Puține lacrimi, multă bucurie

Încheie fiecare zi cu iertare și un gând bun. Nu contează cât de grea este viața ta, mâine este o nouă ocazie să o faci mai bună. Fii bun și lucruri bune ți se vor întâmpla. Emoțiile se împart cu cei din jur. Nu lăsa conflictul interior să te macine. Fii puternic! Cine nu îți înțelege tăcerile nu îți va înțelege niciodată cuvintele. Eu nu îți dau nimic din ceea ce nu ai deja. Ai forța interioară să dai pagina în cartea vieții tale și să scrii frumos, de la capăt, cu alineat. Indiferent ce-ai fi făcut în viață meriți să fii iubit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

De ce ne doare să spunem adevărul?

Postare dedicată celei care mi-a trimis un email cu subiectul "colaborare" și care, deosebit de afectată de postările mele repetate cu anti-practici păgâne, mai exact dupa citirea acesteia: http://www.iubiresilumina.com/2014/08/acupunctura-homeopatia-radiestezia.html,

simțindu-și periclitată tema blogului ce-l deține, mi-a cerut să încetăm această colaborare, ștergându-mi linkul de pe blogul ei, ce făcea trimitere către blogul meu, iar eu să-l şterg pe al ei. 
După cum ai observat, m-am conformat imediat, însă, draga mea, NICIODATĂ nu mă vei putea opri să spun adevarul trăit și experimentat de mine pe propria piele. Și DA, și de acum încolo voi posta articole anti, anti, anti (repetat ca și tine acest cuvânt, de 3 ori). 
Iubirea și lumina ce le propovăduiesc aici în spațiul meu virtual, nu au nicio legatură cu ceea ce încerci să promovezi tu!  Aici este casa mea și ca fiecare om, îmi amenajez casa după bunul plac și după ceea ce mă reprezintă. Cine vrea să mă viziteze și rezonează cu ceea ce postez, o poate face direct, prin google, nicidecum prin amalgamul de bloguri de pe blogul tău, unde dealtfel mă regăseam și eu. 

Pace îți doresc să ai, în suflet și în gând. Cu iubire și lumină, Daniela.

Am preferat întotdeauna adevărul spus "verde în faţă", necosmetizat, indiferent cât de mult doare. L-am spus şi am pretenţia să mi se spună chiar dacă mă doboară. În final mă ridic la loc.

Este întotdeauna preferabil unei minciuni sau şuşotelilor spuse pe la colţuri. Am învăţat acest lucru din copilărie când, de frică să nu fiu certată, "omiteam" să spun părinţilor mai ales ce mergea rău la grădiniţă/şcoală.

Partea proastă e că tot aflau... aveam un noroc "chior" să se întâlnească pe stradă cu învăţătoarea/ profesoara şi să "afle". Şi ieşea mai rău, fiindcă nu spusesem la timp. Aşa că, de atunci am decretat: mai bine să-l spui cu prima ocazie.

Nu ştiu de ce oamenilor le este frică să-l spună şi să-l audă? De ce nu recunosc lucruri care ar putea însemna ceva, care ar putea schimba totul. E grav să nu spui ce nu-ţi place la omul cu care îţi împarţi viaţa şi să te afunzi în minciună. E grav să nu spui ce nu-ţi place la oamenii de care eşti înconjurat, cunoştinţe sau prieteni (prea puţini).

În orice relaţie trebuie să existe sinceritate, fără ea nu ajungi nicăieri. De ce trebuie să te prefaci că nu te rănesc faptele şi vorbele celor din jur, că nu te doare? Ideal e să nu dai cu bumerangul (deşi cam acesta e stilul meu), dar să spui totuşi tot ceea ce te nemulţumeşte. N-ai de unde să ştii, poate reuşeşti să schimbi ceva în bine.

Pe unii îi vei pierde şi vei ajunge la concluzia că oricum ţi-ai pierdut timpul investind în ei. Dar unii (câţiva, cei care contează) vor rămâne. Alături de tine. Şi vor avea, la rândul lor, curajul să-ţi spună adevărul despre tine, despre greşelile tale, despre ce trebuie să corectezi.

Cu siguranţă niciunul dintre noi nu este perfect şi are nevoie din când în când de "palma" care să-l trezească la realitate.

Când vine vorba de prietenie, oamenii au impresia că discuţiile jenante trebuie evitate şi că trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem. Eu nu am reuşit să duc până la capăt o astfel de prietenie. Care, în final, se bazează pe minciuni.

Eu cred în prietenia bazată pe altruism, sinceritate, comunicare maximă, pe săritul în ajutor la nevoie, pe luarea de atitudine în public în cazul în care prietenii sunt "atacaţi". Fără să-mi fie frică că voi fi bârfită sau trădată. Şi aş vrea să primesc acelaşi lucru în schimb. Aş vrea să ştiu că există oameni care să sară şi ei "la bătaie" pentru mine.

Prietenia are căutare încă în zilele noastre tocmai din cauză că este atât de rară. Câţi dintre noi se pot lăuda că au măcar un prieten adevărat? Unul singur! Ar fi de ajuns.

E o virtute să poţi spune adevărul în zilele noastre. Dar trebuie să înveţi să o faci în aşa fel încât să nu-l "dărâmi" de tot pe celălalt. Le poţi zâmbi duşmanilor la nevoie, poţi evita conflicte, dar nu poţi avea prieteni adevăraţi dacă nu eşti sincer cu ei.

"De ce să eziţi? Riscă! Riscă totul! Nu te mai lua după alţii, după vorbele lor. Fă lucrul cel mai greu de pe acest pământ. Îndrăzneşte să fii tu însuţi. Înfruntă adevărul." (Katherine Mansfield)

sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/

Cunosc multe femei frumoase, crede-mă pe cuvânt!

Am ajuns la concluzia că bărbații adevărați pot fi cuceriți doar prin sinceritate, eleganță și educație. Un adevărat domn nu caută perfecțiunea, nu-și dorește o iubită cu un corp formidabil care-și etalează presupusa frumusețe pe sub nasul altora pretinzând cele mai scumpe cadouri. Frumusețea unei femei nu are unități de măsură.

O femeie este frumoasă când iubește, când mersul ei pe stradă se transformă într-un zbor printre nori.

 

O femeie este frumoasă când crește și se maturizează, când învață să-și accepte defectele, greșelile și slăbiciunile.

 

O femeie este frumoasă prin trăsăturile care o deosebesc de celelalte doamne; este frumoasă pentru acele kilograme în plus, ascunse cu mare grijă sub o haină modestă și de clasă.

 

Are un zâmbet strălucitor care izgonește orice defect, te face să uiți, te face să plutești, te face să te îndrăgostești.

O femeie este frumoasă prin inocență, prin dorința ei de a transforma tot răul în bine, prin credință, pentru că iubește fiecare anotimp, pentru că îi este de ajuns o mică speranță pentru a transforma un cort într-un palat.

sursa: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/

Despre frumuseţe

Sunt poate naivă sau din altă lume, însă cred că unul dintre cele mai mari mituri ale zilelor noastre este cel al importanţei frumuseţii trupeşti a oamenilor. Nu, nu cred că frumuseţea nu contează, însă mai important este cred felul în care ţi-o porţi, spiritul care o îmbracă, mintea care îi dă un sens, un rost şi o direcţie, sufletul care o însufleţeşte.

Au făcut istorie femei urâte, în timp ce femei de-o frumuseţe izbitoare au fost părăsite, ignorate, înşelate de mii de ori.

Au fost iubite la nebunie femei care nu transmiteau nimic din punct de vedere fizic – regele Angliei a abdicat pentru o femeie după care nimeni nu ar fi întors capul pe stradă, în timp ce femei de-o frumuseţe incredibilă te pot face să vrei să fugi de lângă ele, nu oricum, ci mâncând pământul, după primele zece minute de conversaţie.

Femei cu defecte fizice majore au înnebunit bărbaţi celebri în timp ce o vânzătoare de la colţul străzii, care seamănă perfect cu Claudia Schiffer, se plânge cu o privire tâmpă că a fost din nou părăsită. Pentru o urâtă.

Nu de o pereche superbă de ochi albaştri te poţi îndrăgosti, ci de sufletul care te invită Acasă din spatele lor. Ce să faci cu o privire tâmpă, de vită pribeagă, chiar dacă albastrul său e unic?! Îl admiri pentru câteva secunde, însă ţi-ai dori alături pentru tot restul vieţii, nu albastrul, ci privirea aceea care să te cheme din el, să te poarte prin mii de stări, să îţi fie alături când ai nevoie, să lupte alături de tine, să te încălzească când inimii tale îi e frig, sau să te aprindă când eşti îngheţat, să îţi dea fiori, liniştea aceea pe care ai căutat-o peste tot în lume sau bucuria pe care n-o găseşti nicăieri altundeva.

