mai multe ori subit în acest zbor banal bombardat cu probleme, decepţii, suferinţe, poveşti triste poveşti pe care el omul le auzise de mai multe ori de la alţii la fel ca el, care nu credeau că pot trece prin asta. Şi nici măcar necazul nu-l face diferit.

Şi totuşi oameni speciali există, sunt câţiva care au depăşit ideea de concept a gândirii lor făuritoare de nemaivăzut, s-au desprins de plebe şi şi-au depăşit condiţia, au creat ceva care i-a făcut speciali. Unii s-au simţit speciali pentru o clipă, unii pentru un timp, alţii au rămas speciali. Şi cert e că momente avem cu toţii când pentru cineva sau pentru noi înşine devenim speciali şi asta ne face fericiţi. Fericiţi că ieşim din banalitate, fericiţi că suntem superiori, că ieşim în evidenţă, că nu suntem ca restu'. Însă dacă te întorci o clipă şi priveşti lucrurile cu sens prin simplul fapt că ne dorim să fim speciali şi facem totul ca să fim diferiţi, suntem exact ca alte milioane de oameni care îşi doresc sau fac asta. Şi asta ne face nefericiţi, mai ales că unii pot şi alţii nu.

Dar nu renunţăm la idée şi nu vrem să ieşim din tiparul majoritar, poate că voinţa ne face pe toţi speciali, şi prin urmare cu nimic deosebiţi, dar continuăm să trăim drama omului de rând până la următoarea revelaţie, sunt şi eu aici la fel ca tine şi ca noi toţi, nu excelez prin nimic şi nu mă deosebesc ca individ, faptele nu mă ocolesc şi nici eu pe ele, îmi doresc lucruri speciale şi oameni speciali în jurul meu, însă ceea ce aduc eu nou gândurilor mele, este că nimic nu e special decât dacă îl facem noi să fie special pentru noi şi că important e nu să fii cât mai special, ci să ai cât mai mulţi oameni în ochii cărora să fii special şi pe care să-i vezi tu speciali. Şi dacă ne gândim pentru cât timp ajungem la altă revelaţie, pe care o are omul spre sfârşitul vieţii când se întreabă “ce am făcut la viaţa mea” dar asta e altă poveste.

Fiecare interpretează revelaţia asta cum vrea sau cum poate, unii poate o ocolesc, alţii poate nu au parte de ea, aşa că fără să ne mai punem întrebări şi să ne batem capul…let s make the best of it…..let s make it as special as it gets !

sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/

Investim tot ceea ce avem în fațadă și uităm că temelia e cea mai importantă la o construcție

Câţi dintre noi se simt bine în pielea lor, în viaţa lor, în familiile lor? Câţi dintre noi sunt pregătiţi pentru o schimbare radicală? Câţi dintre noi au curajul să facă o astfel de schimbare? Câţi dintre noi pot să recunoască că au greşit? Câţi dintre noi ştiu ce e aia fericire? Câţi dintre noi ştiu unde să o caute? Câţi dintre noi ştiu să iubească? Câţi dintre noi ştiu să ceară? Câţi dintre noi ştiu să primească? Câţi dintre noi ştiu să asculte? Câţi dintre noi ştiu să dăruiască? Câţi dintre noi ştiu să împartă? Câţi dintre noi ştiu să mulţumească? Câţi dintre noi ştiu să aline? Câţi dintre noi ştiu să preţuiască? Câţi dintre noi ştiu să aprecieze? Câţi dintre noi ştiu să trăiască?

Cu fiecare secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an, uităm lucrurile elementare. Uităm cum se fac lucrurile simple. Uităm cine suntem, uităm ce vrem, uităm tot. Ne alimentăm cu lucruri la îndemână, ne consumăm energia pe lucruri prea puţin importante, ne mutilăm dorinţele, ne umplem de venin, ne pregătim armele pentru razboaiele surde cu toţi din jurul nostru. Suntem nervoşi, ne dezumanizăm, devenim canibali.

Aşteptăm să se stingă lumina şi muşcăm în stânga şi în dreapta. Nu mai avem reguli, nu mai avem mamă şi nici tată. Suntem fiare. Luptăm cu toţi. Luptăm cu cei din jur, luptăm cu noi. Ni se lipesc de noi obiceiuri proaste. Nu ştim să ne alegem modelele, uităm să fim oameni şi ne ghidăm după lucruri de suprafaţă. Avem războaiele noastre. Al căror scop nu există. Suntem de suprafaţă, suntem superficiali, ne hrănim cu tâmpenii. Ne cade mereu greu la stomac dar facem eforturi.

