Crucea, chipul în care Hristos îşi îmbrăţişează în Iubire creaţia

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”

Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Pentru cineva, crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi.

Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege: 

Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încât e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiţi de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să nu cedăm, orice ar fi! 

O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunţe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg. 

Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului "lasă, că merge şi aşa!". La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri. 

Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog şi dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Crucea ne învaţă că din orice cădere există şi ridicare, totul depinde de noi! 

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Banii aduc frumusețea?

Toată lumea ştie că din cele mai vechi timpuri frumuseţea era asociată cu femeia. Era o specialitate feminină şi încă este. De aceea, priceperea de a măslui fizicul era o preocupare feminină. Bărbaţilor li se cereau alte calităţi. Ei bine, lucrurile s-au schimbat şi nu s-au schimbat. Femeile încă trebuie să fie frumoase, ba chiar această prescripţie a căpătat forme sălbatice. Dar vechea zicală: bărbatul să fie puţin mai frumos ca dracul, deşi rămâne în picioare, mai are şi varianta bărbat frumos. 

Din ce în ce mai mult în mass media se fac referiri la fizicul bărbaţilor şi din ce în ce mai mult bărbaţii se ocupă de fizicul lor şi de felul în care arată. Aflăm că fotbaliştii mor după haine scumpe, că pot concura femeile la investiţiile financiare în imagine. Există chiar şi la noi cabinete de beauty pentru ei: depilări, cosmeticale. Aromele şi parfumurile nu mai sunt rezervate doar femeilor.

Dacă luăm în consideraţie cele două atribute – frumos şi bogat - deci frumuseţe şi bani, nu putem obţine decât patru situaţii: frumos-bogat, frumos-sărac, urât-bogat, urât-sărac. Şi, dacă eliminăm extremele – mare nenorocire, indiferent de sex - nu ne rămân decât două în care frumuseţea şi bogăţia concurează pe piaţa alegerilor. Ce alegem? Ce preferinţe avem? Ce decizie iei când ai de ales? Sau, către cine-ţi îndrepţi alegerea când banul se asociază urătului?

Pusă astfel problema, veţi vedea că alegerea aceasta este foarte dificilă. Mai întâi, pentru că dacă bogăţia, banii, sunt ceva precis – în fond, poate fi redusă la o cifră, frumuseţea este discutabilă. Ca şi urâţenia. Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa definirii inacceptabilul. Oricine poate face acest exerciţiu, dacă nu porneşte de la cum să fie, ci de la cum să nu fie. Adică, cum ne stabilim minimele exigenţe, de la care negocierile interioare încep să lucreze. Este ca atunci când auzim pe cineva spunând “nu m-am făcut doctor, pentru că nu pot să văd sânge”. Aici intrăm în lumea lui “în niciun caz”. Aşa stând lucrurile şi cum fiecare are în cap o reprezentare personală a urătului, o lume a preferinţelor, atunci când vorbim despre fizic, inacceptabilul nu este dificil de definit: bărbaţii trebuie să nu aibă defecte fizice, handicapuri. Aceştia sunt excluşi din câmpul alegerilor. Poate că accepţi un bărbat cu picioare scurte, dar trebuie să le aibă. Putem spune că unele defecte pot fi trecute cu vederea, altele nu, chiar dacă vederile sunt diferite.

Se mai adaugă şi timpul. Dacă-ţi propui o legătură scurtă şi avantajoasă, poţi strânge din dinţi şi face rabat la urâţenie. Poţi răbda. Dar şi frumosul este perisabil şi nu te ţine-o viaţă. 

Un cântec popular nu mai pare, în această perspectivă, valabil astăzi. În cântec se vorbeşte despre vânzarea bărbatului frumos, despre intenţia unei neveste de a-şi vinde bărbatul frumos la târg: “Într-o zi de dimineaţă/ Mă dusei cu-al meu în piaţă/ E bărbatul frumuşel/ Cât dai lele pe el?” Suma oferită e bunicică, dar pe nevastă o apucă îndoielile. Aşa că nu-l mai vinde pentru că “Banul trece, e lucru drăcos /Eu rămân cu-al meu frumos”.

Cea mai mare dificultate în alegerea cu pricina este presiunea socială a prezentului. Din totdeauna frumuseţea şi banii au contat. Dar astăzi, ele contează mai mult ca niciodată. Peste tot mesajul este mai mult sau mai puţin agresiv. Reclama “cine-ţi rezistă la o asemenea maşină”, o spune clar. Se subînţelege că frumuseţea nu este importantă la bărbaţi. Sau că ea este facultativă. Să fii frumos, să ai bani, sunt mesajele prezentului. Pe vremuri, fetele alegeau “băieţi de viitor” – care vor face bani, astăzi ele aleg “băieţi de prezent” – care au bani -. Nimeni nu aşteaptă.

Invazia bărbaţilor în zona chirurgiei estetice şi a industriei frumuseţii ne arată că şi ei au înţeles că banii nu ajung, că există bărbaţi cu bani – finanţele sunt mai ales masculine – şi că şansele de reușită cresc dacă la bani se adaugă frumuseţea. Şi, mai este ceva. Femeile, şi ele, aleargă după bani. Şi unele chiar şi au... 

Şi atunci dacă ele au bani, de ce să nu aleagă un bărbat cu bani şi frumos. Mai ales, că nimeni nu te obligă să stai cu ele toată viaţa. Adică “ban la ban trage” se schimbă în “ban la ban şi frumuseţe trage”. 

În sfârşit, avantajele de a alege un bărbat urât şi bogat nu trebuie uitate. Ele sunt mai mari decât cele ale alegerii unui frumos bogat: invidia surorilor de sex este mai mică, te poţi obişnui şi la o adică-l poţi părăsi mai uşor când un alt ofertant bifează ambele calităţi. Dublă meritocraţie – naturală, deci frumuseţea şi cea socială, banii – tentează şi este comfortabilă dacă nu te bântuie mitul duratei. Bărbatul urât şi bogat ştie că banii contează, cel frumos şi bogat, poate fi traversat de confuzii.

La toate acestea se adaugă un ingredient care descurajează şi complică alegerea, deşi astăzi nu se mai stă mult pe gânduri: interiorul, sufletul, caracterul, firea sau cum vreţi să-i spuneţi. Dar cine mai are timp de aşa ceva? Imaginea contează şi ce zic alţii despre tine. Şi chiar dacă ai putea stârni compasiune – doar stai cu urâtul! - fruntea sus: ai bani!

de Aurora Liiceanu

sursa: http://www.revistatango.ro/body-soul/psihologie/

5 tipuri de oameni de care trebuie să te ferești

Iubesc oamenii. De toate felurile. Şi cred că toţi suntem frumoşi. Indiferent de defectele pe care le avem, de comportamentele uneori neadecvate, de felul în care acţionăm sau în care reacţionăm. În fiecare dintre noi există un strop de bunătate, o undă de lumină, o flacără ce pâlpâie uşor sau un foc ce arde intens.

Iubesc oamenii. Pe cei trişti, pe cei fericiţi, pe cei pozitivi, pe cei negativişti, pe cei ce plâng, pe cei ce zâmbesc, pe cei ce râd din toată inima. Pe cei care suferă şi pe cei plini de speranţă. Cred că suntem cu toţii fiinţe minunate. Şi în spatele fiecărei vorbe, fiecărui comportament, fiecărei acţiuni sau fiecărei atitudini există ceva bine întemeiat. Ceva-ul acela pe care încerc să-l înţeleg şi să nu-l judec. Pe care încerc să îl accept.

Ştiu totuşi că, oricât de mult aş înţelege, oricât de mult aş accepta, oricât de mult aş iubi, vor exista mereu oameni a căror prezenţă nu-mi va fi benefică. Oameni care, deşi înţeleşi, nu mă vor putea înţelege, oameni care, deşi acceptaţi nu mă vor putea accepta, oameni care, deşi susţinuţi nu mă vor putea susţine, oameni care, deşi iubiţi, nu mă vor putea iubi. Oameni care mă vor critica, mă vor judeca, mă vor respinge. Oameni care, orice s-ar întâmpla, nu mă vor putea ajuta în creşterea mea.

Dar am învăţat să trăiesc cu asta. În anii mei de viaţă pe acest pământ am înţeles că este în regulă să-i iubesc pe ceilalţi, că este normal să-mi doresc să ajut, dar că este de asemenea important să nu mă pun mai prejos de nimeni şi că ar fi inutil să îmi consum energia încercând să-i ascult pe cei care nu vor să fie ascultaţi, să-i învăţ pe cei ce nu vor să fie învăţaţi, să-i schimb pe cei care nu vor să fie schimbaţi sau să-i salvez pe cei ce nu vor să fie salvaţi.

Nu cred că viaţa este o junglă, că oamenii sunt răi şi nici că fiecare este pentru el. Cred că ne-am născut pe acest pământ pentru a trăi unii cu alţii, pentru a ne ajuta unii pe alţii, pentru a ne bucura unii de alţii. Pentru a interacţiona, pentru a crea legături, pentru a consolida relaţii, pentru a nu ne simţi singuri într-o lume în care sunt atâţia ca noi. Cred însă că, indiferent de cât de mult i-am iubi pe ceilalţi, este dreptul nostru de a alege oamenii cu care vrem să ne petrecem timpul, oamenii alături de care ne dorim să ne dezvoltăm, să creştem, să evoluăm. Oamenii alături de care vrem să trecem frumos prin viaţă.