Nu o pereche de sâni te pot înnebuni pe termen lung, ci dorinţa de a îţi vedea copiii acolo, la pieptul acelei femei fără de care viaţa are mai puţin sens, mai puţin farmec, mai puţin dor. Sau deloc.

Nu nişte picioare lungi, subţiri, bronzate, te vor ţine fermecat tot restul vieţii, ci ideea că ele vor păşi alături de tine prin culmi sau prin abisuri. Gândul la felul unic în care păşeşte sau se aşează elegant, ca o pisică, femeia visurilor tale. Ce să faci cu o pereche de picioare, cât ar fi ele de frumoase, când nu ai cu cine să schimbi o vorbă şi, când, oricât te-ai strădui să faci lucrurile să meargă, ele nu curg?!

Nu nişte buze cărnoase te pot ţine fascinat tot restul vieţii, ci cuvintele ce te liniştesc, te înlănţuie făcându-te să vrei să auzi mai mult şi mai mult şi mai mult şi, culmea, te poţi imagina ascultându-le tot restul vieţii şi parcă n-ar fi prea mult căci numai ele îţi dau putere, aripi sau te dor – dar fără durerea lor n-ai putea fi mai mult. Nu buzele în sine te înnebunesc, ci sărutul după care nu mai poţi fi la fel, după care tânjeşti când eşti departe şi care încă îţi dă fiori, după atâţia ani. Nu buzele te fac să te îndrăgosteşti, ci tăcerea femeii care ştie să îţi spună atât de multe cu o singură privire. Şi atât.

Nu buzele mari, cărnoase, umflate de silicon te vor face să nu poţi dormi noaptea de dor, ci sufletul cald al femeii care te cheamă din spatele lor. Ce să faci cu o pereche de buze când simţi că nu e nimeni acasă în spatele lor, că nu e acolo nici o linişte pentru tulburarea ta, nici o provocare pentru inteligenţa ta, nu e nici un sfârşit pentru căutarea ta nu e în ele, caldă, casa ta, bucata ce lipsea din inima ta?!

Ce să faci cu un păr mătăsos, cu în nas cârn, cu obraji ce radiază, cu mâini moi, cu o piele fină, cu o talie subţire, dacă întregul nu se armonizează cu fiinţa ta, dacă spiritul ce le leagă nu te atrage nu pentru o oră, două, o lună sau trei. Ci pentru o poveste care să treacă şi dincolo de mormânt?!

Ce să faci cu buze care nu ştiu să spună o poveste, cu urechi care nu ştiu să asculte povestea ta, cu ochi care nu ştiu să îţi rostească taine, să te cheme fără un cuvânt şi să te păstreze, până la sfârşit?! Cu mâini care nu ştiu să dăruiască, au uitat să se închine şi nu vor să îţi legene copiii? Cu o inimă care să nu simtă la fel, să nu te poată face să vibrezi…cu un suflet care nu ştie să se înfioare, cu obraji care nu mai ştiu să roşească de emoţie când te văd, cu un trup care nu mai ştie să îţi fie fidel. Şi cu un tot care nu te poate face să îl ierţi, chiar dacă nu ţi-a fost fidel, pentru că, pur şi simplu, fără el nu poţi. Ce să faci când lipsesc toate astea dintr-un 90-60-90 lângă care eşti fericit o vreme, dar apoi te simţi din ce în ce mai gol?! Ce să faci cu femei care nu mai ştiu să fie alta în fiecare zi, păstrând în acelaşi timp neschimbat esenţialul?! Cu spirite ce nu mai ştiu să se îmbogăţească mereu, cu suflete ce nu mai sunt pline de comori, cu mâini care nu mai ştiu să mângâie la greu, fără a sufoca la bine. Ce să faci cu un trup, impecabil de-ar fi, când sufletul din el nu e ceea ce vrei, nu e ceea ce cauţi, nu e bucată ce lipsea din sufletul tău?!

Frumuseţea contează, însă nu e ea tot. Fără spirit şi minte şi suflet, ea singură nu e nimic. Şi dacă toate astea nu vorbesc limba sufletului tău, e-n zadar.

Nu, rămân la părerea mea – după ce am cunoscut mii de femei, dintre care nu cele mai frumoase erau cele mai fascinante. După ce am cunoscut bărbaţi dintre care cei mai atrăgători nu erau neapărat cei mai frumoşi, şi, dacă erau, nu erau din cauza frumuseţii fizice, după ce am citit zeci de mii de pagini în care frumuseţea fizică nu a fost niciodată factorul decisiv- frumuseţea contează, însă mai important este cum ştii să ţi-o porţi. Sufletul, mintea, spiritul în care o îmbraci. Şi, mai ales cine, când şi cum te priveşte.

de Alexandra Svet

sursa: http://activenews.ro/

Toamnă în suflet

S-a aşezat toamna în sufletul meu. A dat năvală şi a suflat peste el culoare şi lumină. Frunze de cleştar, flori aurii, petale colorate şi parfumate, asta a readus toamna în inima şi viaţa mea. 

Printre frunzele vesele ce plutesc nestingherite, mângâiate de razele solare, plutesc şi gânduri, şi sentimente şi emoţii. E aşa de bine când au companie. Se simte atât de plăcut. 

Reuşesc să-mi stabilesc priorităţile doar privind atent la întreg spectacolul din sufletul meu. Se pare că a prins cumva viaţă şi dansează şi valsează şi fredonează într-un ritm uluitor, fără să pară că oboseşte. Îl simt aşa cum nu l-am mai simţit de ceva vreme. Uşor, sublim, delicat. Îi simt emoţiile, îi simt ezitările, îi simt căldura şi bunătatea. Uitasem câte sentimente poate ascunde un suflet. Câte trăiri, câte gânduri, câte cuvinte nespuse. Uitasem că are nevoie de un moment al lui, în care să se simtă răsfăţat, uitasem că are nevoie de grijă, mângâiere, căldură ca să poată înflori frumos. 

Pentru prea mult timp, grija aceasta am dăruit-o celorlalţi. Pentru prea mult timp, priorităţile mele au fost altele. Pentru prea mult timp am lăsat sufletul în grija nimănui, l-am abandonat, l-am uitat şi mă întrebam fără rost de ce sufăr, de ce plâng, de ce mă chinui să înţeleg lucruri de neînţeles. De-abia acum am înţeles că şi sufletul are nevoie de un moment al lui, are nevoie de lacrimi ca şi pământul arid, are nevoie să fie curăţat, eliberat de gânduri negative, de sentimente, de emoţii distructive. 

S-a aşezat toamna în sufletul meu şi mi-a amintit cât de bine se simte, cât de bine se vede, cât de perfect este totul atunci când sufletul pluteşte uşor, tresaltă fericit, gângureşte aidoma unui bebeluş. S-a aşezat toamna şi brusc s-a făcut lumină. Sufletul meu a cunoscut speranţa. Şi e atât de fericit, atât de graţios, atât de frumos, încât dansul lui îmi trezeşte fiori. Şi îmi doresc ca muzica să nu se mai oprească niciodată.

de Anastasia

filedejurnal

DE HAZ ȘI DE NECAZ

Suferinţa, boala, durerea ne unesc. Starea de bine şi de sănătate, din păcate, adeseori ne desparte şi ne ierarhizează rece, pragmatic, dur. Vino, necazule, dar vino singur!

Omul se cunoaşte la drum lung. Toată lumea vorbeşte despre mine, dar mai nimeni nu-mi ştie adresa inimii. Uşa deschisă pe oricine primeşte. Îmi place viaţa şi o trăiesc zilnic ca pe o porţie de sărbătoare! Puiule de om, atunci când zâmbeşti ai Raiul în tine! Toţi oamenii sunt egali. Ne naştem şi murim lăsând în urmă nişte lucruri care uneori fac diferenţa. Poţi şterge deja normele fixe ce-ţi manipulează mintea. La Doamne e altfel. Fără etichete, fără judecăţi, fără lovituri cu piatra. Unul este mai liric, altul mai expresiv. Unul mai tăcut, altul mai timid. Nu măsura pe alţii cu palma ta. Înnegrind pe altul, nu te albeşti pe tine!

Carul care scârţâie e cel care ţine mai mult. Eu arăt bine când e întuneric şi de la depărtare. Când eşti fericit ţi se deschid ochii. Predicatul acestei poveşti este unul care se naşte acum. Mă aduce înapoi dorul. Nu îmi ajung clipele, zilele. Timpul nu mă salută, timpul se joacă, se alintă. Cu mine, cu tine.