Ne ridicăm şi o luăm din nou de la capăt. Ne certăm cu părinţii, ne înjurăm în trafic, nu vorbim ani de zile cu copiii noştri. Ne certăm cu prietenii de o viaţă pe tot felul de lucruri mărunte. Ne dezumanizăm. Căutăm fericirea pe net. Ne iubim prin ecranele monitoarelor. Trimitem felicitări virtuale, înghesuim sute de fețe zâmbitoare prin sms-urile pe care le trimitem. Judecăm după aparenţe, la cald.

Nu lăsăm nimic să se răcească. Ne dorim să continuăm relaţiile ratate şi uităm să dăm şanse oamenilor care chiar contează. Ne debarasăm de toţi oamenii buni şi ne alăturăm oamenilor care nu ne merită. Ne place mereu fructul interzis şi nu ezităm să muşcăm din el până ne doare gura. Până ne otrăvim, până ne ardem limba, până ne apar afte în gură. Luptăm pe toate planurile. Cedăm când ne e greu, când cineva care merită a făcut o greşeală. Nu vrem să îl iertăm fix pe cel care greşeşte cel mai puţin.

Ne aruncăm în braţele altora. Ne bucurăm că am scăpat de un om care chiar ne iubea. Ne lipim buzele de toate trupurile pe care le vedem. Limba noastră face vârtej în gurile tuturor. Ne amestecăm trupurile cu oricine, oricând, oricum. Ne afundăm zilele proaste în tot felul de aşternuturi străine. Ne încântă complimentele chiar şi când sunt false, aruncăm like-uri şi abia aşteptăm să le primim înapoi. Uităm de oamenii dragi, îi sunăm rar, îi repezim. Uităm când sunt zilele lor de naştere.

Alergăm după oferte, ne golim cardurile pe lucruri inutile, umplem căruţurile cu e-uri. Uităm cine suntem şi vrem să devenim altcineva. Suntem plini de invidie. Suntem supăraţi că prietenii cei mai buni câştigă mai bine. Investim tot ceea ce avem în faţadă şi uităm că temelia e cea mai importantă la o construcţie. Habar nu avem care sunt modelele noastre. Ne spălăm cu şamponul X pentru că şi X-uleasca o face. Uităm de noi, ne dezumanizăm, ne pierdem, ne irosim puţin câte puţin. Suntem în căutare de tot dar nu punem mâna în esenţă pe nimic.

sursa facebook

NU îmi pare rău...

- că anumite decizii nu au fost cele mai bune, fiindcă am învățat din fiecare câte o lecție dureroasă. 

- că am dat curs viselor mele, în ciuda faptului că cele mai multe s-au destrămat de-a lungul timpului. 

- că am iubit chiar dacă sentimentul s-a dovedit înșelător și dureros, am descoperit astfel că iubirea este un dar mult prea prețios pentru a nu fi multiplicat de mii de ori. 

- că am avut încredere în oameni. În ciuda modului în care am fost tratată, în ciuda faptului că am fost dezamăgită de mulți dintre ei, am descoperit adevăratul sens al cuvântului ”prietenie” și am avut șansa de a putea ierta și a oferi o nouă șansă.

- că am luat-o de la capăt de prea multe ori. Uneori, ai nevoie de un început nou ca să poți continua să mergi mai departe. Uneori, ai nevoie de timp și distanță, de singurătate și liniște, de tine și de Dumnezeu pentru a putea supraviețui și a te ridica din propria cenușă. 

- că am întins mâna celor aflați în nevoie, chiar dacă nimeni nu mi-a cerut ajutorul, chiar dacă de cele mai multe ori gestul meu de ajutor și suport a fost considerat o jignire. Nu este umilitor să ceri ajutor și nici să primești, este umilitor să nu faci nimic pentru a-ți reveni, să te complaci în situația dată. 

- că m-am schimbat, că am devenit o altă persoană. Tot ce contează este să fii mândru/ă de persoana care ai devenit, să fii conștient de alegerile pe care le faci, de drumul pe care-l parcurgi și de tot ceea ce te reprezintă. 

