Interpretări ale faptelor vieții

Atunci când în viața unui om se petrec lucruri dureroase, neînțelese sau părute nedrepte, el are mai multe posibilități de interpretare. Desigur, ne referim aici la cei credincioși, indiferent de forma pe care o adoptă credința lor. Întrucât ceilalți - ateii, agnosticii și nehotărâții - nu văd decât o singură interpretare: cea ”literală”, după cum se spune; sau, faptele în înlănțuirea lor, și rodul vizibil al acestora. Orice sensuri colaterale le scapă, ca și orice alte interpretări posibile, în sensul ”scopului ascuns” al evenimentelor.

Deci, să luăm un credincios care, dintr-o dată, intră într-un fel de ”vârtej al nefericirilor”, sau într-o ”groapă de potențial” a vieții lui - și asta, indiferent de eforturile lui, de iubirea lui, și de faptele lui bune. Sau, se pare că, tocmai acestea îi atrag și mai multă nefericire...

Explicația clasică pe care acest credincios o poate găsi - dincolo, desigur, de banala: ”plată pentru păcatele lui” - este aceea a unor încercări trimise de Sus, în sensul îmbunătățirii sale, sau a înduhovnicirii. Este o explicație minunată, care poate aduce liniște unui spirit tare, sigur de credința sa, și care nu are alt țel în viață decât desăvârșirea. 

Hmmm... oare, câți ne-am recunoscut în această definiție ? Ca să fim cu totul sinceri, cred că nici măcar 1%... :) Desigur, există lungi perioade în viețile noastre când poate simțim astfel... sau cel puțin, la începutul drumului spiritual, când suntem hotărâți să mutăm până și munții din loc! Dar pe urmă, când mai creștem, când ne realizăm cu adevărat îndatoririle, și ecourile faptelor noastre în viețile celorlalți, ne dăm seama că acest țel - desăvârșirea personală cu orice preț- poate aduce multă durere și neînțelegere celor dragi și nepregătiți. Și atunci, ne vom găsi în fața unei alegeri...

Și, desigur, mai contează și felul drumului pe care ni l-am ales! Dacă am ales drumul pustniciei, sau al slujirii directe - într-o instituție bisericească, de exemplu - atunci acest fel de a interpreta vicisitudinile vieții poate dura întreaga viață. Pentru că ne simțim susținuți de Sus, sau de către comunitate, și îndatoririle noastre față de Divinitate ni se reamintesc în fiecare clipă. Și desigur, oricât de mari ar fi încercările, nu avem totuși alte griji lumești ! Masa, casa ne sunt asigurate, și la fel și celor din apropiere. În acest fel, avem toate condițiile pentru a ne gândi numai la Dumnezeu, și la desăvârșire. Chiar dacă suntem pustnici, oricum nu avem decât grija rugăciunii zilnice, nu și pe cea a zilei de mâine. Știm că Dumnezeu, dacă va voi, ne va hrăni! Nu trebuie să ne mai gândim la impozite, și alte datorii la stat, sau cum să le asigurăm ziua de mâine celor dragi. Numai Dumnezeu, și desăvârșirea! 

Aceste afirmații nu se vor peiorative, sau defăimătoare, ci dimpotrivă. Vreau doar să spun că totul depinde de felul drumului ales, și că nu se pot cere aceleași lucruri unui om din lume, și unui pustnic. Nici măcar să privească la fel încercările vieții! 

Deci, începusem prin interpretarea nefericirilor și pierderilor unei vieți drept încercări. Oricum, în cele din urmă, gândul că sunt doar încercări, și vor trece odată, le face mai ușor suportabile, chiar și oamenilor din lume. Și totuși, de multe ori, ele nu trec prea repede, sau prea ușor... Uneori, ele ne aduc până la limită, sau chiar dincolo de ea! Și atunci, începem să ne gândim dacă acea afirmație: ”știe Dumnezeu cât putem duce”; e chiar adevărată... Sau, dacă.... aceste încercări sunt doar încercări, sau, pot fi și altceva! Poate că sunt și un fel de... atenționări, sau ”bătăi cu linia peste degete”, pentru ceea ce am greșit, sau nu am ascultat, cândva. 

E foarte posibil și acest mod de interpretare! Pentru că toți greșim, toți nu ascultăm, cel puțin o dată în viață. Și, uneori nici nu ne căim... din diferite motive! Poate pentru că, nu vedem acel lucru drept o greșeală; sau, ni se pare o greșeală prea mică pentru o pedeapsă atât de mare... Poate pentru că, deși știm că am greșit, simțim că, pur și simplu, nu puteam face altfel.... E, deci, o neputință, și nu merită o pedeapsă atât de îngrozitoare... după părerea noastră! Sau poate pentru că, ne gândim că am fost, cumva, îndemnați, atrași să greșim, și apoi, tot noi - cei învinuiți. 

Desigur, atunci când vrem să ne justificăm, găsim întotodeauna motive - mai ales dacă nu suntem chiar ignoranți. Se spune că un copil inteligent este cel mai rebel aluat! Și în fața Divinității, suntem cu toții copii. 

Dar, să zicem că am acceptat ideea că suntem pedepsiți pentru o greșeală - și totuși, nici această interpretare nu ne aduce liniștea. Pentru că, pur și simplu, nu știm cât va dura pedeapsa, și care va fi statutul nostru după aceea. Sau - caz și mai grav - nici măcar nu ne mai pasă ce va fi după aceea! Pentru că pedeapsa ni se pare prea aspră pentru bunele noastre intenții, și începem să ne îndoim de iubirea Divinității, și chiar de înțelepciunea Lui. Începem să ne îndoim de tot ceea ce mai înainte am considerat drept sigur; chiar și de drumul nostru... 

Desigur, nu există o desfășurare prestabilită a lucrurilor, și aceeași pentru toată lumea! Urmarea acestei situații poate fi - fie o cădere definitivă, fie, doar o ”restructurare”, o reconsiderare a drumului pe alte baze.

Ultimul caz este, desigur, cel mai fericit, dar ca să ajungem acolo, tot e nevoie de puțin ajutor de Sus... din partea unor spirite iubitoare! E vorba de spirite concrete, Persoane care au trăit în trup, și în care simțim că putem avea încredere. 

Și acest ajutor îl vom primi, de regulă, dacă îl vom cere în rugăciune, cu toată sinceritatea și smerenia - atâta câtă o avem.

Și, aceste minunate spirite iubitoare ne vor oferi și o altă variantă a înțelegerii! Putem să ne gândim, de pildă, că da, am greșit, și am fost alungați din Paradis, precum Adam și Eva în vechime. De atunci încolo, am fost nevoiți să ne câștigăm pâinea ”în sudoarea frunții” - pentru că asta am căutat: coborârea în materie. Am trecut prin greutăți de neimaginat pentru a ne ispăși pedeapsa - urmare a părăsirii drumului ceresc. Dar totuși, pentru că aveam în noi scânteia divină, pentru că aveam iubirea, iar căderea noastră nu a fost din motive total egoiste (după cum și Eva, nu a păstrat mărul doar pentru ea, ci a vrut să împartă ceea ce credea ea mai bun cu omul iubit), atunci chiar și în adâncurile materiei, nu am fost cu totul părăsiți! Am fost ajutați, cu încetul, să ne tăiem un drum prin tina uscată, să o desțelenim și să ne creem un ogor al nostru. Am fost ajutați să avem chiar și o mică recoltă.... și cu timpul, tot mai mare! 

Desigur, nici așa nu am fost scutiți de greutăți: ba ploaia nu venea la vreme, ba nu aveam semințe pentru la anul, ba veneau prădătorii și ne furau munca... și atunci, tot cârteam, și ne vedeam prea tare bătuți de soartă! Însă pe ansamblu, am fost ajutați să ieșim la liman. Așa, în materia pe care am ales-o ! 

Acum, nu mai putem spera - și nici nu ne dorim - să mai urmăm drumul ceresc de mai înainte. Nici să îi mai învățăm pe alții despre el! Însă, putem urma un drum prin țărână, care să ne ducă tot acolo. Mai lung, mai greu, dar totuși, conținând și el un dram de praf de stele. Căci orice are iubirea și sacrificiul la bază, poate ajunge până la stele !

Și poate, cu timpul, vor veni chiar și alte interpretări, mai avansate... Poate, după cum spunea cineva, căderea noastră a fost, cumva, ”prevăzută”, pentru ca noi să căpătăm și experiența deplină a materiei. Să vedem cum este să fim ”propriii noștri stăpâni”, și câte responsabilități și greutăți implică asta....

Da, poate că, nici un alt drum nu ar fi fost mai potrivit pentru noi, cei ce iubim libertatea! Dacă am fi fost încurajați să intrăm iarăși ”sub aripa ocrotitoare” a cuiva din materie, după ce abia alunecasem de sub o altă aripă, de mai sus, atunci, nu am fi înțeles nicicând ce înseamnă libertatea. Am fi fost doar suflete de sclavi ce își iubesc sclavia ce le asigură pâinea zilnică. 

Iată, deci, după cum spune Sartre, că ”oamenii nu sunt influențați atât de mult de lucruri, ci de modul în care le percep.” Și abia așteptăm să creștem ceva mai mult, ca să ajungem la interpretările ce ne vor aduce cea mai mare libertate, și înlăturarea suferinței nenecesare. 

de Florina R

sursa: http://univcrestact.blogspot.ro

Nu te lăsa contaminat de oamenii toxici

Poate vă întrebaţi la ce anume mă refer. Cum pot fi oamenii toxici. De când se poate spune despre un om că-i toxic? Cum îl recunoaştem? Cum ne poate schimba viaţa interacţiunea cu un astfel de om?