Fâşia unui cer mângâie covoare de frunze care pier în umbra unui pas tăcut. Uneori avem nevoie şi de vise pentru a îndulci realitatea în care trăim. Pasiunea trebuie tratată cu maturitate. Experienţe mai puţin reuşite. Orgolii rănite. Managementul disciplinei. Poveşti de „of” şi de dor. Omitem foarte multe lucruri. Atunci când mai pierdem un meci, apar probleme de sănătate. Ştim cum să creştem. Cădem în şpagat pe două scaune. Ne doare. Cădem, ne ridicăm. Căutăm mici lucruri care să ne motiveze. Odată ce îţi alegi priorităţile deciziile tale sunt uşor de luat! Nimeni nu o să te înveţe ce e dragostea. Singur vei afla. O mie de fiori. O sută de culori. O mie de zări. Verde, soare, pământ, cer.

Când ne uităm la un chip necunoscut şi vedem în el pe fratele nostru, atunci se ivesc zorile. Facem lucruri pe care nu vrem să le facem. Lucruri rele din motive bune. Învăţăm. Alegerile greşite sunt alegeri greşite. Nu mai contează acum de ce le-ai făcut atunci. Dacă stai de vorbă prea mult cu ele te distrug pe interior. Şi nici măcar nu observi. Nici măcar în tablou nu e totul perfect. Se adună evenimente, au loc întâmplări. Idolatrizezi ceva sau pe cineva? Nimic nu se întâmplă pentru că tu depui eforturi. Nu ni se trimit lucrurile pentru care ne rugăm, ci cele de care avem nevoie.

Uneori boala intră cu sacul şi iese cu linguriţa. Omule, pe drumurile toamnei te vor duce încet sau rapid. Cu trupul pe scânduri şi la căpătâi o cruce strâmbă sau dreaptă. Eşti istovit şi în tihnă, uneori vrei să mori, dar te ridici iară. Fă o cruce mare, bea apă, trage aer în piept şi mergi înainte că înapoi ştii cum este. Dacă mori, iubirea cui o laşi?!… Visezi. Opreşti la o răscruce. Picuri în candelă untdelemn… Sărmanul de râsul tuturor, credinciosul tăgăduit, vrednicul de cinste oropsit, femei batjocorite, viteazul răpus de cel mărunt, cel fără prihană pedepsit, pintenii despotului, prostia doctor la deştepţi, strâmbul poruncind la drepţi etc. Unii ne muşcă de aripi, alţii ne calcă pe picioare. Fiecare dintre noi mai devreme sau mai târziu suntem luaţi peste picior. La ce îţi ajută? Ce ai câştigat? Cu ce ai pus capul mai uşor pe pernă când ai rănit, ai jignit, ai umilit? Asta e lumea!… Mergem înainte chiar dacă ne împiedicăm. Şi tu eşti ca mine, şi eu sunt ca tine. Când te-a înşelat cineva o dată, e de vină el. Când te-a înşelat a doua oară, eşti de vină singur.

Recunoştinţă. În inima celor blânzi odihneşte Dumnezeu, iar sufletul răzvrătiţilor, nemulţumiţilor, acrilor, este scaun diavolilor. Lepra obrăzniciei şi a nemulţumirii, a nerecunoştinţei, ne fac să fim mai prejos decât animalele. Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Nu uitaţi de „Mulţumesc, Doamne, pentru… şi pentru… şi pentru…”! Obrăznicia alungă harul lui Dumnezeu. Suferinţa, boala, durerea ne unesc. Starea de bine şi de sănătate, din păcate, adeseori ne desparte şi ne ierarhizează rece, pragmatic, dur. Vino, necazule, dar vino singur!

Roagă-te, bucură-te, fluieră, cântă! Să facem haz de necaz e brand de ţară. Românul e inventiv şi deştept. Râde din orice, se supără din fleacuri. Cineva spunea că ochii gării au văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă şi urechile spitalului au auzit mai multe rugăciuni curate decât cele ale bisericii. Românul se „aghesmuieşte” uşor, din orice. La români nuntă neplânsă şi înmormântare nerâsă nu există! Asta-i România şi mi-e tare dragă!

de Hrisostom Filipescu

sursa:http://hrisostomfilipescu.wordpress.com

ACUPUNCTURA, HOMEOPATIA, RADIESTEZIA, BIOENERGIA, CRISTALOTERAPIA, TEHNICI REIKI DE PUNERE A MÂINILOR, FUNCŢIONEAZĂ ÎN "DUHUL ŞI PUTEREA SATANEI"

Credeam că am epuizat acest subiect, dar iată că am primit acest articol pe email, cu rugămintea de a-l publica pe blog, ca un nou semnal de alarmă pentru voi, cititorii mei şi mai ales, de răscolire a păgânismelor prin care am trecut, cu părere de rău, şi eu. 
Daniela

Acupunctura, homeopatia, radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, tehnici Reiki de punere a mâinilor, etc., funcţionează în "duhul şi puterea satanei". Asta atunci când dau rezultate. Când nici măcar n-au rezultate, rămân la stadiul de minciuni. 

Pretinse adevăruri pe care ei le afirmă şi câteva principii ale acestor tehnici: 

1. Există o “BANCĂ DE DATE UNIVERSALĂ”, din care orice om se poate servi după bunul plac cu orice informaţie, despre orice, din toate timpurile, doar cu condiţia să treacă în starea de inconştienţă “alfa”, adică transă, aşa cum pretind radiesteziştii când pun un diagnostic. 

- Dincolo de faptul că este o minciună, aceasta este vrăjitorie curată, credem noi. 

2. Afirmă că OMUL ESTE ALCĂTUIT DIN MAI MULTE CORPURI (noesic, biosic, fizic) care sunt suprapuse şi paralele, conform antropozofiei lui Rudolf Steiner. 

- Acesta este un principiu contrar definiţiei biblice a omului. 

3. Se bazează pe paradigmă/MODELUL ENERGETIC AL OMULUI, DESCRIS DE TAOISM, RELIGIA VECHILOR CHINEZI, “care spune că adevărul ultim al lumii noastre este Tao, sau eterna cale a Universului. 

Toate lucrurile îşi găsesc rădăcina în acest Tao, care este un principiu impersonal, care a creat lumea sau mai bine zis a “manifestat” lumea, şi rezultat al căruia suntem şi noi oamenii. 

Iar legătura între acest adevăr ultim Tao şi fiinţa umană este realizată printr-o energie Qi sau Chi, care permează corpul nostru prin 12 canale spirituale numite meridiane. 

Ideea este că omul este o reflectare a cerului, deci lucrurile de jos sunt o imagine a lucrurilor de sus, conform proverbului: “Cum este sus, aşa este şi jos.” 

În momentul în care fluxul acesta energetic prin organismul nostru se blochează sau suferă o anormalitate, un dezechilibru, în momentul acela şi organismul fizic suferă. Pentru că între corpul energetic şi cel fizic există o strânsă interdependenţă, spun ei. 

IAR CE SE REALIZEAZĂ CU ACEASTĂ TEHNICĂ A ACELOR este intervenţia în respectivul loc unde s-a produs dezechilibrul şi redistribuirea energiei.” 

O abordare extrem de “anticreştină” aici, este principiul echilibrului energiilor YIN şi YANG care spune că totul trebuie să fie în echilibru, adică OMUL SĂ COMUNICE ECHILIBRAT ŞI CU BINELE ŞI CU RĂUL! ŞI CU DUMNEZEU ŞI CU DIAVOLUL?? 

Acesta este mecanismul pretins de acupunctură, care se spune că reglează dezechilibrele energetice din trupul uman, dirijând “energiile universului” prin acele ace, care sunt pe post de “antene” de captare a energiilor cosmice, dirijându-le înspre interiorul trupului uman ! 

4. Principiul de bază al HOMEOPATIEI este “Similia similibus curantur” sau “Cui pe cui se scoate”, cu alte cuvinte, aşa cum afirmă homeopaţii “CAUTĂ IZBĂVIREA ÎN TINE ÎNSUŢI”. 

Din nou anticreştin. NOI AVEM NEVOIE DE ALTCINEVA, DIN AFARĂ, DE HRISTOS ! 

Este absolut clar că dacă cineva caută în el însuşi, se prăbuşeşte acolo !! 

Asta în afară de modul de preparare a remediilor homeopatice (potenţare, dinamizare, etc, încărcarea cu “energii”…iar vorbim despre “energii” şi nu despre Hristos!!) 

Ei vorbesc despre Forţa vitală, Forţa vieţii, Energia universală a vieţii, Energia cosmică. 

Toate acestea sunt minciuni. 

De exemplu, un japonez a observat cum se roagă creştinii, punându-şi mâinile peste persoana bolnavă. 

Atunci el a inventat “Tehnica Reiki” de punere a mâinilor, dar care nu se bazează pe relaţia personală a omului cu Dumnezeu, ci pe puterea bioenergetică din mâinile omului, spune el. 

Este bine de precizat – produsele NATURALE sunt NATURALE. 

