Cât de 'al meu' este timpul?

Uneori, nimic nu-l enervează mai tare pe om decât să vadă că i se răpeşte, pe neaşteptate, timpul, care îi părea în întregime la dispoziţia sa. Este suficient să primească o vizită neanunţată, atunci când se pregătea pentru o seară liniştită, ca să fie scos din sărite. Astfel de solicitări, deşi minore, în sine, par multora de-a dreptul insuportabile.

Omul se mânie straşnic atunci când simte că îi este furat timpul, care, crede el, îi aparţine în întregime. Pentru aceasta, un gând pe care diavolul îl aruncă în mod susţinut în mintea omului este acesta: "Timpul meu este al meu şi al nimănui altcuiva, deci am dreptul să-l investesc doar în ce vreau eu".

La începutul fiecărei zile, omul are înainte douăzeci şi patru de ore, pe care le poate închina lui Dumnezeu, le poate pune la dispoziţia aproapelui, din iubire, sau le poate ţine pentru sine, în chip egoist, convins fiind de faptul că acest interval de timp îi aparţine de drept, din naştere.

Drepturile de autor sunt o recunoaştere a meritelor cuiva pentru existenţa unui anumit lucru şi o împuternicire a aceluia asupra lucrului respectiv. Oare, poate avea omul drepturi asupra timpului vieţii sale?! Evident, nu. Nu omul a creat timpul, nici putere are asupra lui, ca să-l grăbească sau să-l oprească în loc.

De prea multe ori, omul simte că ceilalţi îi fură timpul, fie serviciul, fie rudele, fie chiar Biserica, adică Dumnezeu. Din cauza acestei greşite raportări la timp, unii credincioşi simt că-l fac dator pe Dumnezeu, atunci când vin la sfintele slujbe.

Omul nu poate nici să creeze, nici să ţină pe loc vreo clipă. Timpul vieţii sale îi este în întregime dăruit. Ca şi toate celelalte lucruri. Chiar şi trupul este un dar, asupra lui omul neavând voie să lucreze după bunul plac, în mod iresponsabil. Numai diavolul încurajează acest simt al proprietăţii, prin mândrie şi lipsa unei drepte judecăţi. Iar această judecată nu este una care îl responsabilizează pe om, ci una care îi dă senzaţia de putere necondiţionată asupra lucrului respectiv.

Se pierde tot mai mult din vedere sensul profund al timpului, uitând că orice clipă poartă în sine pecetea veşniciei. Pentru aceasta, omul se arată adesea rezervat în a acorda altora măcar câteva clipe din timpul său. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit tot timpul Său, adică veşnicia, iar noi nu suntem dispuşi să-I înapoiem Lui sau să dăruim altora măcar o parte din darul primit.

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Atunci când iubeşti, ar fi foarte bine să uiţi tot ceea ce ai învăţat despre iubire

Iubirea înseamnă să dăruieşti. Să dăruieşti iubire, sentimente, să te dăruieşti pe tine. 

Mulţi înţeleg greşit iubirea. În societatea de consum în care trăim, am fost învăţaţi că totul este de vânzare, şi încercăm să facem şi cu iubirea la fel. Atunci când cumpărăm ceva persoanei iubite, de la flori şi ciocolată, până la maşini şi vile, noi facem, o afacere. Oferim ceva, în speranţa de a primi altceva în schimb. Încercăm să cumpărăm sentimentele celuilalt. Unii chiar cred că iubirea este direct proporţională cu cadourile oferite. Este păcat că s-a ajuns aici. Ironic, lucrurile sunt mult mai simple decât credem. Există o lege biblică, care spune că tot ceea ce dăruieşti se va întoarce înzecit la tine. Dacă căutăm iubire, tot ceea ce avem de făcut este să dăruim cât mai multă iubire în jurul nostru. Iubirea sinceră nu poate fi cumpărată, deci nu o mai asociaţi cu cadourile şi banii. Da, la o aniversare, poţi cumpăra cadouri celor dragi, dar asta nu are nici o legătură cu iubirea. Le cumperi pentru că poţi, şi vrei să le faci o bucurie. De iubire în schimb, nu îţi poţi aminti doar la aniversări. Ea trebuie purtată în suflet şi dăruită necondiţionat, zi de zi. 

Când iubeşti pe cineva, nu înseamnă că acea persoană îţi aparţine. Poţi doar să speri că iubirea îţi va fi împărtăşită. Dar nu vrem să acceptăm aceasta şi încercăm din răsputeri să stăpânim persoana iubită. Lumea din jurul nostru este plină de astfel de exemple : soţul vrea să îşi domine soţia, soţia vrea să îşi domine soţul, părinţii vor să îşi domine copiii, mai târziu copiii vor să îşi domine părinţii etc. Prin aceasta nu facem decât să ucidem iubirea. Ea va fi repede înlocuită cu alte sentimente ca gelozia, obişnuinţa, neîncrederea, teama, etc. Când iubeşti pe cineva, nu trebuie să îl ucizi spiritual, nu trebuie să-l aduci pe “drumul” tău. Trebuie să fiţi asemeni stejarilor care cresc în libertate. Nici unul nu creşte în umbra celuilalt. Fiecare are spaţiul lui propriu, doar direcţia este comună. Un vechi proverb spune că a iubi nu înseamnă a te uita unul în ochii celuilalt, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie. 

În altă ordine de idei, atunci când iubeşti, ar fi foarte bine să uiţi tot ceea ce ai învăţat despre iubire. Cum nu există doi oameni la fel, nici iubire identică, nu există. Atunci când simţi că iubeşti, fi tu însuţi, nu spune sau fă anumite lucruri, doar că aşa ai auzit, sau văzut la alţii. Lasă iubirea să se manifeste liberă prin tine, tu doar fiind recunoscător pentru prezenţa ei. Dacă îţi vine să strigi, strigă, dacă îţi vine să umbli desculţ prin ploaie, umblă, dacă îţi vine să plângi, plânge, dacă îţi vine să râzi, râde etc. Totul este permis în iubire, atâta timp cât aceste trăiri sunt ale tale şi sunt expresii ale iubirii din tine. 

- Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă. (Grigore Vieru) 

- Dacă vrei să fi iubit, iubeşte. (Seneca)

- Iubirea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei. (John Fowles)

- Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin. (Honore de Balzac)

-Iubirea pe care o dăruim altora, este singura pe care o păstrăm pentru noi. (Elbert Green Hubbard) 

sursa facebook

Femeia deghizată şi femeia autentică

Am avut odată ocazia să interacţionez cu pacientele dintr-un spital de psihiatrie. Îmi amintesc limpede şi în detaliu când priveam o tânără pacientă care venea senină spre mine. Mi-a mângâiat părul într-o admiraţie sinceră şi m-a rugat să o dau cu rimel. Atunci, observându-i comportamentul ulterior, am văzut pentru prima dată pe cineva care a făcut asta doar pentru sine.

S-a privit încântată în oglindă, după care şi-a luat un măr şi s-a aşezat în pat privind în gol. Nu avea acea sete de a ieşi din comun, de a-şi purta podoaba printre ceilalţi, de a se hrăni cu aprecieri. Îi era de ajuns propria încântare.

În amintirea acestei experienţe dezvolt ideea şi observ parada zilnică a femeii de a-şi acoperi goliciunea, deghizând ceea ce este în decoruri menite să creeze miraje, să seducă şi să alimenteze iluzia superiorităţii unei frumuseţi neresimțite pe dinăuntru. Există adesea printre femei decizia de a renunţa la o petrecere din cauza lipsei unei toalete care să o facă să se simtă frumoasă, fiind dependentă de altfel de aceasta.

Deşi spunem că o facem pentru noi însene, am observat pe propria-mi piele dezamăgirea (trezirea din amăgire) ignorării podoabelor sau schimbărilor mele estetice.

