Femei simple, femei ca mine…

Vreau să îți povestesc despre ….

femei ca mine, cele care mai au și zile proaste, cele care au nevoie de susținere, cele care își vindecă sufletul stând pe o canapea, mâncând o prăjitură sau urmărind un film bun. Femei simple. Femei ca mine, nu le observi prin mulțime, nu ți se par aberant de frumoase, nu se plimbă cu fuste scurte, n-au un ruj exagerat. Femei ca mine, care au învățat să se iubească așa cum sunt și au încetat să mai creadă în perfecțiune. Femei ca mine, cele cu bujori în obraji, cele care se emoționează, cele care plâng din lucruri mărunte, cele care ascund într-o privire pasiune și perseverență.

Femeile ca mine, femei care pășesc dezinvolt și modest pe stradă, cele care nu vor să întoarcă priviri, vor să cucerească inimi. Femei care nu-și doresc un bărbat care să le dăruiască întreaga lume ci un bărbat cu care se pot simți acasă, protejate, iubite și susținute.

Femei ca mine, cele care încă se mai simt copile în fața unui cadou, cele care mai cred în educație și politețe, cele care se mulțumesc cu o singură floare pentru că ele știu că cel mai mărunt gest vine din suflet și dragostea n-are nevoie de exces.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Este atât de ușor să ne dorim bine pentru noi și pentru cei dragi nouă...

Este atât de ușor să prețuim lucrurile bune, să le păstrăm aproape de sufletul nostru și totuși ne este atât de greu să realizăm acest lucru. 

Este atât de ușor să păstrăm în viața noastră oamenii buni, generoși, frumoși sufletește și totuși ce risipă…

Este atât de ușor să visăm și să credem în puterea viselor noastre de a depăși limitele minții și totuși pe zi ce trece visăm tot mai puțin, credem tot mai puțin, sperăm tot mai puțin.

Este atât de ușor să fim buni unii cu ceilalți, să ne îngrijim de nevoile noastre, să fim generoși și sinceri, și totuși privim nepăsători la mâinile întinse, la chipurile pline de lacrimi.

Este atât de ușor să ne lăsăm îndrumați de Dumnezeu în viață și totuși cât de mult ne forțăm să nu mergem pe calea Lui.

Este atât de ușor să fim fericiți, să zâmbim, să ne bucurăm de viață și totuși în fiecare zi ne trezim cu gândul la ceea ce nu avem, la ceea ce au alții și la ceea ce ne este refuzat.

Este atât de ușor să fim noi în toate privințele și totuși cât de mult căutăm ca ceilalți să ne aprobe gesturile, cuvintele, modul de trai, cât de mult căutăm să copiem viețile altora, stilul altora, fără să realizăm că de fapt ne pierdem în această transformare.

Este atât de ușor să dăm culoare și conținut lumii în care trăim. Să o îmbunătățim prin calitatea vieților noastre. Să o transformăm într-un loc sigur, plăcut, armonios. Într-un cămin adevărat. 

Este atât de ușor să închidem ochii și să ne imaginăm pentru un moment cum lumea întreagă s-ar transforma ca prin magie într-un colțișor plin de frumusețe, o bucățică de rai. Și totuși pe cât de ușor este să ne imaginăm, pe atât de greu este să ne urnim, să muncim toți cot la cot, să mergem toți în aceeași direcție.

Este atât de ușor să ne dorim bine pentru noi și pentru cei dragi nouă, dar atât de greu ne vine atunci când trebuie să facem un gest pur și necondiționat pentru alții.

Și mă întreb oare în ce parte se va înclina balanța?!

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

La semafor

Înapoi la trafic, betoane, blocuri, claxoane…

Mă gândeam cum ar fi dacă fiecare maşină ar avea deasupra, în faţă sau în spate, whatever, undeva, un banner pe care şoferul să îşi scrie gândurile… Şi să şi le actualizeze când ar avea el timp şi chef…

Cum ar fi să stai la semafor lângă un ” Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de ea…”, lângă un “Mânca-ţi-aş, ce-aş rade acum o ciorbă de burtă cu o manea…“, lângă un “ Rugaţi-vă să aibă rezultate chimioterapia şi să mai trăiască mama mai mult decât au zis doctorii...”…lângă un “Nu vreau decât să se întoarcă la mine…”

Cum ar fi să mergi pe Calea Victoriei trecând pe lângă un ”Diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei fete...” de-un blond platinat, apoi pe lângă o doamnă încruntată pe care n-ai m-ai claxona-o şi n-ai mai înjura-o pentru că ai citi cât e de obosită….ai citi că munceşte 14 ore pe zi şi ai mai şti şi că a greşit pentru că se gândea ce să le pună celor patru copii pe masă tot restul săptămânii până ia salariul, şi ăla prea mic… Nu te-ai mai uita urât nici la tipul din stânga care ţi-a tăiat faţa, nu l-ai claxona şi nu l-ai mai înjura- pentru că ai putea citi că în cazul lui chimioterapia n-a mai funcţionat şi că tocmai şi-a îngropat mama…

Cum ar fi dacă am putea citi toate astea? Dacă am putea şti poveştile vii printre care ne plimbăm zi de zi, destinele cărora le-am zâmbit sau pe care le-am înjurat, fără să ştim ce dramă sau ce bucurie se ascundea în spatele vreunei gafe, vreunei poticniri sau vreunei aroganţe în trafic ?

Cum ar fi?!

Probabil am merge mai încet, am ierta mai mult, am zâmbi mai des… Sau poate am judeca mai mult?! Şi ar fi mai multe accidente…

Şi totuşi, să claxonăm şi să înjurăm mai puţin… Niciodată nu ştii dacă în maşina din faţă nu e cineva care tocmai şi-a pierdut mama, iubita, copilul sau ce avea el mai drag…

Să zâmbim mai mult… Niciodată nu ştii dacă în maşina de lângă nu era un om care se gândea că viaţa lui nu mai are nici un sens, pentru că nimeni nu-i mai zâmbise de nu ştiu când…

Să iertăm mai mult… Niciodată nu ştii ce durere se ascunde în gândul nerostit, nescris, nebănuit al străinului pe care viaţa l-a adus pentru o clipă alături de tine, la un semafor…

de Alexandra Svet

sursa: http://activenews.ro/

Viața ne aduce în cale fel și fel de oameni, de multe ori cei mai neașteptați, prin cele mai neașteptate moduri.

Întâlnim oameni pentru care-i suntem recunoscători vieții că ni i-a dăruit, dar și oameni pentru care blamăm soarta, considerând că dacă nu i-am fi întâlnit, viața noastră nu ar fi fost umbrită de nefericire.

Întâlnim oameni pe care-i învinovățim pentru eșecurile și deziluziile noastre, dar și oameni cărora le purtăm recunoștință pentru tot ceea ce au adus bun și frumos în existența noastră.

Sunt oameni care intră în viața noastră pentru a ne ajuta să devenim persoanele care trebuie să fim, fiindcă unii dintre ei ne ajută să ne formăm personalitatea. Alții ajută la educația noastră, fiind acei oameni de la care avem de învățat și care sunt demni de urmat prin exemplul bun oferit. Dar trebuie ca în viață să întâlnim și oameni de la care să nu învățam nimic bun, care prin felul lor de a fi ne fac să vedem partea urâtă a sufletelor lor și să nu ne dorim să fim la fel ca ei.

Întâlnim oameni care ne ajută să fim pozitivi, care ne motivează și care ne ambiționează, dar și oameni care ne descurajează, care ne pun piedici și care se străduiesc să ne țină în loc.

Întâlnim oameni de care ajungem să depindem sufletește, dar pe care îi pierdem într-o zi, ceea ce ne face să căutăm disperați alți oameni cu care să-i înlocuim.

Întâlnim oameni care ne fac promisiuni și care ne fac să visăm, dar care nu ne oferă nimic și care doar ne fac să așteptăm zadarnic irosindu-ne timpul, sentimentele și visele, iar într-o zi ne abandonează lăsând în urma lor tristețe, durere și dezamăgire.

Întâlnim oameni care trăiesc pentru noi și care ne fac foarte fericiți, oferindu-ne toată dragostea lor, dar și oameni care trăiesc doar pentru ei și care nu fac altceva decât să ne folosească în scopurile lor, pentru a ajunge acolo unde își doresc.

Întâlnim oameni care ne redau încrederea, amintindu-ne că în spatele măștilor cu care ne-a împovărat răutatea lumii, se ascund niște ființe minunate, dar și oameni care ne fură naivitatea cu care credeam în frumusețea lumii și care ne obligă să apelăm la măști de protecție. 

Întâlnim oameni care ne oferă amintiri minunate la care apelăm atunci când nu mai avem nimic, dar și oameni a căror amintire doar deschide răni încă sângerânde ale sufletului.

Întâlnim oameni care ne mint, care ne rănesc, oameni răi și egoiști, dar și oameni care vindecă rănile noastre din trecut și care ne redau încrederea în noi, în frumos și în iubire.