Majoritatea oamenilor preferă să bea un ceai de muşeţel în loc de “Furazolidon” de exemplu. Sau alte şi alte plante binecuvântate, lăsate de Dumnezeu pentru oameni. 

Însă treapta următoare – NATURISMUL – face deja apropierea de NEW AGE, la fel ca ACUPUNCTURA, HOMEOPATIA, RADIESTEZIA, BIOENERGIA, CRISTALOTERAPIA, etc. 

Este remarcabilă afirmaţia unui medic psihiatru care a observat că de multe ori un pacient diagnosticat cu ulcer sau tulburări cardiace sau alte afecţiuni, de fapt suferă în interior, psihic. Se luptă cu o depresie severă, sau cu mânie, resentimente, ură, etc. 

În aceste cazuri, eficacitatea rugăciunii şi a asistenţei sufleteşti este de neînlocuit. 

DAR!! Spiritualitatea creştină, adică închinarea înaintea Tatălui, în Numele Fiului Său Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt, este cu TOTUL ŞI CU TOTUL ALTCEVA DECÂT SPIRITUALITATEA NEW AGE. 

Spiritualitate NEW AGE încearcă să-l pună pe om în legătură cu puteri oculte şi demonice. 

Pe de altă parte, există creştini care practică aceste tehnici, având senzaţia că nu se implică cu nimic în partea spirituală a lucrurilor. 

Iosif Ton afirmă: 

“Nu poţi zice: “O practic numai până aici şi după aceea eu nu mă duc mai departe”. Pentru că, chiar dacă eu zic: “Preiau numai tehnica” – tehnica aceea este produsul unui sistem de spirite rele. 

Tehnica aceea nu poate fi neutră. Tehnica aceea a fost concepută de acei gânditori şi practicieni, cărora acele duhuri le-au inspirat aceste tehnici.” 

Tehnica în sine mă leagă de spiritele care au inventat-o şi care au introdus-o. 

Aşa că mare atenţie pentru cei care cred că pot să preia tehnicile, dar să nu se implice cu spiritele care au inventat acele tehnici.” 

Romulus Campan spune: “Din păcate am auzit până şi creştini implicându-se în aşa ceva. 

Atunci când începem să GĂSIM ALTERNATIVE DUMNEZEULUI ADEVĂRAT ŞI VIU, atunci am căzut în cea mai mare minciună, pe care Satan este foarte bucuros că noi o luăm de bună.”

Desigur că avem nevoie în continuare de medicină şi de medici, dar când unii dintre aceştia încearcă în mod perfid să ne inoculeze puteri ale întunericului, suntem datori să cercetăm lucrurile şi să ne oprim. Scopul documentarului nu a fost o “vânătoare de vrăjitoare”, ci dorinţa de etică, chiar şi în medicină. În ce sens? Dacă merg la Farmacie şi vreau să cumpăr Algocalmin, am pretenţia să NU mi se dea otravă în ambalaj de Algocalmin. Cam aşa procedează medicii şi terapeuţii care folosesc Medicina Alternativă. Pretind că nu ştiu ce este şi cum funcţionează, dar ţi-l vând pe Satana – culmea – pe banii tăi!! – îmbrăcat într-un ambalaj pe care scrie “dumnezeu”. Dar este vorba despre… dumnezeul veacului acestuia, care le-a orbit ochii… Este dezastruos să absolutizăm experienţa, chiar şi atunci când dă rezultate. Este dezastruos să căutăm principii creştine chiar şi pe baza experienţelor “de mii de ani” a medicinei chineze, de exemplu. Ideea “Dacă mă vindecă, are dreptate!” este falsă ! 

Şi vrăjitorii Egiptului au putut imita primele câteva minuni făcute de Moise. Dar ei tot VRĂJITORI au rămas. 

Credem deci, că este înţelept să “cercetăm toate lucrurile” şi să luăm ce este bun şi adevărat pentru noi. 

sursa email 

Dacă ți se va da vreodată șansa unui nou început nu ezita, apucă cu ambele mâini această oportunitate și fă tot ce-ți stă în putință pentru a fi fericit

Noi începuturi. 

De câte ori nu ne-am gândit să o luăm de la început. De câte ori nu ne-am visat făcând parte dintr-o altă lume, locuind într-un alt capăt de țară sau pur și simplu trăind viața cuiva. Este simplu și atât de ușor să închizi ochii și să concepi în mintea ta noi începuturi. Mult mai greu este în realitate. Unii chiar reușesc să facă acest lucru, dar cel mai mulți eșuează lamentabil. Am fost una dintre aceste persoane care s-a încăpățânat să-și dorească un nou început. Credeam că acel capitol al vieții mele se încheiase dar nu făcusem nimic să îndepărtez fantomele care mă bântuiau și nici să alung regretele care îmi măcinau sufletul. Credeam în naivitatea de a pune punct și de a scrie un alt capitol și pentru un timp chiar a mers. Însă nu totul durează și mai ales când punctul nu este pus unde trebuie. Momentele mele de tristețe, eșecurile , obstacolele, dezamăgirile continuau să supraviețuiască în mine chiar dacă la început nu sesizam acest lucru. În dorința mea impetuoasă, aș putea spune, de a lăsa în urmă trecutul nu conștientizam că acesta nu se dezlipise nici o secundă de mine. Trăiam fantezia unui nou început dar mult mai târziu am realizat că încă mă mai doare, că încă mai visez urât noaptea, că încă nu am un țel binedefinit în viață. Am început prin a aduna toate bucățile sufletului meu împrăștiat în mii de direcții, toate experiențele și lecțiile trăite și simțite, toate deziluziile și visele născute din dulci închipuiri, toate amintirile avute și le-am așezat într-o cutie pe care am sigilat-o cu câteva lacrimi și vorbe de recunoștiință. Apoi am început să mă adun, să mă compun și să încep să trăiesc din nou. Mi-au dat lacrimile prima dată când am putut respira aerul curat fără să mă simt stingheră sau prizoniera propriilor greșeli. M-a durut sufletul când am realizat că mă pot bucura și că pot râde după mult timp de muțenie și rătăcire. Un sentiment de nedescris m-a cuprins în prima dimineața a eliberării mele și am știut în acel moment că m-am salvat. M-am gândit la toate lucrurile pe care le-am învățat, la toate încercările la care am fost supusă și nu am mai simțit teamă. Mi-am dat seama în acel moment că nu mai conta decât șansa de a o lua de la capăt, șansa imensă care ne este dată tuturor pentru a face lucrurile cum trebuie. Un nou capitol implică multă răbdare dar și dăruire. O poți face doar dacă ești pregătit, doar dacă ai învățat ceva din ce ți s-a dat, doar dacă ești o altă persoană. 

Dacă ți se va da vreodată șansa unui nou început nu ezita, apucă cu ambele mâini această oportunitate și fă tot ce-ți stă în putință pentru a fi fericit.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Şase metode simple prin care poţi alunga plictiseala din viaţa de cuplu

Pe măsură ce trece timpul, multe cupluri încep să aibă o rutină care, deşi indică faptul că relaţia a intrat pe un făgaş normal, ea poate fi percepută ca un factor ce îi face pe parteneri să se plictisească.

Mulţi oameni văd asta ca pe o problemă, motiv pentru care am creat o listă cu o serie de sugestii, venite din partea oamenilor de ştiinţă, legate de modul în care poţi preveni sau înlătura plictiseala din cuplu.

1. Trebuie să realizezi că încetinirea este normală

Nu te poţi aştepta ca relaţiile să rămână mereu aşa cum au fost de-a lungul celor câteva luni de început. Este normal să se producă o reducere a ritmului intens, aşa că nu trebuie să laşi aceste încetiniri să te facă să crezi că relaţia se confruntă cu probleme serioase.

În cartea sa, „The Myths of Happiness: What Should Make You Happy, but Doesn't, What Shouldn't Make You Happy, but Does”, Sonja Lyubomirsky notează următoarele:

„Pasiunea intensă şi atracţia chimică evidentă de la începutul relaţiei de dragoste se diminuează ajungând neutre în câţiva ani, după ce aventura amoroasă se transformă într-o relaţie solidă sau într-o căsătorie. Aş spune chiar că aşteptările noastre legate de romantism ne-au făcut să înţelegem greşit funcţiile sale şi complexitatea evenimentelor ce au loc de-a lungul vieţii de cuplu, determinându-ne să ne simţim dezamăgiţi atunci când căsătoria nu satisface constant pasiunea după care tânjim”.

2. Fă-ţi timp să apreciezi ceea ce ai

Cercetările indică faptul că atunci când ne facem timp pentru a conştientiza sentimentul de recunoştinţă, putem preveni apariţia senzaţiei că totul ni se cuvine.