Oricât de dureros ar fi, la un moment dat trebuie să ne desprindem de cei a căror prezenţă nu ne face bine. Pentru că este mai benefic un discomfort temporar decât unul permanent. Este mai utilă o suferinţă limitată decât o durere permanentă. Chiar dacă la prima vedere nu pare a fi aşa.

De-a lungul existenţei mele am înţeles că există mai multe tipuri de oameni. Există oameni pe care se merită să-i ţii în preajmă dar şi oameni pe care îi poţi iubi şi atât, alături de care nu poţi trăi o viaţă aşa cum meriţi. Sunt oameni care îţi consumă energia, care te menţin într-un cerc de negativism şi care îţi încetinesc evoluţia. Aceştia sunt:

1. Dramaticii

Sunt acele persoane care exagerează tot. Cei cărora le place să facă din orice lucru un spectacol şi care tind să devină uşor agresivi pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Când interacţionezi cu astfel de persoane tinzi să devii pasiv şi să baţi în retragere sau te simţi provocat să răspunzi la rândul tău cu agresivitate. Încearcă să te exprimi dintr-un loc al păcii şi al calmului, să-ţi spui punctul de vedere fără să le permiţi să te frustreze. Nu vei putea evita niciun tip de oameni, nici nu este indicat, însă ai posibilitatea de a alege să ţii aproape doar acele persoane care nu-ţi consumă energia implicându-te în conflicte repetitive, fără sens sau fără rezolvare.

2. Nemulţumiţii

Sunt acei oameni cărora nu le vei putea sparge zidurile, orice ai face. Întotdeauna vor avea ceva de spus, vor găsi lucruri pe care să le critice, de care să se plângă, de care să se agaţe. Nu ai prea multe şanse să le câştigi aprobarea, aşa că de cele mai multe ori încercările tale vor fi fără sens. Nu te consuma cu asta, întotdeauna vor exista persoane care te vor discredita, care nu te vor plăcea, care nu te vor accepta, iar asta nu are neapărat legătură cu cine eşti, cu ceea ce eşti sau cu ce faci ci cu felul în care ei sunt construiţi.

3. Neîncrezătorii

Nu le mai da credit celor care nu cred în visurile tale! Ei sunt cei care, dacă li se permite, reuşesc să-ţi stingă flacăra interioară de la primul suflu şi să-ţi altereze imaginea de sine. Dacă le dai voie să-ţi spună că eşti mai puţin decât eşti cu adevărat, nu vei reuşi niciodată să ajungi în vârf, acolo unde îţi este locul. Nu permite ca viziunea lor să devină povestea ta! Ceea ce poţi face nu este presupunerea a ceea ce cred ei că e posibil pentru tine ci este urmarea a ceea ce crezi tu că poţi face pentru tine. Priveşte dincolo de limitările lor pentru că, atunci când îţi dai voie să fii ceea ce eşti cu adevărat, viaţa devine o călătorie fantastică.

4. Manipulatorii

Sunt oamenii aceia care îşi canalizează energia în scopul de a te intimida pentru a câştiga ceva de pe urma ta. Aceştia pun întotdeauna propriile sentimente şi nevoi mai presus de orice şi fug cu prima ocazie în care ai nevoie de ei. Uneori sunt capabili de a spune sau de a face orice, doar pentru că lucrurile să iasă întotdeauna aşa cum vor. Nu te lăsa impresionat de cuvinte sau de lacrimi şi nu te simţi niciodată vinovat fără să fii cu adevărat.

5. Insensibilii

Poate că cel mai onorabil lucru pe care îl poţi face nu este neapărat acela de a nu greşi, ci actul de a recunoaşte când o faci, de a-ţi cere iertare şi de a încerca să îndrepţi lucrurile. Greşelile sunt parte din creştere. Dacă o persoană refuză să te susţină pentru greşelile pe care le-ai făcut în trecut, atunci nu merită atenţia ta. A te menţine în trecut este un lucru care te împiedică să creezi un prezent frumos. Dacă cineva te judecă continuu pentru ceea ce ai făcut cândva, dacă refuză să te ierte şi-ţi reaminteşte constant de lucrurile greşite din urmă, atunci poate că prezentul tău va fi mai bun fără acea persoană.

Atunci când oamenii îţi discreditează visurile, când îţi prezic un viitor departe de cum ţi-ai imaginat tu că o să fie, când te critică, când nu te înţeleg şi nu te apreciază pentru ceea ce eşti, aminteşte-ţi întotdeauna că de fapt ei îşi spun propria poveste şi îşi exprimă propria suferinţă. Iubeşte-i în continuare, dar nu-i ţine în preajma pe cei care nu te pot ajuta să creşti.

Dacă mai sunt şi alte tipuri de oameni de care crezi că ar trebui să te fereşti, spune-ne câteva cuvinte despre asta într-un comentariu, sub articol.

de Andreea
sursa: AICI

Puteți fi sexi și frumoase și pentru noi, cei de acasă? Ia încercați…

Să presupunem că cei doi şi-au dat Like sau chiar le-a zis preotul “Să vă dea Dumnezeu Like”. Deci sunt oarecum pe-o potrivă, ţin unul la altul şi vor să rămână împreună cel puţin până la divorţ, Ghencea Civil sau “du-te dracu’, boule!”, că doar ştiţi că la început de relaţie se alintă cu nume de animale mici, iar la sfârşit cu nume de animale mari. 

La început erau scoşi din cutie, unul pentru alta, cu largul concurs al ambelor familii, care-şi stucheau în sân şi-şi făceau cruci agabaritice, plus “hai, dea Domnul să iasă odată!”, zis cu voce tare şi cu mireasma de tămâie discretă. 

Ulterior au ajuns în zona casnică. Şi uite-aşa am ajuns la ea, miezu’, responsabilă cu bunul mers emoţional, că profesional şi financiar e doar declarativ. Da, ştiu, o să săriţi excepţiile pişcate de centrul de greutate, că la voi e invers, corect, dar sunteţi excepţii şi nu se pune, când vorbim de majoritate. 

Ne doriţi fideli faţă de voi. Dar cine ne “ajută” să ne uităm peste gard? Tot voi. Da, da, voi, 100%. Ne împingeţi de la spate chiar, apoi vă miraţi de rezultate şi vă întâlniţi în crâşme, cu unicul subiect “bărbaţii este nişte porci şi nu ne merită”. Cum o faceţi? Foarte simplu. Niţică istorie casnică, de cuplu: ea se trezeşte, el o vede, o scanează printre gene, constată că da, e a lui, offf... Ea se sperie şi fuge la baie. Intră cine intră, dar iese Ileana Cosânzeana. Se îmbracă şi pleacă la job. Seara vine, se demachiază rapid, ia ceva comod şi sexi ca o cărămidă pe ea, iar el compară imaginea de seară cu cea de dimineaţă şi-şi zice că da, tot ea e. 

Dar de ce el, care o strânge în braţe, o dragălește, o alintă, are grijă când e bolnavă, vine cu micul dejun la pat în weekend şi nu numai, îi mai spală şi maşina şi-i mai face şi câte-o nefăcută, ca un shopping memorabil la Milano sau un trandafir pe pernă, totuşi are parte de Scary Movie cu fustă 5.0, versiunea crushed, pe când toţi ăia din trafic şi de la job au parte de Ileana Cosânzeana, îngrijită, scoasă din cutie, sexi şi feminină maxim, pe tocuri cum tu n-o vezi, şi, în plus, ai naibii beneficiază de toate astea gratis? 

Răspunsul e simplu: home sweet home e confundat cu un depou cu sursă de regenerare gratis şi fără obligaţii. Dar ia să apară norii despărţirii sau divorţului, odată să vezi cum Ileana Cosânzeana e numai pentru tine, no matter what happens outside. Păi şi e nevoie să rabzi cu lunile/anii, să ţi se facă lehamite şi să-i arăţi pisica, altfel nu se poate? Nu-i e mai uşor ei să-şi înceapă şi să-şi termine ziua gândindu-se că, după copii, propria ei persoană, părinţi şi colecţia de Loubies viaţa ei se împarte între el şi restul, care nu contează? Ok, şi nea Vasile trabă să fie ras, sport, atent cu burta, să nu ia proporţii, cu musculatura tonifiată, cât se poate şi alte alea, dar nu aştepta, femeie, să faci un pas, numai dacă-l face el. 