Oamenii toxici sunt mereu (sau în cea mai mare parte a timpului) nervoşi, negativişti, pesimişti, egoişti, invidioşi, posaci, supăraţi pe ei, pe tine, şi pe viaţă în general. Pentru ei nimic nu este posibil, nimic nu este bun, nimic nu străluceşte, nimic nu are valoare. Se plâng tot timpul în legătură cu orice, oricine, oriunde. În viaţa lor nu există speranţă şi dacă vrei să le vorbeşti despre speranţa din viaţa ta, vor încerca să te convingă că speri degeaba. Dacă le vorbeşti despre visele tale, vor încerca să ţi le ucidă, să-ţi aducă argumente pentru care visezi în zadar. Sunt acei oameni care te încarcă cu negativismul lor, îţi dau o stare proastă şi îţi ruinează ziua. Sunt ucigaşi de vise, ale lor şi ale oricărei persoane cu care intră în contact.

În viaţă, indiferent de situaţia cu care te confrunţi, ai la dispoziţie 3 opţiuni – să accepţi, să pleci sau să schimbi. Aceşti oameni, o aleg pe a patra, aleg să se plângă şi să nu facă nimic în privinţa a ceea ce îi nemulţumeşte. Mai mult, încearcă să te contamineze şi pe tine.

Ţi s-a întâmplat vreodată să vorbeşti cuiva despre vsele tale şi să-ţi spună că nu o să obţii nimic, că şi el a încercat dar nu a reuşit, că nimeni nu reuşeşte cu adevărat? Să-ţi spună că visezi degeaba, nu vei avea nimic din ceea ce speri sau intenţionezi să obţii?

Poate că în prima fază vei încerca să îi convingi că lucrurile nu stau aşa cum cred ei, că este important să ai un vis al tău şi să ţi-l urmezi, că este important să crezi în tine şi în faptul că vei reuşi. Tocmai asta te va ajuta să reuşeşti. Va fi în zadar, nu îi vei putea schimba. Pe oameni nu îi poţi schimba. Te poţi schimba doar tu!

Oamenii toxici aleg să vadă întotdeauna jumătatea goală a paharului şi ţi-o arată şi ţie până când o vei vedea, la rândul tău. Caută de fiecare dată să se axeze pe lipsuri şi defecte pentru a-şi justifica nefericirea. Sunt mereu nefericiţi, ba de una, ba de alta.

Din nefericire, acest gen de oameni sunt peste tot, pot fi prietenii tăi, părinţii tăi, socrii tăi, colegii tăi etc. Este foarte important să îi recunoşti pentru a limita interacţiunea cu ei, altfel te vor intoxica şi pe tine cu negativismul şi posăcia lor.

Poate că deja ai renunţat la unele vise sau le-ai amânat, poate că deja aceşti oameni te influenţează în mod constant, fără să realizezi. Poate că nu ştiai cum de uneori, nu ai încredere că vei reuşi, alteori renunţi să visezi, sau să mai crezi că ai putea să-ţi îndeplineşti visul.

E timpul să faci curăţenie în viaţa ta, să-ţi dezinfectezi mediul relaţional şi să-i păstrezi lângă tine doar pe acei oameni care îţi împărtăşesc felul în care ai ales să vezi viaţa, să crezi, să speri. În felul acesta nu îţi vei mai consuma energia încercând să te lupţi cu negativismul oamenilor toxici ci vei investi în tine şi visul tău, fără ca nimeni să-ţi pună beţe în vise.

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Cum ştii că eşti într-o relaţie toxică? Când e momentul să spui: ’’Sunt dependentă’’!?

”Cristina, scrie te rog despre cazurile în care femeile nu se pot desprinde de trecut. Oriunde merg întâlnesc aceeaşi problemă. Deşi ştiu că le face rău , fetele astea sunt prinse în trecut de foşti prieteni, foste relaţii şi chiar relaţii actuale. Nu au scăpare. Fostul prieten sau actualul reprezintă un magnet pentru ele, deşi raţional vorbind ele nu au niciun motiv pentru a sta alături de ei. Într-un fel m-am săturat să întâlnesc numai femei care aduc cu ele bagajul emoţional din fostele relaţii. Chiar nu mai există niciuna care să aibă o gândire sănătoasă? Chiar nu mai există niciuna care să înţeleagă că o relaţie de tranziţie nu le va vindeca? Până când mitul asta :’’Cui pe cui se scoate?”

Cum începe?

Ea: La început era totul atât de frumos, era atât de atent cu mine şi romantic. Astăzi pare complet dezinteresat. Când îl întreb ce s-a întâmplat, îmi spune că aşa e el şi nu are cum să se schimbe. Sentimentul este groaznic, încetul cu încetul înnebunesc. Relaţia asta a ajuns să mă consume enorm de mult. Mă simt atât de obosită şi atât de îngrozitor însă nu pot să-l părăsesc. Nici nu pot să concep această alternativă.

El: Nu ştiu cum se întâmplă, dar ajungem să ne certăm din orice. Relaţia noastră a devenit o bătălie continuă. La un moment dat chiar am discutat că poate ne-ar fi mai bine despărţiţi. Ne facem rău unul altuia. Însă nicicum nu mă pot despărţi de ea.

Ea: Nu-l mai iubesc de foarte mult timp. Aş pleca chiar acum dacă aş putea. Şi totuşi nu pot. Avem atâtea lucruri în comun, am investit atât de mult în relaţia asta. Ce se întâmplă cu casa, afacerea, copiii, amintirile? Sunt prinsă între 2 extreme. Într-un fel parcă m-aş bucura să nu mai vină într-o zi acasă dar în acelaşi timp nu-mi pot imagina o viaţă fără el.

El: Nu ştiu, parcă nici nu simt că e momentul să mă leg la cap să ne căsătorim dar nici nu pot rupe relaţia cu ea. A trecut atâta timp. Nu ştiu dacă o altă femeie mi-ar accepta toate apucăturile şi asta mă sperie un pic. Ea cel puţin e acolo şi îi pasă de mine. Ştiu că orice ar fi am la cine să mă întorc, are cine să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Gândul că aş putea să nu mai am nimic mă sperie. E mai bine aşa cum e acum decât nimic.

Dacă te regăseşti într-unul din scenariile de mai sus probabil guşti şi tu din acest fruct dulce-otrăvitor al dependenţei. Dacă încă nu eşti sigură, citeşte mai departe.

Dependenţa în relaţii, această dependenţă emoţională seamănă cu dependenţa de alcool, droguri sau ţigări. Oricum ce pot spune sigur e că nu obiectul este de vină ci tu eşti responsabilă pentru dependenţa ta.

A rămâne într-o relaţie toxică nu este ceva banal este o ameninţare la adresa sănătăţii tale, atât mentale cât şi fizice. Nimeni nu spune că nu ai încercat să rezolvi lucrurile, să transformi relaţia. Probabil ai făcut-o. N-a mers. Eşti dezamăgită complet. Simţi că toate eforturile tale au fost în zadar. Cu toate astea nu eşti capabilă să îţi faci bagajul şi să pleci. Eu îţi spun că uşa e deschisă, tu s-ar putea să nu o vezi aşa. Poate că prietenii, rudele, toţi din jurul tău ţi-au spus să o faci dar pur şi simplu nu poţi. E ca şi cum ai fost condamnat la închisoare şi nu se ştie pentru cât timp. Există totuşi o şansă pentru tine. Ai putea fi eliberată dacă ai comportamentul adecvat.

Uneori admiţi că te afli într-o închisoare, încerci să faci un pas să ieşi dar te întorci înapoi. Ceva din tine îţi spune că nu mai poţi astfel, nu mai poţi trăi astfel şi totuşi continui să o faci. Sentimentul este atât de apăsător şi obositor. Uneori începi chiar să-ţi decorezi închisoarea, să o faci mai călduroasă, mai prietenoasă. Încerci să o împachetezi astfel încât să te simţi mai confortabil, dar în interiorul tău eşti conştientă că vei muri în această celulă.

Trucurile la care decurgem noi, oamenii pentru a ne înşela pe noi înşine sunt uimitoare. Scuzele pe care le invocăm să rămânem în această capcană sunt dintre cele mai variate, de la cele iraţionale până la cele mai rationale (aparent).

Iată câteva exemple:

- Este extrem de rece cu mine, dar aşa este el. Vrea să pară dur dar eu ştiu că în spatele acestei răceli se ascunde o sensibilitate mult mai mare. Nu ştie să o arate.

- Dacă îl părăsesc nu voi mai întâlni pe nimeni niciodată!

- Poate că dragostea nu e aşa importantă, probabil aşa se întâmplă la toată lumea.

- Nu pot să-l părăsesc acum. După tot ce a făcut pentru mine, nu merită una ca asta. M-aş simţi foarte vinovată.

- Ştiu că pare insensibil dar poate nu e el de vină, poate eu sunt prea sensibilă şi aştept prea multe de la el.

- Cine altcineva se va mai uita la mine?

- Mi-a zis că nu mă mai iubeşte dar a zis-o doar aşa. Nu are cum. Dragostea nu dispare aşa dintr-o dată. M-a iubit o dată, cu siguranţă mă mai iubeşte şi acum.

- Uneori ne simţim atât de bine unul cu altul, sunt sigură că în curând o va părăsi pe soţia lui şi vom fi doar noi doi.

- Da, e adevărat că mă tratează foarte urât, ca pe un preş. Dar îl iubesc, ce să fac? Asta îmi dă putere să rezist. De fapt cred că toate sunt un test de rezistenţă pentru a-mi demonstra adevărata iubire.

- Într-o zi cu siguranţă, vom fi din nou împreună. După ce va realiza că nu va mai găsi alta ca mine, se va întoarce. Eu aştept.

- Nu pot trăi fără el. Am să mor dacă ne despărţim.

Repertoriul tău cum arată? Recunoşti replicile? Le foloseşti, le-ai auzit în filme, le-ai citit undeva? Dacă le regăseşti în viaţa ta vreau să-ţi pun o întrebare:

De cine te temi? Ce anume vrei să aperi? Care sunt credinţele care îţi umbresc judecata atât de puternic încât nu mai ştii ce e rău şi ce e bine pentru tine?

Relaţia ta este bazată pe constrângeri?