- că am plâns, că am urât, că am renunțat la vise, oameni, momente, amintiri, fiindcă toate acestea m-au preschimbat în persoana care sunt astăzi. Chinurile, durerea, dezamăgirea nu m-au determinat nici să-mi pierd încrederea și nici credința în Dumnezeu, ci m-au motivat să devin un om mai bun, un om care se acceptă așa cum este, cu bune și cu rele, și care încearcă cu fiecare zi care trece să dea tot ce este mai bun, să-ți învingă propriile temeri, să spargă propriile bariere și limite. 

- că încă mai cred în vise frumoase, în iubirea sinceră și necondiționată, în romantism, în suflete pereche, în principii, în inimi mari și pline de generozitate, în povești cu happy end și vieți împlinite. 

Pot fi un simplu om, dar atâta timp cât am atât de multe lucruri în care să cred, sunt un om special și nimeni nu-mi poate smulge acest gând din suflet.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Ce înseamnă să fii o femeie puternică

De când sunt mici, copiii sunt învăţaţi cum ar trebui să se comporte. Fetiţele sunt învăţate să fie delicate, elegante, liniştite, “că doar sunt domnişoare”, iar băieţii sunt învăţaţi să fie descurcăreţi, puternici, să nu plângă, “că doar sunt bărbaţi”, iar “bărbaţii nu plâng”.

În ultimul timp, se observă că şi fetele au început să primească aceeaşi educaţie ca băieţii, să fie puternice, să nu plângă, să fie sigure pe ele, să nu se lase afectate sau intimidate de nimic.

Multe dintre aceste fete, devin femei reci, incapabile să îşi exprime sentimentele şi să le înţeleagă pe ale celor din jur.

Ele consideră că sunt femei puternice şi că, prin urmare nu îşi permit să fie vulnerabile, să se arate aşa cum sunt ele în realitate. Astfel, ele ajung să poarte o mască, crezând că aşa vor fi mai respectate sau că nu vor mai suferi.

De multe ori îşi reprimă sentimentele, atunci când suferă, căci, cred ele, sunt femei puternice şi nu îşi pot permite să plângă sau să se lase doborâte de probleme.
Ele consideră că dacă plâng sau dacă arată că sunt afectate de anumite situaţii din viaţă, este nedemn pentru ele, căci îşi pierd calitatea de “femei puternice” în ochii celor din jur şi probabil şi în ochii lor.

Nu îşi dau seama că prin această atitudine îi pot îndepărta pe mulţi din jurul lor, pe partener şi chiar pe copii, căci aceştia le pot percepe ca fiind reci, indiferente sau poate chiar rele. Şi ajung să se mire şi să se frustreze că sunt neînţelese şi sunt neapreciate de cei din jur.

A fi o femeie puternică, nu înseamnă să nu îţi arăţi sentimentele, să nu plângi când ai inima frântă, sau să nu te laşi în voia pasiunii, când situaţia o cere.

O femeie puternică este aceea care îşi poate exprima clar şi sincer sentimentele, care este în stare să recunoască şi să accepte că este vulnerabilă uneori, dar are puterea să zică printre lacrimi “totul va fi bine.”

O femeie puternică are încredere în ea şi ştie că, chiar dacă astăzi este jos, mâine se va ridica şi va zâmbi din nou. Ea înţelege şi acceptă că este o fiinţă umană, că are sentimente şi emoţii şi că este perfect normal ca uneori în viaţă să aibă momente de tristeţe, de vulnerabilitate. Ea le acceptă şi e pregătită să le trăiască şi să le exprime când le vine momentul.

Puterea ei vine din interior, din încrederea în ea şi în forţa Divină, iar această putere este cea care îi permite să fie Autentică, să fie ea însăşi în diferitele momente din viaţă.

Ea ştie că dacă azi plânge, pentru că are inima tristă, nu înseamnă că este slabă şi că nu este bine să arate că suferă. Dimpotrivă, ea are puterea să arate ceea ce simte, să accepte că nu este perfectă şi că, în acele momente are nevoie de sprijin şi înţelegere. Mâine se va ridica şi va surâde din nou şi va oferi celor din jur tot ceea ce are ea mai bun; însă azi este ea care care are nevoie de sprijinul celor din jur.

Aşa este normal şi firesc; toţi suntem fiinţe umane, nimeni nu este perfect şi nici nu trebuie să fie.

