Obsesia controlului

De cîţiva ani încoace observ că se insistă foarte mult pe tot felul de idei şi practici care te îndeamnă să-ţi iei viaţa în mîini, să obţii controlul a ceea ce vrei să devii, să înveţi să controlezi tot ce gîndeşti, tot ce simţi, să-ţi programezi zilele, lunile, anii, să-ţi alegi mereu ceea ce vrei să facă parte din viaţa ta, să-ţi construieşti relaţiile pe care le doreşti, în concluzie – să-ţi faci totul cu mîna ta. În aparenţă nimic mai frumos şi mai nobil decît abilitatea de a-ţi construi viaţa aşa cum îţi doreşti. În realitate nimic mai inutil decît să faci eforturi peste eforturi doar pentru a prelua controlul total asupra vieţii. Realitatea este că oricît am urmări să controlăm viaţa, ea rămîne în afara capacităţilor noastre de a prevedea. Este mult mai bine să privim viaţa ca pe un mister continuu şi să dobîndim mai degrabă abilitatea de a ne adapta cu uşurinţă la ceea ce ne este dat să trăim, decît să ne chinuim să obţinem controlul total. Ce farmec mai are o relaţie pe care „mi-am construit-o aşa cum mi-am dorit”, o relaţie în care am aplicat toate tehnicile manipulatorii într-un mod mai mult sau mai puţin voalat doar pentru a-l face pe celalalt să corespundă aşteptărilor mele şi să mă facă fericit? Este ca şi cum mi-aş trimite singur felicitări de ziua mea! O relaţie nu poate să-ţi aducă fericirea decît dacă celălalt te iubeşte şi te doreşte şi nu pentru că l-ai făcut cu abilitate să te dorească, ci pentru că aşa simte în străfundul inimii lui. Iubirea ne aduce fericirea cea mai intensă atunci cînd reuşeşte să ne facă să renunţăm la control. În starea de abandon în braţele celuilalt este cea mai savuroasă fericire pe care ţi-o poate aduce o relaţie. Vei iubi cu adevărat omul care te va face să renunţi la control, omul care te va face să simţi că nu ai nici un control real asupra vieţii tale şi cu atît mai mult asupra lui şi cu toate acestea nu îţi doreşti altceva decît să i te dăruieşti, să facă parte din viaţa ta. Aceasta este iubirea şi magia iubirii. Nu te va împlini cu adevărat o relaţie în care vrei să-l controlezi pe celălalt, o relaţie pe care „să ţi-o construieşti aşa cum îţi doreşti”. Aş căuta mai degrabă pe cineva care să mă înveţe cum să abandonez mania controlului, mai ales într-o relaţie, decît pe cineva care să mă înveţe cum să-l controlez pe celălalt.

Într-o horă cînd te simţi cu adevărat bine? – atunci cînd trebuie să-ţi controlezi în continuu mişcările, să-ţi numeri paşii sau atunci cînd te laşi purtat de ritmul natural al dansului şi simţi cum se înalţă în tine o putere şi o bucurie cum nici nu ţi-ai fi imaginat vreodată că ar putea să existe? În dans există o etapă în care înveţi paşii, îţi controlezi mişcările, îţi cunoşti trupul, te armonizezi cu celălalt sau cu ceilalţi, însă dacă nu apare şi etapa în care nu mai este nevoie de nici un control, acel dans nu te va bucura pe deplin, nu te va face să simţi cu adevărat că trăieşti. Măiestria unui dansator se vede abia după ce acesta începe să danseze LIBER, fără să mai numere paşii fără să se mai gîndească la mişcarea următoare, să-şi amintească mereu şi mereu coregrafia prestabilită. Un adevărat artist nu este cel care execută perfect o coregrafie, ci acela care o poate executa ca şi cum nu ar exista o coregrafie, acela care poate improviza în mod spontan, care dansează cu adevărat LIBER, după cum îi dictează sufletul şi nu după un desfăşurător memorat la care se gîndeşte în continuu.

Este bine să ne cunoaştem şi să visăm, să dobindim o putere de autocontrol semnificativă, să avem o viziune asupra a ceea ce vrem de la viaţă, dar totodată este bine să învăţăm să trăim liberi, spontan, să curgem deodată cu viaţa savurîndu-i fiecare picătură de fericire din tot ceea ce ne aduce.

de Cristian Turcanu

Despre alegeri şi semne

În decursul anilor, am avut deseori ocazia să observ anumite particularităţi ale naturii umane. Cum ar fi de exemplu, faptul că suntem înclinaţi să facem minimum de efort, dar ne aşteptăm la maximum de recompensă. În orice împrejurare, vom fi înclinaţi mai curând să aşteptăm să vedem ce fac şi ce spun ceilalţi - sau poate, chiar să-i lăsăm să acţioneze în locul nostru - ca să ne putem hotărî la o alegere. De fapt, alegere este impropriu spus, întrucât pentru a alege, trebuie măcar să cunoaştem toate variantele; dar de multe ori, suntem prea comozi sau temători (sau, şi una şi alta), pentru a ajunge măcar la cunoaştere. Ne mulţumim cu cunoaşteri parţiale, sau chiar cu închipuiri, şi aşteptăm să se ivească de undeva situaţia sau persoana salvatoare, care va îndrepta viaţa noastră spre cel mai bun curs cu putinţă.

Desigur, senzaţia că se impune o alegere este o consecinţă a faptului că suntem nefericiţi, că viaţa noastră a decurs din ce în ce mai mult spre cenuşiu, că ne-am ratat visele. Şi totuşi, natura umană este mai curând tentată să rămână o eternitate în această situaţie, nealegând decât în vis, din teama de responsabilitate, sau din teama de a nu pierde, totuşi, relativa stabilitate a nefericirii noastre.Şi atunci, rămânem aşa, aşteptând...să se hotărască altcineva să aleagă pentru noi - situaţia cea mai comodă!

Din păcate, însă, nu va alege nimeni, nici chiar Dumnezeu, dacă nu ne-am încredinţat Lui. El ne lasă toată libertatea...Şi atunci, avem doar două variante: fie ne acceptăm situaţia prezentă, cu tot ce implică ea, inclusiv sentimentul de ratare. Desigur că există şi lucruri bune în ea, din moment ce am acceptat-o odată! Dar, dacă o acceptăm, atunci să nu ne mai plângem, să nu mai suferim inutil. Să încercăm, măcar, să o trăim la modul optim!

Sau, varianta a doua - care nu este accesibilă foarte multora - de a schimba tot ceea ce ne face nefericiţi. Să avem curajul de a ne asuma un risc, curajul de a ne reface viaţa aşa cum am dorit-o, dar pe parcurs am pierdut cărarea. Desigur, vom avea de întâmpinat critici, respingere, ostracizări - dar, dacă suntem siguri că acela e drumul nostru, toate acestea nu vor valora prea mult pentru noi.

Desigur însă, aşa cum am spus, 99% dintre oameni vor alege prima variantă, fiind cea care implică cel mai puţin efort. Ca orice sistem fizic, natura umană are darul de a intra de la sine în starea de entropie...adică, de echilibru minim.

Ar mai exista totuşi o variantă "de rezervă". După cum am spus undeva, L-am putea lăsa pe Dumnezeu să aleagă pentru noi - dacă într-adevăr nu ştim care este calea cea bună, şi nu vrem să greşim. Pentru aceasta, e de-ajuns să ne rugăm din toată inima, în cuvintele noastre, să fim îndreptaţi pe drumul cel bun. Chiar dacă nu suntem credincioşi, chiar dacă nu suntem obişnuiţi să ne rugăm! Sau, dacă avem un sfânt protector, îi putem cere acestuia sfatul.