Întâlnim oameni care ne fac să plângem până la epuizare, dar și oameni cu care râdem în hohote.

Întâlnim fel și fel de oameni... Oameni pe care-i iubim, oameni pe care-i urâm, oameni pe care-i uităm şi oameni care ne vor locui sufletele toată viața.

Dar pe niciunul dintre aceşti oameni nu îl întâlnim întâmplător...

Fragment din cartea Fluturi de Irina Binder
Cartea se poate comanda la http://www.librarie.net/p/194749/Fluturi-vol-1-2-Irina-Binder/

Rutina – ucide sau întreţine iubirea?

Oamenii se tem de rutină ca dracu de tămâie. Sigur, nu l-am întâlnit pe ucide-l toaca pentru a vedea dacă se confirmă această vorbă, însă am întâlnit mulţi oameni care se sperie doar când aud cuvântul rutină. 

Rutina este cumva cel mai mare duşman al omului modern. Într-o lume în care totul se schimbă, într-o lume a super-ofertelor, într-o lume a reducerilor sezoniere, omul nu vrea să aibă parte de rutină în viaţa lui, cu atât mai puţin acasă. 

Şi uite aşa, partenerii de cuplu ajung un soi de saltimbanci, de bufoni ai regelui, de creativi din cele mai tari agenţii ale lumii – obligaţi să fie originali la comandă. 

În lumea cererii şi ofertei, partenerul de cuplu (femeie sau bărbat) este obligat să-şi updateze zilnic oferta pe care i-o propune celuilalt. 

Altfel va fi judecat şi condamnat pe vecie pentru RUTINĂ în formă repetată. 

Okay, frână, vă propun să ne gândim puţin – oare rutina chiar ucide iubirea sau de fapt o cimentează? 

Spre deosebire de îndrăgostire – care este un cocktail de substanţe secretate de creier – iubirea vine la pachet cu alte atuuri – pasiune, intimitate şi angajament – fiecare dintre ele având propriile particularităţi. 

Iubirea are nevoie de timp, de cunoaştere, de exerciţiu în doi… deci de rutină! Îndrăgostirea nu are nevoie de rutină, ci doar de arderi! Aici se face diferenţa şi de asta cred că îndrăgostirea este preferată de mulţi. 

Iubirea are nevoie de rutină… Ooops, oare ăsta să fie motivul pentru care atâţia oameni fug de rutină? Pentru că de fapt fug de iubire? Este o variantă. 

Ce înseamnă rutina? DEX-ul zice aşa – Capacitate câştigată printr-o practică îndelungată; (deprindere) obişnuinţă de a acţiona sau de a gândi totdeauna în acelaşi fel. Totalitatea obişnuinţelor sau a prejudecăţilor considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a creaţiei sau a progresului. 

Practică îndelungată! Păi iubirea are nevoie de practică îndelungată. Ce înseamnă o relaţie de lungă durată? Practică îndelungată… ceea ce înseamnă rutină, nu-i aşa? 

Cum poţi să trăieşti o lungă perioadă de timp lângă o persoană fără să o cunoşti, fără să îi accepţi bunele şi relele, fără să experimentezi traiul în doi? 

Ce ar fi un sportiv fără rutină? Un Messi care ar da tot timpul mingea în tribună. Ce ar însemna un dansator fără rutină? Un păcălici de care ar râde toată lumea. 

Încearcă să dansezi tango din prima. Îţi iese? Fac pariu că te poţi trezi cu o entorsă de toată frumuseţea. 

Nu iese… ca să ajungi un bun dansator de tango ai nevoie de mii de ore de repetiţii. Şi atunci de ce ai senzaţia că în iubire e altfel? 

Şi în iubire ai nevoie de mii de ore de repetiţie, de mii de ore de practică – doar aşa poţi ajunge un iubit/a bun. 

Vorba aia – repetiţia e mama învăţării! Aşa e şi în iubire. 

Sigur, e frumos să mergi în vacanţe, la club, restaurant, film etc… să faci tot felul de nebunii, însă haideţi să fim serioşi – 90% din timp înseamnă practică de cuplu, înseamnă atingeri, mângâieri, comunicare, colaborare, parteneriat. 

Străzile din Paris le poţi vedea şi singur, însă căldura din ochii ei s-ar putea să nu o mai întâlneşti prea curând. La film poţi merge şi singur, însă îmbrăţişările ei şi mângâierile ei pe obraji sunt priceless. 

Da, ia gândiţi-vă bine, cât de mult contează gesturile mici, mărunte? Nu cumva contează mai mult decât vacanţele şi ieşirile la club? Sigur, unii vor spune că este o chestiune de gust. De acord… 

Revenind la rutină, eu cred că ea îţi asigură acea stabilitate a cuplului, stabilitate care-ţi permite să începi să descoperi şi să experimentezi lucruri noi … în DOI! 

Adică acele lucruri pe care nu te gândeşti să le experimentezi alături de o persoană pe care nu o cunoşti. Atunci când cei doi se cunosc perfect, când se ştiu ca pe propriile buzunare, ei pot trece la un alt nivel, pot începe activităţi în doi care le pot picanta viaţa de cuplu. 

Mi se pare că cei mai mulţi oameni se raportează greşit la rutină. Nu, rutina nu este un pericol, ci o bază care-ţi asigură explorarea unor lucruri noi. Rutina poate fi un pericol doar pentru cei care se tem să cunoască sau care se tem să se deschidă în faţa partenerilor lor. Ei sunt cei care fug de iubire (rutină) pentru că de fapt fug de ei înşişi. 

În concluzie ce face rutina – ucide sau întreţine, întăreşte iubirea? Eu spun că întreţine şi întăreşte iubirea, dar, aşa cum am scris mai sus, răspunsul variază de la individ la individ în funcţie de cum ne raportăm la ideea de rutină.

de Andrei Vulpescu

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Nu suntem răi, suntem doar neștiutori!

"Iubirea e natura noastră, e adevărul care se ascunde în spatele percepțiilor mentale și al fricilor noastre"

 

Doctorul David Hawkins spune că principala problemă a minții umane este ”inocența” ei, care-o predispune la programare negativă, indiferent de vârstă. Copilul inocent din noi rămâne viu în mintea însăși, de aceea, cum tot Hawkins spune, ”nu suntem răi, suntem doar neștiutori”! În primul rând, suntem inconștienți de inocența noastră, deși ea se manifestă evident în unele dintre cele mai banale situații de viață. Suntem creduli peste măsură, așa încât e îndeajuns ca cineva să ne spună că n-am făcut un lucru prea bine pentru a ne trezi în cea mai neagră stare interioară posibilă; unii se simt triști, alții furioși, alții inadecvați, dar cu toții ”credem” instantaneu că e ceva ”rău” acolo, afară, că răul vine de la celălalt, când răul se declanșează evident tocmai prin credința noastră că el există. Am observat în ultimul timp la mulți oameni cât de mare e frica de ”rău”, frica de ură, frica de violență, frica de agresivitate, frica de a fi respins, frica de a nu fi prețuit, frica de a nu fi apreciat și, în spatele tuturor fricilor, se ivește o singură frică; frica de a nu fi iubit. Ascunsă și mai adânc în noi, undeva, dincolo de frica de a nu fi iubiți, e frica de a nu iubi. Sigur că lumea confirmă adesea cele mai mari dintre spaimele noastre. Lumea e ca o oglindă uriașă a minții și a sufletului, care pare să manifeste toată ostilitatea noastră ascunsă, toată indiferența, cruzimea și dezmățul urâtului, ce brăzdează experiența vieții. ”Toți nutrim, în secret, teama că suntem proști, urâți, ratați, și imposibil de iubit”, scrie David Hawkins în cartea sa, ”Letting Go – Calea Renunțării”(ED. Cratea Daath).