Vrei Clooney sau Brad Pitt? Păi fii şi tu Claire Forlani sau Ashley Judd...

de Sorin Lucian Ichim

sursa: http://www.121.ro/lifestyle/

Cum regretele se pot transforma în gânduri pozitive

Cu toții avem regrete. Sentimente de frustrare. De ce-uri. Întrebări și gânduri care ne tulbură sufletul și ne provoacă tot felul de stări de neliniște. Cu toții am trecut prin așa ceva și posibil să mai trecem. Uneori regretul este acel sentiment negativ care ne urmărește în prezent și acționează ca și un parazit asupra minții noastre. Ne determină să ne pierdem încrederea, curajul, să nu mai știm în ce să credem sau cum să rezolvăm anumite situații prin care trecem. Un regret poate fi însoțit de o teamă reală că orice ai face va fi greșit și că este mai bine să nu răspunzi provocărilor vieții. Însă în spatele regretelor se pot ascunde posibilități, șanse reale, semne, chiar și oportunități de viață. Uneori ne este prea teamă ca să citim dincolo de ceea ce înseamnă un regret, să înțelegem că există șansa de a acționa greșit, de a nu vedea la timp soluția corectă. Totuși asta nu înseamnă că va trebui să ne trăim viața cu frică sau să stăm pe tușă din cauza faptului că nu ne mai simțim capabili să facem față unui nou eșec. Cu toții avem regrete și trăim cu propriile noastre greșeli. Uneori învățăm din mișcările neinspirate pe care le facem din grabă, impulsivitate sau chiar lipsă de experiență, alteori nu. Uneori știm cum să reacționăm în fața unei situații dificile, cunoaștem soluția corectă la dilema cu care ne confruntăm, însă sunt și clipe în care pur și simplu acționezi fără să mai stai să analizezi la rece problema. Și desigur, decizia ta poate duce la regret. Însă poate duce și la împlinirea unui vis. La realizarea unui obiectiv. La schimbarea ta ca persoană. De ce să te temi de propriile regrete și decizii greșite în loc să faci o transformare în bine a vieții tale? De ce să renunți la vise și la oportunitățile care vor veni odată cu acestea? De ce să renunți la împlinire și fericire doar ca să trăiești în trecut? Gândește-te la ele ca la niște beneficii, fiindcă din fiecare putem extrage un adevăr și o soluție potrivită oricărei circumstanțe.

Așadar, data viitoare când te vei simți obosit și tulburat de tot ce ți se întâmplă, când lucrurile nu ies așa cum îți dorești, când planurile se transformă în simple gânduri, amintește-ți să ai întotdeauna în vedere succesul și zecile de oportunități care îți vor ieși în cale. Pentru că lucrurile bune se întâmplă doar oamenilor curajoși, puternici, frumoși sufletește, oamenilor care nu se tem să-ți suflece mânecile și să se apuce de treabă, oamenilor care știu că fără ploaie nu s-ar putea bucura de priveliștea unui curcubeu. 

Fă din regretele tale propriul curcubeu de culoare, optimism și credință și nu renunța niciodată la un lucru atâta timp cât ți-l dorești, atâta timp cât îl crezi potrivit pentru tine.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com

Mulţumesc pentru că-mi citiţi blogul, pentru că vă place şi pentru că-mi permiteţi să ajung în gândurile voastre!

Ne-am obişnuit să ne plângem frecvent, să observăm cât de grasă e capra vecinului şi ce slabă e a noastră, cât de amărâţi şi ghinionişti suntem noi pentru că nu avem nimic. Oare? Aşa să fie, chiar atât de săraci suntem încât să devenim depresivi pentru că ne lipseşte x sau y lucru?

Am devenit atât de superficiali încât am orbit, şi-am surzit, şi-am muţit. Singurul lucru care ne interesează pe toţi şi după care alergăm toată viaţă este fericirea. Trăim o cursă nebună în căutarea fericirii. Încercăm să o găsim în lucruri mai mici sau mai mari, dar niciodată acolo unde trebuie.

Am uitat să ne bucurăm. Am “evoluat”! Acum căutăm să cumpărăm fericirea cu sume care să conţină cât mai multe zerouri. O căutăm în maşini, case, bijuterii, vacanţe, sex, alcool şi droguri. Descoperim stupefiaţi că indiferent de suma oferită, achiziţionăm un produs care ne îndepărtează şi mai mult de scopul nostru.

Oameni buni, fericirea nu are preţ, o primiţi gratis!

Când te-ai bucurat ultima oară de ceea ce ai? Când ai mulţumit pentru ce ai primit fără să te coste nimic?

V-am pus pe gânduri, nu? Ştiu, acum contabilizaţi, eronat, lucrurile deţinute şi oftaţi trăgând linie. Nu aveţi nimic, nu-i aşa?

Parcă vă aud…

- maşina mea e veche, o urăsc;

- am rate la bănci pentru a-mi achita casa;

- nu am mai făcut shopping de câteva luni;

- nu îmi permit să merg în vacanţă;

- aş vrea să..(completaţi voi)

Nu aveţi motive de fericire, nu-i aşa?

Dar faptul că vedeţi toate minunile din jurul vostru? Vă bucuraţi de culori, de mişcare, de expresiile de pe chipul oamenilor dragi? De răsărit sau apus? Auziţi zgomotele din jurul vostru? Vă bucuraţi de muzică? De vocea persoanei iubite? Auziţi cum sună “te iubesc”, “îmi lipseşti”…vă bucuraţi de surâsul fiinţei dragi, oricine ar fi ea? Mirosiţi florile? Mirosiţi trupul persoanei iubite? Al mâncării preferate? Al parfumului preferat?

Sunteţi sănătoşi?

Fii sincer şi spune-mi cât de banale şi depăşite ţi se par întrebările mele? Cât de lipsite de importanţă sunt toate cele enumerate de mine? Fii sincer!

Ştiu că trăim într-o lume în care altele sunt valorile. Dacă nu ai, nu exişti! Dacă nu eşti superficial nu eşti important, nu eşti interesant! Şi atunci dacă totul e atât de cool, de ce suntem aşa de nefericiţi?

Vrei să ştii de ce ţi se par banale întrebările mele? Pentru că ţi se pare că a vedea, a auzi, a mirosi e ceva normal, ceva banal. Unele răspunsuri m-au şocat…nu tu le-ai cerut, le-ai primit pur şi simplu.

Ai încercat să trăieşti fără ele? Ai fi surprins să descoperi cât de esenţiale sunt. Când te-ai bucurat ultima oară că poţi vedea ceva atât de frumos încât să te emoţioneze până la lacrimi? Ai apreciat vreodată? Ai mulţumit vreodată?

Te rog să faci un exerciţiu. Trăieşti o zi din viaţa ta altfel, legat la ochi sau la gură, sau cu dopuri în urechi. Spune-mi, cum a fost?

Am uitat să ne bucurăm de ceea ce avem. Ne dorim întotdeauna mai mult, sau altceva. Pentru că în lipsa materialului, ne simţim săraci.

Mai uită-te o dată la tine şi vezi cât de bogat eşti? Mulţumeşte pentru ce ai!

“Mulţumesc” ar trebui să fie cel mai uzitat cuvânt din vocabularul nostru.

Mulţumesc pentru ziua de azi. 

Mulţumesc pentru sănătate.

Mulţumesc pentru tot ceea ce am.

Mulţumesc pentru provocări, mă vor face mai puternic.

Mulţumesc pentru că exist.

Personal, vă mulţumesc pentru că-mi citiţi blogul (în număr destul de mare), pentru că vă place şi pentru că-mi permiteţi să ajung în gândurile voastre!

Tu pentru ce mulţumeşti?

de Loredana 

http://psihologinconcediu.ro/

Cât de mult ne iubește Maica Domnului!

Iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei. Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă. Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, p. 173-174)
http://www.doxologia.ro/

Interpretări ale faptelor vieții

Atunci când în viața unui om se petrec lucruri dureroase, neînțelese sau părute nedrepte, el are mai multe posibilități de interpretare. Desigur, ne referim aici la cei credincioși, indiferent de forma pe care o adoptă credința lor. Întrucât ceilalți - ateii, agnosticii și nehotărâții - nu văd decât o singură interpretare: cea ”literală”, după cum se spune; sau, faptele în înlănțuirea lor, și rodul vizibil al acestora. Orice sensuri colaterale le scapă, ca și orice alte interpretări posibile, în sensul ”scopului ascuns” al evenimentelor.

Deci, să luăm un credincios care, dintr-o dată, intră într-un fel de ”vârtej al nefericirilor”, sau într-o ”groapă de potențial” a vieții lui - și asta, indiferent de eforturile lui, de iubirea lui, și de faptele lui bune. Sau, se pare că, tocmai acestea îi atrag și mai multă nefericire...

Explicația clasică pe care acest credincios o poate găsi - dincolo, desigur, de banala: ”plată pentru păcatele lui” - este aceea a unor încercări trimise de Sus, în sensul îmbunătățirii sale, sau a înduhovnicirii. Este o explicație minunată, care poate aduce liniște unui spirit tare, sigur de credința sa, și care nu are alt țel în viață decât desăvârșirea. 

Hmmm... oare, câți ne-am recunoscut în această definiție ? Ca să fim cu totul sinceri, cred că nici măcar 1%... :) Desigur, există lungi perioade în viețile noastre când poate simțim astfel... sau cel puțin, la începutul drumului spiritual, când suntem hotărâți să mutăm până și munții din loc! Dar pe urmă, când mai creștem, când ne realizăm cu adevărat îndatoririle, și ecourile faptelor noastre în viețile celorlalți, ne dăm seama că acest țel - desăvârșirea personală cu orice preț- poate aduce multă durere și neînțelegere celor dragi și nepregătiți. Și atunci, ne vom găsi în fața unei alegeri...