Cum vom primi răspunsul? Fie vom avea o stare specială, în care vom simţi clar ceea ce este mai bine pentru noi, fie - dacă inima noastră nu e obişnuită să primească astfel de răspunsuri - vom primi semne. Ce fel de semne? Diverse: fie o frază citită întâmplător dintr-o carte ne ve oferi un răspuns, fie un fragment de melodie, fie o întâlnire cu o persoană - cunoscută sau nu - care va spune ceva ce s-ar potrivi în situaţia respectivă, chiar dacă nu o cunoaşte. Semnele pot fi extrem de diverse, eu am dat doar câteva exemple, dar în mod sigur, dacă ne vor fi adresate, vor fi astfel încât le vom recunoaşte.

Sper că am putut fi de folos celor care ar avea nevoie! Şi eu am trecut prin astfel de situaţii, şi am simţit clar cum am fost sfătuită. Poate nu chiar de la început...dar, cu timpul, semnele şi stările se repetă, şi e mai greu să te înşeli.

Fie-vă viaţa uşoară!

de Florina R

sursa: http://iscrestnow.blogspot.ro/

Visele sunt...proiecte de viață!

”Să nu uităm niciodată că visele nu sunt dorințe, ci sunt proiecte de viață. Dorințele sunt intenții superficiale. Cel care se antrenează spre a fi un etern ucenic, aventurier și visător, nu îmbătrânește niciodată psihic și nu-și pierde inventivitatea, chiar dacă trupul poartă amprenta timpului”, spune Augusto Cury în cartea sa, ”Minți sclipitoare, minți antrenate”(Ed. For you). 

Deci, visele nu sunt dorințe, ci proiecte de viață. Ceea ce visăm, ceea ce ne imaginăm este un...proiect de viață. Dar, oare, de câte ori visăm noi inconștient? De câte ori visăm din cale afară de urât, de haotic, de habotnic și de rău, de câtre ori nu anticipăm în imaginație tot ce-i mai rău, tot ce n-am vrea vreodată să se întâmple, tot ce ne displace profund și ne deprimă? De câte ori nu ne amintim evenimente de viață tulburătoare și visăm că ele s-ar putea repeta, ne cuprinde frica, îndoiala, neliniștea și angoasa, dar continuăm să proiectăm același vis urât, același coșmar diabolic fără măcar a fi conștienți de asta? Multe dintre visele noastre sunt inconștiente. Mulțime de vise barbare prind viață, devin realități și, atunci când le privim și le pipăim în existență, gândim doar că ”am avut dreptate, ne-am gândit noi că așa se va întâmpla”. Ba, putem chiar să fim fericiți pentru calitățile noastre de clarvăzători, fără a înțelege că am visat inconștient și, prin asta, poate că ne-am creat proiectul în minte, cum arhitectul își desenează clădirea pe hârtie.

A visa, a-i da frâu liber imaginației, a-i da frâu liber minții și a controla, în același timp, visul, a fi conștient de vis, conștient că ești în el și, în același timp, că el poate deveni însăși viața ta înseamnă mai mult decât a trăi inconștient. Înseamnă să înțelegi dimensiunea gândirii tale și puterea ei. Înseamnă să accepți că lumea nu-i doar o îngrămădire haotică de materie, iar emoțiile, sentimentele și gândurile tale nu-s doar consecințe ale substanțelor chimice eliberate de creier. Bătrânețea psihică este o consecință a gândirii inflexibile, intolerante și încorsetate în visuri urâte. Bătrânețea psihică nu-i cauzată de visul însuși, cât de visul inconștient, de visătorul care desenează în minte aceleași peisaje îmbrăcate în culori negre, aspre și dureroase. 

Dimpotrivă, tânăr psihic este acela care poate visa tot ce-i mai frumos, sperând că într-o zi se poate realiza. Și dacă nu se realizează? Ce dacă nu se realizează? Însăși starea de vis fericit te întinerește lăuntric și o face instantaneu. Ce dacă visul nu se întrupează? De câtre ori nu ne înfricoșăm de visele existente doar în gânduri, în imagini, în emoții? De câte ori nu ne este teamă de lucrurile pe care le vedem doar în vis? De ce n-am inversa situația, de ce n-am accepta ca-n locul visului înfricoșător să așezăm un vis deliberat, un vis plăcut, ceva ce ne face bucurie doar..în minte? 

Sigur că realitatea negativă, fie ea și pur mentală, ne atrage atenția, ne ține strâns legați de obiceiuri, de angoase și temeri. Negativul are putere și-n vis. Coșmarul prinde forța unei întâmplări reale, dar noi nu observăm asta și, mai ales, nu știm că putem schimba un vis urât cu un vis frumos. Că-i mult mai benefic pentru ființa noastră să ne îngrijim visele așa cum îngrijim florile. Că endorfinele se revarsă în trupurile noastre chiar și atunci când visăm iubirea, nu doar când o trăim...într-o poveste. Lumea noastră lăuntrică ne poate întineri chiar dacă avem 100 de ani. Lumea noastră interioară este o lume în întregime liberă, frumoasă și maleabilă. Ea urmează intenția noastră, ea urmează gândul, iar visul conștient, deliberat ne poate aduce uneori tot atât de multă bucurie, stabilitate și speranță ca și poveștile cele mai frumoase ale vieții noastre. A visa deliberat înseamnă a gândi conștient, a gândi ce vrem și ne face fericiți, nu invers. A lăsa visele urâte să curgă prin mintea noastră e ca și cum am lăsa mintea să ne creeze răul. Să fim atenți la visele noastre cu ochii deschiși, căci aici se poate să fie sursa unora dintre cele mai negre situații de viață pe care le trăim. A visa ce vrei înseamnă a avea un control asupra minții tale și, desigur, un control asupra vieții tale!

de Maria Timuc

Melancolii

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.

Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.

Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.

Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.

Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.

Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.

Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.

Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună… că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru…

de Iustina Ţalea Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Cum să transformi dorinţele în preferinţe

Desenăm hărţi complexe cu tot felul de dorinţe: mai mulţi prieteni, un iubit, mai mulţi bani, mai multe cunoştinţe teoretice, un serviciu mai bun. Ne străduim să modificăm situaţiile şi oamenii ca să vină ca o mănuşă aşteptărilor noastre. Atunci când nu reuşim, ne iau cu asalt teama, frustrarea, iritarea, resentimentele, plictiseala, gelozia. Fericirea se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi? Ideile despre cum "ar trebui" să fie lumea, cum "ar trebui" sau "nu ar trebui" să se poarte ceilalţi cu noi, sunt himerice. Viaţa îşi are propriile sale raţiuni. Chiar dacă nu le înţelegem întotdeauna din prima.

Există însă o soluţie înţeleaptă în jocul plin de surprize al existenţei. Să ne gestionăm în aşa fel stările, încât să învăţăm, indiferent de situaţia în care ne aflăm. În general, dorinţele sunt însoţite de o stare de aşteptare chinuitoare pe care o proiectăm asupra persoanelor şi situaţiilor din jur. Cu cât este mai intensă această aşteptare, cu atât mai puternică este nefericirea pe care ne-o trezesc dorinţele neîmplinite. Dar dacă transformăm aceste dorinţe în preferinţe avem toate şansele să nu mai oscilăm între frustrare şi al nouălea cer. Dacă ceea ce preferăm se petrece… este foarte bine! Dacă nu, este aproape la fel de bine. Când nu mai considerăm acel eveniment o condiţie esenţială ca să fim fericite ne relaxăm interior şi ne păstrăm încrederea că viaţa are daruri pe care ni le va oferi din clipă în clipă. Detaşarea are o putere magică, mai devreme sau mai târziu primim totul înapoi. Dacă într-adevăr renunţăm la ataşamentele noastre - materiale, sentimentale, mentale - ne vom simţi mai liberi, mai deschişi, mai optimişti. Starea noastră îi va determina spontan pe cei din jur să ne oglindească, iar asta ne va transforma în bine toate relaţiile.