Poţi înţelege mai uşor dacă te afli într-o relaţie generată de preferinţe sau de dependenţă dacă eşti atentă la următoarele semne:

• Cauţi să inventezi motive pentru a rămâne şi a contrabalansa aspectele profund nesatisfăcătoare al relaţiei.

• Deşi propria ta gândire obiectivă (sau a altora) îţi spune că relaţia nu funcţionează şi nu te poţi aştepta la nimic bun, nu întreprinzi nimic concret pentru a o finaliza sau stopa.

• Te cuprinde frica şi teroarea când te gândeşti să pui punct relaţiei.

• Când în sfârşit te hotărăşti să acţionezi, eşti copleşită de tot felul de simptome care dispar imediat ce îl vezi.

• După ce relaţia s-a terminat, te simţi singură în lumea asta mare şi ostilă.

Dacă distingi aceste semne în propria ta relaţie, poţi fi sigură că vulnerabilitatea personalităţii tale a ajuns la cote care ţi-au distrus capacitatea ta de a te mişca liberă prin viaţă, însă nu este totul pierdut. Poţi admite că eşti dependentă. Dacă ai o părere extrem de bună despre tine, asta s-ar putea să te doară puţin. Dar fără acest pas necesar vindecarea ta este imposibilă.

Doar o nouă atitudine te va ajuta să priveşti de jos în sus şi eventual să găseşti o cale de salvare.

Cum ştii că ai trăit o relaţie dependenţă?

Într-o relaţie de dependenţă poate exista multă dragoste, dăruire şi angajament. Ceea ce o face nesănătoasă este caracterul compulsiv al acesteia. Cu alte cuvinte într-o relaţie dependentă, nu alegi liber partenerul ci eşti împins într-un mod magnetic şi iraţional spre această persoană. Această nevoie compulsivă îţi limitează drastic libertatea ta de a alege şi te converteşte într-o sclavă. Eşti atrasă fără să-ţi dai seama de această relaţie ca de un drog deşi ştii că aceasta îţi face rău. Parcă ceva necunoscut îţi cere să ramâi în această relaţie cu orice preţ, cu orice risc.

Panică. Aşa cum fumătorii intră în panică când se gândesc la un loc unde nu se poate fuma, la fel cei dependenţi de o persoană experimentează acest sentiment atunci când se gândesc că relaţia s-ar putea termina. Oricât de mult se chinuie să îşi comunice hotărârea, se decid să pună capăt de acasă, atunci când vine momentul întâlnirii uită tot. Acel crâmpei în care a dorit să evadeze din această relaţie toxică dispare sub incidenţa întâlnirii cu obiectul dependenţei.

Al treilea semn este agonia pe care o trăieşti când ai încercat să închei relaţia de dependenţă. Durerea fizică, de stomac, de cap, insomniile, plânsul prelungit, sentimentul că totul s-a sfârşit pentru totdeauna sunt primele indicii ale devastării emoţionale. Dorinţa uneori e atât de puternică încât dependentul nu-şi poate duce până la capt decizia şi se întoarce în capcană.

Al patrulea semn şi singurul pozitiv din această serie este sentimentul de uşurare care urmează perioadei de suferinţă. Prin intensitatea lui diferă de tristeţea şi acceptarea blândă asociate cu pierderea unui partener într-o relaţie de non-dependenţă.

Ce îi caracterizează pe toţi dependenţii, indiferent care este obiectul dependenţei, este sentimentul de a fi cumva pierdut, incomplet, gol, în absenţa legăturii cu ceva sau cineva. Acest cineva sau ceva devine centrul existenţei persoanei dependente şi totul ar fi în regulă dacă acest cineva sau ceva ar fi un factor generator de echilibru şi armonie în viaţa individului.

Din păcate este exact pe dos. Dependentul ajunge la disperare dacă pierde contactul cu acest cineva şi este dispus chiar să-şi lezeze integritatea fizică sau psihică pentru a rămâne în contact cu acest cineva.

Examenul tău în şcoala vieţii ţine cont de 2 aspecte importante.

O relaţie robustă cu cineva ne pune în contact cu ceea ce este mai bun înlăuntrul nostru. O relaţie toxică pe de altă parte , antrenează exact acele elemente care se opun unei libertăţi superioare: libertatea de a te dărui celuilalt fără a te simţi obligat să faci asta, libertatea de a alege să pleci sau să stai. Toate aceste sunt anulate de constrângerile dependenţei aşa cum ţi-am spus mai sus.

Să nu crezi încă că dacă te izolezi şi eşti incapabilă să stabileşti o relaţie cu cineva eşti perfect sau auto-suficient. Să nu crezi că dacă îţi spui că nu ai nevoie de nimeni altcineva aceasta nu este o capcană. A stabili o legătură puternică , solidă cu cineva este un semn de maturitate şi sănătate mentală.

Însă acest lucru trebuie să vină un urma unei alegeri nu pentru a umple un gol care există în interiorul tău.

Să nu crezi că nu ştiu cât de greu este să accepţi că te afli în această închisoare. Să nu crezi că nu ştiu ce înseamnă să invoci scuze peste scuze pentru a nu accepta că ai ajuns aici. Am fost şi eu acolo, în urmă cu mult timp şi când privesc în ochii persoanelor din jurul meu care se confruntă cu acest lucru astăzi, îmi amintesc exact cum am fost eu.

Mai ştiu că indiferent de ce ţi-aş spune eu, puterea trebuie să vină din interiorul tău. Orice ţi-ar spune cei din jurul tău, tu doar să cauţi în interiorul tău adânc şi să îţi dai seama dacă mai poţi suporta această povară. Primul pas este într-adevăr cel mai greu însă sentimentul de uşurare, triumful că ai depăşit aceste momente merită travaliul.

Sentimentul că eşti liberă din nou, că poţi alege ceea ce e bine pentru tine este înălţător. Fă astăzi primul pas şi admite dacă eşti dependentă. Gândeşte-te la câtă putere vei căpăta şi cât de mândră vei fi că ai avut curajul şi ai reuşit să faci acest pas.

Crede-mă, cei care te vor judeca vor fi dintre aceia care nu sunt capabili să facă acest lucru aşa că lasă teama la o parte şi ieşi în faţă.

de Cristina Miculete
sursa: http://artafeminina.ro/

Puține lacrimi, multă bucurie

Încheie fiecare zi cu iertare și un gând bun. Nu contează cât de grea este viața ta, mâine este o nouă ocazie să o faci mai bună. Fii bun și lucruri bune ți se vor întâmpla. Emoțiile se împart cu cei din jur. Nu lăsa conflictul interior să te macine. Fii puternic! Cine nu îți înțelege tăcerile nu îți va înțelege niciodată cuvintele. Eu nu îți dau nimic din ceea ce nu ai deja. Ai forța interioară să dai pagina în cartea vieții tale și să scrii frumos, de la capăt, cu alineat. Indiferent ce-ai fi făcut în viață meriți să fii iubit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

De ce ne doare să spunem adevărul?

Postare dedicată celei care mi-a trimis un email cu subiectul "colaborare" și care, deosebit de afectată de postările mele repetate cu anti-practici păgâne, mai exact dupa citirea acesteia: http://www.iubiresilumina.com/2014/08/acupunctura-homeopatia-radiestezia.html,

simțindu-și periclitată tema blogului ce-l deține, mi-a cerut să încetăm această colaborare, ștergându-mi linkul de pe blogul ei, ce făcea trimitere către blogul meu, iar eu să-l şterg pe al ei. 
După cum ai observat, m-am conformat imediat, însă, draga mea, NICIODATĂ nu mă vei putea opri să spun adevarul trăit și experimentat de mine pe propria piele. Și DA, și de acum încolo voi posta articole anti, anti, anti (repetat ca și tine acest cuvânt, de 3 ori). 
Iubirea și lumina ce le propovăduiesc aici în spațiul meu virtual, nu au nicio legatură cu ceea ce încerci să promovezi tu!  Aici este casa mea și ca fiecare om, îmi amenajez casa după bunul plac și după ceea ce mă reprezintă. Cine vrea să mă viziteze și rezonează cu ceea ce postez, o poate face direct, prin google, nicidecum prin amalgamul de bloguri de pe blogul tău, unde dealtfel mă regăseam și eu. 

Pace îți doresc să ai, în suflet și în gând. Cu iubire și lumină, Daniela.

Am preferat întotdeauna adevărul spus "verde în faţă", necosmetizat, indiferent cât de mult doare. L-am spus şi am pretenţia să mi se spună chiar dacă mă doboară. În final mă ridic la loc.

Este întotdeauna preferabil unei minciuni sau şuşotelilor spuse pe la colţuri. Am învăţat acest lucru din copilărie când, de frică să nu fiu certată, "omiteam" să spun părinţilor mai ales ce mergea rău la grădiniţă/şcoală.

Partea proastă e că tot aflau... aveam un noroc "chior" să se întâlnească pe stradă cu învăţătoarea/ profesoara şi să "afle". Şi ieşea mai rău, fiindcă nu spusesem la timp. Aşa că, de atunci am decretat: mai bine să-l spui cu prima ocazie.

Nu ştiu de ce oamenilor le este frică să-l spună şi să-l audă? De ce nu recunosc lucruri care ar putea însemna ceva, care ar putea schimba totul. E grav să nu spui ce nu-ţi place la omul cu care îţi împarţi viaţa şi să te afunzi în minciună. E grav să nu spui ce nu-ţi place la oamenii de care eşti înconjurat, cunoştinţe sau prieteni (prea puţini).

În orice relaţie trebuie să existe sinceritate, fără ea nu ajungi nicăieri. De ce trebuie să te prefaci că nu te rănesc faptele şi vorbele celor din jur, că nu te doare? Ideal e să nu dai cu bumerangul (deşi cam acesta e stilul meu), dar să spui totuşi tot ceea ce te nemulţumeşte. N-ai de unde să ştii, poate reuşeşti să schimbi ceva în bine.

Pe unii îi vei pierde şi vei ajunge la concluzia că oricum ţi-ai pierdut timpul investind în ei. Dar unii (câţiva, cei care contează) vor rămâne. Alături de tine. Şi vor avea, la rândul lor, curajul să-ţi spună adevărul despre tine, despre greşelile tale, despre ce trebuie să corectezi.