Această percepție secretă a noastră, a oricăruia dintre noi (și trebuie să știți că adesea nu veți găsi oameni mai neîncrezători în calitățile lor decât aceia care au reușit lucruri imposibile pentru majoritatea oamenilor în această viață), este inconștientă și de aceea e proiectată în lume, ca frică de rău, de ură, de agresivitatea celorlalți. Din pricina acestei proiecții, atragem în experiența vieții noastre persoane, situații și probleme, care ne confirmă viziunea. Nu vorbesc aici și acum despre momentele în care vedem pe cineva manifestându-se agresiv, cu ură sau despre momentul în care auzim despre o poveste de viață, despre răutate și violență. Proiecția este identificabilă în emoția pe care noi o trăim în relația cu experiența, cu situația, cu problema, cu omul de lângă noi. Emoția, ce se ridică la suprafața conștiinței, o trăim chiar noi, îi gustăm toată toxicitatea și, mai ales, nu ne putem sustrage ei sub nici o formă, e semnul că proiectăm umbra noastră undeva, în lume, dar nu suntem conștienți de asta. Frica de ura altuia e frica de a ne vedea ura de sine. Frica de răul din afară e frica de răul din noi, pe care ne străduim teribil să-l reprimăm, să-l ascundem, să-l negăm. Frica de a nu fi iubiți de altul e frica teribilă de a accepta că noi nu iubim. Frica de a simți că noi suntem aceia care nu iubim e așa de mare încât cei mai mulți oameni preferă să rămână inconștienți cu privire la răul din mintea lor, în pofida nenumăratelor efecte secundare ale acestei atitudini. Ei depun o energie fantastică să țină umbra ascunsă, să țină răul lăuntric reprimat, continuă să-l vadă în lume și, prin aceasta, rămân ”neștiutori”, inconștienți și incapabili să atragă în viețile lor iubirea reciprocă, precum și să înțeleagă adevărata natură a iubirii. E important să știm că relațiile tensionate cu oameni apropiați, gen relațiile dintre părinți și copii, dintre bărbați și femei, care s-au iubit cândva, dintre foști prieteni, orice relație în care vedem răutatea, țâșnind violent și zdrobindu-ne sufletul, ne dăruiește oportunitatea de a ne întreba dacă nu cumva e un rău în noi înșine, o umbră, pe care o putem vindeca acceptând-o, recunoscând-o și apoi schimbându-ne percepțiile. ”Oare mă iubesc pe mine?”. Oare înțeleg inconștiența acestui om și pot simți compasiune pentru răul pe care-l manifestă? Ce aș putea face să simt un strop de milă, un strop de iertare, un strop de acceptare față de acest om.  A accepta că alții, prin răutatea lor, ne pot arăta umbra propriei răutăți, că alții, prin inconștiența lor, ne pot da indicii despre propria inconștiență e un pas uriaș spre vindecarea sinelui, spre integrarea părților noastre întunecate, care așteaptă ”să înțelegem” și să ne manifestăm bunătatea și frumusețea sufletească. Frumusețea este în natura ființei, a sufletului, dar mintea noastră a creat percepții opuse, greșite, a creat răul, l-a gândit și de aceea suntem prizonieri ai percepțiilor noastre, care ne întunecă mintea și ne împiedică să știm că noi suntem iubire, noi iubim și suntem întotdeauna iubiți. Iubirea e natura noastră, e adevărul care se ascunde în spatele percepțiilor mentale și al fricilor noastre.

de Maria Timuc

Câţi dintre noi nu s-au aflat într-o relaţie de acest tip? “Nici cu tine, nici fără tine”.

Cu alte cuvinte, nu ştiu sigur dacă te vreau lângă mine, dar ştiu că nu vreau nici să pleci, aşa că mai bine rămâi te rog în stand-by până mă hotărăsc eu. Până când găsesc pe cineva mai bun, de fapt.

Povestea e una comună: v-aţi văzut, v-aţi plăcut, aţi cinat împreună de câteva ori, chiar ai prins dimineţi la el acasă, aveţi flirturile voastre ocazionale pe chatul de facebook sau whatsapp şi glumele cu subînţeles care vă fac pe amândoi să zâmbiţi, dar cumva parcă lucrurile acestea nu îţi mai sunt de ajuns. Îţi doreşti mai mult. Ţi-ai dori să ai pe cineva care să îţi fie alături atunci când ai nevoie şi nu doar când îşi aminteşte de tine, pe cineva căruia să îi poţi împărtăşi problemele tale şi nu doar momentele de bucurie. Ce faci când dă bir cu fugiţii în momentele în care ai nevoie de sprijinul lui, când nu îţi oferă tot ceea ce îţi doreşti din punct de vedere emoţional? Cum să nu mai simţi gustul amar al tăcerii sale când încerci să aduci vorba de viitor, când vrei să vorbeşti despre sentimente? Cum faci să spargi zidul pe care l-a construit între voi, de unde să găseşti putere să lupţi pentru amândoi, când vezi că incursiunile tale în universul său interior se lovesc de o indiferenţă care doare?

Cred că soluţia a fost la îndemână încă de la început: ar trebui să fugim unde vedem cu ochii şi cât ne ţin picioarele atunci când ne trezim prinşi într-o asemenea situaţie. Cred că merităm cu toţii, bărbaţi sau femei, să fim regizorii propriei noastre vieţi şi nu doar actori pe scena ei şi totodată suntem înzestraţi fiecare dintre noi cu puterea de a ne scrie propria poveste. Iar atunci când ne complăcem într-o situaţie în care aşteptăm ca celălalt să ia o hotărâre în numele nostru, atunci când aşteptăm de fapt să hotărască dacă suntem sau nu destul de buni pentru a face parte din viaţa sa, renunţăm la dreptul de a fi conducători asupra destinului nostru. Uităm că suntem propriii noştri stăpâni, aşa că îi înmânăm de bunăvoie pixul şi hârtia pentru a ne scrie chiar el finalul. Şi de cele mai multe ori acesta nu va fi cel pe care ni-l dorim sau întârzie să apară.

Teama de singurătate, slăbiciune, neputinţă, respect scăzut de sine sau poate dorinţa de a simţi că trăim alături de un om care azi ne spune „da”, iar mâine „nu” – care sunt motivele care ne fac să ne implicăm în relaţii bolnavicioase? Am ajuns la concluzia că cei care îşi fac un obicei din a se implica în astfel de relaţii disfuncţionale au tendinţa de a alege fix lucrurile care le fac cel mai mare rău şi oamenii care se dovedesc a fi cei mai nocivi pentru mintea şi sufletul lor. Cred că nici dacă şi-ar izbi fruntea de un semn care strigă tare: „Atenţie! Pericol dureri de inimă!” sau „Fereşte-te, TOXIC!” scris mare, cu roşu, tot nu ar ocoli primejdia care li se arată în cale, pentru că suferă de ceea ce numesc eu „ sindronul salvatorului”: cred, trebuie să îndure, să sufere, să lupte pentru a-l salva pe celălalt şi a primi drept răsplată iubirea.

Iubirea, care capătă în mintea lor o imagine distorsionată. Oamenii prinşi în astfel de relaţii toxice, bolnăvicioase, uită că lucruri ca dragostea, atenţia, grija, valorează ceva numai atunci când ni se oferă. Ele nu trebuie câştigate, nu este nevoie să pornim războaie pentru ele, căci atunci când lupţi pentru a le dobândi, sfărâmi de unul singur însăşi esenţa lor, aceea de a fi oferite dezinteresat de către un suflet altuia. Ei uită, de fapt, că suntem valoroşi fiecare în parte, că existenţa noastră înseamnă ceva şi nu avem nevoie de cineva alături care să ne confere un plus de valoare. Uită că merită dragoste şi afecţiune şi nu ştie să se aprecieze pe sine altfel decât pe scara atenţiei pe care o primesc din partea altora.

Dacă te afli şi tu într-o astfel de situaţie, află că problema este la tine. Poate că nu îţi va plăcea să auzi asta, dar nu poţi da vina pe nimeni pentru lucrurile care nu merg bine în viaţa ta, când tu eşti dumnezeul propriei tale existențe. De ce cele mai multe ori problema nu se află la cel nehotărât, la cel care te caută doar atunci când are nevoie de tine şi uită de tine până la următorul moment în care va avea nevoie ca cineva să îi alimenteze ego-ul, ci poate fi găsită chiar la acela care aşteaptă; cum ar zice înţelepciunea populară, prost nu e acela care cere, ci acela care dă. Cauza cercului vicios în care te învârți nu sunt oamenii din jurul tău, ci tu pentru că îi atragi şi îi tolerezi acolo.

Data viitoare când vei aştepta să te sune, gândeşte-te bine dacă aşa vrei să îţi trăieşti viaţa: într-o continuă aşteptare. Gândeşte-te bine dacă atât valorezi: cât un jucător ţinut pe banca de rezerve şi uitat acolo până când e nevoie de el. Adu-ţi aminte că valorezi în ochii altora cât valorezi în proprii tăi ochi, iar dacă tu nu ai încredere în tine că poţi fi „omul meciului, atunci el/ea te va uita în clipa în care va găsi pe cineva nu atât de disponibil pe cât eşti tu.

Încetează să îţi mai autosabotezi propria viaţă!

Încetează să-ţi iroseşti timpul cu pseudo-iubiri sortite eşecului!

Încetează să îi mai înzestrezi pe oameni în mintea ta cu calităţi pe care nu le au!

Încetează să îi mai aştepţi pe alţii ca să îţi schimbe viaţa, fă-o chiar tu!

Încetează să le mai ceri altora să te facă fericit, fă-o chiar tu!

Încetează să le mai găseşti scuze atunci când te rănesc!

Recunoaşte-ţi ţie însuţi ca nu le cauţi lor explicaţii, ci ţie. Îţi doreşti cu disperare să ai la îndemână pretexte prin care să-ţi justifici incapacitatea de a ieşi dintr-o situaţie care te face să suferi, prin care să îngropi vinovăţia de a avea atât de puţină încredere în tine.