Când viaţa noastră va fi un şir întreg de preferinţe şi începem să-i iubim pe ceilalţi cu toată fiinţa, alegând să le fim de folos în mod necondiţionat, descoperim că lumea este un miraculos "corn al abundenţei", care ne oferă infinit mai multă siguranţă, plăcere, sănătate şi dragoste. Când ajungem să nu mai avem nici o pretenţie de la ziua de azi şi de la cea de mâine, ne bucurăm din plin de tot ceea ce primim, ne entuziasmăm ca un copil şi apreciem la adevărata ei valoare fiecare experienţă pe care o trăim. Se spune că secretul fericirii durabile nu poate fi înţeles decât dacă este trăit.

Exersează în fiecare zi recunoştinţa

Ce ai zice să începi chiar de azi? Rezervă-ţi o jumătate de oră sau o oră în care să te bucuri total de ceea ce ai, să trăieşti cu adevărat o stare de mulţumire interioară. Nu prea găseşti motive? Gândeşte-te mai bine. Dacă priveşti mai atent descoperi sigur ceva care merită recunoştinţă, ceva care ţi-a scăpat poate la prima vedere. Recunoştinţă pentru mâncarea de pe masă, indiferent dacă este pregătită pentru vreo ocazie sau la fel ca în oricare altă zi. Recunoştinţă pentru că ai o casa, un apartament sau o locuinţă cu chirie care te fereşte de capriciile vremii. Pentru confortul de care ai parte, fără să te gândeşti la vila cu piscină sau la conacul pe care ţi le-ai dori undeva pe la marginea oraşului. Recunoştinţă faţă de oamenii care te îndrăgesc. Concentrează-te asupra faptului simplu că există cel puţin câţiva oameni pe lume care te iubesc şi cărora le pasă cu adevărat de tine. Recunoştinţă pentru faptul că ai libertatea de a merge unde îţi doreşti, de a-ţi exprima nestânjenit opiniile, de a citi orice carte sau revistă pe care ţi-o doreşti. Dacă ai un iubit, o iubită sau un prieten special, gândeşte-te cu recunoştinţă la bucuria pe care ţi-o aduce în viaţă - fără să te gândeşti la ceea ce ai fi vrut să-ţi ofere, dar nu a făcut-o. Recunoştinţă pentru amintirile plăcute. Nu te strădui să îndepărtezi amintirile neplăcute, ocupă-te pur şi simplu de cele încântătoare. Recunoştinţă pentru micile delicii senzoriale de moment - bucurii ale mirosului, gustului, văzului, pipăitului, auzului. Priveşte cerul, norii, bucură-te conştient de lumina soarelui, de flori sau de copacii de pe marginea drumului. Recunoştinţă pentru muzica preferată, pentru muzica pe care o asculţi de obicei. Recunoştinţă pentru orice te face să surâzi ori să râzi cu poftă în timpul unei zile. Când râzi, mulţumeşte pentru senzaţiile plăcute pe care ţi le provoacă râsul. Recunoştinţă pentru oamenii cumsecade, inteligenţi, calzi şi bine intenţionaţi care există pe lume. Nu-i căuta neapărat. Observă-i doar, atunci când ai contact cu ei. Recunoştinţă pentru păsările pe care le auzi sau le vezi în cursul unei zile obişnuite. Recunoştinţă pentru anotimpul în care ne aflăm. Participă la prezent. Lista aceasta nu are nimic special. Este doar o sugestie. Un exemplu de lucruri plăcute şi obişnuite de care merită să fii conştient. Tu o poţi îmbogăţi în fiecare zi, poţi descoperi în fiecare zi noi motive de recunoştinţă. Când apare acest sentiment simţi nevoia de a spune "mulţumesc" cuiva sau pentru ceva. E o idee excelentă chiar să rosteşti acest cuvânt, în gând sau cu voce tare, după cum îţi vine mai uşor.

Recunoştinţa vie este un mod de a participa la prezent. De a-l accepta văzând partea plină a paharului, de a înlocui dorinţele care ne fac să simţim nemulţumire, frustrare, revoltă, nefericire cu preferinţe care ne lasă libertatea de a ne bucura de ceea ce avem. Fă acest "exerciţiu de recunoştinţă" o zi, o săptămână, o lună. După ce reuşeşti câteva zile la rând să descoperi în tine însuţi şi să menţii o stare de armonie şi fericire, nimic nu te va putea opri până nu o vei obţine pentru totdeauna. Acum descoperi că punctul de sosire al călătoriei spre fericire se află chiar în tine însuţi.

sursa: internet

Într-adevăr viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să fie așa!

Aproape zilnic ascult câte o poveste despre oameni obișnuiți ale căror trăiri devin emoționante din cauza zbuciumului prin care trec sau au trecut.

Venim pe lume gata să ne construim povestea vieții și aflăm pe parcurs că deja avem o poveste în spate pe care am adus-o cu noi. Poate fi povestea mamei, a strămoșilor, însă nu-i putem nega prezența. 

Trăim cu speranța că mâine va fi mai bine, speranță ilogică și deșartă, atât timp cât nu facem nimic pentru a fi mai bine. Există oameni care nu-și scriu povestea cu condeiul trăirilor, ci privesc prosternați cum altcineva le-o scrie, ba chiar le-o dictează și nu se arată deloc deranjați de faptul că viața lor e pusă pe pilon automat. Însă există oameni care nu se mulțumesc să fie spectatori inconștienți, ci vor cu orice preț să obțină rolul de protagonist, de personaj principal în propria lor viață. 

Îi admir pe aceși oameni, le admir voința, acel suflu interior care nu-i lasă să rămână pe vecie în groapa în care au căzut cândva. O energie de natură divină îi animă, îi impulsionează, se zbat, se luptă, se detașează și în cele din urmă reușesc, căci adevărata victorie în viață constă în a cuceri o lume, dar nu lumea din afară, ci lumea ta interioară. 

Într-adevăr viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să fie așa. Încerci, cazi, te ridici, poate iar încerci și iar cazi. Însă vine o vreme când nu mai încerci, ci pur și simplu faci ceea ce vine din tine, când nu te mai strădui să devii, ci pur și simplu ești. Și vine o vreme când nu mai cazi pentru că te ridici atât de repede încât nu o mai poți numi căzătură. 

Cu fiecare pas pe care îl faci spre depășirea propriilor tale limite ai mai adăugat un capitol la povestea vieții tale, ai mai pus o cărămidă la construirea fundației ființei tale. Cu fiecare act de voință aparent minor, cu fiecare încercare însoțită de plâns sau de umor ai mai obținut o mică victorie. Și dacă cu fiecare căzătură sau cu fiecare lovitură îți mai depășești o frică, de fiecare dată când te ridici afli ceva nou despre tine descoperind puterea care zace înăuntrul tău. 

Cel care îți spune asta e un om simplu căruia i s-au tăiat deseori aripile, dar care n-a încetat să creadă nicio clipă că aripile sunt înăuntrul său și nu în afara sa. Dacă o simplă omidă știe asta, a sosit timpul să conștientizezi și tu acest lucru. 

de Adela Moldovan

Totul e corect şi greşit. Sau nimic nu e corect şi nimic nu e greşit

Ce este greşeala? 

Conform unei definiţii găsite în DEX, "GREŞEÁLA ~éli f. Încălcare conştientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; eroare." 

Am fost crescuţi şi ghidaţi în viaţă pe un traseu care avea ca singure borne şi repere: "corect" şi "greşit". Mai întâi am primit un set de reguli, norme şi principii de "bună" trăire şi înaintare în viaţă. Toate lucrurile păreau să se plimbe între cele două borne: corect şi greşit. Ba înainte, ba înapoi, ne-am tot plimbat între ele, nesiguri şi cu frică de a nu ne apropia prea mult de "greşit", ştiam că acolo ne va aştepta ceva "rău". Am făcut orice, numai să avem confirmarea că suntem pe drumul "bun", adică suntem cât mai aproape de borna "corect". 