Și, desigur, mai contează și felul drumului pe care ni l-am ales! Dacă am ales drumul pustniciei, sau al slujirii directe - într-o instituție bisericească, de exemplu - atunci acest fel de a interpreta vicisitudinile vieții poate dura întreaga viață. Pentru că ne simțim susținuți de Sus, sau de către comunitate, și îndatoririle noastre față de Divinitate ni se reamintesc în fiecare clipă. Și desigur, oricât de mari ar fi încercările, nu avem totuși alte griji lumești ! Masa, casa ne sunt asigurate, și la fel și celor din apropiere. În acest fel, avem toate condițiile pentru a ne gândi numai la Dumnezeu, și la desăvârșire. Chiar dacă suntem pustnici, oricum nu avem decât grija rugăciunii zilnice, nu și pe cea a zilei de mâine. Știm că Dumnezeu, dacă va voi, ne va hrăni! Nu trebuie să ne mai gândim la impozite, și alte datorii la stat, sau cum să le asigurăm ziua de mâine celor dragi. Numai Dumnezeu, și desăvârșirea! 

Aceste afirmații nu se vor peiorative, sau defăimătoare, ci dimpotrivă. Vreau doar să spun că totul depinde de felul drumului ales, și că nu se pot cere aceleași lucruri unui om din lume, și unui pustnic. Nici măcar să privească la fel încercările vieții! 

Deci, începusem prin interpretarea nefericirilor și pierderilor unei vieți drept încercări. Oricum, în cele din urmă, gândul că sunt doar încercări, și vor trece odată, le face mai ușor suportabile, chiar și oamenilor din lume. Și totuși, de multe ori, ele nu trec prea repede, sau prea ușor... Uneori, ele ne aduc până la limită, sau chiar dincolo de ea! Și atunci, începem să ne gândim dacă acea afirmație: ”știe Dumnezeu cât putem duce”; e chiar adevărată... Sau, dacă.... aceste încercări sunt doar încercări, sau, pot fi și altceva! Poate că sunt și un fel de... atenționări, sau ”bătăi cu linia peste degete”, pentru ceea ce am greșit, sau nu am ascultat, cândva. 

E foarte posibil și acest mod de interpretare! Pentru că toți greșim, toți nu ascultăm, cel puțin o dată în viață. Și, uneori nici nu ne căim... din diferite motive! Poate pentru că, nu vedem acel lucru drept o greșeală; sau, ni se pare o greșeală prea mică pentru o pedeapsă atât de mare... Poate pentru că, deși știm că am greșit, simțim că, pur și simplu, nu puteam face altfel.... E, deci, o neputință, și nu merită o pedeapsă atât de îngrozitoare... după părerea noastră! Sau poate pentru că, ne gândim că am fost, cumva, îndemnați, atrași să greșim, și apoi, tot noi - cei învinuiți. 

Desigur, atunci când vrem să ne justificăm, găsim întotodeauna motive - mai ales dacă nu suntem chiar ignoranți. Se spune că un copil inteligent este cel mai rebel aluat! Și în fața Divinității, suntem cu toții copii. 

Dar, să zicem că am acceptat ideea că suntem pedepsiți pentru o greșeală - și totuși, nici această interpretare nu ne aduce liniștea. Pentru că, pur și simplu, nu știm cât va dura pedeapsa, și care va fi statutul nostru după aceea. Sau - caz și mai grav - nici măcar nu ne mai pasă ce va fi după aceea! Pentru că pedeapsa ni se pare prea aspră pentru bunele noastre intenții, și începem să ne îndoim de iubirea Divinității, și chiar de înțelepciunea Lui. Începem să ne îndoim de tot ceea ce mai înainte am considerat drept sigur; chiar și de drumul nostru... 

Desigur, nu există o desfășurare prestabilită a lucrurilor, și aceeași pentru toată lumea! Urmarea acestei situații poate fi - fie o cădere definitivă, fie, doar o ”restructurare”, o reconsiderare a drumului pe alte baze.

Ultimul caz este, desigur, cel mai fericit, dar ca să ajungem acolo, tot e nevoie de puțin ajutor de Sus... din partea unor spirite iubitoare! E vorba de spirite concrete, Persoane care au trăit în trup, și în care simțim că putem avea încredere. 

Și acest ajutor îl vom primi, de regulă, dacă îl vom cere în rugăciune, cu toată sinceritatea și smerenia - atâta câtă o avem.

Și, aceste minunate spirite iubitoare ne vor oferi și o altă variantă a înțelegerii! Putem să ne gândim, de pildă, că da, am greșit, și am fost alungați din Paradis, precum Adam și Eva în vechime. De atunci încolo, am fost nevoiți să ne câștigăm pâinea ”în sudoarea frunții” - pentru că asta am căutat: coborârea în materie. Am trecut prin greutăți de neimaginat pentru a ne ispăși pedeapsa - urmare a părăsirii drumului ceresc. Dar totuși, pentru că aveam în noi scânteia divină, pentru că aveam iubirea, iar căderea noastră nu a fost din motive total egoiste (după cum și Eva, nu a păstrat mărul doar pentru ea, ci a vrut să împartă ceea ce credea ea mai bun cu omul iubit), atunci chiar și în adâncurile materiei, nu am fost cu totul părăsiți! Am fost ajutați, cu încetul, să ne tăiem un drum prin tina uscată, să o desțelenim și să ne creem un ogor al nostru. Am fost ajutați să avem chiar și o mică recoltă.... și cu timpul, tot mai mare! 

Desigur, nici așa nu am fost scutiți de greutăți: ba ploaia nu venea la vreme, ba nu aveam semințe pentru la anul, ba veneau prădătorii și ne furau munca... și atunci, tot cârteam, și ne vedeam prea tare bătuți de soartă! Însă pe ansamblu, am fost ajutați să ieșim la liman. Așa, în materia pe care am ales-o ! 

Acum, nu mai putem spera - și nici nu ne dorim - să mai urmăm drumul ceresc de mai înainte. Nici să îi mai învățăm pe alții despre el! Însă, putem urma un drum prin țărână, care să ne ducă tot acolo. Mai lung, mai greu, dar totuși, conținând și el un dram de praf de stele. Căci orice are iubirea și sacrificiul la bază, poate ajunge până la stele !

Și poate, cu timpul, vor veni chiar și alte interpretări, mai avansate... Poate, după cum spunea cineva, căderea noastră a fost, cumva, ”prevăzută”, pentru ca noi să căpătăm și experiența deplină a materiei. Să vedem cum este să fim ”propriii noștri stăpâni”, și câte responsabilități și greutăți implică asta....

Da, poate că, nici un alt drum nu ar fi fost mai potrivit pentru noi, cei ce iubim libertatea! Dacă am fi fost încurajați să intrăm iarăși ”sub aripa ocrotitoare” a cuiva din materie, după ce abia alunecasem de sub o altă aripă, de mai sus, atunci, nu am fi înțeles nicicând ce înseamnă libertatea. Am fi fost doar suflete de sclavi ce își iubesc sclavia ce le asigură pâinea zilnică. 

Iată, deci, după cum spune Sartre, că ”oamenii nu sunt influențați atât de mult de lucruri, ci de modul în care le percep.” Și abia așteptăm să creștem ceva mai mult, ca să ajungem la interpretările ce ne vor aduce cea mai mare libertate, și înlăturarea suferinței nenecesare. 

de Florina R

sursa: http://univcrestact.blogspot.ro

Nu te lăsa contaminat de oamenii toxici

Poate vă întrebaţi la ce anume mă refer. Cum pot fi oamenii toxici. De când se poate spune despre un om că-i toxic? Cum îl recunoaştem? Cum ne poate schimba viaţa interacţiunea cu un astfel de om?

Oamenii toxici sunt mereu (sau în cea mai mare parte a timpului) nervoşi, negativişti, pesimişti, egoişti, invidioşi, posaci, supăraţi pe ei, pe tine, şi pe viaţă în general. Pentru ei nimic nu este posibil, nimic nu este bun, nimic nu străluceşte, nimic nu are valoare. Se plâng tot timpul în legătură cu orice, oricine, oriunde. În viaţa lor nu există speranţă şi dacă vrei să le vorbeşti despre speranţa din viaţa ta, vor încerca să te convingă că speri degeaba. Dacă le vorbeşti despre visele tale, vor încerca să ţi le ucidă, să-ţi aducă argumente pentru care visezi în zadar. Sunt acei oameni care te încarcă cu negativismul lor, îţi dau o stare proastă şi îţi ruinează ziua. Sunt ucigaşi de vise, ale lor şi ale oricărei persoane cu care intră în contact.

În viaţă, indiferent de situaţia cu care te confrunţi, ai la dispoziţie 3 opţiuni – să accepţi, să pleci sau să schimbi. Aceşti oameni, o aleg pe a patra, aleg să se plângă şi să nu facă nimic în privinţa a ceea ce îi nemulţumeşte. Mai mult, încearcă să te contamineze şi pe tine.