Cu siguranţă niciunul dintre noi nu este perfect şi are nevoie din când în când de "palma" care să-l trezească la realitate.

Când vine vorba de prietenie, oamenii au impresia că discuţiile jenante trebuie evitate şi că trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem. Eu nu am reuşit să duc până la capăt o astfel de prietenie. Care, în final, se bazează pe minciuni.

Eu cred în prietenia bazată pe altruism, sinceritate, comunicare maximă, pe săritul în ajutor la nevoie, pe luarea de atitudine în public în cazul în care prietenii sunt "atacaţi". Fără să-mi fie frică că voi fi bârfită sau trădată. Şi aş vrea să primesc acelaşi lucru în schimb. Aş vrea să ştiu că există oameni care să sară şi ei "la bătaie" pentru mine.

Prietenia are căutare încă în zilele noastre tocmai din cauză că este atât de rară. Câţi dintre noi se pot lăuda că au măcar un prieten adevărat? Unul singur! Ar fi de ajuns.

E o virtute să poţi spune adevărul în zilele noastre. Dar trebuie să înveţi să o faci în aşa fel încât să nu-l "dărâmi" de tot pe celălalt. Le poţi zâmbi duşmanilor la nevoie, poţi evita conflicte, dar nu poţi avea prieteni adevăraţi dacă nu eşti sincer cu ei.

"De ce să eziţi? Riscă! Riscă totul! Nu te mai lua după alţii, după vorbele lor. Fă lucrul cel mai greu de pe acest pământ. Îndrăzneşte să fii tu însuţi. Înfruntă adevărul." (Katherine Mansfield)

sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/

Cunosc multe femei frumoase, crede-mă pe cuvânt!

Am ajuns la concluzia că bărbații adevărați pot fi cuceriți doar prin sinceritate, eleganță și educație. Un adevărat domn nu caută perfecțiunea, nu-și dorește o iubită cu un corp formidabil care-și etalează presupusa frumusețe pe sub nasul altora pretinzând cele mai scumpe cadouri. Frumusețea unei femei nu are unități de măsură.

O femeie este frumoasă când iubește, când mersul ei pe stradă se transformă într-un zbor printre nori.

 

O femeie este frumoasă când crește și se maturizează, când învață să-și accepte defectele, greșelile și slăbiciunile.

 

O femeie este frumoasă prin trăsăturile care o deosebesc de celelalte doamne; este frumoasă pentru acele kilograme în plus, ascunse cu mare grijă sub o haină modestă și de clasă.

 

Are un zâmbet strălucitor care izgonește orice defect, te face să uiți, te face să plutești, te face să te îndrăgostești.

O femeie este frumoasă prin inocență, prin dorința ei de a transforma tot răul în bine, prin credință, pentru că iubește fiecare anotimp, pentru că îi este de ajuns o mică speranță pentru a transforma un cort într-un palat.

sursa: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/

Despre frumuseţe

Sunt poate naivă sau din altă lume, însă cred că unul dintre cele mai mari mituri ale zilelor noastre este cel al importanţei frumuseţii trupeşti a oamenilor. Nu, nu cred că frumuseţea nu contează, însă mai important este cred felul în care ţi-o porţi, spiritul care o îmbracă, mintea care îi dă un sens, un rost şi o direcţie, sufletul care o însufleţeşte.

Au făcut istorie femei urâte, în timp ce femei de-o frumuseţe izbitoare au fost părăsite, ignorate, înşelate de mii de ori.

Au fost iubite la nebunie femei care nu transmiteau nimic din punct de vedere fizic – regele Angliei a abdicat pentru o femeie după care nimeni nu ar fi întors capul pe stradă, în timp ce femei de-o frumuseţe incredibilă te pot face să vrei să fugi de lângă ele, nu oricum, ci mâncând pământul, după primele zece minute de conversaţie.

Femei cu defecte fizice majore au înnebunit bărbaţi celebri în timp ce o vânzătoare de la colţul străzii, care seamănă perfect cu Claudia Schiffer, se plânge cu o privire tâmpă că a fost din nou părăsită. Pentru o urâtă.

Nu de o pereche superbă de ochi albaştri te poţi îndrăgosti, ci de sufletul care te invită Acasă din spatele lor. Ce să faci cu o privire tâmpă, de vită pribeagă, chiar dacă albastrul său e unic?! Îl admiri pentru câteva secunde, însă ţi-ai dori alături pentru tot restul vieţii, nu albastrul, ci privirea aceea care să te cheme din el, să te poarte prin mii de stări, să îţi fie alături când ai nevoie, să lupte alături de tine, să te încălzească când inimii tale îi e frig, sau să te aprindă când eşti îngheţat, să îţi dea fiori, liniştea aceea pe care ai căutat-o peste tot în lume sau bucuria pe care n-o găseşti nicăieri altundeva.

Nu o pereche de sâni te pot înnebuni pe termen lung, ci dorinţa de a îţi vedea copiii acolo, la pieptul acelei femei fără de care viaţa are mai puţin sens, mai puţin farmec, mai puţin dor. Sau deloc.

Nu nişte picioare lungi, subţiri, bronzate, te vor ţine fermecat tot restul vieţii, ci ideea că ele vor păşi alături de tine prin culmi sau prin abisuri. Gândul la felul unic în care păşeşte sau se aşează elegant, ca o pisică, femeia visurilor tale. Ce să faci cu o pereche de picioare, cât ar fi ele de frumoase, când nu ai cu cine să schimbi o vorbă şi, când, oricât te-ai strădui să faci lucrurile să meargă, ele nu curg?!

Nu nişte buze cărnoase te pot ţine fascinat tot restul vieţii, ci cuvintele ce te liniştesc, te înlănţuie făcându-te să vrei să auzi mai mult şi mai mult şi mai mult şi, culmea, te poţi imagina ascultându-le tot restul vieţii şi parcă n-ar fi prea mult căci numai ele îţi dau putere, aripi sau te dor – dar fără durerea lor n-ai putea fi mai mult. Nu buzele în sine te înnebunesc, ci sărutul după care nu mai poţi fi la fel, după care tânjeşti când eşti departe şi care încă îţi dă fiori, după atâţia ani. Nu buzele te fac să te îndrăgosteşti, ci tăcerea femeii care ştie să îţi spună atât de multe cu o singură privire. Şi atât.

Nu buzele mari, cărnoase, umflate de silicon te vor face să nu poţi dormi noaptea de dor, ci sufletul cald al femeii care te cheamă din spatele lor. Ce să faci cu o pereche de buze când simţi că nu e nimeni acasă în spatele lor, că nu e acolo nici o linişte pentru tulburarea ta, nici o provocare pentru inteligenţa ta, nu e nici un sfârşit pentru căutarea ta nu e în ele, caldă, casa ta, bucata ce lipsea din inima ta?!

Ce să faci cu un păr mătăsos, cu în nas cârn, cu obraji ce radiază, cu mâini moi, cu o piele fină, cu o talie subţire, dacă întregul nu se armonizează cu fiinţa ta, dacă spiritul ce le leagă nu te atrage nu pentru o oră, două, o lună sau trei. Ci pentru o poveste care să treacă şi dincolo de mormânt?!

Ce să faci cu buze care nu ştiu să spună o poveste, cu urechi care nu ştiu să asculte povestea ta, cu ochi care nu ştiu să îţi rostească taine, să te cheme fără un cuvânt şi să te păstreze, până la sfârşit?! Cu mâini care nu ştiu să dăruiască, au uitat să se închine şi nu vor să îţi legene copiii? Cu o inimă care să nu simtă la fel, să nu te poată face să vibrezi…cu un suflet care nu ştie să se înfioare, cu obraji care nu mai ştiu să roşească de emoţie când te văd, cu un trup care nu mai ştie să îţi fie fidel. Şi cu un tot care nu te poate face să îl ierţi, chiar dacă nu ţi-a fost fidel, pentru că, pur şi simplu, fără el nu poţi. Ce să faci când lipsesc toate astea dintr-un 90-60-90 lângă care eşti fericit o vreme, dar apoi te simţi din ce în ce mai gol?! Ce să faci cu femei care nu mai ştiu să fie alta în fiecare zi, păstrând în acelaşi timp neschimbat esenţialul?! Cu spirite ce nu mai ştiu să se îmbogăţească mereu, cu suflete ce nu mai sunt pline de comori, cu mâini care nu mai ştiu să mângâie la greu, fără a sufoca la bine. Ce să faci cu un trup, impecabil de-ar fi, când sufletul din el nu e ceea ce vrei, nu e ceea ce cauţi, nu e bucată ce lipsea din sufletul tău?!

Frumuseţea contează, însă nu e ea tot. Fără spirit şi minte şi suflet, ea singură nu e nimic. Şi dacă toate astea nu vorbesc limba sufletului tău, e-n zadar.

Nu, rămân la părerea mea – după ce am cunoscut mii de femei, dintre care nu cele mai frumoase erau cele mai fascinante. După ce am cunoscut bărbaţi dintre care cei mai atrăgători nu erau neapărat cei mai frumoşi, şi, dacă erau, nu erau din cauza frumuseţii fizice, după ce am citit zeci de mii de pagini în care frumuseţea fizică nu a fost niciodată factorul decisiv- frumuseţea contează, însă mai important este cum ştii să ţi-o porţi. Sufletul, mintea, spiritul în care o îmbraci. Şi, mai ales cine, când şi cum te priveşte.

de Alexandra Svet

sursa: http://activenews.ro/

Toamnă în suflet

S-a aşezat toamna în sufletul meu. A dat năvală şi a suflat peste el culoare şi lumină. Frunze de cleştar, flori aurii, petale colorate şi parfumate, asta a readus toamna în inima şi viaţa mea. 

Printre frunzele vesele ce plutesc nestingherite, mângâiate de razele solare, plutesc şi gânduri, şi sentimente şi emoţii. E aşa de bine când au companie. Se simte atât de plăcut. 