Ascunzând bine propria busolă interioară, bunul simţ (simţul bun) am împrumutat busolele altora. Au fost oameni care ne-au dat replici ale busolelor lor, care erau replici ale busolelor altora şi tot aşa. O listă întreagă despre ce se face şi ce nu se face, ce e bine şi ce nu e bine, ce e drept şi ce nu, cum trebuie şi cum nu trebuie să fim. Am adunat multe asemenea reguli şi puncte de vedere, din dorinţa de a fi cât mai siguri că nu depăşim jumătatea drumului dintre borne înspre "greşit", ci suntem în siguranţa jumătăţii "corecte". 

Am tot încercat să ne reglăm mecanismele de gândire după alţii, să ajungem la numitorul comun, să ne imităm şi comparăm, cu alte cuvinte să ne asigurăm că ne plimbăm cu toţii pe aceeaşi bucată de drum, între cele două borne, şi că nu am depăşit cumva marginile şi capetele. Puţini s-au încumetat să treacă dincolo de borne sau să meargă într-o direcţie complet diferită, uneori. Şi aceştia au fost numiţi rebeli, inadaptaţi, inconştienţi, în sensul că "greşesc". Când, de fapt, inconştienţa este exact nealegerea, ne-experienţa proprie. Şi, de fapt, nonconformismul înseamnă lipsa copierii fără de conştienţă... de sine. 

Chiar şi aşa, mecanizaţi, şi ascultând de părerile/vocile altora care răsunau în capul nostru, niciodată nu am fost complet siguri că suntem pe drumul bun, iar frica şi nesiguranţa s-au amplificat cu fiecare altă regulă adăugată pe drum. Oricâte confirmări am fi primit, oricât de mult ne-am fi străduit să ne păstrăm în limitele drumului prestabilit de... lume, nu am reuşit să ne bucurăm de călătorie, nici măcar să fim mulţumiţi, fiind prea încordaţi, prea în control. Am bătut pasul pe loc, de frică să nu greşim direcţia şi... borna. Am rămas înţepeniţi în întrebarea "o fi bine să aleg asta, oare nu greşesc?". Şi înţepeniţi, de fapt, în propriul corp care nu mai poate fi auzit de atâta zgomot în cap. În propriul labirint, capitulând obosiţi în faţa dificultăţii şi încâlcelii lui, între pereţii săi construiţi din gânduri, judecaţi şi definiţii, aşteptând un nou gând care să ne scoată de acolo. Gând care nu mai vine la noi, ci se aşează că o stavilă între noi şi viaţă. Căci parcă nici viaţa nu ne primeşte în ea, ăsta e sentimentul pe care-l avem în captivitatea căutării "drumului bun şi corect" şi în nesiguranţa anesteziantă şi frica paralizantă de a nu greşi. 

Cum ar fi stat lucrurile, dacă am fi ştiut că nu există greşeală şi că aceasta nu e nimic altceva decât o bornă (limită) care ne (con)strânge viaţa în aşa măsură, încât uităm complet cine suntem şi de ce am ales viaţa aici? Cum ar sta lucrurile, dacă am şti că acest drum prestabilit e o minciună, iar bornele nici măcar nu există, pentru că nimeni, de fapt, nu le-a întâlnit cu adevărat? 

Spun că nu le-a întâlnit, pentru că, ori de câte ori vedem ceva corect în alegerea noastră, putem vedea la fel de bine şi ceva greşit acolo. La fel, ori de câte ori credem că suntem în sensul greşit, putem vedea şi ceva corect acolo. 

Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că fie ambele borne se află şi la un capăt şi la celălalt al drumului imaginar din mintea noastră, fie nu există deloc, nici una, nici alta. 

Totul e şi corect, şi greşit. Sau nimic nu e corect şi nimic nu e greşit. 

În spaţiul acesta, dispare limitarea, dispar graniţele şi fricile. Se deschide în faţa noastră un spaţiu nelimitat de posibilităţi în care să fim ce alegem în fiecare moment. Şi să creăm prin alegere. Să desenăm un drum ales şi nu unul fix, acelaşi pentru majoritatea. Să fim în experienţă şi nu în grafic. În libertate şi nu în reţete şi "trebuie". 

Abia când omul descoperă că are libertatea de a alege orice şi experimentează experienţa, începe să trăiască şi să vadă cum creează din alegere şi ce posibilităţi are în fiecare moment la dispoziţie. Abia atunci se descoperă, în fiecare alegere, nici corectă nici greşită, ci doar a lui, cu ceea ce creează prin ea. Abia când renunţă la bornele de convingeri, iese din cuşca trecutului recreat de atâtea ori, dincolo de bine şi rău, corect şi greşit, şi creează cu adevărat. În prezent, conştient, din fiinţa infinită care este. 

Acolo, afară, dincolo de ce e bine şi dincolo de ce e rău există un câmp imens. Ne vom întâlni acolo. 

de Nicoleta Svârlefus

sursa: http://www.astrocafe.ro/

MERGI …CREAZĂ-ŢI PROPRIUL DRUM …

Plimbă-te.

Lasă-ţi paşii să nu gândească drumul, ci să-l creeze. Unde vor ei. O vor face pe rând. O dată dreptul şi, pe urmă, stângul. Ca-n viaţă. Să poţi avansa în drumul tău este obligatoriu să păşeşti şi cu stângul înainte. Este vital, atunci când faci drumuri lungi…În drumul tău, nu calcă lumea în picioare, ci descoper-o.

Priveşte înainte.

Mai bine priveşti în gol decât în urmă. O să simţi adiere de vânt în frunte şi poate o să respiri puţin aer rece. Nu te vei îmbolnăvi, nu este de la frig. Este aerul schimbării. Primeşti aer rece şi îl transformi, prin plămânii tăi, în aer cald, atunci când îl expiri. Aşa să faci cu tot ce vine spre tine şi ţi se pare rece. Trece-l prin pieptul tău, transformă-l, încălzeşte-l şi dă-l lumii înapoi cu căldura ta.

Te plimbi şi trec oameni pe lângă tine sau prin faţa ta. Unora le place să stea şi să-i facă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Nu le place să meargă, obosesc repede şi asta îi frustrează. Vor încerca să te oprească şi pe tine puţin. Dar tu nu o faci, tu te plimbi în continuare. Habar n-ai unde este capătul, dar ţine ritmul paşilor.

Ascultă.

Sunetul paşilor tăi. Şi instinctul. Niciun alt sunet nu îţi vorbeşte cu adevărat, ci este doar zgomot. Tot ce ai auzit de la alţii nu ţi se potriveşte, nu îţi aparţine. Ascultă-ţi sufletul cum îţi spune să mergi şi unde să ajungi. Îţi este ghid. Caută şi el o hartă pe care să o cunoască, aşa cum tu cauţi celălalt trup care să te completeze.

Să ai mereu o mână liberă să o poţi întinde cuiva. Să primeşti, dar şi să oferi. Să ai pe cine să ridici, dar şi cine să te prindă, dacă te împiedici şi cazi. Să găseşti acea mâna care te va strânge, inconştient, când vrea să te apere de ceva. De cineva. Chiar şi de tine.

Fă-ţi viaţa o plimbare. Atât de lungă şi frumoasă, încât atunci, mai târziu, când vei face o plimbare prin viaţa ta, să o faci de mână cu cine trebuie ”

de Cornel Ilie

FĂ RAI DIN CE AI!

"Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi"

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.

În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.

Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.

Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Cum ştii sigur dacă iubeşti pe cineva?