Ţi s-a întâmplat vreodată să vorbeşti cuiva despre vsele tale şi să-ţi spună că nu o să obţii nimic, că şi el a încercat dar nu a reuşit, că nimeni nu reuşeşte cu adevărat? Să-ţi spună că visezi degeaba, nu vei avea nimic din ceea ce speri sau intenţionezi să obţii?

Poate că în prima fază vei încerca să îi convingi că lucrurile nu stau aşa cum cred ei, că este important să ai un vis al tău şi să ţi-l urmezi, că este important să crezi în tine şi în faptul că vei reuşi. Tocmai asta te va ajuta să reuşeşti. Va fi în zadar, nu îi vei putea schimba. Pe oameni nu îi poţi schimba. Te poţi schimba doar tu!

Oamenii toxici aleg să vadă întotdeauna jumătatea goală a paharului şi ţi-o arată şi ţie până când o vei vedea, la rândul tău. Caută de fiecare dată să se axeze pe lipsuri şi defecte pentru a-şi justifica nefericirea. Sunt mereu nefericiţi, ba de una, ba de alta.

Din nefericire, acest gen de oameni sunt peste tot, pot fi prietenii tăi, părinţii tăi, socrii tăi, colegii tăi etc. Este foarte important să îi recunoşti pentru a limita interacţiunea cu ei, altfel te vor intoxica şi pe tine cu negativismul şi posăcia lor.

Poate că deja ai renunţat la unele vise sau le-ai amânat, poate că deja aceşti oameni te influenţează în mod constant, fără să realizezi. Poate că nu ştiai cum de uneori, nu ai încredere că vei reuşi, alteori renunţi să visezi, sau să mai crezi că ai putea să-ţi îndeplineşti visul.

E timpul să faci curăţenie în viaţa ta, să-ţi dezinfectezi mediul relaţional şi să-i păstrezi lângă tine doar pe acei oameni care îţi împărtăşesc felul în care ai ales să vezi viaţa, să crezi, să speri. În felul acesta nu îţi vei mai consuma energia încercând să te lupţi cu negativismul oamenilor toxici ci vei investi în tine şi visul tău, fără ca nimeni să-ţi pună beţe în vise.

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Cum ştii că eşti într-o relaţie toxică? Când e momentul să spui: ’’Sunt dependentă’’!?

”Cristina, scrie te rog despre cazurile în care femeile nu se pot desprinde de trecut. Oriunde merg întâlnesc aceeaşi problemă. Deşi ştiu că le face rău , fetele astea sunt prinse în trecut de foşti prieteni, foste relaţii şi chiar relaţii actuale. Nu au scăpare. Fostul prieten sau actualul reprezintă un magnet pentru ele, deşi raţional vorbind ele nu au niciun motiv pentru a sta alături de ei. Într-un fel m-am săturat să întâlnesc numai femei care aduc cu ele bagajul emoţional din fostele relaţii. Chiar nu mai există niciuna care să aibă o gândire sănătoasă? Chiar nu mai există niciuna care să înţeleagă că o relaţie de tranziţie nu le va vindeca? Până când mitul asta :’’Cui pe cui se scoate?”

Cum începe?

Ea: La început era totul atât de frumos, era atât de atent cu mine şi romantic. Astăzi pare complet dezinteresat. Când îl întreb ce s-a întâmplat, îmi spune că aşa e el şi nu are cum să se schimbe. Sentimentul este groaznic, încetul cu încetul înnebunesc. Relaţia asta a ajuns să mă consume enorm de mult. Mă simt atât de obosită şi atât de îngrozitor însă nu pot să-l părăsesc. Nici nu pot să concep această alternativă.

El: Nu ştiu cum se întâmplă, dar ajungem să ne certăm din orice. Relaţia noastră a devenit o bătălie continuă. La un moment dat chiar am discutat că poate ne-ar fi mai bine despărţiţi. Ne facem rău unul altuia. Însă nicicum nu mă pot despărţi de ea.

Ea: Nu-l mai iubesc de foarte mult timp. Aş pleca chiar acum dacă aş putea. Şi totuşi nu pot. Avem atâtea lucruri în comun, am investit atât de mult în relaţia asta. Ce se întâmplă cu casa, afacerea, copiii, amintirile? Sunt prinsă între 2 extreme. Într-un fel parcă m-aş bucura să nu mai vină într-o zi acasă dar în acelaşi timp nu-mi pot imagina o viaţă fără el.

El: Nu ştiu, parcă nici nu simt că e momentul să mă leg la cap să ne căsătorim dar nici nu pot rupe relaţia cu ea. A trecut atâta timp. Nu ştiu dacă o altă femeie mi-ar accepta toate apucăturile şi asta mă sperie un pic. Ea cel puţin e acolo şi îi pasă de mine. Ştiu că orice ar fi am la cine să mă întorc, are cine să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Gândul că aş putea să nu mai am nimic mă sperie. E mai bine aşa cum e acum decât nimic.

Dacă te regăseşti într-unul din scenariile de mai sus probabil guşti şi tu din acest fruct dulce-otrăvitor al dependenţei. Dacă încă nu eşti sigură, citeşte mai departe.

Dependenţa în relaţii, această dependenţă emoţională seamănă cu dependenţa de alcool, droguri sau ţigări. Oricum ce pot spune sigur e că nu obiectul este de vină ci tu eşti responsabilă pentru dependenţa ta.

A rămâne într-o relaţie toxică nu este ceva banal este o ameninţare la adresa sănătăţii tale, atât mentale cât şi fizice. Nimeni nu spune că nu ai încercat să rezolvi lucrurile, să transformi relaţia. Probabil ai făcut-o. N-a mers. Eşti dezamăgită complet. Simţi că toate eforturile tale au fost în zadar. Cu toate astea nu eşti capabilă să îţi faci bagajul şi să pleci. Eu îţi spun că uşa e deschisă, tu s-ar putea să nu o vezi aşa. Poate că prietenii, rudele, toţi din jurul tău ţi-au spus să o faci dar pur şi simplu nu poţi. E ca şi cum ai fost condamnat la închisoare şi nu se ştie pentru cât timp. Există totuşi o şansă pentru tine. Ai putea fi eliberată dacă ai comportamentul adecvat.

Uneori admiţi că te afli într-o închisoare, încerci să faci un pas să ieşi dar te întorci înapoi. Ceva din tine îţi spune că nu mai poţi astfel, nu mai poţi trăi astfel şi totuşi continui să o faci. Sentimentul este atât de apăsător şi obositor. Uneori începi chiar să-ţi decorezi închisoarea, să o faci mai călduroasă, mai prietenoasă. Încerci să o împachetezi astfel încât să te simţi mai confortabil, dar în interiorul tău eşti conştientă că vei muri în această celulă.

Trucurile la care decurgem noi, oamenii pentru a ne înşela pe noi înşine sunt uimitoare. Scuzele pe care le invocăm să rămânem în această capcană sunt dintre cele mai variate, de la cele iraţionale până la cele mai rationale (aparent).

Iată câteva exemple:

- Este extrem de rece cu mine, dar aşa este el. Vrea să pară dur dar eu ştiu că în spatele acestei răceli se ascunde o sensibilitate mult mai mare. Nu ştie să o arate.

- Dacă îl părăsesc nu voi mai întâlni pe nimeni niciodată!

- Poate că dragostea nu e aşa importantă, probabil aşa se întâmplă la toată lumea.

- Nu pot să-l părăsesc acum. După tot ce a făcut pentru mine, nu merită una ca asta. M-aş simţi foarte vinovată.

- Ştiu că pare insensibil dar poate nu e el de vină, poate eu sunt prea sensibilă şi aştept prea multe de la el.

- Cine altcineva se va mai uita la mine?

- Mi-a zis că nu mă mai iubeşte dar a zis-o doar aşa. Nu are cum. Dragostea nu dispare aşa dintr-o dată. M-a iubit o dată, cu siguranţă mă mai iubeşte şi acum.

- Uneori ne simţim atât de bine unul cu altul, sunt sigură că în curând o va părăsi pe soţia lui şi vom fi doar noi doi.

- Da, e adevărat că mă tratează foarte urât, ca pe un preş. Dar îl iubesc, ce să fac? Asta îmi dă putere să rezist. De fapt cred că toate sunt un test de rezistenţă pentru a-mi demonstra adevărata iubire.

- Într-o zi cu siguranţă, vom fi din nou împreună. După ce va realiza că nu va mai găsi alta ca mine, se va întoarce. Eu aştept.

- Nu pot trăi fără el. Am să mor dacă ne despărţim.

Repertoriul tău cum arată? Recunoşti replicile? Le foloseşti, le-ai auzit în filme, le-ai citit undeva? Dacă le regăseşti în viaţa ta vreau să-ţi pun o întrebare:

De cine te temi? Ce anume vrei să aperi? Care sunt credinţele care îţi umbresc judecata atât de puternic încât nu mai ştii ce e rău şi ce e bine pentru tine?

Relaţia ta este bazată pe constrângeri?

Poţi înţelege mai uşor dacă te afli într-o relaţie generată de preferinţe sau de dependenţă dacă eşti atentă la următoarele semne:

• Cauţi să inventezi motive pentru a rămâne şi a contrabalansa aspectele profund nesatisfăcătoare al relaţiei.