„Mai multe studii susţin acest lucru, inclusiv unul realizat în laboratorul nostru. În acest studiu s-a constatat că oamenii care apreciază în mod repetat evenimentele bune din viaţa lor, au mai puţine şanse de a se adapta la acest mod de viaţă şi de a nu mai aprecia astfel de evenimente.

Numeroase experimente, atât din laboratorul meu, cât şi al colegilor, au demonstrat că oamenii care sunt apreciativi devin mult mai sănătoşi şi mai fericiţi, decât restul oamenilor.

Un mod prin care putem învăţa cum să apreciem relaţiile este acela prin care ne imaginăm cum ar fi fără ele. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi făcut niciodată cunoştinţă cu perechea ta?”, a mai scris Sonja Lyubomirsky.

3. Adaugă puţină varietate

Este minunat să fii bun cu partenerul tău, dar găseşte mereu moduri noi prin care să exprimi aceste manifestări.

„Într-un studiu realizat de mine şi de studenţii mei, le-am cerut participanţilor să realizeze câteva gesturi prin care să îşi exprime bunătatea în diferite forme timp, săptămânal, timp de 10 săptămâni. Unora dintre ei li s-a cerut ca gesturile să nu fie mereu la fel, în timp ce altora li s-a spus să repete acelaşi gest. Rezultatele au arătat că cei mai fericiţi au fost cei care au făcut diferite gesturi pentru a-şi exprima bunătatea faţă de cei din jur”, scrie Lyubomirsky.

4. Observă mereu noutatea

Fă un efort şi ia în seamă lucrurile pe care până acum nu le-ai observat la partenerul tău.

„Unii cercetători propun ca introducerea noutăţii presupune o abordare directă, adică mobilizându-te în aşa fel încât să observi lucruri noi la partenerul tău. De exemplu, în decursul săptămânii viitoare străduieşte-te ca în fiecare zi să observi câte cave nou la partenerul tău. ”

5. Întreruperile pot fi de folos

A trebuit vreodată să fii separat de partener din cauza unei delegaţii sau a unui alt eveniment similar? Nu-i aşa că revederea v-a făcut să vă simţiţi mai bine decât în mod obişnuit?

„Întreruperile reuşesc să perturbe obişnuinţa şi să reseteze o senzaţie intensă de fericire, atunci când partenerii se revăd”, explică Lyubomirsky.

6. Emoţiile trăite împreună sunt mai puternice

Profesorul Art Aron susţine că pentru a înlătura plictiseala într-o căsătorie, cuplurile ar trebui să se angajeze în ceea ce noi numim „activităţi de extindere”, adică acele activităţi care sunt stimulatoare, care aduc noutatea în viaţa în doi.

Sursa: Barking Up The Wrong Tree

Legenda fericirii celorlalţi!

Una dintre legendele secrete ale oamenilor spune că "alţii sunt fericiţi, au tot ce le trebuie, nu simt niciodată disperarea, sentimentul eşecului, al pierderii sau al lipsei de iubire, sunt nişte alintaţi ai sorţii, iar noi dimpotrivă, am scrie romane întregi despre chinurile tainice ce ne-au bântuit vieţile". Poate că nu ne spunem legenda cu aceste cuvinte neapărat, poate sună pentru fiecare într-un fel personal, dar ideea rămâne aceeaşi: noi suntem centrul universului suferinţei, iar alţii sunt fericiţi.

Legenda aceasta ne închide mintea cumva, ne îndepărtează de adevăr, ne induce în eroare şi face să percepem nedreptatea, răul, emoţia negativă, în toate formele ei, iar pe noi să ne vedem şi să ne simţim singuri şi fără nici o putere. În realitate, legenda fericirii altora şi a nefericirii noastre este trăită tainic de toate fiinţele. Bogăţia şi viaţa luxoasă, sărăcia sau austeritatea, valoarea socială sau alte acareturi ce ne însoţesc existenţa nu izbutesc să ne acopere golul şi suferinţa în faţa unor evenimente de viaţă care par să ne spulbere. Bogat sau sărac, frumos sau urât, sfânt sau păcătos, oricum ar fi, orice ar face şi orice ar avea, omul este constrâns să experimenteze, să trăiască şi să se confrunte cu lumina, dar şi cu umbra din sine însuşi.

În perioada luminii din noi, trăim un soi de viaţă dulce; lucrurile la care ne gândim se întâmplă, ceea ce ne dorim apare, ceea ce vrem e uşor de obţinut. Învăţăm lin, trăim frumos, obstacolele par mărunte, problemele rezolvabile, avem putere asupra lumii şi a lucrurilor din jur, avem un sentiment de a controla şi, mai ales, un sentiment profund al puterii personale. Partea noastră luminoasă pare a fi vrăjită, miraculoasă sau măcar liniştită şi frumoasă. Ceea ce nu ştim, încă, este faptul că, în timp ce curgem o dată cu lumina din noi, micile conflicte, micile probleme, micile neajunsuri acumulează şi ele energie.

Supradimensionăm micile piedici, exagerăm micile conflicte, facem dintr-o biată problemă un capăt de ţară şi, chiar dacă efectele pe moment nu par să ne afecteze, reacţiile negative acumulează energie în subconştient. În mod normal şi firesc, nu ne acceptăm pe noi înşine ca fiinţe furioase, rele, agresive, nu ne place să ştim că urâm şi ne prefacem multă vreme că alţii simt asemenea emoţii distructive, dar nu am putea fi noi aceia. Pe vremea luminii noastre, proiectăm umbra asupra altora, aşa că alţii arată nefericiţi, răi şi urâţi, iar noi... suntem puternici şi mult mai capabili de fericire. Umbra ni se vede pe chipurile altora, umbra e undeva, în lume, dar noi n-avem a face cu ceva atât de monstruos, ne spunem tainic.

Pe vremea întunericului nostru, însă, când am acumulat suficient de multă energie negativă în subconştient, ne parvine în minte legenda fericirii celorlalţi şi a suferinţei noastre. Evenimente de viaţă teribile pot să ne arunce în propria umbră ca într-un Iad, ca într-o dureroasă şi abstractă stare de neputinţă şi de întuneric interior. Orice eveniment de viaţă ne-ar azvârli în umbră, suntem noi acolo, acele părţi din noi pe care nu le-am acceptat, căci le vedeam în lume pe vremea luminii. În faţa suferinţei (de exemplu, un divorţ, o pierdere majoră, o boală, un conflict sau o avalanşă de probleme) ar fi util să ştim că am intrat în propria noastră umbră şi că de acolo, din întuneric, nu putem găsi soluţii luminoase. A şti că umbra-i trecătoare, că şi suferinţa trece înseamnă a accepta existenţa însăşi şi, în cele din urmă, a culege înţelepciunea umbrei noastre, care ne arată că suntem cu toţii nefericiţi uneori şi fericiţi alteori, dar nu neapărat în acelaşi timp!

de Maria Timuc

sursa: jurnalul.ro

Cu cărţile pe faţă în relaţii

Se spune că a comunica înseamnă a pune în comun…Dar ce anume pun doi oameni în comun atunci când ajung împreună? Fiecare pune exact ceea ce are în acel moment sau mai bine zis ceea ce este.

Orice relaţie de cuplu autentică se bazează pe comunicare, pe a pune cărţile pe masă, fiecare cu ce are, nu ce şi-ar dori să aibă sau să fie. Aşa celălalt va putea să vadă şi să se lase văzut, să accepte şi să se simtă acceptat în acelaşi timp.

Însă în momentul în care unul nu e sincer, e ca şi cum ai pune pe masă un produs contrafăcut, lăsând eroarea să plutească în aer. Iar dacă şi celălalt partener face acelaşi lucru, cu atât mai dezastruos va fi pentru relaţie.

Trăim vremuri în care există atât de multă falsitate, încât peste tot oamenii vorbesc şi cer “autenticitate”. Ar trebui să fie de fapt un pleonasm, căci cum ai putea trăi altfel decât autentic?

La fel şi în relaţiile dintre oameni…cerem relaţii autentice şi sinceritate maximă de la partener, fără a ne întreba dacă noi suntem cu adevărat autentici, dacă există congruenţă între ceee ce gândim, spunem şi facem. Sinceritatea nu se cere, ea se impune de la sine atâta timp cât vrei să fii tratat la fel.

Şi deşi nimeni nu vrea să fie minţit, oamenii continuă să mintă. Însă cu fiecare minciună pe care i-o spui cuiva arăţi că la fel procedezi cu tine însuţi.

Congruenţa nu există dacă nu ne respectăm valorile şi nu dăm dovadă de loialitate faţă de noi înşine. Oamenii cer fidelitate altora pentru că în adâncul lor nu reuşesc să fie fideli viselor şi principiilor pe care le au.

Câte promisiuni faţă de tine ai făcut şi nu le-ai onorat? Atunci ce mai contează o promisiune nerespectată faţă de cineva atât timp cât tu nu îţi respecţi angajamentele faţă de tine însuţi?