Mulţi oameni trăiesc în taină o angoasă, o stare de rău, căci ei se întreabă dacă-şi iubesc părinţii, copiii sau partenerii de viaţă. Sunt copii care-şi tolerează părinţii, îi acceptă, dar în interior se simt rău lângă ei, îi resping, îi blamează, alţii îi dispreţuiesc sau le găsesc o mie şi unul de cusururi. O mamă îi dă telefon copilului ei, dar el se ”crede” ocupat, îl deranjează cumplit telefoanele insistente ale mamei, grija ei, îl sufocă prezenţa ei. Sigur, în momentele sale de sinceritate, copilul îşi spune că nu-şi iubeşte mama, poate găseşte chiar explicaţii, poate l-a bătut în copilărie, poate nu l-a tratat cu prea multă înţelegere, poate nu l-a îmbrăţişat destul sau nu i-a spus niciodată ”te iubesc”. Comportamentele din trecut ale oamenilor de lângă noi pot juca roul de scuze pentru lipsa noastră de iertare şi de iubire, dar adevărul este că iubirea lipseşte din noi, iar lipsa ei n-are scuze în exterior.

Întrebarea ”oare eu iubesc?”, afirmaţia ”eu nu iubesc” e cu mult mai prezentă în interiorul oamenilor decât sunt chiar ei înşişi conştienţi, dar unii, şi nu puţini, trăiesc o dramă lăuntrică din pricina sentimentelor şi a gândurilor pe care le resimt în unele dintre cele mai apropiate relaţii de viaţă.

Cum să ştii sigur că ”iubeşti” pe cineva? Cum să fii sincer, să poţi recunoaşte lipsa de iubire ce-ţi întunecă mintea şi-ţi zdruncină sufletul (a recunoaşte o problemă e primul pas către rezolvarea ei!)? Dacă ai recunoscut că ceea ce simţi şi gândeşti nu-i iubire, fie că-i vorba despre un copil, despre un partener de viaţă, despre un părinte sau un prieten, ce poţi face pentru a iubi? Cum te poţi elibera de resentimente, de respingere, de povara gândurilor întunecate, care te fac să vezi în oamenii apropiaţi defectele lor, neajunsurile, greşelile şi să simţi că ceea ce vezi e chiar adevărul? Cum ştii că iubeşti pe cineva? Iată o întrebare chinuitoare, pe care o aud la fel de des cum aud ştirile rele la televizor. În una dintre serile trecute am văzut un film la ProCinema. Nu i-am reţinut titlul, nici nu l-am văzut în întregime, dar în acel film am găsit un răspuns adevărat despre iubire. El i-a spus ei: ”Te iubesc”! Iar ea l-a întrebat: ”Cum de ştii că ceea ce simţi este iubire”? Iar el i-a răspuns: ”Dacă stau mai mult de o oră departe de tine, mă gândesc numai la tine, te port în sufletul meu. Apoi, mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine însămi”.

Aşadar, te port în gând, te port în suflet şi mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine. Asta-i iubirea! Ce simplu, nu-i aşa? În esenţă, ”mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine” este răspunsul întreg, este dovada prezenţei iubirii în noi înşine. Se poate acum să gândiţi: ”Vai, dar eu mă gândesc doar la defectele mamei mele, ale tatălui meu, mi-e teamă pentru copilul meu, mă îngrijorez continuu şi credeam că asta-i iubire”. ”Se poate să spuneţi că emoţia teribilă pe care o simţiţi în prezenţa unei persoane de sex opus e iubire. 

Înainte de toate iubirea e gândul nostru de bine pentru celălalt, dorinţa ca el să reuşească şi să fie fericit. Rugăciunea pentru binele celuilalt e semnul iubirii. Iubirea aceasta devine o stare de bine în noi înşine, o stare din interiorul căreia ne putem ruga când vedem defectele, greşelile erorile celor dragi, alunecările lor şi neputinţele. Dacă respingem, judecăm, criticăm şi ne e frică pentru cei dragi e semn că avem nevoie să ne întoarcem la iubire, să căutăm drumul către rugăciune, să ne rugăm pentru a ne recăpăta iubirea pierdută din noi înşine. 

de Maria timuc

sursa: jurnalul.ro

O, Măicuţă Sfântă

Maica Domnului să vă aibă în pază pe toți cei ce îi purtaţi cu cinste numele 

şi pe noi toți ceilalți, deopotrivă. Amin!

Nu vă urez astăzi La mulţi ani, fiindcă este o zi de praznic, nu de petrecere.

Viaţa e ca un război

Viaţa e ca un război care nu se termină. Zilnic eşti bombardat cu informaţii şi acţiuni din partea celorlalţi la care tu trebuie să reacţionezi, fie scoţi muniţia, fie alegi să baţi în retragere şi de cele mai multe ori, contrar a ceea ce se întâmplă într-un război, noi alegem să fugim. 

Alegem să fugim de vise pentru că după ce luptăm un timp pentru ele obosim, problema este că niciodată nu vom şti cât de aproape de împlinire eram.

Alegem să fugim de oameni şi să ne închidem sufletul doar pentru că unii ne-au trădat. Ne punem lacăt la inimă şi ne ascundem, problema este că niciodată nu vom şti ce oameni minunaţi am fi putut să avem.

Alegem să fugim de datorie, este mai lejer să fii iresponsabil şi nesimţit uneori. Chiar trebuie să îţi asumi tot ce faci? Poate că nu, problema însă este că nu vom şti niciodată câte suflete am rănit prin indiferenţa noastră.

Alegem să fugim de greutăţi. Asta e şi pe bună dreptate, cum să mergi în calea lor, normal că îţi vine să fugi doar când auzi de ele, totuşi, problema este că niciodată nu vom şti câţi oameni aflaţi în greutăţi au avut nevoie de noi.

Şi nu în ultimul rând, alegem să fugim de noi înşine, ne fâstâcim, ne ascundem după fel şi fel de măşti până când ajungem să ne înşelăm chiar pe noi, problema este că în felul acesta nu doar că pierdem oamenii autentici din viaţa noastră dar ne pierdem şi pe noi, cei adevăraţi.

Aşadar fiţi un bărbat care se duce pe front să lupte, luaţi-vă viaţa în mâini, nu mai fugiţi de nimic, nu mai bateţi în retragere, aici se dă o luptă, poate chiar cea mai importantă dintre toate, e lupta noastră!

Nu fiţi fricoşi şi leneşi, nu lăsaţi pentru altul ce puteţi face voi şi nu folosiţi muniţia care răneşte alţi camarazi, pentru că ei luptă de aceeaşi parte cu voi!