• Deşi propria ta gândire obiectivă (sau a altora) îţi spune că relaţia nu funcţionează şi nu te poţi aştepta la nimic bun, nu întreprinzi nimic concret pentru a o finaliza sau stopa.

• Te cuprinde frica şi teroarea când te gândeşti să pui punct relaţiei.

• Când în sfârşit te hotărăşti să acţionezi, eşti copleşită de tot felul de simptome care dispar imediat ce îl vezi.

• După ce relaţia s-a terminat, te simţi singură în lumea asta mare şi ostilă.

Dacă distingi aceste semne în propria ta relaţie, poţi fi sigură că vulnerabilitatea personalităţii tale a ajuns la cote care ţi-au distrus capacitatea ta de a te mişca liberă prin viaţă, însă nu este totul pierdut. Poţi admite că eşti dependentă. Dacă ai o părere extrem de bună despre tine, asta s-ar putea să te doară puţin. Dar fără acest pas necesar vindecarea ta este imposibilă.

Doar o nouă atitudine te va ajuta să priveşti de jos în sus şi eventual să găseşti o cale de salvare.

Cum ştii că ai trăit o relaţie dependenţă?

Într-o relaţie de dependenţă poate exista multă dragoste, dăruire şi angajament. Ceea ce o face nesănătoasă este caracterul compulsiv al acesteia. Cu alte cuvinte într-o relaţie dependentă, nu alegi liber partenerul ci eşti împins într-un mod magnetic şi iraţional spre această persoană. Această nevoie compulsivă îţi limitează drastic libertatea ta de a alege şi te converteşte într-o sclavă. Eşti atrasă fără să-ţi dai seama de această relaţie ca de un drog deşi ştii că aceasta îţi face rău. Parcă ceva necunoscut îţi cere să ramâi în această relaţie cu orice preţ, cu orice risc.

Panică. Aşa cum fumătorii intră în panică când se gândesc la un loc unde nu se poate fuma, la fel cei dependenţi de o persoană experimentează acest sentiment atunci când se gândesc că relaţia s-ar putea termina. Oricât de mult se chinuie să îşi comunice hotărârea, se decid să pună capăt de acasă, atunci când vine momentul întâlnirii uită tot. Acel crâmpei în care a dorit să evadeze din această relaţie toxică dispare sub incidenţa întâlnirii cu obiectul dependenţei.

Al treilea semn este agonia pe care o trăieşti când ai încercat să închei relaţia de dependenţă. Durerea fizică, de stomac, de cap, insomniile, plânsul prelungit, sentimentul că totul s-a sfârşit pentru totdeauna sunt primele indicii ale devastării emoţionale. Dorinţa uneori e atât de puternică încât dependentul nu-şi poate duce până la capt decizia şi se întoarce în capcană.

Al patrulea semn şi singurul pozitiv din această serie este sentimentul de uşurare care urmează perioadei de suferinţă. Prin intensitatea lui diferă de tristeţea şi acceptarea blândă asociate cu pierderea unui partener într-o relaţie de non-dependenţă.

Ce îi caracterizează pe toţi dependenţii, indiferent care este obiectul dependenţei, este sentimentul de a fi cumva pierdut, incomplet, gol, în absenţa legăturii cu ceva sau cineva. Acest cineva sau ceva devine centrul existenţei persoanei dependente şi totul ar fi în regulă dacă acest cineva sau ceva ar fi un factor generator de echilibru şi armonie în viaţa individului.

Din păcate este exact pe dos. Dependentul ajunge la disperare dacă pierde contactul cu acest cineva şi este dispus chiar să-şi lezeze integritatea fizică sau psihică pentru a rămâne în contact cu acest cineva.

Examenul tău în şcoala vieţii ţine cont de 2 aspecte importante.

O relaţie robustă cu cineva ne pune în contact cu ceea ce este mai bun înlăuntrul nostru. O relaţie toxică pe de altă parte , antrenează exact acele elemente care se opun unei libertăţi superioare: libertatea de a te dărui celuilalt fără a te simţi obligat să faci asta, libertatea de a alege să pleci sau să stai. Toate aceste sunt anulate de constrângerile dependenţei aşa cum ţi-am spus mai sus.

Să nu crezi încă că dacă te izolezi şi eşti incapabilă să stabileşti o relaţie cu cineva eşti perfect sau auto-suficient. Să nu crezi că dacă îţi spui că nu ai nevoie de nimeni altcineva aceasta nu este o capcană. A stabili o legătură puternică , solidă cu cineva este un semn de maturitate şi sănătate mentală.

Însă acest lucru trebuie să vină un urma unei alegeri nu pentru a umple un gol care există în interiorul tău.

Să nu crezi că nu ştiu cât de greu este să accepţi că te afli în această închisoare. Să nu crezi că nu ştiu ce înseamnă să invoci scuze peste scuze pentru a nu accepta că ai ajuns aici. Am fost şi eu acolo, în urmă cu mult timp şi când privesc în ochii persoanelor din jurul meu care se confruntă cu acest lucru astăzi, îmi amintesc exact cum am fost eu.

Mai ştiu că indiferent de ce ţi-aş spune eu, puterea trebuie să vină din interiorul tău. Orice ţi-ar spune cei din jurul tău, tu doar să cauţi în interiorul tău adânc şi să îţi dai seama dacă mai poţi suporta această povară. Primul pas este într-adevăr cel mai greu însă sentimentul de uşurare, triumful că ai depăşit aceste momente merită travaliul.

Sentimentul că eşti liberă din nou, că poţi alege ceea ce e bine pentru tine este înălţător. Fă astăzi primul pas şi admite dacă eşti dependentă. Gândeşte-te la câtă putere vei căpăta şi cât de mândră vei fi că ai avut curajul şi ai reuşit să faci acest pas.

Crede-mă, cei care te vor judeca vor fi dintre aceia care nu sunt capabili să facă acest lucru aşa că lasă teama la o parte şi ieşi în faţă.

de Cristina Miculete
sursa: http://artafeminina.ro/

Puține lacrimi, multă bucurie

Încheie fiecare zi cu iertare și un gând bun. Nu contează cât de grea este viața ta, mâine este o nouă ocazie să o faci mai bună. Fii bun și lucruri bune ți se vor întâmpla. Emoțiile se împart cu cei din jur. Nu lăsa conflictul interior să te macine. Fii puternic! Cine nu îți înțelege tăcerile nu îți va înțelege niciodată cuvintele. Eu nu îți dau nimic din ceea ce nu ai deja. Ai forța interioară să dai pagina în cartea vieții tale și să scrii frumos, de la capăt, cu alineat. Indiferent ce-ai fi făcut în viață meriți să fii iubit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

De ce ne doare să spunem adevărul?

Postare dedicată celei care mi-a trimis un email cu subiectul "colaborare" și care, deosebit de afectată de postările mele repetate cu anti-practici păgâne, mai exact dupa citirea acesteia: http://www.iubiresilumina.com/2014/08/acupunctura-homeopatia-radiestezia.html,

simțindu-și periclitată tema blogului ce-l deține, mi-a cerut să încetăm această colaborare, ștergându-mi linkul de pe blogul ei, ce făcea trimitere către blogul meu, iar eu să-l şterg pe al ei. 
După cum ai observat, m-am conformat imediat, însă, draga mea, NICIODATĂ nu mă vei putea opri să spun adevarul trăit și experimentat de mine pe propria piele. Și DA, și de acum încolo voi posta articole anti, anti, anti (repetat ca și tine acest cuvânt, de 3 ori). 
Iubirea și lumina ce le propovăduiesc aici în spațiul meu virtual, nu au nicio legatură cu ceea ce încerci să promovezi tu!  Aici este casa mea și ca fiecare om, îmi amenajez casa după bunul plac și după ceea ce mă reprezintă. Cine vrea să mă viziteze și rezonează cu ceea ce postez, o poate face direct, prin google, nicidecum prin amalgamul de bloguri de pe blogul tău, unde dealtfel mă regăseam și eu. 

Pace îți doresc să ai, în suflet și în gând. Cu iubire și lumină, Daniela.

Am preferat întotdeauna adevărul spus "verde în faţă", necosmetizat, indiferent cât de mult doare. L-am spus şi am pretenţia să mi se spună chiar dacă mă doboară. În final mă ridic la loc.

Este întotdeauna preferabil unei minciuni sau şuşotelilor spuse pe la colţuri. Am învăţat acest lucru din copilărie când, de frică să nu fiu certată, "omiteam" să spun părinţilor mai ales ce mergea rău la grădiniţă/şcoală.

Partea proastă e că tot aflau... aveam un noroc "chior" să se întâlnească pe stradă cu învăţătoarea/ profesoara şi să "afle". Şi ieşea mai rău, fiindcă nu spusesem la timp. Aşa că, de atunci am decretat: mai bine să-l spui cu prima ocazie.

Nu ştiu de ce oamenilor le este frică să-l spună şi să-l audă? De ce nu recunosc lucruri care ar putea însemna ceva, care ar putea schimba totul. E grav să nu spui ce nu-ţi place la omul cu care îţi împarţi viaţa şi să te afunzi în minciună. E grav să nu spui ce nu-ţi place la oamenii de care eşti înconjurat, cunoştinţe sau prieteni (prea puţini).