Aceasta este frumseţea şi măiestria vieţii; să fim capabili să fim noi înşine, să fim autentici în oricare moment şi situaţie din viaţă, să ne bucurăm şi să împărţim bucurie, atunci când suntem “pe val”, dar să ne permitem să trăim şi tristeţea atunci când suntem jos, să acceptăm situaţia şi să cerem sprijinul celor din jur; să avem curajul să ne arătăm aşa cum suntem.

Atunci când suntem jos, cel mai important lucru este să avem mereu încredere că ne vom ridica din nou, să ştim că este doar o situaţie trecătoare şi că, în ciuda suferinţei din acel moment, noi vom avea puterea să ne ridicăm peste ea, şi să mergem înainte.

O femeie puternică ştie toate aceste lucruri şi se acceptă şi se iubeşte necondiţionat, atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin bune din viaţă.

Adevărata putere, nu stă în a arăta celor din jur că eşti o femeie puternică, prin ceea ce faci sau ceea ce spui, dar înăuntrul tău să fii speriată şi frustrată pentru că nu îţi poţi permite să te arăţi aşa cum eşti, de teamă că vei fi judecată sau criticată.

Adevărata putere stă în a avea curajul să te arăţi aşa cum eşti şi de a-ţi rămâne autentică ţie însăţi, cu riscul de a fi poate, criticată sau înţeleasă greşit.

Să fii o femeie puternică înseamnă să ai curajul să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, şi pentru ceea ce crezi, în ciuda fricii şi a riscului la care te expui. Este posibil să obţii rezultatele dorite, sau este posibil să nu le obţii. Dar însăşi faptul că îţi asumi acest risc, te face o femeie puternică.

Să fii o femeie puternică, înseamnă să îţi asculţi mereu inima, chiar şi atunci când pare că toate din jurul tău îţi sunt împotrivă. Nu este întotdeauna uşor să faci ceea ce îţi doreşti, sau ceea ce simţi, dar şi recompensa este pe măsură.

Îmi vine acum în minte, un studiu despre care am auzit la un curs de dezvoltare personală, care s-a făcut pe bătrâni peste 65 de ani, care au fost întrebaţi ce anume regretă cel mai mult la viaţa lor. Şi peste 80% dintre aceştia, au răspuns că regretau faptul că nu au avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, că le-a fost frică să facă unele lucruri în viaţă, sau să ia anumite decizii. Iar acum, la bătrâneţe, se intrebau, cu regret, cum ar fi fost viaţa lor dacă ar fi avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, dacă ar fi făcut ceea ce îşi doreau, şi nu s-ar fi lăsat copleşiţi de frică.

Oare, ce poate fi mai trist, decât să regreţi ceva ce nu ai făcut, şi să te întrebi cum ar fi fost dacă ai fi avut curajul să faci acel lucru? E posibil ca uneori, rezultatele să nu fie cele aşteptate, însă cu siguranţă sentimentul că ai făcut ceea ce ai simţit, şi că ai avut curajul să acţionezi, îţi dă mai multă putere şi încredere în tine, decât să trăieşti cu regretul şi să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă ai fi făcut ceva…

Puterea stă în interiorul nostru; toţi o avem. Trebuie doar să avem încredere în ea. Iar asta, este o alegere. Putem alege să fim femei puternice, sau putem alege să fim victime. Iar asta face diferenţa între a trăi o viaţă împlinită, şi a trăi la voia întâmplării.

Ce înseamnă pentru tine să fii o femeie puternică? Ce lucruri curajoase ai făcut până acum, pentru a-ţi dovedi că ai încredere în tine, şi că nu te laşi copleşită de temeri?

Te rog, lasă-mi un comment şi spune-mi cum vezi tu o femeie puternică şi ce anume te inspiră pe tine să fii o femeie puternică.

Ceea ce mă inspiră pe mine cel mai mult să fiu puternică, este gândul că nu vreau să ajung la 65 de ani şi să regret că nu am avut curajul să îmi trăiesc viaţa aşa cum am vrut şi am simţit, şi să mă întreb cum ar fi fost dacă m-aş fi lăsat copleşită de frică şi nu mi-aş fi urmat drumul cu încredere şi curaj.

Aştept commentul tău! 
Îţi mulţumesc!

sursa http://femeieimplinita.com/