de Lavinia Humeniuc

Teama=Eșec

Nu îţi mai fie frică să greşeşti. Făcând ceva şi obţinând un rezultat greşit este mai productiv decât să nu faci nimic. Orice reuşită are o urmă de eşec în spatele ei şi orice eşec te conduce spre succes. Vei ajunge să regreţi mai mult lucrurile pe care nu le-ai făcut decât pe cele pe care le-ai făcut. Nu te mai mustra pentru greşelile vechi. Putem iubi persoanele nepotrivite şi putem plânge pentru lucrurile greşite, însă, indiferent ce întorsătură ia viaţa, un lucru este sigur: greşelile ne ajută să găsim acele persoane şi acele lucruri care sunt potrivite pentru noi. Toţi greşim, toţi ne zbatem şi chiar toţi regretăm anumite lucruri din trecutul nostru. Orice lucru care ţi se întâmplă, bun sau rău, te pregăteşte pentru un moment care urmează să vină. Nu mai încerca să îţi cumperi fericirea. Multe dintre lucrurile pe care ni le dorim sunt scumpe. Dar adevărul este că lucrurile care ne aduc cu adevărat fericirea sunt gratuite – dragostea, râsul, prietenia… Nu mai trăi în gol, gândindu-te şi răzgândindu-te. Nu mai analiza aşa de mult la fiecare situaţie căci vei crea probleme care nu nici măcar nu existau. Evaluează situaţia şi acţionează. Nu poţi schimba lucrurile cu care refuzi să te confrunţi. Progresul implica riscuri. Punct! Ca să marchezi un gol, trebuie că întâi să dai drumul la minge. Nu te mai gândi că nu eşti pregătit. Nimeni nu se simte niciodată 100% pregătit când apare o nouă şansă. Pentru că cele mai multe oportunităţi din viaţă ne forţează să trecem dincolo de zona noastră de confort. În orice situaţie, ne vom simţi întâi insuficient pregătiţi. Dar asta ţine de procesul de învăţare, nu-i aşa? Nu te mai implica în relaţii din motive greşite. Relaţiile trebuie alese înţelept. Este mai bine să fii singur decât într-o companie neplăcută. Nu trebuie să te grăbeşti. Dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla – la timpul potrivit, cu persoane potrivită şi din motivele corecte. Îndrăgosteşte-te pentru că aşa simţi, nu pentru că te simţi singur. Nu mai fi nerecunoscător. Oricât de bună sau grea a fost până în acel moment, trezeşte-te dimineaţa şi fii mulţumit că trăieşti. Cineva, undeva se luptă cu disperare să trăiască. În loc să te gândeşti la ceea ce îţi lipseşte, gândeşte-te la ceea ce ai tu şi le lipseşte altora.

de Anasstasya

Iubirile celor bogaţi şi iubirile celor săraci

În clipele grele până şi ateul strigă ”Doamne, ajută-mă”! Iar clipe grele sunt din plin, sunt pentru toată lumea. Diferenţele dintre oameni nu se estompează până la dispariţie numai în faţa scheletului de rege şi al celui de cerşetor. De-a lungul unei vieţi, diferenţele dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre urâţi şi frumoşi, dintre buni şi răi dispar în faţa unor trăiri comune, a unor disperări asemănătoare, a iubirilor cu intensităţi la fel de stridente, a sfâşietoarelor tristeţi şi a usturătoarelor dureri. Diferenţele dintre albi, negri, galbeni, diferenţele dintre naţii, dintre culturi, dintre civilizaţii se pierd în faţa sentimentelor, a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor care – în aceleaşi momente sau în momente diferite de viaţă – ne fac asemănători. Dacă n-ar mai exista limbi străine şi n-am şti să le vorbim, ne-am înţelege graţie acestor trăiri, căci ele se desenează în interiorul nostru într-un fel care transcede distanţele, cuvintele, rasele sau religiile. Suferinţa, tristeţea, dragostea, compasiunea, iertarea, neliniştea, ura, respingerea sau dorinţa sunt trăiri universale, trăiri ale tuturor fiinţelor, care trădează ceea ce noi nu vrem să vedem, să auzim şi să înţelegem; un destin comun, destinul fiinţei umane, care ne supune, ne conduce şi ne forţează să ne vedem unii în alţii, ca în nişte oglinzi.

Un savant care-şi iubeşte femeia, un bogat care-şi iubeşte femeia, un gunoier care-şi iubeşte femeia, un cioban care-şi iubeşte femeia; iată câteva ipostaze ale omului care iubeşte. Câteva ipostaze ce ne trădează destinul omenesc, dincolo de orice altceva. Destinul omenesc, tragic şi frumos, în acelaşi timp, e unul cât se poate de comun în esenţă, în trăire. De fapt, ce există dincolo de trăire şi ce ar exista fără ea? Trăirea în interior, sentimentul, emoţia, gândul, mai ales gândul, creionează adevărata noastră existenţă. Siguranţa şi nesiguranţa vieţii ne tulbură pe toţi. Dorinţele ne tulbură pe toţi. Nevoile ne încearcă pe toţi. Lăcomia, furia, tristeţea, iubirea, toate aceste trăiri nu se gândesc singure la bogăţia noastră sau la sărăcie; ele sunt în noi şi noi alegem acolo, chiar în lăuntru, chiar în străfundurile tainice ale minţii şi ale inimii, ce credem despre ele. Credinţele omeneşti sunt mai comune decât putem recunoaşte azi, sentimentele şi gândurile noastre sunt mai comune decât ne permit religiile, ştiinţele şi toată cunoaşterea umanităţii să înţelegem. Poate doar atunci când ne vom regăsi în însăşi condiţia umană unitatea, strigătul nostru de durere, sentimentul de abandon, de suferinţă şi de nedreptate va primi un răspuns pe măsură. Căci atunci se va estompa sentimentul separării şi atunci ne vom vedea unul în altul cu ochii iertării, ai compasiunii, ai inocenţei conştiinţei, ai inocenţei fiinţei. Condiţia umană ne-a destinat să fim împreună, unul şi acelaşi; rege lângă servitor şi conştiinţa pare forţată să accepte unitatea. Poate numai pentru că rezistăm, prin diferite tertipuri, acestei înţelegeri, ne perpetuăm suferinţa, vrem să ne pară că Dumnezeul unuia e mai mare decât al altuia, dar asta nu ne ajută deloc să nu ajungem în acel moment în care strigăm ”Doamne, ajută-mă”, fie că suntem stăpâni sau sclavi. Dacă ne-am recunoaşte unul în altul nu ne-am mai face chipuri cioplite din diferenţele pe care le vedem în lume, ne-ar măcina mai puţin lăcomia şi ne-ar pătrunde o undă de bunătate, care ne-ar arăta cât de puţin ne trebuie pentru a fi ”oameni (căci asta-i esenţa existenţei şi aşa ne-a lăsat Dumnezeu)”, înainte de orice altceva!

de Maria Timuc

sursa: http://jurnalul.ro/

DESPRE SUFLETE PERECHE

LA MULŢI ANI! sufletului meu pereche 

Sufletul tânjește după iubire. Dar nu după oricare. El tânjește după iubirea sinceră, curată, profundă, după iubirea care e în stare de sacrificii, după iubirea caldă și ocrotitoare, după iubirea care ușurează, liniștește și provoacă frumusețe. Sufletul nu se poate mulțumi cu un înlocuitor. De aceea el este într-o continuă căutare a perechii sale. De aceea, el este când dezamăgit de ceea ce găsește în calea lui, când entuziasmat și încântat la gândul că este aproape de acel suflet care-i poate răspunde în felul dorit de el. De aceea, uneori avem în suflet un gol care ne macină, un dor care nu-și găsește astâmpărul. De aceea, uneori, apropierile de alte suflete se lasă cu vorbe nerostite, cu speranțe iluzorii, cu vise neîmpărtășite. Însă în ciuda a ceea ce se crede despre sufletul omenesc, el nu-și oprește căutarea. El nu renunță. Nu se lasă doborât de zecile de iubiri mincinoase care au căutat să-l subjuge și caută, caută mereu. Speranța licăre în interiorul nostru. Este semnul nostru secret, semnul pentru non-renunțare, non-abandon, semnul că suntem mai aproape ca niciodată de întâlnirea cu sufletul pereche. Unii dintre noi se mulțumesc totuși cu ceea ce primesc, pentru că epuizarea și episoadele de dragoste fadă și risipitoare îi dezamăgesc. Astfel, ei acceptă totuși un înlocuitor al dragostei adevărate. Aceștia sunt cei care vor trăi cu un gol imens în inima lor întreaga viață, ducând o relație satisfăcătoare alături de un suflet care nu îi poate răspunde în același fel. Aceștia sunt cei care nu mai cred în iubirea adevărată, în întâlnirea minunată și plină de emoție dintre două suflete pereche, în viața pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Dar, mai sunt și cei care continuă să caute, să spere, să aștepte sufletul potrivit inimii lor. Mai sunt încă suflete doritoare de iubire adevărată, suflete care nu se tem de trecerea timpului, suflete care rămân pline de iubire în ciuda dezamăgirilor vieții. Nici un suflet nu va rămâne singur pentru că iubirea trebuie împărtășită, simțită, trăită și multiplicată. Nu fiți triști, nu fiți dezamăgiți la gândul că iubirea încă nu și-a găsit locul. Nu vă mulțumiți cu plăcerile fizice, nu vă mulțumiți cu două brațe care vă încălzesc trupul, nu vă mulțumiți cu vorbe și cu promisiuni. Sufletul pereche nu este o persoană care vine în viaţa ta şi te iubeşte aşa cum vrei tu să fii iubit, ci o persoană care te iubeşte aşa cum ai nevoie să fii iubit. Poate te vei întreba la un moment dat, cuprins de deznădeje : când îl voi întâlni? Ei bine, cred că ne vom întâlni sufletele pereche când ne vom urma calea sufletului nostru. Atunci când are loc întâlnirea fizică dintre cele două suflete pereche, îl recunoşti pe cel care îţi este ursit ca făcând deja parte din tine, chiar dacă îl vezi pentru prima oară. Se creează o legătură magică, despre care ai impresia că a existat dintotdeauna, chiar dacă acum o conştientizezi. E vorba de o contopire totală.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Credința = Forța interioară