Bărbatul atras de o femeie, va fi la fel de încântat şi de rochia roşie, mulată şi de pijamalele cu ursuleţ, de chipul fardat şi de obrajii boţiţi de pernă, căci pasiunea puternică este sau nu este, ea nu poate fi mascată.

Însă da, o femeie deghizată mereu va atrage un bărbat deghizat.

Toaleta ţine locul unui ecran pe care să fie afişat mesajul clar: sunt atrăgătoare/te doresc, precum muţii, căci devenim mute în faţa propriilor forţe interioare care intră în conflict cu prejudecăţile sociale, alegând să ne supunem lor şi implicit imaginii pe care ne-o creăm.

Dezamăgirea este că această reuşită, după ce femeia îşi atinge scopul validării propriei frumuseţi, nu foloseşte la nimic. Fiecare efort investit fiind atât de fragil, dependent de cum licitează ceilalţi, o singură părere dezaprobatoare duce la falimentul eleganţei şi frumuseţii.

Femeia autentică nu are nevoie nici de aprobare, nici de dezaprobare, înţelegând perspectiva investitorilor corupţi care s-au lăsat prinşi în ruleta rusească a jocului de imagine a unui sine fals, ea fiind aşa cum este.

Nu se simte goală, ci se lasă descoperită atunci când simte, nemascând, afişându-şi natura exact aşa cum este, cu bucurie, senină pentru fiecare rid, trăsătură, curbură a corpului. Ea este într-o continuă armonie cu natura, acceptându-se în toată splendoarea sa, iubindu-şi sânii lăsaţi după alăptare, chipul uneori palid, construcţia corpului, vocea, tot, emanând o senzualitate resimţită în tot ceea ce face.

de Alina Georgiana Hristea

sursa: http://lifeinbalance.ro/

Cealaltă faţă a iubirii

Elogiem cu toţii iubirea şi o pictăm în culori cât mai calde şi strălucitoare; o ridicăm în slăvi, ne dorim să o întâlnim, tânjim după ea. Iubirea mişcă munţii din loc şi e cea mai puternică forţă din univers, iubirea ne face mai fericiţi şi mai frumoşi, despre iubire se scriu cărţi şi pentru iubire mor oameni. Dar nimeni nu vorbeşte despre cealaltă faţă a iubirii…ura de după desparțire.

Iubirea te ia de mână şi te face să pluteşti, dar apoi tot ea te izbeşte de pământ şi te împrăştie în toate zările, încât te întrebi dacă vei mai fi vreodată întreg. Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele. Toate defectele şi slăbiciunile de care ai vrut să uiţi şi le-ai îngropat adânc sub haina personalităţii şi norme sociale răbufnesc, iar acum trăieşti orice senzaţie la intensitate maximă. Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Gelozia, furia, ura…ea, iubirea îi trezeşte pe toţi la viaţă. Toate nesiguranţele pe care le-ai ţinut ascunse în tine se amplifică toate acum, eşti ca un vulcan care erupe şi apeşi pedala de acceleraţie fără să te opreşti doar ca să vezi cât de tare poţi să mergi. Iubirea nu doar te mângâie, ea te zgârie şi îţi lasa urme adânci în carne, îţi lasă umbre pe chip şi cicatrici pe piele. Lacrimile crestează drumuri în jurul ochilor, iar prin nări respiri şi inspiri resentimente, durere şi neputinţă. Nu toate poveştile de iubire se scriu cu nostalgie şi cu zâmbetul pe buze, altele se scriu cu sânge. Nici nu mai ştii dacă iubeşti sau urăşti, simţi gustul fierii dimineaţa, la prânz şi seara, până când la un moment dat te obişnuieşti cu el. Apoi bei lichidul ăla de sete, din obişnuinţă sau din simplul motiv că niciun alt sentiment nu mai trezeşte vreo urmă de emoţie în tine; speranţa, compasiunea, prietenia, toate au acelaşi gust insipid al apei. Numai iubirea e amară şi e singura care te face să simţi că trăieşti, iar asta nu doar pentru că îţi simţi inima lovindu-te în piept cu putere. Iubirea nu e doar lumină, iubirea e întuneric, gol, frustrare, durere, chin.

Cine spune că n-a trăit vreodată aşa ceva e un ipocrit, un laş care îşi reneagă trecutul şi tot ce l-aş întreba pe un astfel de om este dacă a fost călăul sau victima? Puţin îmi pasă de părerea celor care vor sări acum spunând că asta nu e iubire, celor care iubesc doar pentru că sunt iubiţi, ca şi cum iubirea e un schimb la talcioc unde cântăreşti cu atenţie cât dai de la tine ca să nu ieşi pe minus. Să iubeşti pe cineva fără să aştepţi nimic în schimb, aia e iubire; să-i dai tot ce ai, iar când nu mai ai nimic să i te dai chiar pe tine însuţi, aia e iubire. Şi nu, nu e obsesie, pentru că la un moment dat când te va izbi realitatea în faţă şi vei fi la fel de consumat ca o ţigară care a ajuns la filtru, când orice sentiment ai încerca va avea gustul amar al iubirii şi vei trece apatic prin viaţă, atunci îţi vei da seama că nu mai ai nimic. Iar oamenii care nu mai au nimic sunt cei mai puternici pentru că pot să renască. Dacă au mai trecut şi prin Iad şi au ieşit vii de acolo, nu mai e nimic acum care să le stea în cale.

Cât despre cel iubit n-am să înţeleg niciodată plăcerea lui de a-l nimici pe cel care-l iubeşte. Plăcerea de a-i transforma inima într-un joc de darts în care caută să găsească punctul cel mai vulnerabil. Şi aruncă săgeţi una după alta, în timp ce celălalt stă şi îşi acceptă soarta ca un Hristos răstignit pe cruce. Pentru că iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, te face să îţi tuşeşti şi ultima urmă de umanitate din tine şi îţi zdrobeşte fiecare părticică din cel care ai fost cândva. După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust… Te întrebi, apoi, dacă vei mai putea iubi vreodată atât de mult. Poate că nu. Dar măcar n-o să mai fii martir din nou.

sursa: http://journalulevei.wordpress.com/

Despărțiri

Primesc tot mai des mesaje sau comentarii pline de durere, ale unor suflete care s-au despărțit de persoana iubită într-un mod urât, ajungând să se jignească "ca la ușa cortului". Dragii mei, îmi pare nespus de rău pentru voi și pentru faptul că nu puteți să treceți mai ușor prin această etapă a vieții voastre. Postarea mea de astăzi, este cel mai bun răspuns și totodată sfat, pe care vi-l pot da. Cu iubire și lumină, Daniela.

Atunci când te desparţi de cineva, fie că este persoana iubită, fie că este un prieten, fă-o într-un mod frumos şi civilizat. Fără drame inutile, fără reproşuri, fără victimizări, fără a te umili şi a implora, fără a arunca toată durerea și toată vina asupra celui de care te desparţi, fără a murdări povestea care a existat între voi.

Nicio despărţire nu este uşoară şi, după fiecare rămâi cu dureri, cu regrete, cu lucruri nespuse, cu visuri neîmplinite, cu teama de precedent, cu mai puţină încredere în tine, în oameni, în iubire, în prietenie…

Dar, despărţirile fac parte din viaţă. Nimic nu ne garantează că un om ne va însoţi pe drumul nostru până la sfârşit şi nu putem împiedica oamenii să plece…

Separarea de un om pe care l-ai iubit trebuie acceptată, oricât de tare ți-ar zdruncina sufletul şi existenţa şi, în niciun caz nu trebuie să laşi durerea să te transforme într-un om rău, urâcios şi slab.

Desparte-te cu demnitate şi respect. Ia-ţi rămas bun cu un zâmbet şi pleacă, privind înainte. După ce te-ai întors cu spatele poţi plânge și poţi urla… Desparte-te cu cuvinte frumoase şi nu jigni… nu te grăbi să afirmi lucruri denaturate de durerea pe care o simţi, fiindcă mai târziu vei regreta şi te vei ruşina de tine. Nimic din ceea ce ai putea spune nu va schimba inevitabilul şi nici nu îţi va alina durerea…

Să nu pleci ca şi cum ai pleca de lângă cineva care te-a dezamăgit şi pe care deteşti, ci ca de lângă un om pe care îl respecţi şi pe care l-ai iubit cândva.