Reuşesc să-mi stabilesc priorităţile doar privind atent la întreg spectacolul din sufletul meu. Se pare că a prins cumva viaţă şi dansează şi valsează şi fredonează într-un ritm uluitor, fără să pară că oboseşte. Îl simt aşa cum nu l-am mai simţit de ceva vreme. Uşor, sublim, delicat. Îi simt emoţiile, îi simt ezitările, îi simt căldura şi bunătatea. Uitasem câte sentimente poate ascunde un suflet. Câte trăiri, câte gânduri, câte cuvinte nespuse. Uitasem că are nevoie de un moment al lui, în care să se simtă răsfăţat, uitasem că are nevoie de grijă, mângâiere, căldură ca să poată înflori frumos. 

Pentru prea mult timp, grija aceasta am dăruit-o celorlalţi. Pentru prea mult timp, priorităţile mele au fost altele. Pentru prea mult timp am lăsat sufletul în grija nimănui, l-am abandonat, l-am uitat şi mă întrebam fără rost de ce sufăr, de ce plâng, de ce mă chinui să înţeleg lucruri de neînţeles. De-abia acum am înţeles că şi sufletul are nevoie de un moment al lui, are nevoie de lacrimi ca şi pământul arid, are nevoie să fie curăţat, eliberat de gânduri negative, de sentimente, de emoţii distructive. 

S-a aşezat toamna în sufletul meu şi mi-a amintit cât de bine se simte, cât de bine se vede, cât de perfect este totul atunci când sufletul pluteşte uşor, tresaltă fericit, gângureşte aidoma unui bebeluş. S-a aşezat toamna şi brusc s-a făcut lumină. Sufletul meu a cunoscut speranţa. Şi e atât de fericit, atât de graţios, atât de frumos, încât dansul lui îmi trezeşte fiori. Şi îmi doresc ca muzica să nu se mai oprească niciodată.

de Anastasia

filedejurnal

DE HAZ ȘI DE NECAZ

Suferinţa, boala, durerea ne unesc. Starea de bine şi de sănătate, din păcate, adeseori ne desparte şi ne ierarhizează rece, pragmatic, dur. Vino, necazule, dar vino singur!

Omul se cunoaşte la drum lung. Toată lumea vorbeşte despre mine, dar mai nimeni nu-mi ştie adresa inimii. Uşa deschisă pe oricine primeşte. Îmi place viaţa şi o trăiesc zilnic ca pe o porţie de sărbătoare! Puiule de om, atunci când zâmbeşti ai Raiul în tine! Toţi oamenii sunt egali. Ne naştem şi murim lăsând în urmă nişte lucruri care uneori fac diferenţa. Poţi şterge deja normele fixe ce-ţi manipulează mintea. La Doamne e altfel. Fără etichete, fără judecăţi, fără lovituri cu piatra. Unul este mai liric, altul mai expresiv. Unul mai tăcut, altul mai timid. Nu măsura pe alţii cu palma ta. Înnegrind pe altul, nu te albeşti pe tine!

Carul care scârţâie e cel care ţine mai mult. Eu arăt bine când e întuneric şi de la depărtare. Când eşti fericit ţi se deschid ochii. Predicatul acestei poveşti este unul care se naşte acum. Mă aduce înapoi dorul. Nu îmi ajung clipele, zilele. Timpul nu mă salută, timpul se joacă, se alintă. Cu mine, cu tine.

Fâşia unui cer mângâie covoare de frunze care pier în umbra unui pas tăcut. Uneori avem nevoie şi de vise pentru a îndulci realitatea în care trăim. Pasiunea trebuie tratată cu maturitate. Experienţe mai puţin reuşite. Orgolii rănite. Managementul disciplinei. Poveşti de „of” şi de dor. Omitem foarte multe lucruri. Atunci când mai pierdem un meci, apar probleme de sănătate. Ştim cum să creştem. Cădem în şpagat pe două scaune. Ne doare. Cădem, ne ridicăm. Căutăm mici lucruri care să ne motiveze. Odată ce îţi alegi priorităţile deciziile tale sunt uşor de luat! Nimeni nu o să te înveţe ce e dragostea. Singur vei afla. O mie de fiori. O sută de culori. O mie de zări. Verde, soare, pământ, cer.

Când ne uităm la un chip necunoscut şi vedem în el pe fratele nostru, atunci se ivesc zorile. Facem lucruri pe care nu vrem să le facem. Lucruri rele din motive bune. Învăţăm. Alegerile greşite sunt alegeri greşite. Nu mai contează acum de ce le-ai făcut atunci. Dacă stai de vorbă prea mult cu ele te distrug pe interior. Şi nici măcar nu observi. Nici măcar în tablou nu e totul perfect. Se adună evenimente, au loc întâmplări. Idolatrizezi ceva sau pe cineva? Nimic nu se întâmplă pentru că tu depui eforturi. Nu ni se trimit lucrurile pentru care ne rugăm, ci cele de care avem nevoie.

Uneori boala intră cu sacul şi iese cu linguriţa. Omule, pe drumurile toamnei te vor duce încet sau rapid. Cu trupul pe scânduri şi la căpătâi o cruce strâmbă sau dreaptă. Eşti istovit şi în tihnă, uneori vrei să mori, dar te ridici iară. Fă o cruce mare, bea apă, trage aer în piept şi mergi înainte că înapoi ştii cum este. Dacă mori, iubirea cui o laşi?!… Visezi. Opreşti la o răscruce. Picuri în candelă untdelemn… Sărmanul de râsul tuturor, credinciosul tăgăduit, vrednicul de cinste oropsit, femei batjocorite, viteazul răpus de cel mărunt, cel fără prihană pedepsit, pintenii despotului, prostia doctor la deştepţi, strâmbul poruncind la drepţi etc. Unii ne muşcă de aripi, alţii ne calcă pe picioare. Fiecare dintre noi mai devreme sau mai târziu suntem luaţi peste picior. La ce îţi ajută? Ce ai câştigat? Cu ce ai pus capul mai uşor pe pernă când ai rănit, ai jignit, ai umilit? Asta e lumea!… Mergem înainte chiar dacă ne împiedicăm. Şi tu eşti ca mine, şi eu sunt ca tine. Când te-a înşelat cineva o dată, e de vină el. Când te-a înşelat a doua oară, eşti de vină singur.

Recunoştinţă. În inima celor blânzi odihneşte Dumnezeu, iar sufletul răzvrătiţilor, nemulţumiţilor, acrilor, este scaun diavolilor. Lepra obrăzniciei şi a nemulţumirii, a nerecunoştinţei, ne fac să fim mai prejos decât animalele. Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Nu uitaţi de „Mulţumesc, Doamne, pentru… şi pentru… şi pentru…”! Obrăznicia alungă harul lui Dumnezeu. Suferinţa, boala, durerea ne unesc. Starea de bine şi de sănătate, din păcate, adeseori ne desparte şi ne ierarhizează rece, pragmatic, dur. Vino, necazule, dar vino singur!

Roagă-te, bucură-te, fluieră, cântă! Să facem haz de necaz e brand de ţară. Românul e inventiv şi deştept. Râde din orice, se supără din fleacuri. Cineva spunea că ochii gării au văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă şi urechile spitalului au auzit mai multe rugăciuni curate decât cele ale bisericii. Românul se „aghesmuieşte” uşor, din orice. La români nuntă neplânsă şi înmormântare nerâsă nu există! Asta-i România şi mi-e tare dragă!

de Hrisostom Filipescu

sursa:http://hrisostomfilipescu.wordpress.com

ACUPUNCTURA, HOMEOPATIA, RADIESTEZIA, BIOENERGIA, CRISTALOTERAPIA, TEHNICI REIKI DE PUNERE A MÂINILOR, FUNCŢIONEAZĂ ÎN "DUHUL ŞI PUTEREA SATANEI"

Credeam că am epuizat acest subiect, dar iată că am primit acest articol pe email, cu rugămintea de a-l publica pe blog, ca un nou semnal de alarmă pentru voi, cititorii mei şi mai ales, de răscolire a păgânismelor prin care am trecut, cu părere de rău, şi eu. 
Daniela

Acupunctura, homeopatia, radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, tehnici Reiki de punere a mâinilor, etc., funcţionează în "duhul şi puterea satanei". Asta atunci când dau rezultate. Când nici măcar n-au rezultate, rămân la stadiul de minciuni. 

Pretinse adevăruri pe care ei le afirmă şi câteva principii ale acestor tehnici: 

1. Există o “BANCĂ DE DATE UNIVERSALĂ”, din care orice om se poate servi după bunul plac cu orice informaţie, despre orice, din toate timpurile, doar cu condiţia să treacă în starea de inconştienţă “alfa”, adică transă, aşa cum pretind radiesteziştii când pun un diagnostic. 

- Dincolo de faptul că este o minciună, aceasta este vrăjitorie curată, credem noi. 

2. Afirmă că OMUL ESTE ALCĂTUIT DIN MAI MULTE CORPURI (noesic, biosic, fizic) care sunt suprapuse şi paralele, conform antropozofiei lui Rudolf Steiner. 

- Acesta este un principiu contrar definiţiei biblice a omului. 

3. Se bazează pe paradigmă/MODELUL ENERGETIC AL OMULUI, DESCRIS DE TAOISM, RELIGIA VECHILOR CHINEZI, “care spune că adevărul ultim al lumii noastre este Tao, sau eterna cale a Universului. 

Toate lucrurile îşi găsesc rădăcina în acest Tao, care este un principiu impersonal, care a creat lumea sau mai bine zis a “manifestat” lumea, şi rezultat al căruia suntem şi noi oamenii. 

Iar legătura între acest adevăr ultim Tao şi fiinţa umană este realizată printr-o energie Qi sau Chi, care permează corpul nostru prin 12 canale spirituale numite meridiane. 

Ideea este că omul este o reflectare a cerului, deci lucrurile de jos sunt o imagine a lucrurilor de sus, conform proverbului: “Cum este sus, aşa este şi jos.” 