Cât de onest eşti cu tine însuţi? Căci dacă nu eşti, ce mai contează o minciună în plus spusă partenerului sau partenerei?

Dar cum ai putea fi congruent dacă în tine există încă atâtea aspecte renegate?

Nicio relaţie nu poate fi numită relaţie dacă partenerii refuză să se “dezbrace” de măşti, roluri şi alte accesorii false cu care şi-au acoperit sufletele în speranţa că aşa vor fi iubiţi şi acceptaţi, măcar pentru câteva clipe.

De aceea, o relaţie nu poate exista la un nivel profund dacă nu este “cu cărţile pe faţă”. Iar dacă ai pus toate cărţile pe faţă şi celălalt nu acceptă ceea ce ai arătat, acordă-i libertatea să plece. Vei fi surprins(ă) cât de transformatoare poate fi sinceritatea.

Starea de bine bazată pe minciună, speranţe şi alte proiecţii legate de celălalt sau de relaţie nu este decât temporară şi nu este echivalentul fericirii. Nu te amăgi că totul era bine înainte, doar pentru că niciunul nu a fost sincer.

Aşadar, scoate la lumină tot din tine…şi pune pe masă. Nu-ţi dezbrăca doar trupul în faţa celui drag, dezbracă-ţi şi inima şi lasă-te privit(ă)! O floare nu se ascunde când este privită…

de Adela Haru

sursa: http://lifeinbalance.ro/blog/

Obsesia controlului

De cîţiva ani încoace observ că se insistă foarte mult pe tot felul de idei şi practici care te îndeamnă să-ţi iei viaţa în mîini, să obţii controlul a ceea ce vrei să devii, să înveţi să controlezi tot ce gîndeşti, tot ce simţi, să-ţi programezi zilele, lunile, anii, să-ţi alegi mereu ceea ce vrei să facă parte din viaţa ta, să-ţi construieşti relaţiile pe care le doreşti, în concluzie – să-ţi faci totul cu mîna ta. În aparenţă nimic mai frumos şi mai nobil decît abilitatea de a-ţi construi viaţa aşa cum îţi doreşti. În realitate nimic mai inutil decît să faci eforturi peste eforturi doar pentru a prelua controlul total asupra vieţii. Realitatea este că oricît am urmări să controlăm viaţa, ea rămîne în afara capacităţilor noastre de a prevedea. Este mult mai bine să privim viaţa ca pe un mister continuu şi să dobîndim mai degrabă abilitatea de a ne adapta cu uşurinţă la ceea ce ne este dat să trăim, decît să ne chinuim să obţinem controlul total. Ce farmec mai are o relaţie pe care „mi-am construit-o aşa cum mi-am dorit”, o relaţie în care am aplicat toate tehnicile manipulatorii într-un mod mai mult sau mai puţin voalat doar pentru a-l face pe celalalt să corespundă aşteptărilor mele şi să mă facă fericit? Este ca şi cum mi-aş trimite singur felicitări de ziua mea! O relaţie nu poate să-ţi aducă fericirea decît dacă celălalt te iubeşte şi te doreşte şi nu pentru că l-ai făcut cu abilitate să te dorească, ci pentru că aşa simte în străfundul inimii lui. Iubirea ne aduce fericirea cea mai intensă atunci cînd reuşeşte să ne facă să renunţăm la control. În starea de abandon în braţele celuilalt este cea mai savuroasă fericire pe care ţi-o poate aduce o relaţie. Vei iubi cu adevărat omul care te va face să renunţi la control, omul care te va face să simţi că nu ai nici un control real asupra vieţii tale şi cu atît mai mult asupra lui şi cu toate acestea nu îţi doreşti altceva decît să i te dăruieşti, să facă parte din viaţa ta. Aceasta este iubirea şi magia iubirii. Nu te va împlini cu adevărat o relaţie în care vrei să-l controlezi pe celălalt, o relaţie pe care „să ţi-o construieşti aşa cum îţi doreşti”. Aş căuta mai degrabă pe cineva care să mă înveţe cum să abandonez mania controlului, mai ales într-o relaţie, decît pe cineva care să mă înveţe cum să-l controlez pe celălalt.

Într-o horă cînd te simţi cu adevărat bine? – atunci cînd trebuie să-ţi controlezi în continuu mişcările, să-ţi numeri paşii sau atunci cînd te laşi purtat de ritmul natural al dansului şi simţi cum se înalţă în tine o putere şi o bucurie cum nici nu ţi-ai fi imaginat vreodată că ar putea să existe? În dans există o etapă în care înveţi paşii, îţi controlezi mişcările, îţi cunoşti trupul, te armonizezi cu celălalt sau cu ceilalţi, însă dacă nu apare şi etapa în care nu mai este nevoie de nici un control, acel dans nu te va bucura pe deplin, nu te va face să simţi cu adevărat că trăieşti. Măiestria unui dansator se vede abia după ce acesta începe să danseze LIBER, fără să mai numere paşii fără să se mai gîndească la mişcarea următoare, să-şi amintească mereu şi mereu coregrafia prestabilită. Un adevărat artist nu este cel care execută perfect o coregrafie, ci acela care o poate executa ca şi cum nu ar exista o coregrafie, acela care poate improviza în mod spontan, care dansează cu adevărat LIBER, după cum îi dictează sufletul şi nu după un desfăşurător memorat la care se gîndeşte în continuu.

Este bine să ne cunoaştem şi să visăm, să dobindim o putere de autocontrol semnificativă, să avem o viziune asupra a ceea ce vrem de la viaţă, dar totodată este bine să învăţăm să trăim liberi, spontan, să curgem deodată cu viaţa savurîndu-i fiecare picătură de fericire din tot ceea ce ne aduce.

de Cristian Turcanu

Despre alegeri şi semne

În decursul anilor, am avut deseori ocazia să observ anumite particularităţi ale naturii umane. Cum ar fi de exemplu, faptul că suntem înclinaţi să facem minimum de efort, dar ne aşteptăm la maximum de recompensă. În orice împrejurare, vom fi înclinaţi mai curând să aşteptăm să vedem ce fac şi ce spun ceilalţi - sau poate, chiar să-i lăsăm să acţioneze în locul nostru - ca să ne putem hotărî la o alegere. De fapt, alegere este impropriu spus, întrucât pentru a alege, trebuie măcar să cunoaştem toate variantele; dar de multe ori, suntem prea comozi sau temători (sau, şi una şi alta), pentru a ajunge măcar la cunoaştere. Ne mulţumim cu cunoaşteri parţiale, sau chiar cu închipuiri, şi aşteptăm să se ivească de undeva situaţia sau persoana salvatoare, care va îndrepta viaţa noastră spre cel mai bun curs cu putinţă.

Desigur, senzaţia că se impune o alegere este o consecinţă a faptului că suntem nefericiţi, că viaţa noastră a decurs din ce în ce mai mult spre cenuşiu, că ne-am ratat visele. Şi totuşi, natura umană este mai curând tentată să rămână o eternitate în această situaţie, nealegând decât în vis, din teama de responsabilitate, sau din teama de a nu pierde, totuşi, relativa stabilitate a nefericirii noastre.Şi atunci, rămânem aşa, aşteptând...să se hotărască altcineva să aleagă pentru noi - situaţia cea mai comodă!

Din păcate, însă, nu va alege nimeni, nici chiar Dumnezeu, dacă nu ne-am încredinţat Lui. El ne lasă toată libertatea...Şi atunci, avem doar două variante: fie ne acceptăm situaţia prezentă, cu tot ce implică ea, inclusiv sentimentul de ratare. Desigur că există şi lucruri bune în ea, din moment ce am acceptat-o odată! Dar, dacă o acceptăm, atunci să nu ne mai plângem, să nu mai suferim inutil. Să încercăm, măcar, să o trăim la modul optim!

Sau, varianta a doua - care nu este accesibilă foarte multora - de a schimba tot ceea ce ne face nefericiţi. Să avem curajul de a ne asuma un risc, curajul de a ne reface viaţa aşa cum am dorit-o, dar pe parcurs am pierdut cărarea. Desigur, vom avea de întâmpinat critici, respingere, ostracizări - dar, dacă suntem siguri că acela e drumul nostru, toate acestea nu vor valora prea mult pentru noi.

Desigur însă, aşa cum am spus, 99% dintre oameni vor alege prima variantă, fiind cea care implică cel mai puţin efort. Ca orice sistem fizic, natura umană are darul de a intra de la sine în starea de entropie...adică, de echilibru minim.