Încetează să te mai minţi singur!

Oamenii care vor să îţi fie alături vor fi acolo şi fără să le ceri asta. Cei care te iubesc îţi vor oferi iubire fără ca tu să lupţi pentru ea, iar cei cărora le pasă te vor face să simţi asta. Dacă nu îţi oferă nimic, înseamnă că nu au nimic pentru tine. Fără explicaţii suplimentare!

Încetează să fii laș, acceptă realitatea! Şi ia astăzi o decizie gândindu-te la viitorul tău.

sursa: http://jurnalulevei.ro/

Cauţi omul perfect? Nu există!

Permite-i celui de lângă tine să rămână el însuşi.

Nu încerca să-l schimbi şi să-l transformi în idealul visurilor tale, căci dacă prin absurd se întâmplă asta, vei avea surpriza să îţi lipsească omul de care te-ai îndrăgostit. Nimeni nu o să-ţi rămână prea mult timp alături atunci când îi arăţi prin tot ceea ce faci că sunt părţi ale fiinţei lui pe care le respingi, care nu te fac fericit, pe care ţi-ai dori să le vezi schimbate sau îmbunătăţite. Desigur, se va conforma în asemenea condiţii pentru o perioadă, când orbit de frumuseţea începutului va accepta şi vei accepta ideea că prin puterea dragostei oamenii pot deveni alţii, dar eu zic ca mai bine fii pregătit oricând pentru un duş rece.

Adevărul este că oricâtă iubire ai pune la masa negocierilor, vei pierde întotdeauna, atâta timp cât nu vei înţelege că pe oameni nu îi poţi schimba, tot ce poţi face este să îi iubeşti. Vei pierde întotdeauna atâta timp cât vei uita că oamenii caută înţelegere şi afecţiune, că dincolo de exarcerbarea calităţilor pe care o încercăm la începuturile oricărei relaţii, vine momentul în care ne dorim cu toţii să dăm cortina la o parte şi să fim iubiţi pentru ceea ce suntem. Sigur că în iubire folosim fără excepţie şi aproape inconştient foloasele minciunii, încercând să îi arătăm fiinţei iubite toate calităţile şi uitând de defecte, încercând să părem mai buni, mai frumoşi ca oricare alţii. Dar după o vreme devine obositor să încerci să fii altcineva, să te lupţi cu tine însuţi pentru a te ridica la înălţimea partenerului, şi mai ales e dureros să realizezi că nu îi eşti de ajuns celui pentru care ţi-ai dori să fii totul.

După magia începutului şi chinul încercărilor de a deveni omul pe care celălalt şi-l doreşte alături, lipsit de vlagă şi dezgustat de sacrificiile pe care le cere iubirea, cel de lângă tine va fi lovit de realitatea că ceea ce trăiţi în relaţia voastră, e departe de a fi cel mai sublim sentiment care poate apărea între oameni. Va experimenta dezamăgirea, regretul, vinovăţia gândului de a-şi fi dorit să renunţe la sine pentru altul care nu l-a dorit aşa cum este şi ruşinea de a accepta să fie reconstruit din temelii pentru a îndeplini capriciile tale.

Dacă îi vei transforma pe cei de lângă tine în proiectul „Fericirea perfectă”, nimeni nu îţi va rămâne alături. Nimănui nu îi place să ducă o existenţă constrânsă între „Aşa da” şi „Aşa nu”, să îşi calculeze fiecare pas la centimetru pentru a nu depăşi barierele răbdării celui de lângă el şi să treacă prin viaţă camuflat în ceea ce nu este.

Iar dacă tu eşti cel care îţi doreşti să îl schimbi pe cel de lângă tine, întreabă-te de ce vrei să faci asta. Încearcă, mai degrabă, să găseşti în tine răspunsul la întrebarea de ce te-ai implicat într-o relaţie cu un om pe care nu îl poţi accepta, de ce ţi-ai propus ca în loc să laşi că curgă iubirea, să încerci să o tranformi, să o controlezi, să faci din ea izvorul mulțumirilor tale. De ce rămâi alături de un om care nu te satisface pe toate planurile şi de ce te îmbeţi cu iluzia că în ziua în care îi vei termina de şlefuit personalitatea, vei obţine opera perfectă. Încearcă, aşadar, să afli de ce îţi proiectezi fericirea în viitor şi laşi responsabilitatea dobândirii ei în alte mâini decât ale tale. Nemulţumit de tine însuţi şi nefericit odată ce conştientizezi că nu îţi poţi schimba viaţa din doi timpi şi trei mişcări, arunci toate frustrările pe care le ai în braţele celuilalt. Fugi de propria realitate, uitând că schimbarea începe din tine şi nu din alţii. Încerci să-l schimbi pe el, în speranţa că în ziua când va deveni „aşa cum trebuie” tu vei fi fericit, iar atunci vei avea relaţia perfectă, iubirea perfectă, şi nimic nu vă va putea da jos de pe norişorul fericirii. Dar cu cât te străduieşti mai mult, căderea voastră se va face de la o înălţime ameţitoare.

Pariul pe care îl faci odată intrat într-o relaţie este dacă vei putea trece sau nu graniţele îndrăgostirii. Oricine poate diviniza o imagine perfectă, dar ireală, însă îţi trebuie empatism pentru a-l înţelege pe celălalt, înţelegere pentru a-i accepta defectele şi curaj pentru a i le arăta pe ale tale. Orice relaţie începe cu adevărat abia după ridicarea cortinei. Iubirea are drum liber să apară pe scenă odată ce te-ai împăcat cu ideea că omul de lângă tine nu va întruchipa niciodată perfecţiunea şi eşti dispus să îi vezi defectele la lumina clară a zilei, să faci cunoştinţă cu ele şi să le tolerezi. Veţi funcţiona bine împreună atunci când veţi învăţa să convieţuiţi unul cu defectele celuilalt şi vă veţi arăta fără teamă unul altuia neliniştile, imperfecţiunile, complexele, ştiind că veţi primi înapoi înţelegere şi acceptare. Îndrăgostirea e uşoară: înseamnă orbire, nebunie, pasiune, fluturi în stomac, dar iubirea cere mai multe: ea vrea asumarea realităţii, fidelitate, angajament, bunăvoinţă şi muncă. Multă muncă.

Dar dacă nu poţi face asta în relaţia în care te afli, s-ar putea să fii în cea greşită. Dacă îţi doreşti constant ca cel de lângă tine să fie ALTFEL, poate că el ar trebui să fie ALTUL. Dacă ţi-e dor de perfecţiunea începuturilor şi resimţi dezamăgirea trezirii la realitate, este posibil ca diferenţele dintre aşteptările tale şi posibilităţile lui să fie prea mari. Nu poţi trece peste ele? Treci mai departe. Altfel, veţi suferi amândoi: tu pentru că îţi doreşti mai mult, iar celălalt pentru că nu are de unde oferi. Cantonarea în relaţia greşită doar te va ţine pe loc, lăsând-o pe cea corectă să treacă pe lângă tine.

sursa: http://jurnalulevei.ro/

Uneori singurătatea e necesară și benefică

Acceptăm relaţii nepotrivite, lângă oameni care ne vor lăsa sechele adânci, pentru că avem senzaţia că numai într-o relaţie suntem fericiţi. Această senzaţie este întreţinută de filme, cărţi cu poveşti de dragoste, familie, prieteni şi societate. Peste tot acelaşi dicton, să-ţi faci un rost, să te aşezi la casa ta, să fii cu cineva, să împarţi cu jumătatea ta.

Însă dacă nu găseşti pe cineva potrivit, ce faci? Accepţi pe oricine doar pentru că trebuie să intri în rândul lumii? Sau pentru că ai o vârstă? Singurătatea nu este o boală! Şi nici o tragedie. Uneori e necesară pentru o vreme. Petrecem timp cu noi, aflăm ce simţim în legătură cu multe aspecte ale vieţii noastre, avem timp să ne iubim şi să ne răsfăţăm, avem timp să ne facem curat în gânduri şi în viaţă şi să observăm lucid dacă viaţa noastră merge în direcţia dorită. 

Atunci când fugi de singurătate, cu orice preţ, înseamnă că nu ţi-e bine cu tine, că nu-ţi place compania ta. Şi atunci celorlalţi de ce le-ar plăcea? Cu cât alergi mai tare să-ţi umpli timpul cu alţii, cu atât îţi doreşti să fugi mai departe de tine. Şi ca un paradox, viaţa te confruntă des cu singurătatea, tocmai pentru că niciodată nu ai timp pentru ea. 

Cred că în viaţa fiecăruia vine un moment când se impune o perioadă de regăsire a sinelui. Este imposibil să ne trăim viaţa sărind dintr-o relaţie în alta, deşi mulţi o fac. Poate de aceea au atât de multe relaţii nepotrivite. Ideal ar fi să existe o perioadă de singurătate după fiecare relaţie pentru că e necesară, ne ajută să înţelegem unde am greşit, de ce n-ar fi mers şi ne curăţă de energia vechii relaţii. Altfel există riscul să facem o mare greşeală, în mod inconştient, şi anume să ne aşteptăm ca noua relaţie să pornească din punctul în care am lăsat-o pe cealaltă. 