În momentul în care fluxul acesta energetic prin organismul nostru se blochează sau suferă o anormalitate, un dezechilibru, în momentul acela şi organismul fizic suferă. Pentru că între corpul energetic şi cel fizic există o strânsă interdependenţă, spun ei. 

IAR CE SE REALIZEAZĂ CU ACEASTĂ TEHNICĂ A ACELOR este intervenţia în respectivul loc unde s-a produs dezechilibrul şi redistribuirea energiei.” 

O abordare extrem de “anticreştină” aici, este principiul echilibrului energiilor YIN şi YANG care spune că totul trebuie să fie în echilibru, adică OMUL SĂ COMUNICE ECHILIBRAT ŞI CU BINELE ŞI CU RĂUL! ŞI CU DUMNEZEU ŞI CU DIAVOLUL?? 

Acesta este mecanismul pretins de acupunctură, care se spune că reglează dezechilibrele energetice din trupul uman, dirijând “energiile universului” prin acele ace, care sunt pe post de “antene” de captare a energiilor cosmice, dirijându-le înspre interiorul trupului uman ! 

4. Principiul de bază al HOMEOPATIEI este “Similia similibus curantur” sau “Cui pe cui se scoate”, cu alte cuvinte, aşa cum afirmă homeopaţii “CAUTĂ IZBĂVIREA ÎN TINE ÎNSUŢI”. 

Din nou anticreştin. NOI AVEM NEVOIE DE ALTCINEVA, DIN AFARĂ, DE HRISTOS ! 

Este absolut clar că dacă cineva caută în el însuşi, se prăbuşeşte acolo !! 

Asta în afară de modul de preparare a remediilor homeopatice (potenţare, dinamizare, etc, încărcarea cu “energii”…iar vorbim despre “energii” şi nu despre Hristos!!) 

Ei vorbesc despre Forţa vitală, Forţa vieţii, Energia universală a vieţii, Energia cosmică. 

Toate acestea sunt minciuni. 

De exemplu, un japonez a observat cum se roagă creştinii, punându-şi mâinile peste persoana bolnavă. 

Atunci el a inventat “Tehnica Reiki” de punere a mâinilor, dar care nu se bazează pe relaţia personală a omului cu Dumnezeu, ci pe puterea bioenergetică din mâinile omului, spune el. 

Este bine de precizat – produsele NATURALE sunt NATURALE. 

Majoritatea oamenilor preferă să bea un ceai de muşeţel în loc de “Furazolidon” de exemplu. Sau alte şi alte plante binecuvântate, lăsate de Dumnezeu pentru oameni. 

Însă treapta următoare – NATURISMUL – face deja apropierea de NEW AGE, la fel ca ACUPUNCTURA, HOMEOPATIA, RADIESTEZIA, BIOENERGIA, CRISTALOTERAPIA, etc. 

Este remarcabilă afirmaţia unui medic psihiatru care a observat că de multe ori un pacient diagnosticat cu ulcer sau tulburări cardiace sau alte afecţiuni, de fapt suferă în interior, psihic. Se luptă cu o depresie severă, sau cu mânie, resentimente, ură, etc. 

În aceste cazuri, eficacitatea rugăciunii şi a asistenţei sufleteşti este de neînlocuit. 

DAR!! Spiritualitatea creştină, adică închinarea înaintea Tatălui, în Numele Fiului Său Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt, este cu TOTUL ŞI CU TOTUL ALTCEVA DECÂT SPIRITUALITATEA NEW AGE. 

Spiritualitate NEW AGE încearcă să-l pună pe om în legătură cu puteri oculte şi demonice. 

Pe de altă parte, există creştini care practică aceste tehnici, având senzaţia că nu se implică cu nimic în partea spirituală a lucrurilor. 

Iosif Ton afirmă: 

“Nu poţi zice: “O practic numai până aici şi după aceea eu nu mă duc mai departe”. Pentru că, chiar dacă eu zic: “Preiau numai tehnica” – tehnica aceea este produsul unui sistem de spirite rele. 

Tehnica aceea nu poate fi neutră. Tehnica aceea a fost concepută de acei gânditori şi practicieni, cărora acele duhuri le-au inspirat aceste tehnici.” 

Tehnica în sine mă leagă de spiritele care au inventat-o şi care au introdus-o. 

Aşa că mare atenţie pentru cei care cred că pot să preia tehnicile, dar să nu se implice cu spiritele care au inventat acele tehnici.” 

Romulus Campan spune: “Din păcate am auzit până şi creştini implicându-se în aşa ceva. 

Atunci când începem să GĂSIM ALTERNATIVE DUMNEZEULUI ADEVĂRAT ŞI VIU, atunci am căzut în cea mai mare minciună, pe care Satan este foarte bucuros că noi o luăm de bună.”

Desigur că avem nevoie în continuare de medicină şi de medici, dar când unii dintre aceştia încearcă în mod perfid să ne inoculeze puteri ale întunericului, suntem datori să cercetăm lucrurile şi să ne oprim. Scopul documentarului nu a fost o “vânătoare de vrăjitoare”, ci dorinţa de etică, chiar şi în medicină. În ce sens? Dacă merg la Farmacie şi vreau să cumpăr Algocalmin, am pretenţia să NU mi se dea otravă în ambalaj de Algocalmin. Cam aşa procedează medicii şi terapeuţii care folosesc Medicina Alternativă. Pretind că nu ştiu ce este şi cum funcţionează, dar ţi-l vând pe Satana – culmea – pe banii tăi!! – îmbrăcat într-un ambalaj pe care scrie “dumnezeu”. Dar este vorba despre… dumnezeul veacului acestuia, care le-a orbit ochii… Este dezastruos să absolutizăm experienţa, chiar şi atunci când dă rezultate. Este dezastruos să căutăm principii creştine chiar şi pe baza experienţelor “de mii de ani” a medicinei chineze, de exemplu. Ideea “Dacă mă vindecă, are dreptate!” este falsă ! 

Şi vrăjitorii Egiptului au putut imita primele câteva minuni făcute de Moise. Dar ei tot VRĂJITORI au rămas. 

Credem deci, că este înţelept să “cercetăm toate lucrurile” şi să luăm ce este bun şi adevărat pentru noi. 

sursa email 

Dacă ți se va da vreodată șansa unui nou început nu ezita, apucă cu ambele mâini această oportunitate și fă tot ce-ți stă în putință pentru a fi fericit

Noi începuturi. 

De câte ori nu ne-am gândit să o luăm de la început. De câte ori nu ne-am visat făcând parte dintr-o altă lume, locuind într-un alt capăt de țară sau pur și simplu trăind viața cuiva. Este simplu și atât de ușor să închizi ochii și să concepi în mintea ta noi începuturi. Mult mai greu este în realitate. Unii chiar reușesc să facă acest lucru, dar cel mai mulți eșuează lamentabil. Am fost una dintre aceste persoane care s-a încăpățânat să-și dorească un nou început. Credeam că acel capitol al vieții mele se încheiase dar nu făcusem nimic să îndepărtez fantomele care mă bântuiau și nici să alung regretele care îmi măcinau sufletul. Credeam în naivitatea de a pune punct și de a scrie un alt capitol și pentru un timp chiar a mers. Însă nu totul durează și mai ales când punctul nu este pus unde trebuie. Momentele mele de tristețe, eșecurile , obstacolele, dezamăgirile continuau să supraviețuiască în mine chiar dacă la început nu sesizam acest lucru. În dorința mea impetuoasă, aș putea spune, de a lăsa în urmă trecutul nu conștientizam că acesta nu se dezlipise nici o secundă de mine. Trăiam fantezia unui nou început dar mult mai târziu am realizat că încă mă mai doare, că încă mai visez urât noaptea, că încă nu am un țel binedefinit în viață. Am început prin a aduna toate bucățile sufletului meu împrăștiat în mii de direcții, toate experiențele și lecțiile trăite și simțite, toate deziluziile și visele născute din dulci închipuiri, toate amintirile avute și le-am așezat într-o cutie pe care am sigilat-o cu câteva lacrimi și vorbe de recunoștiință. Apoi am început să mă adun, să mă compun și să încep să trăiesc din nou. Mi-au dat lacrimile prima dată când am putut respira aerul curat fără să mă simt stingheră sau prizoniera propriilor greșeli. M-a durut sufletul când am realizat că mă pot bucura și că pot râde după mult timp de muțenie și rătăcire. Un sentiment de nedescris m-a cuprins în prima dimineața a eliberării mele și am știut în acel moment că m-am salvat. M-am gândit la toate lucrurile pe care le-am învățat, la toate încercările la care am fost supusă și nu am mai simțit teamă. Mi-am dat seama în acel moment că nu mai conta decât șansa de a o lua de la capăt, șansa imensă care ne este dată tuturor pentru a face lucrurile cum trebuie. Un nou capitol implică multă răbdare dar și dăruire. O poți face doar dacă ești pregătit, doar dacă ai învățat ceva din ce ți s-a dat, doar dacă ești o altă persoană. 

Dacă ți se va da vreodată șansa unui nou început nu ezita, apucă cu ambele mâini această oportunitate și fă tot ce-ți stă în putință pentru a fi fericit.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Şase metode simple prin care poţi alunga plictiseala din viaţa de cuplu

Pe măsură ce trece timpul, multe cupluri încep să aibă o rutină care, deşi indică faptul că relaţia a intrat pe un făgaş normal, ea poate fi percepută ca un factor ce îi face pe parteneri să se plictisească.

Mulţi oameni văd asta ca pe o problemă, motiv pentru care am creat o listă cu o serie de sugestii, venite din partea oamenilor de ştiinţă, legate de modul în care poţi preveni sau înlătura plictiseala din cuplu.

1. Trebuie să realizezi că încetinirea este normală

Nu te poţi aştepta ca relaţiile să rămână mereu aşa cum au fost de-a lungul celor câteva luni de început. Este normal să se producă o reducere a ritmului intens, aşa că nu trebuie să laşi aceste încetiniri să te facă să crezi că relaţia se confruntă cu probleme serioase.