În orice relaţie trebuie să existe sinceritate, fără ea nu ajungi nicăieri. De ce trebuie să te prefaci că nu te rănesc faptele şi vorbele celor din jur, că nu te doare? Ideal e să nu dai cu bumerangul (deşi cam acesta e stilul meu), dar să spui totuşi tot ceea ce te nemulţumeşte. N-ai de unde să ştii, poate reuşeşti să schimbi ceva în bine.

Pe unii îi vei pierde şi vei ajunge la concluzia că oricum ţi-ai pierdut timpul investind în ei. Dar unii (câţiva, cei care contează) vor rămâne. Alături de tine. Şi vor avea, la rândul lor, curajul să-ţi spună adevărul despre tine, despre greşelile tale, despre ce trebuie să corectezi.

Cu siguranţă niciunul dintre noi nu este perfect şi are nevoie din când în când de "palma" care să-l trezească la realitate.

Când vine vorba de prietenie, oamenii au impresia că discuţiile jenante trebuie evitate şi că trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem. Eu nu am reuşit să duc până la capăt o astfel de prietenie. Care, în final, se bazează pe minciuni.

Eu cred în prietenia bazată pe altruism, sinceritate, comunicare maximă, pe săritul în ajutor la nevoie, pe luarea de atitudine în public în cazul în care prietenii sunt "atacaţi". Fără să-mi fie frică că voi fi bârfită sau trădată. Şi aş vrea să primesc acelaşi lucru în schimb. Aş vrea să ştiu că există oameni care să sară şi ei "la bătaie" pentru mine.

Prietenia are căutare încă în zilele noastre tocmai din cauză că este atât de rară. Câţi dintre noi se pot lăuda că au măcar un prieten adevărat? Unul singur! Ar fi de ajuns.

E o virtute să poţi spune adevărul în zilele noastre. Dar trebuie să înveţi să o faci în aşa fel încât să nu-l "dărâmi" de tot pe celălalt. Le poţi zâmbi duşmanilor la nevoie, poţi evita conflicte, dar nu poţi avea prieteni adevăraţi dacă nu eşti sincer cu ei.

"De ce să eziţi? Riscă! Riscă totul! Nu te mai lua după alţii, după vorbele lor. Fă lucrul cel mai greu de pe acest pământ. Îndrăzneşte să fii tu însuţi. Înfruntă adevărul." (Katherine Mansfield)

sursa: http://smartwoman.hotnews.ro/

Cunosc multe femei frumoase, crede-mă pe cuvânt!

Am ajuns la concluzia că bărbații adevărați pot fi cuceriți doar prin sinceritate, eleganță și educație. Un adevărat domn nu caută perfecțiunea, nu-și dorește o iubită cu un corp formidabil care-și etalează presupusa frumusețe pe sub nasul altora pretinzând cele mai scumpe cadouri. Frumusețea unei femei nu are unități de măsură.

O femeie este frumoasă când iubește, când mersul ei pe stradă se transformă într-un zbor printre nori.

 

O femeie este frumoasă când crește și se maturizează, când învață să-și accepte defectele, greșelile și slăbiciunile.

 

O femeie este frumoasă prin trăsăturile care o deosebesc de celelalte doamne; este frumoasă pentru acele kilograme în plus, ascunse cu mare grijă sub o haină modestă și de clasă.

 

Are un zâmbet strălucitor care izgonește orice defect, te face să uiți, te face să plutești, te face să te îndrăgostești.

O femeie este frumoasă prin inocență, prin dorința ei de a transforma tot răul în bine, prin credință, pentru că iubește fiecare anotimp, pentru că îi este de ajuns o mică speranță pentru a transforma un cort într-un palat.

sursa: http://eusuntfemeie.blogspot.ro/

Despre frumuseţe

Sunt poate naivă sau din altă lume, însă cred că unul dintre cele mai mari mituri ale zilelor noastre este cel al importanţei frumuseţii trupeşti a oamenilor. Nu, nu cred că frumuseţea nu contează, însă mai important este cred felul în care ţi-o porţi, spiritul care o îmbracă, mintea care îi dă un sens, un rost şi o direcţie, sufletul care o însufleţeşte.

Au făcut istorie femei urâte, în timp ce femei de-o frumuseţe izbitoare au fost părăsite, ignorate, înşelate de mii de ori.

Au fost iubite la nebunie femei care nu transmiteau nimic din punct de vedere fizic – regele Angliei a abdicat pentru o femeie după care nimeni nu ar fi întors capul pe stradă, în timp ce femei de-o frumuseţe incredibilă te pot face să vrei să fugi de lângă ele, nu oricum, ci mâncând pământul, după primele zece minute de conversaţie.

Femei cu defecte fizice majore au înnebunit bărbaţi celebri în timp ce o vânzătoare de la colţul străzii, care seamănă perfect cu Claudia Schiffer, se plânge cu o privire tâmpă că a fost din nou părăsită. Pentru o urâtă.

Nu de o pereche superbă de ochi albaştri te poţi îndrăgosti, ci de sufletul care te invită Acasă din spatele lor. Ce să faci cu o privire tâmpă, de vită pribeagă, chiar dacă albastrul său e unic?! Îl admiri pentru câteva secunde, însă ţi-ai dori alături pentru tot restul vieţii, nu albastrul, ci privirea aceea care să te cheme din el, să te poarte prin mii de stări, să îţi fie alături când ai nevoie, să lupte alături de tine, să te încălzească când inimii tale îi e frig, sau să te aprindă când eşti îngheţat, să îţi dea fiori, liniştea aceea pe care ai căutat-o peste tot în lume sau bucuria pe care n-o găseşti nicăieri altundeva.

Nu o pereche de sâni te pot înnebuni pe termen lung, ci dorinţa de a îţi vedea copiii acolo, la pieptul acelei femei fără de care viaţa are mai puţin sens, mai puţin farmec, mai puţin dor. Sau deloc.

Nu nişte picioare lungi, subţiri, bronzate, te vor ţine fermecat tot restul vieţii, ci ideea că ele vor păşi alături de tine prin culmi sau prin abisuri. Gândul la felul unic în care păşeşte sau se aşează elegant, ca o pisică, femeia visurilor tale. Ce să faci cu o pereche de picioare, cât ar fi ele de frumoase, când nu ai cu cine să schimbi o vorbă şi, când, oricât te-ai strădui să faci lucrurile să meargă, ele nu curg?!

Nu nişte buze cărnoase te pot ţine fascinat tot restul vieţii, ci cuvintele ce te liniştesc, te înlănţuie făcându-te să vrei să auzi mai mult şi mai mult şi mai mult şi, culmea, te poţi imagina ascultându-le tot restul vieţii şi parcă n-ar fi prea mult căci numai ele îţi dau putere, aripi sau te dor – dar fără durerea lor n-ai putea fi mai mult. Nu buzele în sine te înnebunesc, ci sărutul după care nu mai poţi fi la fel, după care tânjeşti când eşti departe şi care încă îţi dă fiori, după atâţia ani. Nu buzele te fac să te îndrăgosteşti, ci tăcerea femeii care ştie să îţi spună atât de multe cu o singură privire. Şi atât.

Nu buzele mari, cărnoase, umflate de silicon te vor face să nu poţi dormi noaptea de dor, ci sufletul cald al femeii care te cheamă din spatele lor. Ce să faci cu o pereche de buze când simţi că nu e nimeni acasă în spatele lor, că nu e acolo nici o linişte pentru tulburarea ta, nici o provocare pentru inteligenţa ta, nu e nici un sfârşit pentru căutarea ta nu e în ele, caldă, casa ta, bucata ce lipsea din inima ta?!

Ce să faci cu un păr mătăsos, cu în nas cârn, cu obraji ce radiază, cu mâini moi, cu o piele fină, cu o talie subţire, dacă întregul nu se armonizează cu fiinţa ta, dacă spiritul ce le leagă nu te atrage nu pentru o oră, două, o lună sau trei. Ci pentru o poveste care să treacă şi dincolo de mormânt?!

Ce să faci cu buze care nu ştiu să spună o poveste, cu urechi care nu ştiu să asculte povestea ta, cu ochi care nu ştiu să îţi rostească taine, să te cheme fără un cuvânt şi să te păstreze, până la sfârşit?! Cu mâini care nu ştiu să dăruiască, au uitat să se închine şi nu vor să îţi legene copiii? Cu o inimă care să nu simtă la fel, să nu te poată face să vibrezi…cu un suflet care nu ştie să se înfioare, cu obraji care nu mai ştiu să roşească de emoţie când te văd, cu un trup care nu mai ştie să îţi fie fidel. Şi cu un tot care nu te poate face să îl ierţi, chiar dacă nu ţi-a fost fidel, pentru că, pur şi simplu, fără el nu poţi. Ce să faci când lipsesc toate astea dintr-un 90-60-90 lângă care eşti fericit o vreme, dar apoi te simţi din ce în ce mai gol?! Ce să faci cu femei care nu mai ştiu să fie alta în fiecare zi, păstrând în acelaşi timp neschimbat esenţialul?! Cu spirite ce nu mai ştiu să se îmbogăţească mereu, cu suflete ce nu mai sunt pline de comori, cu mâini care nu mai ştiu să mângâie la greu, fără a sufoca la bine. Ce să faci cu un trup, impecabil de-ar fi, când sufletul din el nu e ceea ce vrei, nu e ceea ce cauţi, nu e bucată ce lipsea din sufletul tău?!