Nu transforma despărţirea în ceva și mai urât și mai dureros decât este deja, nu fă din plecarea ta o amintire detestabilă. Lasă-i acelui om o amintire plăcută despre tine, un exemplu frumos care să îl facă să te respecte mereu. Lasă-l să plece şi respectă-i alegerea, chiar dacă îţi face o mare nedreptate.

Nu-ţi pierde demnitatea şi nu face nimic care să îţi degradeze calitatea de om… Te asigur că după ce îţi va trece durerea, că atunci când vei găsi iubire şi alinare în alte braţe, vei putea privi în urmă fără să te ruşinezi de faptele trecutului de care te-ai desprins atât de greu cândva...

de Irina Binder

GÂNDURILE MELE, GÂNDURILE TALE…

Viața ne așază pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

"Gândurile depășesc orice graniță și
cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea"

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.

Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.

Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.

Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începem să simțim iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prin prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.

Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.

Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Femeie, fii vie şi bucură-te de viaţă!

Noi, femeile, am fost obişnuite să ne uităm una la alta cu gânduri comparative sau competitive, să admirăm sau să criticăm, dar mereu e vorba de ceea ce se vede, fie că e vorba de statut social, de bărbaţi, de profesie, de haine, accesorii, gesturi, coafură sau altele, dar fără a ne privi vreodată în ochi pentru a vedea cine suntem cu adevărat şi ce vrea sufletul nostru.

Ca femei, putem mai mult decât a avea haine de firmă, poşete, machiaj, coafor, cosmetice şi pantofi. Sunt detalii drăguţe precum cireşele de pe tort, dar nu în asta constă feminitatea noastră. Pentru că nu putem să disimulăm la nesfârşit golul din interior pe care niciun obiect sau relaţie romantică nu ni-l poate umple. 

Feminitatea înseamnă în primul rând libertate…libertatea de a iubi, de a te bucura de tot ce înseamnă a fi femeie vie, de a ieşi din crisalidă precum omida şi de a zbura precum fluturele. 

Dacă vrei să înveţi mai multe despre feminitate, priveşte o floare, e o adevărată maestră pentru femei. 

Ea este frumoasă fără nevoia de a adăuga nimic. Căci florile colorate chimic nu ne transmit nimic. O floare îşi trăieşte naturaleţea, nu îşi face operaţii pentru a-şi păstra vie textura, nu se parfumează cu parfumuri scumpe şi nici nu îşi schimbă culoarea petalelor pentru că e nemulţumită de culoarea naturală. 

O floare nu-şi propune să fie atrăgătoare, dar este. O floare îşi împrăştie parfumul oricum, chiar dacă nu se opreşte nimeni să i-l simtă. Avantajul florilor este că nu au gânduri şi îşi pot trăi în fiecare moment unicitatea. 

Dar oare noi femeile nu putem? De ce ne-am programat să purtăm grija zilei de mâine, grijă care urâţeşte atât de mult trăsăturile oricărei femei?

O altă observaţie este că floarea este conectată la natură, de unde îşi primeşte hrana, iar dacă şi femeia ar fi cu adevărat conectată, atunci grija supravieţuirii ar dispărea sau cel puţin s-ar tempera. De asemenea, această grijă s-ar evapora dacă femeia ar înţelege că nu e niciodată singură. Cu cât te conectezi mai bine cu natura cu atât înţelegi mai bine ce vreau să spun. Legătura dintre femeie şi Pământ este una de susţinere. 

O floare ştie că nu e singură şi că are mereu motive de recunoştinţă. Zilnic o mângâie razele soarelui, uneori sau deseori o răcoreşte ploaia, pâmântul îi susţine rădăcinile precum îşi susţine o mamă pruncul, iar vântul o mai ia din când în când la dans cu mângâierile lui, asemenea unui bărbat. 

Cum ar fi dacă această floare ar spune că vrea să se separe şi că nu mai are nevoie de lumină, de ploaie, de pământ, de vânt?

Tot ce se află pe această lume este interconectat şi tot ceea ce se mişcă depinde de ceva sau de cineva, dar asta nu înseamnă absenţa libertăţii, ci privilegiul de a fi vie, căci aşa funcţionează Viaţa.

Dragă femeie, aminteşte-ţi că eşti mereu suţinută în drumul tău, că n-ai fost şi nu vei fi niciodată singură şi că te poţi bucura deja de lucrurile după care tânjeşte inima ta, căci acestea nu se află Acolo, ci Aici, nu Atunci, ci Acum, nu în celălalt, ci în tine însăţi.

Eliberează-te de tot ceea ce te împiedică să te bucuri cu adevărat de acest dar de a fi…femeie vie!

sursa: http://lifeinbalance.ro/

„- Ce faci părinte? - Cad şi mă ridic!...” (Pateric)

"Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte.
Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul"

Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, Îl doare, Îi cade o lacrimă… Pentru tine, pentru mine, de şaptezeci de ori câte şapte… Dumnezeu o să mă întrebe de ce am rămas la podea, de ce am descurajat, de ce nu m-am ridicat din mocirlă?! Dar mâine cad iar… Din nou să mă ridic! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească în ridicare, şi nu în cădere. Să nu divorţez de Hristos! Să aleg să fiu în braţele lui Doamne, chiar şi în iadul din mine…

Adevărul nu trebuie gândit, ci văzut, trăit, experimentat. Poetul Nichita Stănescu are un vers memorabil: „prietene, cum arată albastrul tău”?! Albastrul tău poate fi diferit de albastrul meu. Albastrul tău e mai deschis, al meu poate e mai întunecat. Nuanțele, luminile și umbrele, nu trebuie să fie motiv de ceartă, ci prilej de comuniune. Chiar sunt curios să-mi povestești despre albastrul tău! Să căutăm lucurile care ne leagă, ne unesc și nu cele care ne separă. Există atâtea culori câţi oameni sunt, atâtea vederi. Poţi să nu ai ochi frumoşi, dar o vedere frumoasă. Ne luăm zborul ca un avion de pe aeroporturile inimii sau minţii, doar dus sau dus-întors. Privirea şi simţirea low-cost. Da, rugăciunea este judecata înainte de judecată. Singurul Cuvânt care nu înşeală este cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce Bogdan spune despre Sebastian, spune mai multe despre Bogdan decât despre Sebastian. Ţine minte! Teama de eşec este ca un balansoar, ne ţine ocupaţi, dar nu ne duce nicăieri. Orice om poate fi iubit, iar credinţa nu este nimic altceva decât un act de iubire. Ei sunt tu şi tu eşti eu. Ne suntem unii altora oglinzi.

Vorbitul despre trecut nu este trăitul despre trecut. Nu stăm în fotoliu şi ne întrebăm „ce-ar fi fost dacă…?!" Cu respect şi dragoste facem referire la trecut. Ofrandă, bucurie. Dacă nu putem mergem mai departe este pentru că suntem blocaţi într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba şi ne este greu să acceptăm, să iertăm, să binecuvântăm. Fericirea este o cale, nu un loc.

Ştim că nu ştim nimic. Suntem inundați de știri. Ştiri în neștire. Viața e o știre, moartea e o știre. Când renunţi să mai vrei să ştii tot, atunci te uneşti cu Cel care cunoaşte Totul! Cele mai multe certuri provin din faptul că oamenii nu îşi exprimă propriile gânduri şi le interpretează greşit pe-ale altora. Paradigmă a comunicării. Conexiuni neurologice învăţate. Tipare, scenarii. Când privim pe cineva să privim prin ochii iubirii. Lucrurile măreţe se fac, de obicei, cu riscuri foarte mari. Ce crezi, ce faci şi ce spui, când sunt în armonie înseamnă că eşti fericit.