Ar mai exista totuşi o variantă "de rezervă". După cum am spus undeva, L-am putea lăsa pe Dumnezeu să aleagă pentru noi - dacă într-adevăr nu ştim care este calea cea bună, şi nu vrem să greşim. Pentru aceasta, e de-ajuns să ne rugăm din toată inima, în cuvintele noastre, să fim îndreptaţi pe drumul cel bun. Chiar dacă nu suntem credincioşi, chiar dacă nu suntem obişnuiţi să ne rugăm! Sau, dacă avem un sfânt protector, îi putem cere acestuia sfatul.

Cum vom primi răspunsul? Fie vom avea o stare specială, în care vom simţi clar ceea ce este mai bine pentru noi, fie - dacă inima noastră nu e obişnuită să primească astfel de răspunsuri - vom primi semne. Ce fel de semne? Diverse: fie o frază citită întâmplător dintr-o carte ne ve oferi un răspuns, fie un fragment de melodie, fie o întâlnire cu o persoană - cunoscută sau nu - care va spune ceva ce s-ar potrivi în situaţia respectivă, chiar dacă nu o cunoaşte. Semnele pot fi extrem de diverse, eu am dat doar câteva exemple, dar în mod sigur, dacă ne vor fi adresate, vor fi astfel încât le vom recunoaşte.

Sper că am putut fi de folos celor care ar avea nevoie! Şi eu am trecut prin astfel de situaţii, şi am simţit clar cum am fost sfătuită. Poate nu chiar de la început...dar, cu timpul, semnele şi stările se repetă, şi e mai greu să te înşeli.

Fie-vă viaţa uşoară!

de Florina R

sursa: http://iscrestnow.blogspot.ro/

Visele sunt...proiecte de viață!

”Să nu uităm niciodată că visele nu sunt dorințe, ci sunt proiecte de viață. Dorințele sunt intenții superficiale. Cel care se antrenează spre a fi un etern ucenic, aventurier și visător, nu îmbătrânește niciodată psihic și nu-și pierde inventivitatea, chiar dacă trupul poartă amprenta timpului”, spune Augusto Cury în cartea sa, ”Minți sclipitoare, minți antrenate”(Ed. For you). 

Deci, visele nu sunt dorințe, ci proiecte de viață. Ceea ce visăm, ceea ce ne imaginăm este un...proiect de viață. Dar, oare, de câte ori visăm noi inconștient? De câte ori visăm din cale afară de urât, de haotic, de habotnic și de rău, de câtre ori nu anticipăm în imaginație tot ce-i mai rău, tot ce n-am vrea vreodată să se întâmple, tot ce ne displace profund și ne deprimă? De câte ori nu ne amintim evenimente de viață tulburătoare și visăm că ele s-ar putea repeta, ne cuprinde frica, îndoiala, neliniștea și angoasa, dar continuăm să proiectăm același vis urât, același coșmar diabolic fără măcar a fi conștienți de asta? Multe dintre visele noastre sunt inconștiente. Mulțime de vise barbare prind viață, devin realități și, atunci când le privim și le pipăim în existență, gândim doar că ”am avut dreptate, ne-am gândit noi că așa se va întâmpla”. Ba, putem chiar să fim fericiți pentru calitățile noastre de clarvăzători, fără a înțelege că am visat inconștient și, prin asta, poate că ne-am creat proiectul în minte, cum arhitectul își desenează clădirea pe hârtie.

A visa, a-i da frâu liber imaginației, a-i da frâu liber minții și a controla, în același timp, visul, a fi conștient de vis, conștient că ești în el și, în același timp, că el poate deveni însăși viața ta înseamnă mai mult decât a trăi inconștient. Înseamnă să înțelegi dimensiunea gândirii tale și puterea ei. Înseamnă să accepți că lumea nu-i doar o îngrămădire haotică de materie, iar emoțiile, sentimentele și gândurile tale nu-s doar consecințe ale substanțelor chimice eliberate de creier. Bătrânețea psihică este o consecință a gândirii inflexibile, intolerante și încorsetate în visuri urâte. Bătrânețea psihică nu-i cauzată de visul însuși, cât de visul inconștient, de visătorul care desenează în minte aceleași peisaje îmbrăcate în culori negre, aspre și dureroase. 

Dimpotrivă, tânăr psihic este acela care poate visa tot ce-i mai frumos, sperând că într-o zi se poate realiza. Și dacă nu se realizează? Ce dacă nu se realizează? Însăși starea de vis fericit te întinerește lăuntric și o face instantaneu. Ce dacă visul nu se întrupează? De câtre ori nu ne înfricoșăm de visele existente doar în gânduri, în imagini, în emoții? De câte ori nu ne este teamă de lucrurile pe care le vedem doar în vis? De ce n-am inversa situația, de ce n-am accepta ca-n locul visului înfricoșător să așezăm un vis deliberat, un vis plăcut, ceva ce ne face bucurie doar..în minte? 

Sigur că realitatea negativă, fie ea și pur mentală, ne atrage atenția, ne ține strâns legați de obiceiuri, de angoase și temeri. Negativul are putere și-n vis. Coșmarul prinde forța unei întâmplări reale, dar noi nu observăm asta și, mai ales, nu știm că putem schimba un vis urât cu un vis frumos. Că-i mult mai benefic pentru ființa noastră să ne îngrijim visele așa cum îngrijim florile. Că endorfinele se revarsă în trupurile noastre chiar și atunci când visăm iubirea, nu doar când o trăim...într-o poveste. Lumea noastră lăuntrică ne poate întineri chiar dacă avem 100 de ani. Lumea noastră interioară este o lume în întregime liberă, frumoasă și maleabilă. Ea urmează intenția noastră, ea urmează gândul, iar visul conștient, deliberat ne poate aduce uneori tot atât de multă bucurie, stabilitate și speranță ca și poveștile cele mai frumoase ale vieții noastre. A visa deliberat înseamnă a gândi conștient, a gândi ce vrem și ne face fericiți, nu invers. A lăsa visele urâte să curgă prin mintea noastră e ca și cum am lăsa mintea să ne creeze răul. Să fim atenți la visele noastre cu ochii deschiși, căci aici se poate să fie sursa unora dintre cele mai negre situații de viață pe care le trăim. A visa ce vrei înseamnă a avea un control asupra minții tale și, desigur, un control asupra vieții tale!

de Maria Timuc

Melancolii

Oamenii care te aștepți să-ți fie alături în cele mai importante momente din viața ta, sunt adesea preocupați cu altceva. În aceste momente te simți inevitabil singur și uitat, chiar dacă în jurul tău roiesc o mulțime de alți oameni.

Clipele frumoase durează atât de puțin, însă amintirea lor rămâne atât de vie și de recentă chiar și la mulți ani distanță de când s-au întâmplat.

Iubirea nu e un sentiment care te limitează, ci e un sentiment care te înalță și care te face să crezi că totul are sens.

Atunci când totul se prăbușește în jurul tău agață-te de ultima speranță. Atunci când o pierzi și pe ea ești ca o barcă în mijlocul oceanului. E greu să mergi înainte fără nici o speranță.

Cred că, de fapt, absolut nimic nu este atât de simplu precum pare. Socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, rănile nu se vindecă niciodată ușor sau nu se vindecă deloc, prietenii vin și pleacă pe neașteptate, lacrimile de bucurie se transformă uneori în lacrimi de tristețe și invers, ca totul să aibă un echilibru.

Uneori, te poți preface atât de bine, arătând lumii că ești fericit, în spatele zâmbetului tău ascunzându-se în realitate multă durere și nesiguranță. Da, fericirea poate fi mimată și o mimăm cu toții de prea multe ori, până ajungem să ne credem și să avem falsa senzație că totul e în regulă, că suntem fericiți.

Sunt momente când trebuie să ne croim singuri propriul drum, cu greșeli, cu regrete, cu păreri de rău, și-apoi cu victorii, cu bucurii și cu încredere că suntem capabili, că avem o șansă la fericire.

Unele zile sunt un calvar, altele sunt o binecuvântare. Unii oameni sunt îngeri, care ne călăuzesc pașii pe drumul cel bun, alții ne sunt demoni, care ne întunecă sufletul cu cele mai urâte sentimente.

Sinceritatea poate fi o armă cu două tăișuri și de câteva ori e posibil să te rănești chiar tu cu ea, căci oamenii preferă o minciună ambalată frumos, decât un adevăr servit la rece, cu toate că fiecare susține contrariul. Vezi? Până și asta e o minciună… că urâm minciuna.

Nimic nu mai pare la locul lui. Cred că acesta este motivul pentru care ne simțim uneori pierduți, pentru că locul nostru nu mai pare demult al nostru…

de Iustina Ţalea Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

Cum să transformi dorinţele în preferinţe

Desenăm hărţi complexe cu tot felul de dorinţe: mai mulţi prieteni, un iubit, mai mulţi bani, mai multe cunoştinţe teoretice, un serviciu mai bun. Ne străduim să modificăm situaţiile şi oamenii ca să vină ca o mănuşă aşteptărilor noastre. Atunci când nu reuşim, ne iau cu asalt teama, frustrarea, iritarea, resentimentele, plictiseala, gelozia. Fericirea se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi? Ideile despre cum "ar trebui" să fie lumea, cum "ar trebui" sau "nu ar trebui" să se poarte ceilalţi cu noi, sunt himerice. Viaţa îşi are propriile sale raţiuni. Chiar dacă nu le înţelegem întotdeauna din prima.