Frumuseţea contează, însă nu e ea tot. Fără spirit şi minte şi suflet, ea singură nu e nimic. Şi dacă toate astea nu vorbesc limba sufletului tău, e-n zadar.

Nu, rămân la părerea mea – după ce am cunoscut mii de femei, dintre care nu cele mai frumoase erau cele mai fascinante. După ce am cunoscut bărbaţi dintre care cei mai atrăgători nu erau neapărat cei mai frumoşi, şi, dacă erau, nu erau din cauza frumuseţii fizice, după ce am citit zeci de mii de pagini în care frumuseţea fizică nu a fost niciodată factorul decisiv- frumuseţea contează, însă mai important este cum ştii să ţi-o porţi. Sufletul, mintea, spiritul în care o îmbraci. Şi, mai ales cine, când şi cum te priveşte.

de Alexandra Svet

sursa: http://activenews.ro/

Toamnă în suflet

S-a aşezat toamna în sufletul meu. A dat năvală şi a suflat peste el culoare şi lumină. Frunze de cleştar, flori aurii, petale colorate şi parfumate, asta a readus toamna în inima şi viaţa mea. 

Printre frunzele vesele ce plutesc nestingherite, mângâiate de razele solare, plutesc şi gânduri, şi sentimente şi emoţii. E aşa de bine când au companie. Se simte atât de plăcut. 

Reuşesc să-mi stabilesc priorităţile doar privind atent la întreg spectacolul din sufletul meu. Se pare că a prins cumva viaţă şi dansează şi valsează şi fredonează într-un ritm uluitor, fără să pară că oboseşte. Îl simt aşa cum nu l-am mai simţit de ceva vreme. Uşor, sublim, delicat. Îi simt emoţiile, îi simt ezitările, îi simt căldura şi bunătatea. Uitasem câte sentimente poate ascunde un suflet. Câte trăiri, câte gânduri, câte cuvinte nespuse. Uitasem că are nevoie de un moment al lui, în care să se simtă răsfăţat, uitasem că are nevoie de grijă, mângâiere, căldură ca să poată înflori frumos. 

Pentru prea mult timp, grija aceasta am dăruit-o celorlalţi. Pentru prea mult timp, priorităţile mele au fost altele. Pentru prea mult timp am lăsat sufletul în grija nimănui, l-am abandonat, l-am uitat şi mă întrebam fără rost de ce sufăr, de ce plâng, de ce mă chinui să înţeleg lucruri de neînţeles. De-abia acum am înţeles că şi sufletul are nevoie de un moment al lui, are nevoie de lacrimi ca şi pământul arid, are nevoie să fie curăţat, eliberat de gânduri negative, de sentimente, de emoţii distructive. 

S-a aşezat toamna în sufletul meu şi mi-a amintit cât de bine se simte, cât de bine se vede, cât de perfect este totul atunci când sufletul pluteşte uşor, tresaltă fericit, gângureşte aidoma unui bebeluş. S-a aşezat toamna şi brusc s-a făcut lumină. Sufletul meu a cunoscut speranţa. Şi e atât de fericit, atât de graţios, atât de frumos, încât dansul lui îmi trezeşte fiori. Şi îmi doresc ca muzica să nu se mai oprească niciodată.

de Anastasia

filedejurnal

DE HAZ ȘI DE NECAZ

Suferinţa, boala, durerea ne unesc. Starea de bine şi de sănătate, din păcate, adeseori ne desparte şi ne ierarhizează rece, pragmatic, dur. Vino, necazule, dar vino singur!

Omul se cunoaşte la drum lung. Toată lumea vorbeşte despre mine, dar mai nimeni nu-mi ştie adresa inimii. Uşa deschisă pe oricine primeşte. Îmi place viaţa şi o trăiesc zilnic ca pe o porţie de sărbătoare! Puiule de om, atunci când zâmbeşti ai Raiul în tine! Toţi oamenii sunt egali. Ne naştem şi murim lăsând în urmă nişte lucruri care uneori fac diferenţa. Poţi şterge deja normele fixe ce-ţi manipulează mintea. La Doamne e altfel. Fără etichete, fără judecăţi, fără lovituri cu piatra. Unul este mai liric, altul mai expresiv. Unul mai tăcut, altul mai timid. Nu măsura pe alţii cu palma ta. Înnegrind pe altul, nu te albeşti pe tine!

Carul care scârţâie e cel care ţine mai mult. Eu arăt bine când e întuneric şi de la depărtare. Când eşti fericit ţi se deschid ochii. Predicatul acestei poveşti este unul care se naşte acum. Mă aduce înapoi dorul. Nu îmi ajung clipele, zilele. Timpul nu mă salută, timpul se joacă, se alintă. Cu mine, cu tine.

Fâşia unui cer mângâie covoare de frunze care pier în umbra unui pas tăcut. Uneori avem nevoie şi de vise pentru a îndulci realitatea în care trăim. Pasiunea trebuie tratată cu maturitate. Experienţe mai puţin reuşite. Orgolii rănite. Managementul disciplinei. Poveşti de „of” şi de dor. Omitem foarte multe lucruri. Atunci când mai pierdem un meci, apar probleme de sănătate. Ştim cum să creştem. Cădem în şpagat pe două scaune. Ne doare. Cădem, ne ridicăm. Căutăm mici lucruri care să ne motiveze. Odată ce îţi alegi priorităţile deciziile tale sunt uşor de luat! Nimeni nu o să te înveţe ce e dragostea. Singur vei afla. O mie de fiori. O sută de culori. O mie de zări. Verde, soare, pământ, cer.

Când ne uităm la un chip necunoscut şi vedem în el pe fratele nostru, atunci se ivesc zorile. Facem lucruri pe care nu vrem să le facem. Lucruri rele din motive bune. Învăţăm. Alegerile greşite sunt alegeri greşite. Nu mai contează acum de ce le-ai făcut atunci. Dacă stai de vorbă prea mult cu ele te distrug pe interior. Şi nici măcar nu observi. Nici măcar în tablou nu e totul perfect. Se adună evenimente, au loc întâmplări. Idolatrizezi ceva sau pe cineva? Nimic nu se întâmplă pentru că tu depui eforturi. Nu ni se trimit lucrurile pentru care ne rugăm, ci cele de care avem nevoie.

Uneori boala intră cu sacul şi iese cu linguriţa. Omule, pe drumurile toamnei te vor duce încet sau rapid. Cu trupul pe scânduri şi la căpătâi o cruce strâmbă sau dreaptă. Eşti istovit şi în tihnă, uneori vrei să mori, dar te ridici iară. Fă o cruce mare, bea apă, trage aer în piept şi mergi înainte că înapoi ştii cum este. Dacă mori, iubirea cui o laşi?!… Visezi. Opreşti la o răscruce. Picuri în candelă untdelemn… Sărmanul de râsul tuturor, credinciosul tăgăduit, vrednicul de cinste oropsit, femei batjocorite, viteazul răpus de cel mărunt, cel fără prihană pedepsit, pintenii despotului, prostia doctor la deştepţi, strâmbul poruncind la drepţi etc. Unii ne muşcă de aripi, alţii ne calcă pe picioare. Fiecare dintre noi mai devreme sau mai târziu suntem luaţi peste picior. La ce îţi ajută? Ce ai câştigat? Cu ce ai pus capul mai uşor pe pernă când ai rănit, ai jignit, ai umilit? Asta e lumea!… Mergem înainte chiar dacă ne împiedicăm. Şi tu eşti ca mine, şi eu sunt ca tine. Când te-a înşelat cineva o dată, e de vină el. Când te-a înşelat a doua oară, eşti de vină singur.

Recunoştinţă. În inima celor blânzi odihneşte Dumnezeu, iar sufletul răzvrătiţilor, nemulţumiţilor, acrilor, este scaun diavolilor. Lepra obrăzniciei şi a nemulţumirii, a nerecunoştinţei, ne fac să fim mai prejos decât animalele. Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Nu uitaţi de „Mulţumesc, Doamne, pentru… şi pentru… şi pentru…”! Obrăznicia alungă harul lui Dumnezeu. Suferinţa, boala, durerea ne unesc. Starea de bine şi de sănătate, din păcate, adeseori ne desparte şi ne ierarhizează rece, pragmatic, dur. Vino, necazule, dar vino singur!

Roagă-te, bucură-te, fluieră, cântă! Să facem haz de necaz e brand de ţară. Românul e inventiv şi deştept. Râde din orice, se supără din fleacuri. Cineva spunea că ochii gării au văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă şi urechile spitalului au auzit mai multe rugăciuni curate decât cele ale bisericii. Românul se „aghesmuieşte” uşor, din orice. La români nuntă neplânsă şi înmormântare nerâsă nu există! Asta-i România şi mi-e tare dragă!

de Hrisostom Filipescu

sursa:http://hrisostomfilipescu.wordpress.com