Unii fac hematom pe creier, alţii pe suflet. Dacă nu e extras la timp se poate muri. Lumea este plină de inimi amanetate. E viaţa ta şi te plimbă ca într-un joc. Eu ştiu ce vreau de la viaţă şi nu mă ascund de mine. Furtuni, minciună, adevăr, capul în nori. Am ales să iubesc. Nu îmi las inima pe jos ca să nu ştiu pe unde s-a dus. Îmi reînnoiesc primăverile ce niciodată nu secătuiesc. Unii spun că ştiu prea multe lucruri pentru vârsta mea. Nu le-am citit sau le cunosc, le-am trăit. Şi mai am încă de trăit, de învăţat, de dăruit. Dragostea este cel mai bun răspuns le întrebările vieţii. Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte. Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul. Nu zâmbesc ca la poză. Ce faci bine te va ajuta și ce faci rău se va întoarce împotriva ta. După încercări ești mai puternic. Experiența te va ajuta. Mergem înainte indiferent dacă ziua a fost dulce sau amară. Lumea vrea fapte, nu cuvinte deșarte. Nu vreau să fiu altcineva. E viața mea și mă bucur de ea!

Nu mai stau la pândă la intrarea în inima mea. Nu tai bilete. Nu pun întrebări. Sunt o cetate întărită, fortăreaţă construită din pietrele mici şi mari ale vieţii. Zâmbesc pufos şi moale, cald şi dulce tuturor. Eu am desenat acest zâmbet de copil pe chipul meu. Poartă multe în spate. Au trecut ani… Cândva a fost greu ca pietrele de moară, acum e uşor şi firesc aidoma unui fulg de nea jucăuş.

Oricine are loc în sufletul meu. Inima mea încă mai bate, ajutată de pastile sau nu. Şi va mai bate mai departe în inimile altora după ce nu voi mai fi. Nu am refugii când visez. În ziua ce vine va fi mai bine. Am drumul meu asumat şi nu mai pun la propoziţiile vieţii semn de întrebare încordat, ci puncte de suspensie timide sau un înălţător semn de exclamaţie. Mă bucur de viaţă ca un copil ce face primii paşi! Nu mai zic nici un cuvânt. Înțelepciunea vieții e simplă; fă ca pe unde ai trecut să fie mai bine ca înainte!

Dacă te aştepţi ca lumea să fie corectă pentru că tu eşti corect, te păcăleşti singur. Este ca şi cum ai aştepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat. Poţi să treci surâzând prin toate alături de Doamne. El simte şi înţelege toate, toate, dincolo de cuvinte.

Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale! Nu uita că eşti Iubire, Lumină, Viaţă, Bucurie, candidat la Sfinţenie, Cetăţean al Raiului! Îţi sărut inima şi torn cărbunii dragostei acolo…

Într-o casă mică poate încăpea tot atâta bucurie ca într-o casă mare. Bucură-te de lucrurile mici, căci într-o zi, privind în urmă, ai să descoperi că au fost lucruri mari. Cea mai bună zi este ziua de azi! Cărarea vieţii e frumoasă. Fii liniştit.

Plecat după fluturi, zăpadă, vată pe băţ. Revin repede…

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Nu eşti nimic din ceea ce crezi că eşti!

Ne petrecem o mare parte din viaţă având o idee falsă despre ceea ce suntem cu adevărat.

Credem într-un ‘’eu’’, care de fapt se bazează pe gânduri, pe amintiri, pe definiţii pe care le-am căpătat prin întâlnirile cu toţi oamenii din viaţa noastră. 

Mintea noastră a crezut dintotdeauna că ea este cea care face lucrurile să se întâmple, că ea este cea care creează realitatea, şi aceasta este una dintre cele mai mari iluzii. 

Ne agităm, ce chinuim, depunem eforturi, având senzaţia că în acest mod vom face lucrurile să se întâmple, însă nimic nu se întâmplă fără ca Voia Divină să permită acest lucru. 

Şi ajungem întotdeauna să suferim, depunând atâtea eforturi. Cu cât ne chinuim mai tare, cu cât credem în gândul că noi suntem cei care facem lucrurile să se întâmple, cu atât mai mult ne îndepărtăm de adevărata sursă care are grijă de tot ceea ce se întâmplă. 

Cu cât încercăm să controlăm lucrurile pe baza acestei voci a gândurilor din capul nostru, cu atât ajungem să suferim mai mult. 

M-am întrebat la un moment dat: Cine respiră în corpul meu? Cine îmi animă trupul în fiecare dimineaţă? 

Nu trebuie să fac nimic, nu trebuie să mă alimentez la nici o priză pentru a începe în fiecare zi să mă mişc prin lume. Şi asta înseamnă că undeva trebuie să existe o sursă invizibilă care crează totul, care mă crează pe mine, care mă pune în mişcare, care trăieşte prin mine. 

Mulţi dintre noi credem o mare parte din timp, că suntem gândurile noastre, şi că aceste gânduri ne aparţin, însă este oare adevărat? 

Când ne-am născut ne-am născut puri de orice informaţie, de orice credinţă, însă apoi am început să primim definiţii, concepte despre cum e lumea, despre cine suntem noi, şi de acolo a început iluzia. 

Ajungem astfel să creştem şi vine un moment în care poţi vedea clar, că gândurile vin de peste tot, că tot ceea ce crezi despre tine, despre lume, este doar un amalgam de gânduri ale tuturor oamenilor cu care am interacţionat în viaţa noastră. 

Apoi putem să privim la trupul nostru şi să vedem că el este compus din molecule, atomi, particule, unde de energie, însă unde suntem noi în toată ecuaţia asta? 

Pentru că toate acestea trebuie să aibă o sursă. Din moment ce putem să privim trupul nostru, devine clar că nu avem cum să fim el, din moment ce îl putem conştientiza şi observa. 

Din moment ce putem să privim gândurile noastre şi să le observăm devine clar, că nu avem cum să fim ele, pentru că un gând nu se poate vedea pe el însuşi. Şi atunci ajungem să vedem că de fapt noi suntem martorii tuturor acestor lucruri. 

Noi suntem acel ochi din care totul este privit, şi observat. Noi trebuie să fim una cu sursa. 

Adevăratul ‘’eu’’, nu este cel bazat pe amintiri, pe definiţii care au venit de la toţi oamenii pe care i-am întâlnit, ci este dincolo de toate acestea. 

Adevăratul eu nu este o serie de emoţii, şi poţi vedea acest lucru, doar devenind complet conştient . 

Doar devino conştient, ca într-un joc, de mâinile tale, de picioarele tale, de culoarea gândului tău următor, de respiraţia care se manifestă în tine, şi vezi ce se întâmplă? 

Eşti tu corpul tău, sau eşti cel care priveşte? Eşti tu senzaţiile tale, sau eşti cel care observă aceste senzaţii? Eşti tu respiraţia ta, sau eşti cel care o priveşte? 

Încearcă să-l găseşti pe cel care poate observa toate acestea. Şi dacă îl poţi găsi, înseamnă că nu este real. Nu poţi fi tu cel pe care îl găseşti, pentru că tu nu ai cum să te vezi pe tine însuţi. 

Cum poate un gând să se privească pe el însuşi? El nu poate să privească din el. 

Tot ceea ce există în această lume este o formă de gând. Inclusiv tu, cel pe care îl numeşti tu, este tot o formă de gând. 

Viaţa asta e un vis, şi nu este o metaforă. Ne îmbrăcăm cu diverse personaje, şi această viaţă se va sfârşi într-o clipită. 

E important să ne amintim cine suntem, ce suntem cu adevărat, pentru că altfel vom rătăci prin viaţă, în iluzie şi suferinţă. 

Întreabă-te repetat: Cine sunt eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu? Până când nu vei mai găsi un răspuns, pentru că orice răspuns ai găsi nu are cum să fie decât un gând, decât o idee despre cine eşti cu adevărat. 