Există însă o soluţie înţeleaptă în jocul plin de surprize al existenţei. Să ne gestionăm în aşa fel stările, încât să învăţăm, indiferent de situaţia în care ne aflăm. În general, dorinţele sunt însoţite de o stare de aşteptare chinuitoare pe care o proiectăm asupra persoanelor şi situaţiilor din jur. Cu cât este mai intensă această aşteptare, cu atât mai puternică este nefericirea pe care ne-o trezesc dorinţele neîmplinite. Dar dacă transformăm aceste dorinţe în preferinţe avem toate şansele să nu mai oscilăm între frustrare şi al nouălea cer. Dacă ceea ce preferăm se petrece… este foarte bine! Dacă nu, este aproape la fel de bine. Când nu mai considerăm acel eveniment o condiţie esenţială ca să fim fericite ne relaxăm interior şi ne păstrăm încrederea că viaţa are daruri pe care ni le va oferi din clipă în clipă. Detaşarea are o putere magică, mai devreme sau mai târziu primim totul înapoi. Dacă într-adevăr renunţăm la ataşamentele noastre - materiale, sentimentale, mentale - ne vom simţi mai liberi, mai deschişi, mai optimişti. Starea noastră îi va determina spontan pe cei din jur să ne oglindească, iar asta ne va transforma în bine toate relaţiile.

Când viaţa noastră va fi un şir întreg de preferinţe şi începem să-i iubim pe ceilalţi cu toată fiinţa, alegând să le fim de folos în mod necondiţionat, descoperim că lumea este un miraculos "corn al abundenţei", care ne oferă infinit mai multă siguranţă, plăcere, sănătate şi dragoste. Când ajungem să nu mai avem nici o pretenţie de la ziua de azi şi de la cea de mâine, ne bucurăm din plin de tot ceea ce primim, ne entuziasmăm ca un copil şi apreciem la adevărata ei valoare fiecare experienţă pe care o trăim. Se spune că secretul fericirii durabile nu poate fi înţeles decât dacă este trăit.

Exersează în fiecare zi recunoştinţa

Ce ai zice să începi chiar de azi? Rezervă-ţi o jumătate de oră sau o oră în care să te bucuri total de ceea ce ai, să trăieşti cu adevărat o stare de mulţumire interioară. Nu prea găseşti motive? Gândeşte-te mai bine. Dacă priveşti mai atent descoperi sigur ceva care merită recunoştinţă, ceva care ţi-a scăpat poate la prima vedere. Recunoştinţă pentru mâncarea de pe masă, indiferent dacă este pregătită pentru vreo ocazie sau la fel ca în oricare altă zi. Recunoştinţă pentru că ai o casa, un apartament sau o locuinţă cu chirie care te fereşte de capriciile vremii. Pentru confortul de care ai parte, fără să te gândeşti la vila cu piscină sau la conacul pe care ţi le-ai dori undeva pe la marginea oraşului. Recunoştinţă faţă de oamenii care te îndrăgesc. Concentrează-te asupra faptului simplu că există cel puţin câţiva oameni pe lume care te iubesc şi cărora le pasă cu adevărat de tine. Recunoştinţă pentru faptul că ai libertatea de a merge unde îţi doreşti, de a-ţi exprima nestânjenit opiniile, de a citi orice carte sau revistă pe care ţi-o doreşti. Dacă ai un iubit, o iubită sau un prieten special, gândeşte-te cu recunoştinţă la bucuria pe care ţi-o aduce în viaţă - fără să te gândeşti la ceea ce ai fi vrut să-ţi ofere, dar nu a făcut-o. Recunoştinţă pentru amintirile plăcute. Nu te strădui să îndepărtezi amintirile neplăcute, ocupă-te pur şi simplu de cele încântătoare. Recunoştinţă pentru micile delicii senzoriale de moment - bucurii ale mirosului, gustului, văzului, pipăitului, auzului. Priveşte cerul, norii, bucură-te conştient de lumina soarelui, de flori sau de copacii de pe marginea drumului. Recunoştinţă pentru muzica preferată, pentru muzica pe care o asculţi de obicei. Recunoştinţă pentru orice te face să surâzi ori să râzi cu poftă în timpul unei zile. Când râzi, mulţumeşte pentru senzaţiile plăcute pe care ţi le provoacă râsul. Recunoştinţă pentru oamenii cumsecade, inteligenţi, calzi şi bine intenţionaţi care există pe lume. Nu-i căuta neapărat. Observă-i doar, atunci când ai contact cu ei. Recunoştinţă pentru păsările pe care le auzi sau le vezi în cursul unei zile obişnuite. Recunoştinţă pentru anotimpul în care ne aflăm. Participă la prezent. Lista aceasta nu are nimic special. Este doar o sugestie. Un exemplu de lucruri plăcute şi obişnuite de care merită să fii conştient. Tu o poţi îmbogăţi în fiecare zi, poţi descoperi în fiecare zi noi motive de recunoştinţă. Când apare acest sentiment simţi nevoia de a spune "mulţumesc" cuiva sau pentru ceva. E o idee excelentă chiar să rosteşti acest cuvânt, în gând sau cu voce tare, după cum îţi vine mai uşor.

Recunoştinţa vie este un mod de a participa la prezent. De a-l accepta văzând partea plină a paharului, de a înlocui dorinţele care ne fac să simţim nemulţumire, frustrare, revoltă, nefericire cu preferinţe care ne lasă libertatea de a ne bucura de ceea ce avem. Fă acest "exerciţiu de recunoştinţă" o zi, o săptămână, o lună. După ce reuşeşti câteva zile la rând să descoperi în tine însuţi şi să menţii o stare de armonie şi fericire, nimic nu te va putea opri până nu o vei obţine pentru totdeauna. Acum descoperi că punctul de sosire al călătoriei spre fericire se află chiar în tine însuţi.

sursa: internet

Într-adevăr viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să fie așa!

Aproape zilnic ascult câte o poveste despre oameni obișnuiți ale căror trăiri devin emoționante din cauza zbuciumului prin care trec sau au trecut.

Venim pe lume gata să ne construim povestea vieții și aflăm pe parcurs că deja avem o poveste în spate pe care am adus-o cu noi. Poate fi povestea mamei, a strămoșilor, însă nu-i putem nega prezența. 

Trăim cu speranța că mâine va fi mai bine, speranță ilogică și deșartă, atât timp cât nu facem nimic pentru a fi mai bine. Există oameni care nu-și scriu povestea cu condeiul trăirilor, ci privesc prosternați cum altcineva le-o scrie, ba chiar le-o dictează și nu se arată deloc deranjați de faptul că viața lor e pusă pe pilon automat. Însă există oameni care nu se mulțumesc să fie spectatori inconștienți, ci vor cu orice preț să obțină rolul de protagonist, de personaj principal în propria lor viață. 

Îi admir pe aceși oameni, le admir voința, acel suflu interior care nu-i lasă să rămână pe vecie în groapa în care au căzut cândva. O energie de natură divină îi animă, îi impulsionează, se zbat, se luptă, se detașează și în cele din urmă reușesc, căci adevărata victorie în viață constă în a cuceri o lume, dar nu lumea din afară, ci lumea ta interioară. 

Într-adevăr viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să fie așa. Încerci, cazi, te ridici, poate iar încerci și iar cazi. Însă vine o vreme când nu mai încerci, ci pur și simplu faci ceea ce vine din tine, când nu te mai strădui să devii, ci pur și simplu ești. Și vine o vreme când nu mai cazi pentru că te ridici atât de repede încât nu o mai poți numi căzătură. 

Cu fiecare pas pe care îl faci spre depășirea propriilor tale limite ai mai adăugat un capitol la povestea vieții tale, ai mai pus o cărămidă la construirea fundației ființei tale. Cu fiecare act de voință aparent minor, cu fiecare încercare însoțită de plâns sau de umor ai mai obținut o mică victorie. Și dacă cu fiecare căzătură sau cu fiecare lovitură îți mai depășești o frică, de fiecare dată când te ridici afli ceva nou despre tine descoperind puterea care zace înăuntrul tău. 

Cel care îți spune asta e un om simplu căruia i s-au tăiat deseori aripile, dar care n-a încetat să creadă nicio clipă că aripile sunt înăuntrul său și nu în afara sa. Dacă o simplă omidă știe asta, a sosit timpul să conștientizezi și tu acest lucru. 

de Adela Moldovan