În cartea sa, „The Myths of Happiness: What Should Make You Happy, but Doesn't, What Shouldn't Make You Happy, but Does”, Sonja Lyubomirsky notează următoarele:

„Pasiunea intensă şi atracţia chimică evidentă de la începutul relaţiei de dragoste se diminuează ajungând neutre în câţiva ani, după ce aventura amoroasă se transformă într-o relaţie solidă sau într-o căsătorie. Aş spune chiar că aşteptările noastre legate de romantism ne-au făcut să înţelegem greşit funcţiile sale şi complexitatea evenimentelor ce au loc de-a lungul vieţii de cuplu, determinându-ne să ne simţim dezamăgiţi atunci când căsătoria nu satisface constant pasiunea după care tânjim”.

2. Fă-ţi timp să apreciezi ceea ce ai

Cercetările indică faptul că atunci când ne facem timp pentru a conştientiza sentimentul de recunoştinţă, putem preveni apariţia senzaţiei că totul ni se cuvine.

„Mai multe studii susţin acest lucru, inclusiv unul realizat în laboratorul nostru. În acest studiu s-a constatat că oamenii care apreciază în mod repetat evenimentele bune din viaţa lor, au mai puţine şanse de a se adapta la acest mod de viaţă şi de a nu mai aprecia astfel de evenimente.

Numeroase experimente, atât din laboratorul meu, cât şi al colegilor, au demonstrat că oamenii care sunt apreciativi devin mult mai sănătoşi şi mai fericiţi, decât restul oamenilor.

Un mod prin care putem învăţa cum să apreciem relaţiile este acela prin care ne imaginăm cum ar fi fără ele. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi făcut niciodată cunoştinţă cu perechea ta?”, a mai scris Sonja Lyubomirsky.

3. Adaugă puţină varietate

Este minunat să fii bun cu partenerul tău, dar găseşte mereu moduri noi prin care să exprimi aceste manifestări.

„Într-un studiu realizat de mine şi de studenţii mei, le-am cerut participanţilor să realizeze câteva gesturi prin care să îşi exprime bunătatea în diferite forme timp, săptămânal, timp de 10 săptămâni. Unora dintre ei li s-a cerut ca gesturile să nu fie mereu la fel, în timp ce altora li s-a spus să repete acelaşi gest. Rezultatele au arătat că cei mai fericiţi au fost cei care au făcut diferite gesturi pentru a-şi exprima bunătatea faţă de cei din jur”, scrie Lyubomirsky.

4. Observă mereu noutatea

Fă un efort şi ia în seamă lucrurile pe care până acum nu le-ai observat la partenerul tău.

„Unii cercetători propun ca introducerea noutăţii presupune o abordare directă, adică mobilizându-te în aşa fel încât să observi lucruri noi la partenerul tău. De exemplu, în decursul săptămânii viitoare străduieşte-te ca în fiecare zi să observi câte cave nou la partenerul tău. ”

5. Întreruperile pot fi de folos

A trebuit vreodată să fii separat de partener din cauza unei delegaţii sau a unui alt eveniment similar? Nu-i aşa că revederea v-a făcut să vă simţiţi mai bine decât în mod obişnuit?

„Întreruperile reuşesc să perturbe obişnuinţa şi să reseteze o senzaţie intensă de fericire, atunci când partenerii se revăd”, explică Lyubomirsky.

6. Emoţiile trăite împreună sunt mai puternice

Profesorul Art Aron susţine că pentru a înlătura plictiseala într-o căsătorie, cuplurile ar trebui să se angajeze în ceea ce noi numim „activităţi de extindere”, adică acele activităţi care sunt stimulatoare, care aduc noutatea în viaţa în doi.

Sursa: Barking Up The Wrong Tree

Legenda fericirii celorlalţi!

Una dintre legendele secrete ale oamenilor spune că "alţii sunt fericiţi, au tot ce le trebuie, nu simt niciodată disperarea, sentimentul eşecului, al pierderii sau al lipsei de iubire, sunt nişte alintaţi ai sorţii, iar noi dimpotrivă, am scrie romane întregi despre chinurile tainice ce ne-au bântuit vieţile". Poate că nu ne spunem legenda cu aceste cuvinte neapărat, poate sună pentru fiecare într-un fel personal, dar ideea rămâne aceeaşi: noi suntem centrul universului suferinţei, iar alţii sunt fericiţi.

Legenda aceasta ne închide mintea cumva, ne îndepărtează de adevăr, ne induce în eroare şi face să percepem nedreptatea, răul, emoţia negativă, în toate formele ei, iar pe noi să ne vedem şi să ne simţim singuri şi fără nici o putere. În realitate, legenda fericirii altora şi a nefericirii noastre este trăită tainic de toate fiinţele. Bogăţia şi viaţa luxoasă, sărăcia sau austeritatea, valoarea socială sau alte acareturi ce ne însoţesc existenţa nu izbutesc să ne acopere golul şi suferinţa în faţa unor evenimente de viaţă care par să ne spulbere. Bogat sau sărac, frumos sau urât, sfânt sau păcătos, oricum ar fi, orice ar face şi orice ar avea, omul este constrâns să experimenteze, să trăiască şi să se confrunte cu lumina, dar şi cu umbra din sine însuşi.

În perioada luminii din noi, trăim un soi de viaţă dulce; lucrurile la care ne gândim se întâmplă, ceea ce ne dorim apare, ceea ce vrem e uşor de obţinut. Învăţăm lin, trăim frumos, obstacolele par mărunte, problemele rezolvabile, avem putere asupra lumii şi a lucrurilor din jur, avem un sentiment de a controla şi, mai ales, un sentiment profund al puterii personale. Partea noastră luminoasă pare a fi vrăjită, miraculoasă sau măcar liniştită şi frumoasă. Ceea ce nu ştim, încă, este faptul că, în timp ce curgem o dată cu lumina din noi, micile conflicte, micile probleme, micile neajunsuri acumulează şi ele energie.

Supradimensionăm micile piedici, exagerăm micile conflicte, facem dintr-o biată problemă un capăt de ţară şi, chiar dacă efectele pe moment nu par să ne afecteze, reacţiile negative acumulează energie în subconştient. În mod normal şi firesc, nu ne acceptăm pe noi înşine ca fiinţe furioase, rele, agresive, nu ne place să ştim că urâm şi ne prefacem multă vreme că alţii simt asemenea emoţii distructive, dar nu am putea fi noi aceia. Pe vremea luminii noastre, proiectăm umbra asupra altora, aşa că alţii arată nefericiţi, răi şi urâţi, iar noi... suntem puternici şi mult mai capabili de fericire. Umbra ni se vede pe chipurile altora, umbra e undeva, în lume, dar noi n-avem a face cu ceva atât de monstruos, ne spunem tainic.

Pe vremea întunericului nostru, însă, când am acumulat suficient de multă energie negativă în subconştient, ne parvine în minte legenda fericirii celorlalţi şi a suferinţei noastre. Evenimente de viaţă teribile pot să ne arunce în propria umbră ca într-un Iad, ca într-o dureroasă şi abstractă stare de neputinţă şi de întuneric interior. Orice eveniment de viaţă ne-ar azvârli în umbră, suntem noi acolo, acele părţi din noi pe care nu le-am acceptat, căci le vedeam în lume pe vremea luminii. În faţa suferinţei (de exemplu, un divorţ, o pierdere majoră, o boală, un conflict sau o avalanşă de probleme) ar fi util să ştim că am intrat în propria noastră umbră şi că de acolo, din întuneric, nu putem găsi soluţii luminoase. A şti că umbra-i trecătoare, că şi suferinţa trece înseamnă a accepta existenţa însăşi şi, în cele din urmă, a culege înţelepciunea umbrei noastre, care ne arată că suntem cu toţii nefericiţi uneori şi fericiţi alteori, dar nu neapărat în acelaşi timp!

de Maria Timuc

sursa: jurnalul.ro

Cu cărţile pe faţă în relaţii

Se spune că a comunica înseamnă a pune în comun…Dar ce anume pun doi oameni în comun atunci când ajung împreună? Fiecare pune exact ceea ce are în acel moment sau mai bine zis ceea ce este.

Orice relaţie de cuplu autentică se bazează pe comunicare, pe a pune cărţile pe masă, fiecare cu ce are, nu ce şi-ar dori să aibă sau să fie. Aşa celălalt va putea să vadă şi să se lase văzut, să accepte şi să se simtă acceptat în acelaşi timp.

Însă în momentul în care unul nu e sincer, e ca şi cum ai pune pe masă un produs contrafăcut, lăsând eroarea să plutească în aer. Iar dacă şi celălalt partener face acelaşi lucru, cu atât mai dezastruos va fi pentru relaţie.

Trăim vremuri în care există atât de multă falsitate, încât peste tot oamenii vorbesc şi cer “autenticitate”. Ar trebui să fie de fapt un pleonasm, căci cum ai putea trăi altfel decât autentic?

La fel şi în relaţiile dintre oameni…cerem relaţii autentice şi sinceritate maximă de la partener, fără a ne întreba dacă noi suntem cu adevărat autentici, dacă există congruenţă între ceee ce gândim, spunem şi facem. Sinceritatea nu se cere, ea se impune de la sine atâta timp cât vrei să fii tratat la fel.

Şi deşi nimeni nu vrea să fie minţit, oamenii continuă să mintă. Însă cu fiecare minciună pe care i-o spui cuiva arăţi că la fel procedezi cu tine însuţi.

Congruenţa nu există dacă nu ne respectăm valorile şi nu dăm dovadă de loialitate faţă de noi înşine. Oamenii cer fidelitate altora pentru că în adâncul lor nu reuşesc să fie fideli viselor şi principiilor pe care le au.

Câte promisiuni faţă de tine ai făcut şi nu le-ai onorat? Atunci ce mai contează o promisiune nerespectată faţă de cineva atât timp cât tu nu îţi respecţi angajamentele faţă de tine însuţi?

Cât de onest eşti cu tine însuţi? Căci dacă nu eşti, ce mai contează o minciună în plus spusă partenerului sau partenerei?