Te invit chiar acum să răspunzi la această întrebare într-un comentariu, să scrii toate răspunsurile care îţi vin în minte, pentru că astfel poţi afla tot ceea ce nu eşti, şi de aici poţi începe să dai la o parte tot ceea ce te acoperă cu adevărat, privind fiecare gând în parte şi devenind conştient/ă că tu nu eşti el. 

Fă asta chiar acum, cu dedicare. 

Cine eşti tu? 

de Cristina Miculete 

sursa: http://artafeminina.ro/

Ce înseamnă “te iubesc”?

Atât de frumos, atât de sublim şi atât de vital, dar totuşi atât de greu de spus. „Te iubesc”. Simplu, scurt, doar două cuvinte atât de puţin importante luate separat, dar care cer atât de mult curaj pentru a fi puse împreună. Şi rostite apoi. Cine le spune primul?

E curaj sau slăbiciune să fii tu primul care face asta? E o nebunie prostesc de curajoasă, o renunţare la propriul orgoliu, o acceptare atât de necesară pentru tine mai ales, o recunoaştere în faţa lumii întregi a sentimentelor pe care le-ai lăsat să îţi prindă viaţă şi rădăcini în suflet. O eliberare. Pentru că le simţi, ştii că sunt acolo de fiecare când ia naştere iarăşi pe chipul tău zâmbetul ăla tâmp de îndrăgostit, când ţi se strânge inima la gândul că poate nu simte asemenea ţie şi te urăşti pe tine când conştientizezi slăbiciunea umană de a simţi altfel, când te vezi măcinat de chinul unor sentimente atât de puerile şi prosteşti, dar frumoase totodată. Ştii că sunt acolo atunci când ţi-e teamă şi ai un ghimpe în stomac în fata posibilităţii că tocmai atât de frumosul „te iubesc” al tău să te lase singur, dezgolit şi vulnerabil în faţa celuilalt. Dar totuşi o spui.

Deschizi gura şi spui lucrul care îţi pare cel mai greu din lume, urmând să simţi senzaţii tari ca într-un montagne russe: nu mai poţi da înapoi acum, ţii ochii strâns închişi şi îţi spui că „ce va fi, va fi” în timp ce muntele mecanic din metal a luat-o la vale fără ca tu şi nimeni altcineva să îl mai poată întoarce. Ştii că acum nimic nu mai depinde de tine. Te afli într-un montagne russe, dar unul emoţional, în care raţiunii tale nici nu i-ar veni să creadă că te-ai urcat, dacă n-ar fi atât de adormită, intoxicată, anesteziată de pasiunea asta nebunească, rebelă şi atotştiutoare, care poartă numele de iubire. Şi dai drumul cuvintelor, pentru că nu poţi altfel. Pentru că ai atât de multe sentimente în tine, încât inima ta nu le mai poate duce, pentru că trebuie să îi spui, să ştie, pentru că vrei să afli dacă simte la fel, pentru că ai nevoie de asta, pentru că tortura de a-ţi reprima emoţiile capătă dimensiuni titanice în faţa orgoliului colosal de altădată. Şi chiar dacă ţi-e teamă şi ai un nod în gât, totuşi o faci. Cât curaj! Câtă renunţare la orgoliu! Câtă sinceritate! Câtă inconştiență sau câtă naivitate? Dar ce exemplu mai elecvent al iubirii, decât să fii tu primul care spune „te iubesc”? Să îţi înfrunţi temerile atât de firesc şi atât de simplu. Ce mărturie mai clară a îndrăgostirii decât renunţarea la sine şi acceptarea realităţii că eşti vrăjit, că toţi demonii tăi s-au aşezat supuşi la picioarele iubirii şi contemplă fascinaţi o vietate la fel ca tine, om simplu om în carne şi oase, dar fără de care simţi că nu ai mai putea respira pe acest pământ? Şi renunţi acum de dragul lui la aspiraţia de a fi puternic şi invincibil, stăpân şi sigur pe tine, arătându-te umil şi supus, dar totuşi mai frumos, mai uman ca oricând altădată!

Paradoxal, iubirea îţi aduce curajul nebunesc de care ai atâta nevoie deseori, dar te tranformă într-un om aproape ruşinos de umil şi sincer, într-un fraier emoţional şi temător, pentru că ai putea să înfrunţi întreaga lume acum, dar te paralizează un singur lucru doar: teama de a spune tu primul cele două cuvinte, teama de a fi respins. Dar prin iubire afli până unde ajung propriile frici şi care îţi sunt dimensiunile orgoliului, îţi descoperi alb pe negru limitele narcisismului: iubirea îţi arată cât de îndrăgostit eşti de propria persoană după cât de mult deschizi porţile sufletului pentru a-l pofti şi pe celălalt acolo. În iubire nu vei conştientiza niciodată realitatea că fricile pot fi înfrânte numai dând piept cu ele, dar le vei domoli din naivitatea că de data aceasta vei găsi fericirea eternă după care tânjim cu toţii. În final, prin „te iubesc” nu renunţi la tine, ci doar ieşi din tine printr-un gest vital şi matur în cele din urmă, acceptându-ţi condiţia de om care îşi va găsi plenitudinea în şi prin existenţa iubirii.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

de Adrian Păunescu
sursa: http://jurnalulevei.ro/

VIAŢA este scurtă. Lăsaţi despărţirile şi iubiţi

Am scris despre asta şi o să mai scriu. O să scriu până o să reuşesc să conving măcar un om că am dreptate. Până când o să înţeleagă măcar un om că în viaţă important este să construieşti. Nimeni nu a rămas în istorie pentru faptul că a dărâmat o clădire, nimeni nu a rămas în istorie pentru faptul că a distrus ceva. Oamenii care au construit au fost mereu cei care au fost în centrul atenţiei. Ei sunt priviţi cu mândrie. Aşa e şi în viaţă.

Din goana asta nebună pe care o avem zilnic suntem dispuşi din ce în ce mai des să închidem paranteze, să rezolvăm totul rapid, să tragem linie repede, să calculăm, să vedem care e clasamentul, dacă am stat tot timpul pe plus. Viaţa te învaţă că nu e aşa. Că există suişuri şi coborâşuri şi că doar împreună puteţi urca. Viaţa, relaţia cu persoana iubită, cu prietenii, cu familia. Totul este un montagne russe. Şi cu siguranţă dacă încerci să construieşti ceva alături de omul de lângă tine la final clădirea o să strălucească. O să o remarce toţi, o să fie un exemplu pentru toţi cei din jur. Orice problemă poate să-şi găsească soluţia în momentul în care oamenii care o pot rezolva vor să o rezolve. În momentul în care există voinţă de ambele părţi, în momentul în care amândoi trag în aceeaşi direcţie.

Trebuie doar să ştie cum să gestioneze momentele de cădere pentru a se bucura şi mai tare de momentele de ascensiune. Dar e uman, e un sentiment pământean. Mereu o să observi din cei 10 nasturi ai unei cămăşi singurul nasture care s-a rupt. Oamenii au capacitatea de a scoate mereu răul în faţă. Dacă un om a făcut 10 fapte bune şi una rea toţi cei din jurul lui o să vorbească despre fapta rea. E firesc din păcate să fie aşa. Căutăm iubirea, ne luptăm pentru ea. O găsim şi ne dăm seama că nici aşa nu e bine. O îndepărtăm rapid. Ne lepădăm de ea în cel mai scurt timp. Pentru că ne dăm seama că nu asta vrem. Când e război, vrem să fie pace. Când e pace, nu ne place. Vrem război. Vrem confort, când îl găsim, vrem provocare. Şi tot aşa. Textul de mai jos este perfect. Şi aparţine unui om la care ţin foarte mult.