Mai ales după relaţiile lungi, care se termină urât, se impune o perioadă de singurătate. Şi tocmai atunci e greu să o acceptăm. E greu să ne schimbăm stilul de viaţă de pe-o zi pe alta. Ieri aveai o relaţie şi viaţa ta arăta într-un fel, azi viaţa ta arată cu totul altfel, iar golurile apărute te îngrozesc, nu ştii ce să faci cu ele. Şi ai face orice, numai singur să nu fii. Însă în viaţa fiecăruia vine un moment când e mai bine să fim neînsoţiţi decât prost însoţiţi. Măcar pentru o vreme.

sursa: http://psihologinconcediu.ro

În rolul de amantă

Multe femei ajung la un moment dat în rolul de amantă pentru bărbatul iubit. Unele habar nu au că domnul care le face asiduu curte este foarte însurat, altele se fac că nu ştiu, iar altele ştiu prea bine dar nu le deranjează, încă.

Despre cele care ştiu, aş vrea să vă vorbesc. De ce ar accepta o femeie locul al doilea în viaţa unui bărbat? De ce ar accepta să se mulţumească cu jumătate când poate avea totul, în altă parte? De ce s-ar mulţumi cu frânturi de timp din partea lui? 

Din mai multe motive. Unele femei nu-şi doresc o relaţie serioasă care să le afecteze libertarea mult preţuită. Aşa că acceptă să fie amantele cuiva care are deja o relaţie serioasă. În felul acesta nu se va pune niciodată problema de căsătorie sau copii. Domnul îi are deja în altă parte. În felul acesta, rolul de amantă oferă şi libertate şi o relaţie, însă o relaţie doar pentru distracţii. Fără prea multă implicare, fără asumarea de responsabilităţi. 

Apoi sunt femeile care îşi doresc o relaţie dar sunt indisponibile emoţional. Deşi doresc să se implice, în realitate nu sunt pregătite. Aşa că îşi vor alege, în mod inconştient, bărbaţi care nu sunt disponibili în totalitate. Unei femei indisponibile emoţional îi este frică să se implice, de teamă că va suferi. Acesta este cel mai întâlnit motiv de indisponibilitate şi are la bază o rană nevindecată. Când rana se va închide, şi femeia va fi pregătită să iubească din nou, se va orienta către un bărbat liber. 

Urmează femeile ce au o rană emoţională în urma unei despărţiri de un bărbat ce le-a părăsit pentru o altă femeie. În acest caz, femeile speră să fie amante pentru scurt timp şi apoi să ocupe rolul principal. În felul acesta se vor simţi alese şi importante pentru cineva, sperând că această alegere să şteargă, sau măcar să estompeze, durerea de a fi fost părăsită pentru o altă femeie. Binenţeles că acest raţionament nu este unul conştient. 

Sunt şi femei care, din cauza sechelelor emoţionale din copilărie, consideră că pentru a trăi iubirea adevărată trebuie să suferi la început. Să plăteşti un preţ pentru care apoi vei fi recompensată. Rolul de amantă e preţul pe care sunt dispuse să-l plătească pentru a deveni soţii cu drept la fericire. Însă aceasta este o iluzie, nu există astfel de reguli sau garanţii. 

Şi în cele din urmă sunt femeile care acceptă locul de amantă sperând să fie pentru scurt timp. Sunt îndrăgostite, naive şi cred sincer în povestea domnului care se plânge cât este de nefericit şi de neiubit acasă. Sunt dispuse să accepte şi să înţeleagă atât cât este necesar. Pentru cele norocoase timpul e scurt, pentru altele e mai lung, iar pentru altele nu se sfârşeşte niciodată aşteptarea. 

sursa: http://psihologinconcediu.ro

Cele mai simple lucruri sunt minuni

Niciodată nu ai să vezi un lup căruia să-i pese de părerea oilor. Chiar dacă cineva face o gaură în tine prin care poți vedea îngerași plângând, viața înseamnă să găsești mereu soluții în orice situație… Toți oamenii au o rană vindecată sau una încă deschisă și ar vrea să dea timpul înapoi. Sufletul se liniștește când se inundă în dragostea lui Hristos și se predă voii Lui. El ne caută clipă de clipă. Chiar și atunci când trupul vieții noastre Îi bate cuie. Iubirea este o stradă cu două sensuri de mers. Iubirea spală, iubirea naște, iubirea sărută creația. Liniștea Lui șoptește totul… Spune îngerilor despre norii ascunși la spate.

A-l asculta pe celălalt este un act de iubire. Cuvintele goale au tot mai puține motive să rămână în noi. Clopotele cerului cheamă Adevărul în oameni. Călătorie în jurul inimii și metanie la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne întâlnim în iubire. Vorbești cu sufletul, vorbești cu nemurirea. Cine privește spre exterior visează, cine privește în interior se trezește.

La școala vieții nu se dau diplome. Promovarea este pecetluită cu fericirea, iar corigența cu nefericirea. Se dau restanțe până se iau note de trecere la toate examenele. Fiecare clipă pe care o trăim reprezintă șansa de a schimba totul în viața noastră. Rușinea și critica nu schimbă niciodată o persoană. Lumea are nevoie de dragoste.

Orice om are o poveste. Dacă ar sta cineva să te asculte ar scrie o carte sau poate ar face un film la care unii ar plânge, alții ar râde. Într-o zi vom zâmbi cu toții dintr-o poză de album. Învățăm să privim spre cruce, spre Hristos, spre Înviere. Adorm mestecând cele trei cuvinte… Această clipă nu se mai întoarce niciodată!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Ne cosmetizăm viaţa când încercăm să fim ca alţii, fără să ştim de fapt cum suntem noi

Celebrate your Life

Din dorinţa de a fi ca şi ceilalţi, de a fi acceptaţi şi apreciaţi, vrem să părem altfel decât suntem în realitate. Atunci alegem să ne ”cosmetizăm” viaţa. Ne uităm la cei din jurul nostru şi ne căutăm repere în standardele unei societăţi care alege să valorizeze aparenţele şi superficialitatea. Aşa ajungem să ne judecăm după câte avem şi uităm cine suntem. Sub stratul gros de superficialitate, nu ne mai regăsim pe noi. Ştim însă, ce avem de arătat ca să fim apreciaţi. Intrăm în competiţii şi ne lăsăm copleşiţi de frustrări. Nu mai avem timp şi energie să ne găsim cu adevărat dincolo de încercările de a ne lustrui existenţa. Nici nu ne dăm seama că frustrarea pe care o trăim este determinată de aşteptări, iar aşteptările noastre reflectă mai ales oglinda socială şi mai puţin valorile şi priorităţile noastre personale. Pe acestea le descoperim abia după ce ne lăsăm prinşi de tentaţia de a ne crea o existenţă după cerinţele celorlalţi. Ne cosmetizăm viaţa când încercăm să fim ca alţii, fără să ştim de fapt cum suntem noi, când ne căutăm modele în exterior şi ne rătăcim de modelul din interiorul nostru, când facem din valorile altora, propriile noastre valori. Ne cosmetizăm viaţa când nu avem îndrăzneala de a ne arăta lumii aşa cum suntem, sau când nu ştim exact cum suntem, când am preluat standardele altora pentru că nu le-am ştiut crea pe ale noastre. Când teama de a fi marginalizaţi şi neînţeleşi, de a ne simţi singuri printre mulţi, ne încolţeşte în suflete, ne cosmetizăm viaţa pentru a îndrăzni să ne privim în oglinda socială fără teama că nu ne va plăcea ce descoperim. Mă întreb, însă, dincolo de ”machiaj” şi retuşuri, câţi suntem cu adevărat mulţumiţi de cum trăim? Câţi putem spune că avem viaţa pe care ne-o dorim şi suntem fascinaţi de miracolul fiecărei zile?

Numai gânduri bune! Aveţi grijă de voi şi de toţi cei dragi vouă!

Cu iubire şi lumină, 

Daniela

Cel mai frumos gen de femeie

Unora le plac blondele, alţii preferă brunetele, unii se dau în vânt după roşcate. Unii preferă femeile slabe, alţii mai plinuţe, unii cele cu pistrui, alţii cele cu părul scurt. Gusturile nu le discutăm de aia e şi frumos.

Suntem liberi să alegem ce vrem, să gustăm fix ce ne place. În capul fiecărui bărbat există o idee despre cum să arate femeia ideală. Vrem nu vrem ne gândim la asta. Ne place să fie senzuală, tandră, poate ne place o femeie sigură pe ea, poate una foarte sensibilă şi naivă.

Fiecare cu filmul lui.