Dar cum ai putea fi congruent dacă în tine există încă atâtea aspecte renegate?

Nicio relaţie nu poate fi numită relaţie dacă partenerii refuză să se “dezbrace” de măşti, roluri şi alte accesorii false cu care şi-au acoperit sufletele în speranţa că aşa vor fi iubiţi şi acceptaţi, măcar pentru câteva clipe.

De aceea, o relaţie nu poate exista la un nivel profund dacă nu este “cu cărţile pe faţă”. Iar dacă ai pus toate cărţile pe faţă şi celălalt nu acceptă ceea ce ai arătat, acordă-i libertatea să plece. Vei fi surprins(ă) cât de transformatoare poate fi sinceritatea.

Starea de bine bazată pe minciună, speranţe şi alte proiecţii legate de celălalt sau de relaţie nu este decât temporară şi nu este echivalentul fericirii. Nu te amăgi că totul era bine înainte, doar pentru că niciunul nu a fost sincer.

Aşadar, scoate la lumină tot din tine…şi pune pe masă. Nu-ţi dezbrăca doar trupul în faţa celui drag, dezbracă-ţi şi inima şi lasă-te privit(ă)! O floare nu se ascunde când este privită…

de Adela Haru

sursa: http://lifeinbalance.ro/blog/

Obsesia controlului

De cîţiva ani încoace observ că se insistă foarte mult pe tot felul de idei şi practici care te îndeamnă să-ţi iei viaţa în mîini, să obţii controlul a ceea ce vrei să devii, să înveţi să controlezi tot ce gîndeşti, tot ce simţi, să-ţi programezi zilele, lunile, anii, să-ţi alegi mereu ceea ce vrei să facă parte din viaţa ta, să-ţi construieşti relaţiile pe care le doreşti, în concluzie – să-ţi faci totul cu mîna ta. În aparenţă nimic mai frumos şi mai nobil decît abilitatea de a-ţi construi viaţa aşa cum îţi doreşti. În realitate nimic mai inutil decît să faci eforturi peste eforturi doar pentru a prelua controlul total asupra vieţii. Realitatea este că oricît am urmări să controlăm viaţa, ea rămîne în afara capacităţilor noastre de a prevedea. Este mult mai bine să privim viaţa ca pe un mister continuu şi să dobîndim mai degrabă abilitatea de a ne adapta cu uşurinţă la ceea ce ne este dat să trăim, decît să ne chinuim să obţinem controlul total. Ce farmec mai are o relaţie pe care „mi-am construit-o aşa cum mi-am dorit”, o relaţie în care am aplicat toate tehnicile manipulatorii într-un mod mai mult sau mai puţin voalat doar pentru a-l face pe celalalt să corespundă aşteptărilor mele şi să mă facă fericit? Este ca şi cum mi-aş trimite singur felicitări de ziua mea! O relaţie nu poate să-ţi aducă fericirea decît dacă celălalt te iubeşte şi te doreşte şi nu pentru că l-ai făcut cu abilitate să te dorească, ci pentru că aşa simte în străfundul inimii lui. Iubirea ne aduce fericirea cea mai intensă atunci cînd reuşeşte să ne facă să renunţăm la control. În starea de abandon în braţele celuilalt este cea mai savuroasă fericire pe care ţi-o poate aduce o relaţie. Vei iubi cu adevărat omul care te va face să renunţi la control, omul care te va face să simţi că nu ai nici un control real asupra vieţii tale şi cu atît mai mult asupra lui şi cu toate acestea nu îţi doreşti altceva decît să i te dăruieşti, să facă parte din viaţa ta. Aceasta este iubirea şi magia iubirii. Nu te va împlini cu adevărat o relaţie în care vrei să-l controlezi pe celălalt, o relaţie pe care „să ţi-o construieşti aşa cum îţi doreşti”. Aş căuta mai degrabă pe cineva care să mă înveţe cum să abandonez mania controlului, mai ales într-o relaţie, decît pe cineva care să mă înveţe cum să-l controlez pe celălalt.

Într-o horă cînd te simţi cu adevărat bine? – atunci cînd trebuie să-ţi controlezi în continuu mişcările, să-ţi numeri paşii sau atunci cînd te laşi purtat de ritmul natural al dansului şi simţi cum se înalţă în tine o putere şi o bucurie cum nici nu ţi-ai fi imaginat vreodată că ar putea să existe? În dans există o etapă în care înveţi paşii, îţi controlezi mişcările, îţi cunoşti trupul, te armonizezi cu celălalt sau cu ceilalţi, însă dacă nu apare şi etapa în care nu mai este nevoie de nici un control, acel dans nu te va bucura pe deplin, nu te va face să simţi cu adevărat că trăieşti. Măiestria unui dansator se vede abia după ce acesta începe să danseze LIBER, fără să mai numere paşii fără să se mai gîndească la mişcarea următoare, să-şi amintească mereu şi mereu coregrafia prestabilită. Un adevărat artist nu este cel care execută perfect o coregrafie, ci acela care o poate executa ca şi cum nu ar exista o coregrafie, acela care poate improviza în mod spontan, care dansează cu adevărat LIBER, după cum îi dictează sufletul şi nu după un desfăşurător memorat la care se gîndeşte în continuu.

Este bine să ne cunoaştem şi să visăm, să dobindim o putere de autocontrol semnificativă, să avem o viziune asupra a ceea ce vrem de la viaţă, dar totodată este bine să învăţăm să trăim liberi, spontan, să curgem deodată cu viaţa savurîndu-i fiecare picătură de fericire din tot ceea ce ne aduce.

de Cristian Turcanu

Despre alegeri şi semne

În decursul anilor, am avut deseori ocazia să observ anumite particularităţi ale naturii umane. Cum ar fi de exemplu, faptul că suntem înclinaţi să facem minimum de efort, dar ne aşteptăm la maximum de recompensă. În orice împrejurare, vom fi înclinaţi mai curând să aşteptăm să vedem ce fac şi ce spun ceilalţi - sau poate, chiar să-i lăsăm să acţioneze în locul nostru - ca să ne putem hotărî la o alegere. De fapt, alegere este impropriu spus, întrucât pentru a alege, trebuie măcar să cunoaştem toate variantele; dar de multe ori, suntem prea comozi sau temători (sau, şi una şi alta), pentru a ajunge măcar la cunoaştere. Ne mulţumim cu cunoaşteri parţiale, sau chiar cu închipuiri, şi aşteptăm să se ivească de undeva situaţia sau persoana salvatoare, care va îndrepta viaţa noastră spre cel mai bun curs cu putinţă.

Desigur, senzaţia că se impune o alegere este o consecinţă a faptului că suntem nefericiţi, că viaţa noastră a decurs din ce în ce mai mult spre cenuşiu, că ne-am ratat visele. Şi totuşi, natura umană este mai curând tentată să rămână o eternitate în această situaţie, nealegând decât în vis, din teama de responsabilitate, sau din teama de a nu pierde, totuşi, relativa stabilitate a nefericirii noastre.Şi atunci, rămânem aşa, aşteptând...să se hotărască altcineva să aleagă pentru noi - situaţia cea mai comodă!

Din păcate, însă, nu va alege nimeni, nici chiar Dumnezeu, dacă nu ne-am încredinţat Lui. El ne lasă toată libertatea...Şi atunci, avem doar două variante: fie ne acceptăm situaţia prezentă, cu tot ce implică ea, inclusiv sentimentul de ratare. Desigur că există şi lucruri bune în ea, din moment ce am acceptat-o odată! Dar, dacă o acceptăm, atunci să nu ne mai plângem, să nu mai suferim inutil. Să încercăm, măcar, să o trăim la modul optim!

Sau, varianta a doua - care nu este accesibilă foarte multora - de a schimba tot ceea ce ne face nefericiţi. Să avem curajul de a ne asuma un risc, curajul de a ne reface viaţa aşa cum am dorit-o, dar pe parcurs am pierdut cărarea. Desigur, vom avea de întâmpinat critici, respingere, ostracizări - dar, dacă suntem siguri că acela e drumul nostru, toate acestea nu vor valora prea mult pentru noi.

Desigur însă, aşa cum am spus, 99% dintre oameni vor alege prima variantă, fiind cea care implică cel mai puţin efort. Ca orice sistem fizic, natura umană are darul de a intra de la sine în starea de entropie...adică, de echilibru minim.

Ar mai exista totuşi o variantă "de rezervă". După cum am spus undeva, L-am putea lăsa pe Dumnezeu să aleagă pentru noi - dacă într-adevăr nu ştim care este calea cea bună, şi nu vrem să greşim. Pentru aceasta, e de-ajuns să ne rugăm din toată inima, în cuvintele noastre, să fim îndreptaţi pe drumul cel bun. Chiar dacă nu suntem credincioşi, chiar dacă nu suntem obişnuiţi să ne rugăm! Sau, dacă avem un sfânt protector, îi putem cere acestuia sfatul.

Cum vom primi răspunsul? Fie vom avea o stare specială, în care vom simţi clar ceea ce este mai bine pentru noi, fie - dacă inima noastră nu e obişnuită să primească astfel de răspunsuri - vom primi semne. Ce fel de semne? Diverse: fie o frază citită întâmplător dintr-o carte ne ve oferi un răspuns, fie un fragment de melodie, fie o întâlnire cu o persoană - cunoscută sau nu - care va spune ceva ce s-ar potrivi în situaţia respectivă, chiar dacă nu o cunoaşte. Semnele pot fi extrem de diverse, eu am dat doar câteva exemple, dar în mod sigur, dacă ne vor fi adresate, vor fi astfel încât le vom recunoaşte.

Sper că am putut fi de folos celor care ar avea nevoie! Şi eu am trecut prin astfel de situaţii, şi am simţit clar cum am fost sfătuită. Poate nu chiar de la început...dar, cu timpul, semnele şi stările se repetă, şi e mai greu să te înşeli.

Fie-vă viaţa uşoară!

de Florina R

sursa: http://iscrestnow.blogspot.ro/