“Se despart oamenii care nu au curaj, cei care fug de responsabilităţi, de situaţii grele. Greu este să rezişti într-o relaţie să găseşti calea nu fuga (la orice hop). Uneori când cineva pleacă şi îl iubeşti aleargă după el altfel cândva ai putea regreta. VIAŢA este scurtă lăsaţi despărţirile şi iubiţi.”

“Secretul longevităţii mele este Iubirea. Cred că suntem pe Pământ pentru acest lucru unic: să iubim. Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii.” Radu Beligan

sursa: AICI

Iubirea este sau nu este

”Iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct!”

Am vorbit cu cineva ieri, despre ce înseamnă a avea o relaţie de iubire. Despre a avea o relaţie în care vrem să fim. Am vorbit despre o relaţie cu o persoană de sex opus. De ce am vorbit despre asta? Pentru că interlocutoarea mea a avut o relaţie pe care a dorit-o doar ea, dar n-a observat la timp asta. Ea voia sentimente, iubire. Celălalt voia doar o aventură, doar sex ocazional. N-o căuta aproape niciodată. N-o suna, nu-i cerea nimic. În schimb, pentru că ea avea iubire, îi dădea lucruri pe care el nu le cerea şi nici nu le dorea. Ea îi dădea telefon. Ea îl căuta. Ea se ducea la el. Ea se consuma într-o relaţie în care era singură şi credea că asta voia. Ea credea că-l voia pe el, iar energiile ce izvorau din subconştientul ei o determinau, continuu, să dea, să dea şi iarăşi să dea. Pe măsură ce el fugea, ea alerga după el. Pe măsură ce el se îndepărta, ea simţea tot mai multă tensiune, frustrare, nelinişte şi toate acestea îmbrăcau forma iubirii. De fapt, ea căuta inconştient să fie nefericită, să aibă emoţii care imitau iubirea, nu iubirea însăşi. Inconştient, ea căuta nefericirea, căuta să fie respinsă; poate că respingerea îi dădea un sentiment de implicare, de dragoste. Într-o viaţă de om, cu toţii trecem şi prin acest gen de relaţie. Trecem prin relaţiile în care suntem respinşi şi ne simţim răniţi. Întrebarea este; cât de mult stăm în asemenea relaţii? 

De ce pun întrebarea asta? Pentru că timpul îndelungat petrecut într-o relaţie în care nu suntem iubiţi, înseamnă acumulare în subconştient a unei uriaşe energii, care ne poate – apoi – canaliza către relaţii de acelaşi fel, către reacţii emoţionale, ghidate automat de către subconştient. Se poate să fim atraşi de oamenii care nu ne iubesc, să ne placă intuitiv aceia care nu ne vor şi să ajungem până acolo unde să ne implicăm în relaţii distructive pentru noi. Nu-i vina celui ce ne respinge aici, nu-i problema lui; problema noastră, însă, ar putea fi tocmai aceea că noi nu înţelegem libertatea celuilalt de a nu ne iubi şi de a nu ne alege, dacă nu simte asta. ”Am crezut că şi el vrea ce vreau eu”, mi-a replicat persoana despre am vorbit mai devreme. Dar aici nu mergem pe credinţe false, căci, atunci când cineva vrea ceea ce vrem şi noi, se manifestă. Când un om simte dragoste şi atracţie pentru noi, ne va arăta asta. 

Când cineva vine spre noi, se comportă clar în acest sens. Cineva care vrea să fie cu noi, se comportă ca atare. Dacă nu se comportă ca atare, dar simte, totuşi, anumite sentimente, cu siguranţă are reţineri emoţionale, relevante, la rândul lor. Are îndoieli nerezolvate şi indecizii pe care nu le vom rezolva noi. Nu trebuie să ne batem capul cu timiditatea sau neputinţa altuia de a-şi exprima sentimentele sau dorinţele. Acolo unde unui om îi este clar ”eu asta vreau”, se va observa în comportament, în atitudine şi-n fapte. Să nu vă îndoiţi niciodată de acest lucru. 

În schimb, manifestaţi atenţie la interpretările pe care le faceţi în mintea voastră. Vă puteţi gândi că celălalt simte ca voi, vrea ce vreţi voi, vă puteţi amăgi legat de priviri, de cuvinte spuse uneori, vă puteţi lega de amănunte mărunte, pentru a vă susţine poziţia – şi anume, aceea că vă aflaţi într-o relaţie. Am văzut mulţi oameni care au avut relaţii imaginare şi suferinţe nenumărate, doar pentru că au interpretat mici gesturi ca fiind alegeri, decizii şi confirmări ale sentimentelor celuilalt. Fiţi sinceri cu voi înşivă – şi veţi suferi mai puţin. Priviţi cu sinceritate şi curaj către cineva care nu alege să aibă o relaţie cu voi, acceptaţi cu seninătate asta şi veţi suferi mai puţin – sau chiar deloc. Nu vă veţi mai amăgi şi vă veţi scuti de suferinţa din dragoste, de suferinţa cauzată de respingere. Dacă puteţi să închideţi o relaţie imaginară de la început, ar fi mai bine pentru voi; aţi da dovadă de iubire de sine. 

Dacă am decide să ne implicăm în relaţii în care reciprocitatea este evidentă, manifestă şi clară, ne-am scuti de o mulţime de emoţii negative, de frustari şi tensiuni, care nu rămân fără consecinţe în timp. Ar fi de dorit să-i spui ”nu” suferinţei, înainte de a începe. Dar pentru asta trebuie să înţelegi liberul arbitru şi faptul că ”iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct!”. Dacă nu este, nu poţi face nimic s-o trezeşti. Când forţezi, când îţi imaginezi că se poate, când crezi că ai putea fi iubit dacă ai fi mai bun, dacă ai avea un cont mai gras sau o limuzină, înseamnă că trebuie să îţi însuşeşti cunoaşterea libertăţii de alegere a fiinţei umane. Înseamnă că vrei să produci o constrângere, iar constrângerea aceasta îţi ia ţie libertatea, te leagă de un om care nu te iubeşte, în schimb devii sclavul emoţiilor tale. A accepta că altul nu simte ce simţi tu este expresia inteligenţei emoţionale şi arta de a căuta fericirea prin mijloace corecte. Într-o relaţie în care sunt doi, sentimentele sunt reciproce, iar reciprocitatea se manifestă ca atare. Dacă nu-i reciprocitate, e mai frumos să aşteptăm până va fi. Să ne bucurăm de viaţă, de fiecare clipă, să iubim ceea ce avem, şi să fim convinşi că soarele adevărat străluceşte şi-n relaţiile de iubire pentru toţi cei care nu-l confundă cu becul. 

de Maria Timuc

Există false prejudecăţi legate de faptul că noi, femeile, suntem foarte greu de mulţumit...

Că visăm prinţi bogaţi şi frumoşi, care să ne asigure vieţi perfecte. Că doar cadourile scumpe şi vacanţele petrecute în resorturi de lux, aflate în locaţii exotice, ne fac fericite. Dar acestea sunt doar mituri.

Pentru că noi ne dorim doar siguranţa iubirii. O inimă caldă şi primitoare, care să devină universul nostru, o inimă în care să ne simţim în siguranţă.

Ne dorim protecţia braţelor puternice şi primitoare ale omului iubit. Ne dorim să ne dăruim lui, cu tot ce avem mai bun, să îl îngrijim, să îl răsfăţăm, să îl susţinem, să îl iubim.

Ne dorim să ne fie înţeleasă nevoia de a ne izola uneori, cu înfrângerile noastre, cu visurile noastre, cu lacrimile noastre…

Să nu ne fie luate în derâdere plăcerile, nevoia noastră de momente romantice, străduinţa noastră de a menţine iubirea vie.

Ne dorim ca omul iubit să fie atent cu noi… să ne privească duios, să ne vorbească blând, să ne atingă doar cu dragoste. Ne dorim să nu fim lăsate niciodată să ne simţim îmbătrânite, nedorite sau neiubite…

Avem nevoie să fim alintate, să plângem de fericire şi să râdem în hohote.