Există femeia “de bifat”. Femeia aia pe care orice bărbat o vrea lângă el la un moment dat. E o chestie de marcat. Toţi ne gândim la ea, unii au avut aşa ceva lângă, alţii nu. Există femeia...femeie. Aia naivă, sensibilă, aia care mereu zboară, plină de vise şi idealuri. Aia care vrea să trăiască totul ca în filme, ca în basme, ca în vise. Femeia care crede că poate ajunge cu tine acolo unde îşi doreşte.

Există femeia “ideală”. Aia de care te îndrăgosteşti pentru că e aşa cum îţi place însă în cel mai scurt timp se transformă. Adică a jucat un rol. Este foarte frumoasă şi pare să fie aşa şi la interior. Eu îi spun femeia tapet. Toate sunt tipuri de femei pe care la un moment dat ni le dorim, cu ardoare. Experienţa cu ele este benefică. Poţi învăţa o grămadă de lucruri. Şi amândoi sunteţi mai bogaţi după o astfel de experienţă. În general. 

Mai există un tip de femeie. Şi despre ea vorbim astăzi.

Întâlneşti la un moment dat în viaţa ta o femeie de genul ăsta. Habar nu am cum să o cataloghez. Este o femeie sensibilă, normală, nu îţi pică faţa pe jos când o vezi, nu îţi iese aparent cu nimic în evidenţă la prima vedere. Nu este o frumuseţe care să te tâmpească, care să rupă ceva în tine de la prima vedere. Este ceva mult mai tare. Are o privire blândă, pătrunzătoare, este o femeie care are multă afecţiune şi care nu se sfieşte să o împărtăşească cu tine, pur şi simplu, natural, fără să îşi pună semne de îndoială, fără să se gândească că ea oferă prea mult.

Este o femeie caldă, delicată, completă din multe puncte de vedere. O femeie care te completează prin simpla prezenţă, o femeie care face exact de trebuie să facă fix în momentul în care trebuie să facă. O femeie care o să acţioneze exact aşa cum ai vrea tu să acţioneze, o femeie care te va lăsa cu gura căscată în clipa în care o să facă un gest simplu. Un gest care o să îţi placă la nebunie, care o să te marcheze, prin simplitate şi inocenţă, prin frumuseţe şi naturaleţe.

Este femeia pe care vrei să o descoperi în fiecare zi, vrei să mai te îmbogăţeşti cu puţin din bogăţia ei. Este genul de femeie care când ai păţit ceva, ai o problemă, o să te privească fix în ochi, o să te mângâie delicat pe faţă şi o să îţi spună că atâta vreme cât sunteţi amândoi orice problemă se poate rezolva. Este genul de femeie care te pune pe gânduri şi asta e de bine. Te face să te gândeşti că eşti un om fericit. Că ea te-a ales, că eşti al ei, că toţi au pierdut războiul ăsta şi că tu eşti singurul care l-a câştigat. Este femeia lângă care îţi faci gânduri, planuri, femeia lângă care poţi să visezi, femeia lângă care poţi să plângi, să te impresioneze ceva şi să arăţi asta.

Femeia pe care vrei să o strângi de mână pe stradă, femeia lângă care vrei să şi dormi nu doar să te culci, este femeia aia cu care dimineţile friguroase ţi se par calde, femeia cu care vrei să stai toată ziua în pat, doar să o vezi acolo, cu tine doar voi, voi doi. E femeia cu care nu vrei să pari altceva decât ceea ce eşti, nu vrei să o impresionezi prin ceea ce nu eşti îi spui franc în faţă cine eşti, ce vrei, cum vrei…este femeia lângă care eşti gol şi atunci când eşti îmbrăcat. Este femeia care te înţelege, care te mângâie şi îţi spune o vorbă bună, din suflet. Nu vrea să fii zmeul zmeilor, nu vrea să te dai leu. Ea te vrea fix aşa cum eşti. Ăla de care s-a îndrăgostit ea.

Femeia asta ştie să gestioneze perfect o relaţie. Ştie că nu eşti doar al ei, ştie că ai prieteni, că vrei să ieşi cu ei, înţelege că nu mergi cu ea în locul X doar pentru că nu îţi place acolo şi nu vrei să îi strici seara. Este înţelegătoare şi are încredere în tine. Îţi dă o siguranță pe care nicio altă femeie nu o dă. Nu aşteaptă de la tine chestii pe care nu poţi să le oferi. Nu vrea să te bage în filmele ei care ţie nu îţi plac. Nu vrea să facă din tine nimic altceva decât ceea ce eşti. Femeia asta ştie una şi bună...că trebuie totul să fie natural, firesc. Te vrea fix aşa cum eşti.

Cu glumele tale câteodată proaste, cu carisma ta, cu imaturitatea ta. Te vrea aşa alintat, câteodată nesigur, te vrea pentru umorul tău, pentru că mereu eşti optimist, mereu eşti cu zâmbetul pe buze. Te vrea pentru că eşti timid, retras, te vrea pentru că spui că nu ai nevoie să socializezi într-o seară şi ea chiar apreciază asta şi te lasă în pace, te vrea pentru copilăriile din capul tău, te vrea pentru că eşti cu picioarele pe pământ, te vrea pentru că îi oferi siguranţă, maturitate. Te vrea pentru dragostea pe care o oferi, te vrea pentru stângăciile tale, pentru slăbiciunile tale, pentru bunătatea ta.

Te vrea pentru că eşti altruist, te vrea pentru că spui tâmpenii câteodată la care ea se amuză, te vrea pentru că te superi aiurea pe o prostie, te vrea pentru că îi dai un mesaj gol la cinci dimineaţa şi asta înseamnă că te gândeşti la ea. Femeia asta este cea care te face să îţi reconfigurezi traseul. Să vezi unele lucruri la ea care să îţi placă enorm de mult şi la care nu te găndeai niciodată. Şi uite aşa..ajungi în mijlocul patului cu această femeie şi ai în colţul gurii un zâmbet tâmp în timp ce ea se alintă în braţele tale şi spune lucruri simple şi frumoase. Este o treabă greu de explicat.

Femeia asta este un pachet minunat. Adică este o combinaţie letală. O combinaţie frumoasă. Cea mai frumoasă. Femeile astea sunt un palat care la interior arată la fel de bine ca la exterior. Nu este nimic lăsat de izbelişte. Totul este aşezat cu grijă la locul lui. Este un univers în care vrei să ajungi şi nu îţi doreşti să mai ieşi. Este o uşă pe care odată ce ai intrat vrei să o închizi cu o mie de zăvoare. Să nu între nimeni şi nici tu să nu mai ieşi de acolo.

sursa: AICI

Depresia: Cele 3 CAUZE Emoțional - Energetice ale stărilor depresive

Cei care se autoînvinovățesc sunt îngâmfaţi pentru că se cred "atât de perfecţi" încât nu ar trebui să greşească. Compătimirea exagerată a altora produce autocompătimire, iar un om care îşi plânge de milă este perceput ca un factor agresiv de către ceilalţi. Descoperă care sunt cele 3 cauze energetice majore ce conduc către instalarea stărilor depresive.

 

Este evident că stările depresive fac parte în mod natural din viaţa psihică a individului. Dacă însă stările de tristeţe persistă şi vă afectează viaţa, nu ezitaţi să căutaţi un psiholog bun.

 

Cauzele majore ale stărilor depresive sunt următoarele:

Autoînvinovățirea

 

Cei care se autoînvinovățesc sunt îngâmfaţi - pentru că se cred "atât de perfecţi," încât nu ar trebui să greşească.

 

Cei care se autoînvinovățesc sunt laşi. Vinovăţia face din tine o fiinţă fără vlagă şi lipsită de reacţie.

 

Societatea, media fac din tine un depresiv şi un nevrotic. Când greşeşti, este în firea lucrurilor să se întâmple asta, pentru că ai moştenit o inteligenţă imperfectă şi ai fost învăţat să fii iraţional de către o armată întreagă de oameni (părinţi, profesori, prieteni) care au moştenit şi ei inteligenţe la fel de imperfecte. Din copilărie, modelul nostru social ne antrenează să devenim deprimaţi.

 

Depinde doar de noi să schimbăm răul care ni s-a făcut.

 

Autocompătimirea

 

Este un semn de nevroză să ne aşteptăm ca alţii să ne trateze întotdeauna corect, ca bunătatea noastră să fie răsplătită tot cu bunătate sau ca lumea să fie atât de acceptabilă pe cât vrem noi să fie.

 

Este important să ştii că celorlalţi oameni nu le plac cerşetorii şi nici cei care îşi expun suferinţa în piaţa publică. Un om care îşi plânge de milă este perceput ca un factor agresiv de către ceilalţi. Cu alte cuvinte, văicăreala de sine îi agresează pe ceilalţi. Energia unui astfel de om nu este de dorit în preajma nimănui.