Credeți în iubire și în puterea acesteia de a schimba vieți. 

Credeți în voi și în forța interioară care vă ghidează pașii în viață. 

Credeți în inocență, în adevăr, în lucrurile făcute complet, în bunătate. 

Credeți în fiecare vis și faceți tot ce vă stă în putință pentru a-l duce la îndeplinire. 

Credeți în maturitatea și înțelepciunea fiecărei vârste și împingeți-vă dincolo de limitele auto impuse. 

Credeți în a doua șansă așa cum credeți în ziua de mâine și nu vă despărțiți de persoanele dragi fără un cuvânt bun. 

Credeți în gesturile mărunte izvorâte din inimă și în puterea omului de a se schimba în ceva mai bun. 

Credeți în miracole, în lucrurile pozitive, în visuri și în Dumnezeu mai mult decât oricând, fiindcă doar acestea ne dau puterea de a continua zi de zi să fim mai buni, mai răbdători, mai generoși, mai oameni. 

Credeți în faptul că timpul vindecă răni și ușurează minți încărcate de gânduri negative. Și credeți că puteți face orice doriți atâta timp cât aveți ajutor divin și aveți suficientă iubire și încredere pentru a-i permite să lucreze în beneficiul vostru. 

Credeți în ziua de astăzi și în tot ceea ce ea poate să vă ofere și nu vă fie teamă nici o secundă de necunoscut. 

Credeți în faptele care vorbesc în locul vostru, la gândurile care vă hrănesc spiritul și mintea, la zâmbetele care vă luminează sufletele și ziua și căutați să fiți fericiți cu ceea ce aveți. 

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Azi, mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete

Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.

Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat. 

Mă voi ierta pentru toate vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia. 

Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă. 

Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu. 

Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect. 

Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât. 

Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă. 

Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit. 

Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele. 

Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură… 

Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu… 

Fragment din cartea Fluturi de Irina Binder

Ai eșuat ? Mai încearcă o dată…

 

Nu este ușor să-ți păstrezi zâmbetul când în jurul tău lumea pare că se prăbușește.  Nu este ușor să-ți păstrezi visele când eșecurile bat la ușa inimii. Nu este ușor să păstrezi drumul drept în viață când toate cărările par să ducă în altă parte. Nu este ușor să ierți când toți te dezamăgesc în fiecare moment. Nu este ușor să întorci celălalt obraz când ești lovit cu vorbe urâte din toate direcțiile. Nu este ușor să vezi în clipa prezentă o nouă șansă, în momentul de față un prilej, în ușile care se închid speranță, când tot ceea faci pare să fie tocmai pe dos. Nu este ușor să-ți păstrezi încrederea, curajul, optimismul în momentele grele din viață. Nu este ușor să o iei de la capăt. Nu este ușor să fii tare în ciuda greutăților care vor să te vadă la pământ. Nu este ușor să supraviețuiești și să găsești calea spre fericire.

Nimic din toate acestea nu sunt ușor de făcut, și totuși le facem în fiecare zi. Cu răbdare, credință, iubire și curaj trecem peste fiecare piatră așezată în calea noastră.  Pentru că nu știm o altă cale. Pentru că nu există în inima și în mintea noastră cuvântul „renunțare”. Pentru că o gândim, ne-o dorim și reușim într-un final să dăm un alt sens cuvântului „ imposibil”. Pentru că nimic nu poate sta în calea noastră atâta timp cât pornim la drum cu această convingere. Pentru că totul este posibil, chiar și un zâmbet cald într-o zi tristă. Pentru că fiecare dintre noi are în adâncul sufletului această forță magică care ne propulsează în mijlocul problemelor și ne lasă să ne descurcăm cum putem.

Uneori nu avem nici o altă armă în afara gândurilor noastre. Și trebuie să ne descurcăm cumva. Alteori apar, din necunoscut, oportunități și soluții la care nici nu ne gândeam dar care ne ajută să ajungem la soluția optimă pentru noi.

Atâta timp cât ne dăm voie să visăm și nu ne limităm în gânduri și acțiuni, vom afla la timpul potrivit soluția corectă la toate frământările și întrebările noastre nerostite. Atâta timp când nu pierdem din vedere țelul nostru nu avem de ce să simțim teamă sau tulburare. Atâta timp cât mai există o fărâmă de optimism și speranță în sufletul nostru nu este nimic pierdut.

Înarmează-ți sufletul și mintea doar cu gânduri pozitive. Și încearcă zi de zi să poți mai mult. Să vrei mai mult. Să zâmbești mai des.

 

de Anasstasya

Teama de iubire

Ne dă oare suferinţa o măsură a dragostei aşa cum pretindem, spunem şi simţim uneori? Ne spune suferinţa, prin dimensiunile sale abrupte, cât de mult iubim? Să fie suferinţa un soi de instrument de măsurare a iubirii sau, poate, ne place iluzia şi-n suferinţa noastră-i doar un joc al ielelor, un dans al emoţiilor şi-o goană după simţiri mistuitoare? Se poate, oare, să ajungem până acolo unde să fugim de iubire din pricina suferinţei?

Noi zicem; da, se întîmplă..Se întâmplă mai mult decât acceptăm la nivel conştient. Se întâmplă pentru toţi într-o formă sau alta! Într-o bună zi, fuga de iubire apare la lumina zilei, iar noi o vedem...în forme convenabile, care ne ajută sau credem că ne ajută– într-un fel sau altul – să nu ne destructurăm, să nu ne pierdem şi, mai ales, să nu suferim din nou. Fuga de iubire este şi o fugă de dezintegrare de sine. Şi un fel de a dori să rămâi întreg, deşi omul nu are şansa întregirii de sine altfel decât prin iubire. Suferinţa din dragoste (mai degrabă o epopee a minţii, decât o reală stare a inimii) te poate sfărâma şi tocmai de această împrăştiere ţi-e teamă când fugi de iubire. Fuga de suferinţă devine fugă de iubire, iar fuga de iubire poate apărea în manifestare precum femeile frumoase la carnaval; cu măştile pe faţă. Cele mai sofisticate măşti ale fugii de iubire te ajută pe tine însuţi să nu recunoşti frica originară. Cele mai fascinante măşti ascund faţa inimii sub manifestări pompoase de ducese, baroni, fiinţe nobile sau, dimpotrivă, altele ascund misteriosul chip al iubirii sub agresivitate, duritate, respingere şi chiar sub o mască de ‚ură’. Iubirea se scufundă cu atât mai mult în inconştient cu cât un sentiment opus este chiar acum în manifestare. Iată de ce doi oameni care s-ar putea iubi cu adevărat se pot regăsi într-o experienţă şi o relaţie deplorabilă. Sentimentul de la suprafaţă şi respingerea ce-l susţin pot fi chiar masca despre care vorbim. Dacă agresivitatea lor îi pune pe cei ce se iubesc faţă-n faţă pe o scenă plină de alunecuşuri şi de controverse absurde la nivel conştient, iubirea şade ascunsă în inconştient. Cu alte cuvinte, în umbra unei relaţii plină de tensiune şi suferinţă se poate ascunde, în fapt, o iubire de care fugi. O iubire pe care nu vrei s-o cunoşti. Sau una pe care vrei s-o eviţi. O stare a sufletului de care ţi-e teamă...Ţi-e teamă de suferinţă şi, în acelaşi timp, te simţi iremediabil atras să iubeşti, în vreme ce suferinţa din dragoste creşte.