Ne dorim să fim ascultate, să fim înţelese atunci când suntem capricioase, să fim încurajate atunci când ne pierdem încrederea în noi.

Ne dorim ca omul iubit să preţuiască momentele frumoase pe care încercăm să i le oferim. Să ne fie apreciate eforturile de a menţine o casă îngrijită şi dragostea pe care o punem în fiecare prăjitură pe care o gătim şi în fiecare cină.

Ne fac fericite cele mai neînsemnate nimicuri.

Ne fac fericite gesturile mici, dar făcute cu suflet. Ne fac fericite atenţia, zâmbetele şi complimentele sincere.

Tânjim după apropiere, ne dorim să fim văzute, să fim admirate. Fiindcă noi suntem alături de omul iubit doar din dragoste şi nu vrem să transformăm iubirea într-o datorie.

Ne dăruim neobosit bărbaţilor noştri, copleşidu-i cu atenţie, cu căldură şi cu iubire. Dar ei uită că nevoile noastre înseamnă mai mult decât „te iubesc-uri” declarate rar, decât îmbrăţişările de bun găsit sau de bun rămas, decât mângâierile din momentele pasionale de dragoste.

Ne fac fericite calineriile din dimineţile lungi de weekend. Ne fac fericite florile dăruite pur şi simplu, fără nicio ocazie.

Ne fac fericite schimbările spontane de program, când ni se propune să lăsăm tot ce avem de făcut şi să mergem să ne plimbăm prin parc, sau poate să vedem un film.

Ne fac fericite bileţelele lăsate pe pernă, pe uşă, sau ascunse undeva în geantă, cu un „te iubesc!” scris în grabă.

Ne fac fericite mesajele şi apelurile neaşteptate, în care să ni se spună: „Doar îmi era dor de tine!”

Ne fac fericite acele momente în care ne putem refugia în braţele iubiţilor noştri, acolo unde ne simţim protejate de toate relele lumii, acolo unde ne simţim iubite.

Ne face fericite orice ne surprinde, o cină în oraş, o ieşire la munte, orice dovedeşte că omul iubit îşi doreşte să petreacă timp alături de noi şi să ne răsfeţe.

Ne fac fericite sărutările furate în grabă, interesul faţă de durerile şi de temerile noastre.

Ne fac fericite toate momentele romantice, în care simţim că suntem iubite şi dorite.

Atâtea nimicuri ne fac fericite… şi toate acestea au în comun un singur lucru: iubirea.

de Irina Binder 

CE-AR FI DACĂ?

De câte ori ţi-ai pus întrebarea asta? Cu toţii ne uităm cu nostalgie în urmă, revedem episoade importante din viaţă, evenimente care ne-au pus în situaţia de a face anumite alegeri, şi nu poţi să nu te întrebi, ce-ar fi dacă? Este adevărat, poate că nu mai avem ce face acum, alegerile au fost făcute, într-o măsură mai mare sau mai mică ne-am trasat drumul prin viaţă, dar totuşi! Noi acum suntem obligaţi să purtăm diferite măşti, şi asta datorită alegerilor făcute la un moment dat. Purtăm masca soţului sau a soţiei într-o relaţie, la serviciu purtăm diferite măşti, a şefului, a angajatului, a inginerului, dar dedesupt ce este? Unii au mai multe măşti, în societate poartă una, acasă alta. Dar, ce-ar fi dacă am fi ales altceva la un moment dat? Ce mască ar fi trebuit să purtăm acum? Cum ar fi fost viaţa noastră cu altă mască? Sau ar mai fi trebuit să purtăm o mască? Ce-ar fi dacă? Cum am fi trăit dacă nimeni nu ar mai fi nevoit să poarte măşti? Grea întrebare şi cu multe răspunsuri. De aceea te provoc să gândeşti, sau şi mai bine, să gândeşti în scris. Astfel, gândurile tale vor dăinui pentru mai mult timp. Scrie-ţi pe hârtie care au fost punctele de cotitură în viaţa ta, puncte în care ai făcut nişte alegeri care au hotărât locul în care ai ajuns astăzi.

Dacă vei fi sincer cu tine, vei descoperi că puteai mai mult, dacă ai fi ales altceva. Atunci ce mai stai? Alege acum. Una dintre cele mai proaste întrebuinţări ale timpului, este să faci ceva foarte bine, ceva care de fapt, nu trebuia făcut. Opreşte-te. Poate că într-adevăr urci pe o scară a succesului, dar asigură-te că e proptită de zidul tău. Dacă vei elimina tot negativismul şi tiparele mentale impuse de alţii, vei constata că nu e chiar atât de greu să schimbi direcţia în viaţă. Poate că eşti la a doua tinereţe, vezi şi discerni lucrurile cu mai multă maturitate, atunci profită de asta. Nu spune că e prea târziu, sau că nu mai eşti tânăr. Pentru ce e prea târziu?Să trăieşti? Mai gândeşte-te o dată. Indiferent care este nivelul actual al abilităţilor tale, ai cu mult mai mult potenţial decât îţi poţi imagina, doar că nu l-ai descoperit încă. Aşa că întreabă-te, ce-ar fi dacă aş avea altă meserie? Ce-ar fi dacă aş avea alţi prieteni? Ce-ar fi dacă aş fi mai sănătos? Ce-ar fi dacă mi-aş petrece în alt fel timpul liber? Dacă te încântă răspunsul, transformă-l în scop. Iar un scop corect ales în viaţă, îţi oferă şi direcţia, şi combustibilul necesar pentru realizarea lui. Ai o singură viaţă, deci nu o irosi. Poate că i-ai făcut pe ceilalţi din jurul tău să creadă că ai o viaţă extraordinară şi că eşti o persoană împlinită, dar pe tine nu te poţi minţi.

Descoperă care sunt lucrurile care mai pot fi schimbate, iar apoi luptă-te pentru asta. Descoperă ce fel de om ar trebui să fii, apoi străduieşte-te să devii acel om. Nu amâna schimbarea. Poate vei spune că e corect ce am spus până acum, dar că ai destul timp de acum înainte să pui toate astea în practică. Hai să facem nişte calcule să vedem dacă chiar aşa stau lucrurile. Să presupunem că vei trăi cam 75 de ani. Pare mult, ştiu, dar asta înseamnă doar 27.375 de zile. Acum nu mai pare chiar atât de mult, nu? Dar dacă ai deja 30 de ani, asta înseamnă că mai ai de trăit cam 16.425 de zile, sau mai mult, eşti la 50 de ani, deci mai ai de trăit cam 9.125 de zile. Deci nu mai aştepta momentul potrivit, deoarece el este aici şi acum. Şi nu uita, totul începe cu, CE-AR FI DACĂ?

de Mihai Petrea

Rămâi cu tine, oricine ar pleca!

Una dintre cele mai mari frici omeneşti este frica de a fi părăsit, frica de separare, frica de abandon. Mintea noastră crede că ne poate părăsi o altă persoană, că suferim teribil pentru că ne abandonează altcineva; o iubită, un iubit, o mamă, un tată, un copil sau un prieten. Într-o oarecare măsură e adevărat: nu putem trece prin această viaţă fără să fim părăsiţi, fără să părăsim cel puţin câteva persoane, fără să ne despărţim de prieteni sau de fiinţe în care ne-am pus încrederea, nădejdea sau speranţele pentru o vreme. Separarea şi părăsirea sunt evenimente de viaţă inevitabile, dar pentru mulţi, pentru majoritatea oamenilor, ele sunt trăite dezastruos, luând în adâncul fiinţei forma unor profunde sentimente de vinovăţie, a furiei, a pierderii speranţei şi a interesului pentru viaţă în unele cazuri, a fricii de pierdere, de părăsire. Aceste trăiri sunt reprimate, negate, uitate şi îngropate cu măiestrie în noi, creându-ne ceea ce aş numi ”o fugă de sine” sau ”părăsire de sine”!