Compătimirea altora

 

Compătimirea exagerată a altora produce autocompătimire. În linii mari, mila faţă de ceilalţi reprezintă o reacţie naturală. Şi frumoasă. Dar există situaţii în care acest model de compătimire a altora devine obsesiv şi nociv propriei vieţi. În plus, ne expune la un şantaj emoţional din partea celor aflaţi în suferinţă.

 

Teama că vom fi consideraţi lipsiţi de inimă ne îndeamnă adeseori să ne complicăm inutil viaţa. Nu este normal să ne însuşim suferinţele celorlalţi. Îmi aduc aminte de isteria provocată acum un an când un băieţel a fost omorât de câini. Pe toate canalele media vedeai oameni plângând şi manifestându-se exagerat, de parcă ar fi trăit cu adevărat durerea familiei băieţelului. Acele reacţii erau nevrotice şi false! Eticheta socială pretinde ca anumite evenimente să fie însoţite de emoţii specifice. Dacă nu te manifeşti zgomotos, înseamnă că eşti lipsit de inimă, ar crede unii....nimic mai fals!

 

Focusați-vă pe soluţii, mai puţin pe emoţii. Uneori, emoţiile amplificate artificial distrug orice şansă de rezolvare.

 

de Alina Maria Albert (Neagu)

sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle

Asumă-ți răbdarea cu care cauți iubirea. Și curajul de a fi acolo atunci când o vei găsi.

 

Dragostea nu doare. Nu te face să plângi. Nu te scufundă în deprimare și singurătate. Dragostea atinge suflete, scaldă în căldură și frumusețe inimile care se caută, unește gânduri și emoții, umple goluri și lipește bucăți de suflet pierdute pentru totdeauna. Dragostea este generoasă și blândă, chiar și cu cei care o confundă, chiar și cu cei care spun „te iubesc” dar nu-i înțeleg adevărata semnificație, chiar și cu cei care se mulțumesc cu câteva nopți de pasiune. Dragostea nu pedepsește. Nu ține ranchiună. Nu te ceartă. Nu te învinuiește pentru faptul că uneori tinzi să accepți sentimente banale, suflete goale și reci lângă tine de teama singurătății. Dragostea rămâne la fel de pură și încântătoare ca întotdeauna. La fel de misterioasă și tăcută. La fel de frumoasă și zâmbitoare. Noi suntem cei care ne schimbăm. Noi suntem cei care ne mulțumim cu puțin ca mai apoi să aflăm că nu este suficient. Noi suntem cei care ne plângem alegerile. Cei care nu știu să aștepte, să spere, să creadă într-un suflet asemănător cu al nostru. Noi suntem cei care ne grăbim să acceptăm lângă noi persoane care ne vor face nefericiți, oameni care nu ne pot întregi oricât am încerca. Pentru că pasiunea, atracția, chimia dintre două trupuri nu înseamnă neapărat și întregire, regăsirea a două suflete. E ca și cum te-ai trezi în mijlocul iernii cu nimic altceva decât cu o păturică care să-ți acopere trupul, astfel încât gerul singurătății să nu te înghețe. Și nu vei îngheța. Îți va fi frig totuși. Și vor fi unele nopți cu ger cumplit care îți vor transforma sufletul în țurțuri de gheață. Și vor fi momente în care îți vei dori să fi așteptat, să fi înfruntat teama de a rămâne singur decât cumplita dezolare care te cuprinde în timp ce sufletul ți-a înghețat.

Dragostea ține de cald sufletelor pereche. E ca și cum în miezul celei mai cumplite ierni arde un soare numai pentru ele. Un soare numai al lor.

Dragostea își revarsă magia și frumusețea numai asupra celor care împărtășesc aceleași emoții, aceleași gânduri, aceleași trăiri.

Este dătătoare de pace, de armonie, de simplitate și frumusețe.

Așa că nu fi în căutare de înlocuitor al iubirii. Nu te mulțumi să îmbraci sufletul în haine contrafăcute, chiar dacă alții nu văd diferențele tu singur vei ști că nu sunt originale. Nu te grăbi să alegi un suflet doar pentru ambalajul frumos în care vine. Poate alții vor fi înșelați de hârtia lucioasă și scumpă în care este împachetat, dar tu vei știi că nu este nimic de valoare înăuntru.

Dragostea este cel mai frumos sentiment din lume. Să poți simți și avea în viața ta un suflet cu care să o împarți, cu care să te bucuri și să te simți fericit este cel mai mare dar pe care ți-l poți face în viața aceasta. Căci dragostea nu se oprește la omul pe care îl iubești. Dragostea este mereu în căutare de iubire, de suflete pure, greu încercate, care vor ști să-i prețuiască calitățile, care vor ști să o dea mai departe altor suflete.

Dragostea este un izvor nesecat de bunătate, blândețe, generozitate, căldură și speranță pentru cei care știu să aștepte, pentru cei care știu să aleagă corect, pentru cei care știu să vadă dincolo de exterior și să citească în adâncul sufletelor.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com/

Septembrie. Marți – Viața e o bucurie

"Ridică-ți privirea. Nu-i așa că viața e minunată?"

Viața este o bucurie. Un dar neprețuit. Și știu că există uneori momente care ne fac să nu o vedem așa cum este ea în realitate, clipe care ascund de noi esențialul și promisiunile ei.

A ști să simți, să trăiești și să acționezi plin de iubire, de înțelegere și maturitate se reflectă asupra vieții tale în toate aspectele ei. De aceea sunt momente plăcute, momente de pură fericire dar și clipe de tristețe în viața noastră. Pentru că tot ce se întâmplă este condiționat de noi, de alegerile pe care le facem zilnic, de gândurile și emoțiile care ne inundă mintea și sufletul.

Suntem mici în acest Univers însă puterea care ne-a fost dăruită este imensă. Ne putem transforma viețile, ne putem schimba mințile, putem lucra la îmbunătățirea sentimentelor, putem să ne modelăm în ceva frumos dacă avem suficientă răbdare și perseverență.

Viața în sine este un cadou comun. Toată lumea îl are. Însă nu toată lumea se bucură de el. Sunt oameni și oameni. Suflete și suflete. Însă dacă ești un suflet rătăcit, trist și solitar care crede că viața este grea și nu merită trăită atunci trezește-te! Ea ți-a fost dăruită cu un scop anume. Ea merită tot efortul, toate lacrimile și toată răbdarea care ești. Ea merită mai mult decât poți tu dărui. Așa că străduiește-te să o respecți, să-i oferi locul pe care îl merită. Simte-o, trăiește-o, bucur-o și iubește-o și o să vezi că la rândul ei o să-ți întoarcă înzecit sentimentele. O să simți schimbarea care are loc în momentul în care vei renunța la vechile și prăfuitele gânduri.

Viața nu este un joc.Nu este o povară. Nu este ceva pe care să-l cari în spate și la care să renunți când drumul pare să nu se mai termine și devine aproape imposibil de parcurs. Viața nu este o lecție. Este o serie de lecții minunate care te transformă puțin câte puțin în omul care meriți să fii. Omul cu gânduri minunate. Omul care simte magia și lucrarea Domnului. Omul cu sentimente frumoase. Omul care nu se sfiește să pornească la drum cu desaga goală dar cu inima plină de recunoștință și credință. Omul care simte și dăruiește iubire.

Viața este mai mult decât credem noi. Mai mult decât vedem la prima întâlnire. Mai mult decât capacitatea noastră de înțelegere. Povestea ei este simplă dar plină de provocări ascunse în fiecare zi.

Simte viața. Descoperă-i tainele. Bucură-te de surprizele cu care te așteaptă în fiecare moment. Alege să nu lași timpul să curgă în defavoarea ta. Oprește-i curgerea trăind frumos și simplu fiecare bucățică de timp, fiecare fragment din călătoria care-ți așteaptă pașii. Ridică-ți privirea. Nu-i așa că viața e minunată?

sursa: http://anasstassya.wordpress.com

“Log in” to life

Oare mai au nevoie să ne implanteze cipuri? Când purtăm peste tot telefoanele astea care ştiu mai multe lucruri – poate chiar mai bine!- despre noi decât ştim noi înşine…Ne însoţesc peste tot, zi şi noapte, ele, singurele care sunt mereu cu noi, peste tot, singurele pe care le lăsăm atât de aproape de inima noastră, singurele care dau buzna fără să bată la uşă, cu bipăitul lor nesuferit, năvălind la ceas târziu din noapte cu vibraţia vreunui whatsapp insomniac, invadându-ne din ce în ce mai mult, din ce în ce mai îndrăzneţe, fiinţa interioară pe care le-o lăsăm pe zi ce trece fără încă o barieră…

Memoria ni se atrofiază pe zi ce trece, fiindcă găsim cu un click orice informaţie de care avem nevoie – o fi din sursă sigură? Nici nu ne mai întrebăm… 