Una dintre manifestările cele mai mistuitoare ale iubirii face ca ”mintea să devină obsedată” de imaginea celui iubit şi în obsesia mentală se piteşte un alt fel de a suferi din dragoste, în vreme ce şi iubeşti. Gândurile aleargă către el, orice ai face! Tendinţa de a te împotrivi sau simplul gând ”nu mă mai gândesc la tine, gata, s-a terminat” devine ca un glonţ care ricoşează în pieptul celui celui ce l-a emis. Tu spui ”nu şi nu”, iar mintea spune cu mai mare îndârjire ”da, ba da”. Mintea nu face ce spui, mintea nu ascultă ce vrei, dimpotrivă. Ea face tocmai invers şi asta te buimăceşte complet. Poate că n-ar fi o problemă gândul tău ce se îndreaptă spre omul iubit, dacă acelaşi gând n-ar ţese zeci şi zeci de scenarii, de presupuneri, de viziuni oneroase, stăruitoare, care-ţi şuşotesc că, de fapt, suferi! În dragoste-i îndeajuns o privire frumoasă să ierţi totul şi-i îndeajuns să spui un cuvânt oarecare pentru ca toate castelele fiinţei să pară că se duc în derivă. Pe cât de puternică-i frumuseţea unei mângâieri, pe atât de puternică-i lucrarea distructivă a absenţei mângâierii! În dragoste totul se petrece diferit, puţin paranormal; timpul zboară, celălalt intră în interiorul tău într-o manieră non fizică şi asta face ca dorul şi dorinţa de apropiere fizică să se transforme într-o ”stare de urgenţă”. În acest fel de dragoste, suferinţa bate la uşi deschise larg, căci furtunile năprasnice se trezesc din senin, cum la fel de fulgurant pot fi împrăştiate printr-o atingere cu privirea. Asta-i măreţia iubirii sau doar o liniuţă subţire din trăirea fantastică pe care o visăm şi –uneori – o îmbrăţişăm cu toţii și de care este teamă.

Gelozia poate fi o sursă de inspiraţie în relaţiile de dragoste dintre oameni, dar numai în doze mici şi rare, în doze homeopatice, căci numai dozele moderate pot avea efecte vindecătoare. Gelozia poate amuza, poate stimula dragostea, poate ameliora anumite temeri ale celui suspectat de trădare (gelozia sinceră îl poate ajuta să se simtă iubit!), dar poate deveni şi periculoasă. Formele grave ale geloziei au nevoie de asistenţă psihiatrică, pentru că cea psihologică nu mai este suficientă. De altfel, victimele unor violenţe psihice şi fizice generate de gelozie sunt vizibile în multe dintre buletinele de ştiri zilnice şi asta pentru că gelosul nu a fost tratat la timp ca un om bolnav. Suferinţa lui psihică şi afectivă devine distructivă, căci el îşi chinuie partenerul de viaţă. În acelaşi timp, gelozia patologică este o stare autodistructivă, iar efectul principal al autodistrugerii se răsfrânge asupra capacităţii subiectului de a gândi, a raţiona sau a distinge între imaginile mentale care-i stârnesc gelozia şi cele reale.

Pentru că se poate ajunge în stări de destructurare afectivă şi psihică gravă din pricina geloziei, este bine să ştim că impulsurile de gelozie au frumuseţea lor numai până la un punct. Graniţa dintre sănătate şi boală este, uneori, construită dintr-o simplă liniuţă imaginară, pe care avem nevoie s-o conştientizăm înainte de a ajunge să spunem că-i prea târziu. Căci se poate ajunge şi aici; gelozia patologică poate piti sub preşul inconştienţei traume de abandon provenite încă din copilărie, dar netratate. În plus, ea poate trăda o structură psihică labilă, care poate rămâne întreagă şi normală printr-un apel la psihoterapeut.

de Maria Timuc

Enigme

Avem mereu impresia că ştim totul despre oameni. Ştim cum se îmbracă, ce mănâncă, unde merg, ce fel de muzică le place, ce filme vizionează, câţi prieteni au etc. O mare contribuţie o au site-urile de socializare unde majoritatea scriu întregi enciclopedii despre ei înşişi astfel încât prietenii lor virtuali să îi descopere mai uşor. Alţii, dimpotrivă, preferă să rămână misterioşi, dar sunt caracterizaţi uşor tocmai prin astfel de detalii.

Apoi, după o relaţie cu un om, spunem că acel om s-a schimbat. Spunem că nu îl mai recunoşteam. Sau, din contră, că noi ne-am schimbat. Că ne-am dorit altceva. Că nu ştiam ce voiam şi apoi am aflat. Asta în vreme ce mulţi consideră că oamenii se schimbă după perioada copilăriei într-o foarte mică măsură şi mai ales, fizic, nu psihic.

Oamenii sunt diferiţi şi totuşi au atât de multe în comun. Sunt atât de mulţi şi totuşi, atât de singuri. Tot ceea ce le place îi poate transforma în prieteni sau duşmani. Tot ceea ce nu le place îi poate lăsa cu un gust amar sau îi poate lăsa indiferenţi. Însă întotdeauna au ceva de spus despre ceilalţi. Şi susţin că ei sunt altfel. Arată cu degetul ipocrizia, însă rareori admit că ei sunt primii care ar trebui indicaţi. Şi oare acceptul acesta i-ar absolvi de vină?

Spunem multe despre noi în multe feluri, prin acţiuni, gânduri, limbaj, cuvinte, vestimentaţie, aspect fizic. Însă nu întotdeauna suntem înţeleşi. Şi cu toate astea, uităm că şi alţii au nevoie de acea înţelegere. Uităm ca şi ei, că şi noi suntem înţeleşi greşit uneori. Şi ei pot genera impresii false. Şi ei pot greşi aşa cum greşim şi noi. De ce numai noi să avem dreptul acesta?

De multe ori, nu îi putem cunoaşte pe ceilalţi nici într-o viaţă. Însă la fel de des se poate întâmpla să nu ne cunoaştem pe noi înşine. Suntem cu toţii nişte enigme, ca şi lumea. Cei din jurul nostru ne construiesc, piesă cu piesă. Unii îşi pierd răbdarea şi renunţă, lăsându-i pe alţii să le continue munca. Alţii, din contră, construiesc până la final, deşi rezultatele nu sunt întotdeauna cele dorite sau măcar pozitive. Câteodată piesele nu se potrivesc sau nu le lăsăm noi să se potrivească. Apoi, dacă se potrivesc, unele piese pot lipsi pentru că le-au luat cu ei, cei care începuseră construcţia. Şi în final, unele piese pot fi în ochii noştri şi ai celorlalţi, doar că nu avem abilitatea de a le recunoaşte sau înţelege.

Iar dacă în cazul în care cineva desluşeşte o astfel de enigmă, finalul este expus tuturor, ce văd ceilalţi la noi? Ce le arătăm? Şi cum îi percepem noi pe ei? Se mai merită toată această muncă?

sursa: http://un-alt-blog.blogspot.ro/