Gândim, citim şi ne rugăm din ce în ce mai puţin, fiindcă viaţa ne prinde anesteziaţi, apăsând robotic telecomanda, cu privirea goală privind mecanic ecranul televizorului, cu sufletul deschis primind fără discernământ otrava, veninul, mizeriile, bârfele, răutăţile, vulgarităţile care se revarsă şuvoi, la ceas de seară, spre inimile noastre care şi-au dat jos scutul şi primesc neprotejate tot ce în loc să le ridice, le scufundă din ce în ce mai tare, pe zi ce trece…

Oare nu ar fi timpul ca, măcar pentru o săptămână anul acesta să arunci telefonul? Să închizi televizorul, laptopul, tableta, Ipod-ul, DVD playerul… Tot…

Învaţă o poezie, reaminteşte-ţi un cântec vechi pe care îl cântai alături de prieteni odinioară la ghitară, pe dealul copilăriei, reîmprieteneste-te cu îngerul tău păzitor în loc să îţi mai faci încă un prieten virtual care nici măcar nu te va saluta pe stradă, calcă desculţă prin iarbă în loc să îţi mai cumperi încă o pereche de pantofi overpriced …sau dăruieşte o pereche de pantofiori pe care nu îi mai porţi unei fetiţe sărace …iar tu fugi spre mare să alergi din nou prin nisip desculţă, să te întinzi în nisipul fierbinte…şi să nu te grăbeşti să pleci de pe plajă chiar dacă ai rămas singură şi ţi-e frig…Nu îţi mai cumpăra încă un fond de ten, ci îndrăzneşte să te laşi iubită aşa cum eşti, împodobeşte-te doar cu zâmbetul acela pe care îl aveai când erai copil şi credeai în miracole şi iertai imediat orice ţi s-ar fi greşit…. Priveşte cerul şi reînvaţă să îi vorbeşti, să îi ceri cu credinţă că îţi va răspunde negreşit, numără stelele şi aplaudă apusul…reîndrăgosteşteste-te, chiar dacă va fi pentru a mia oară, de aceeaşi persoană… Bucură-te de fiecare respiraţie şi de toate lucrurile simple pe care le-ai uitat…

Pentru o săptămână măcar, apasă “Log Out” din viaţa virtuală, uită de TV, telefon, asfalt, pereţi, magazine şi de toate locurile astea de unde nu se vede cerul … Şi de toate măştile din cauza cărora cerul nu te mai poate vedea…

Apasă cu îndrăzneală, hotărâre, bucurie şi dor ….”Log In”. To Life!

de Alexandra Svet 

sursa: http://activenews.ro/

Crucea, chipul în care Hristos îşi îmbrăţişează în Iubire creaţia

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”

Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Pentru cineva, crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi.

Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege: 

Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încât e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiţi de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să nu cedăm, orice ar fi! 

O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunţe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg. 

Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului "lasă, că merge şi aşa!". La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri. 

Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog şi dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Crucea ne învaţă că din orice cădere există şi ridicare, totul depinde de noi! 

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Banii aduc frumusețea?

Toată lumea ştie că din cele mai vechi timpuri frumuseţea era asociată cu femeia. Era o specialitate feminină şi încă este. De aceea, priceperea de a măslui fizicul era o preocupare feminină. Bărbaţilor li se cereau alte calităţi. Ei bine, lucrurile s-au schimbat şi nu s-au schimbat. Femeile încă trebuie să fie frumoase, ba chiar această prescripţie a căpătat forme sălbatice. Dar vechea zicală: bărbatul să fie puţin mai frumos ca dracul, deşi rămâne în picioare, mai are şi varianta bărbat frumos. 

Din ce în ce mai mult în mass media se fac referiri la fizicul bărbaţilor şi din ce în ce mai mult bărbaţii se ocupă de fizicul lor şi de felul în care arată. Aflăm că fotbaliştii mor după haine scumpe, că pot concura femeile la investiţiile financiare în imagine. Există chiar şi la noi cabinete de beauty pentru ei: depilări, cosmeticale. Aromele şi parfumurile nu mai sunt rezervate doar femeilor.

Dacă luăm în consideraţie cele două atribute – frumos şi bogat - deci frumuseţe şi bani, nu putem obţine decât patru situaţii: frumos-bogat, frumos-sărac, urât-bogat, urât-sărac. Şi, dacă eliminăm extremele – mare nenorocire, indiferent de sex - nu ne rămân decât două în care frumuseţea şi bogăţia concurează pe piaţa alegerilor. Ce alegem? Ce preferinţe avem? Ce decizie iei când ai de ales? Sau, către cine-ţi îndrepţi alegerea când banul se asociază urătului?

Pusă astfel problema, veţi vedea că alegerea aceasta este foarte dificilă. Mai întâi, pentru că dacă bogăţia, banii, sunt ceva precis – în fond, poate fi redusă la o cifră, frumuseţea este discutabilă. Ca şi urâţenia. Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa definirii inacceptabilul. Oricine poate face acest exerciţiu, dacă nu porneşte de la cum să fie, ci de la cum să nu fie. Adică, cum ne stabilim minimele exigenţe, de la care negocierile interioare încep să lucreze. Este ca atunci când auzim pe cineva spunând “nu m-am făcut doctor, pentru că nu pot să văd sânge”. Aici intrăm în lumea lui “în niciun caz”. Aşa stând lucrurile şi cum fiecare are în cap o reprezentare personală a urătului, o lume a preferinţelor, atunci când vorbim despre fizic, inacceptabilul nu este dificil de definit: bărbaţii trebuie să nu aibă defecte fizice, handicapuri. Aceştia sunt excluşi din câmpul alegerilor. Poate că accepţi un bărbat cu picioare scurte, dar trebuie să le aibă. Putem spune că unele defecte pot fi trecute cu vederea, altele nu, chiar dacă vederile sunt diferite.

Se mai adaugă şi timpul. Dacă-ţi propui o legătură scurtă şi avantajoasă, poţi strânge din dinţi şi face rabat la urâţenie. Poţi răbda. Dar şi frumosul este perisabil şi nu te ţine-o viaţă. 

Un cântec popular nu mai pare, în această perspectivă, valabil astăzi. În cântec se vorbeşte despre vânzarea bărbatului frumos, despre intenţia unei neveste de a-şi vinde bărbatul frumos la târg: “Într-o zi de dimineaţă/ Mă dusei cu-al meu în piaţă/ E bărbatul frumuşel/ Cât dai lele pe el?” Suma oferită e bunicică, dar pe nevastă o apucă îndoielile. Aşa că nu-l mai vinde pentru că “Banul trece, e lucru drăcos /Eu rămân cu-al meu frumos”.

Cea mai mare dificultate în alegerea cu pricina este presiunea socială a prezentului. Din totdeauna frumuseţea şi banii au contat. Dar astăzi, ele contează mai mult ca niciodată. Peste tot mesajul este mai mult sau mai puţin agresiv. Reclama “cine-ţi rezistă la o asemenea maşină”, o spune clar. Se subînţelege că frumuseţea nu este importantă la bărbaţi. Sau că ea este facultativă. Să fii frumos, să ai bani, sunt mesajele prezentului. Pe vremuri, fetele alegeau “băieţi de viitor” – care vor face bani, astăzi ele aleg “băieţi de prezent” – care au bani -. Nimeni nu aşteaptă.

Invazia bărbaţilor în zona chirurgiei estetice şi a industriei frumuseţii ne arată că şi ei au înţeles că banii nu ajung, că există bărbaţi cu bani – finanţele sunt mai ales masculine – şi că şansele de reușită cresc dacă la bani se adaugă frumuseţea. Şi, mai este ceva. Femeile, şi ele, aleargă după bani. Şi unele chiar şi au... 

Şi atunci dacă ele au bani, de ce să nu aleagă un bărbat cu bani şi frumos. Mai ales, că nimeni nu te obligă să stai cu ele toată viaţa. Adică “ban la ban trage” se schimbă în “ban la ban şi frumuseţe trage”. 

În sfârşit, avantajele de a alege un bărbat urât şi bogat nu trebuie uitate. Ele sunt mai mari decât cele ale alegerii unui frumos bogat: invidia surorilor de sex este mai mică, te poţi obişnui şi la o adică-l poţi părăsi mai uşor când un alt ofertant bifează ambele calităţi. Dublă meritocraţie – naturală, deci frumuseţea şi cea socială, banii – tentează şi este comfortabilă dacă nu te bântuie mitul duratei. Bărbatul urât şi bogat ştie că banii contează, cel frumos şi bogat, poate fi traversat de confuzii.

La toate acestea se adaugă un ingredient care descurajează şi complică alegerea, deşi astăzi nu se mai stă mult pe gânduri: interiorul, sufletul, caracterul, firea sau cum vreţi să-i spuneţi. Dar cine mai are timp de aşa ceva? Imaginea contează şi ce zic alţii despre tine. Şi chiar dacă ai putea stârni compasiune – doar stai cu urâtul! - fruntea sus: ai bani!

de Aurora Liiceanu

sursa: http://www.revistatango.ro/body-soul/psihologie/