Cum ne părăsim noi pe noi înşine, cum fugim noi de noi înşine fără măcar să ştim că asta facem? Aş identifica două mari forme de manifestare a ”părăsirii de sine”, de care suferim cu toţii. Diferenţa constă în faptul că nu fugim toţi cu aceeaşi intensitate, cu aceaşi viteză, nu alergăm în acelaşi ritm pentru a ne îndepărta de ”adevăr”, adică de a fi conştienţi că fugim de noi înşine. E o fugă inconştientă pe care o practicăm şi din pricina asta suntem cu toţii nevinovaţi. Aşadar, fugim de noi înşine, de adevăr şi de starea de conştienţă pe două căi: fie ne azvârlim într-o goană nebună prin lume, devenim mereu ocupaţi, mereu grăbiţi, mereu prinşi în ceva, ne găsim mereu undeva unde-i mult zgomot, dar pare că suntem obligaţi să-l suportăm (munca excesivă de exemplu sau radioul/tv-ul mereu deschis), fie fugim insistent şi cu toată forţa de lumea înconjurătoare. Fuga de sine îmbracă forme mai mult sau mai puţin grave, dar cele mai grave dintre ele se manifestă ca izolare completă de lume şi frică de a ieşi în lume (probabil aţi auzit cu toţii sau aţi văzut oameni care nu ies din casă aproape deloc) sau, în al doilea caz, oameni care nu suportă să stea singuri nici un minut, iar când stau îi cuprinde o frică paralizantă, fiindcă încep să se audă pe ei înşişi. Cei care fug de lume proiectează toată negativitatea asupra lumii, mintea le spune necontenit că acolo, în lume, e un balaur, care i-ar putea distruge, că ceva rău se va întâmpla dacă ar face un pas în afară. Alţii, care fug de ei înşişi, se tem că vor muri singuri, că nu e nimeni acolo, că ceva rău se poate întâmpla dacă nu e nimeni pe aproape. Mintea proiectează sursa răului într-o extremă şi nu-i permite omului să fie conştient că sursa răului e în el însuşi, că mici schimbări de atitudine şi înfruntarea fricii i-ar putea descoperi autoamăgirea. Frica de părăsire e la baza acestor două feluri de a fugi de noi înşine şi trebuie să spun că nu e nevoie să fi fost părăsiţi cu adevărat în copilărie pentru ca noi să suferim de o asemenea frică. Sursa reală a spaimei – trauma, cu alte cuvinte – e creată prin percepţia copilului. Mai degrabă percepem că suntem părăsiţi, iar percepţia aceasta continuă să ne terorizeze inconştient, inconştienţa noastră să crească în timp, ceea ce măreşte frica. Faptul că ascultăm glasul fricii, că ne izolăm tot mai mult sau fugim tot mai mult către lume, e piedica împotriva vindecării, a conştienţei şi a revenirii la adevăr. Frica ne ascunde faptul că ne-am părăsit singuri, noi pe noi înşine, percepând părăsirea ca pe o realitate, alegând să-i învinuim pe alţii pentru starea noastră nefericită, or să punem pe seama liniştii şi a singurătăţii (unii o pun în seama fantomelor de care se tem când sunt singuri) frica de a cunoaşte adevărul. Trebuie să ştim că noi suntem sursa răului şi a fricilor noastre, iar atunci când ne e frică de ceva e doar un semnal că suntem inconştienţi de faptul că gândim eronat şi-i atribuim răul unei surse inexistente, în loc să ne asumăm, să înfruntăm lucrul de care ne este frică şi să vedem că, fie de vom rămâne singuri, fie de vom ieşi din casă, nu se va întâmpla nimic deosebit, nu vom fi atacaţi de fantome, de boli sau de singurătatea însăşi, nici oamenii de pe stradă nu ne vor face rău. În schimb, se va întâmpla cel mai minunat lucru posibil: încetul cu încetul ne vom pierde frica şi vom da faţă-n faţă cu adevărul, care ne va spune făţiş că noi am fost sursa fricii noastre. Noi ne-am părăsit pe noi, noi am fugit de cunoaşterea de sine, noi n-am vrut să aflăm că, oricine ne-ar părăsi, orice ar dispărea din viaţa noastră, noi continuăm să fim şi putem face faţă oricărei situaţii, gândind că putem, sperând, iubind, renunţând la învinuirea altora şi observând că separarea şi părăsirea sunt evenimente fireşti, prezente în întreaga experienţă umană. Scopul lor e mai degrabă experimentarea vieţii, a diferitelor vibraţii ale ei, schimbarea însăşi, decât lovirea şi distrugerea noastră. Noi aruncăm la coş iubiri care ar putea veni, fugim de bucurii, de experienţe minunate atunci când rămânem împiedicaţi în percepţia că am fost părăsiţi. De aceea e o alegere conştienţă şi fericită când alegi să rămâi cu tine, oricine ar pleca, atunci când accepţi că cel ce pleacă îi face loc celui ce vine. 

de Maria Timuc 

jurnalul.ro

De ce să lupţi pentru o relaţie?

Nu pot să înţeleg, ce caută lupta în asociere cu relaţiile?

Mi-e imposibil să înţeleg. Lupţi ca să ce? Lupţi ca să ai o relaţie? Lupţi ca să menţii o relaţie? Lupţi ca să salvezi o relaţie?

Cam de fiecare dată când vorbeşti cu cineva despre relaţii, hop… apare şi termenul ‘luptă’ în peisaj. E ca individul ăla care vine neinvitat la un eveniment şi dă iama în fursecuri.

Întrebarea este – cine este duşmanul? Mi se pare cât se poate logic – dacă nu există duşmani, nu ai motive să lupţi, nu-i aşa?

Să le luăm pe rând – lupţi ca să ai o relaţie. Hm, asta mi se pare interesant – cu cine lupţi? Cu ceilalţi bărbaţi sau cu celalalte femei – vei spune. Oare?

Chimia dintre oameni nu ţine cont de mediul ambiant – ea se întâmplă şi atât – tu o vezi, ea te vede, mecanismele încep să funcţioneze, vreţi să vă apropiaţi, să vă cunoaşteţi, să vă atingeţi, deci ceilalţi oameni nu mai contează. Părerea mea!

Nimeni nu luptă pentru nimic, ci doar pulsează şi savurează momentele alea de beţie hormonală. Aşa că lupta în acest context nu are sens. În plus, în momentul în care amesteci lupta cu chimia, dragostea nu mai este ceva natural, ci un semi-viol…

Lupţi ca să menţii o relaţie. Cum vine asta? Păi ce scârţâie dacă ajungi să lupţi ca să păstrezi lucrurile într-o anumită zonă de normalitate?

O relaţie funcţională implică doi oameni fericiţi, doi oameni care merg în aceeaşi direcţie. Ce să caute lupta aici? După părerea mea, lupta pentru menţinerea unei relaţii este un act de intruziune – înseamnă că cineva nu are chef să meargă în direcţia în care îţi doreşti tu.

Atunci când există doi oameni fericiţi şi asumaţi, lupta nu are ce să caute în discuţie.

Lupţi ca să salvezi o relaţie. Asta mi se pare cea mai haioasă şi inutilă parte. Am trecut şi eu pe acolo şi ghiciţi ce – nu am reuşit să salvez nimic. De ce? Pentru că mortul nu se mai întoarce de la groapă.

Ceea ce este stins şi îngropat nu mai poate căpăta roşeaţa în obraji, să ne înţelegem.

Ce să salvezi? Ani de zile de necomunicare? Ani de zile de certuri? Ani de zile de refuz şi nedorinţă? Diferenţele dintre voi care erau evidente încă din primul moment?

Din păcate, foarte multe cupluri decid să meargă la terapie după ce au terminat de gustat bucăţele pregătite pentru parastasul de 7 ani. Parastasul relaţiei lor!

Fac pariu că niciunul dintre cei doi nu îşi doreşte să salveze altceva decât aparenţele. Ei se duc la terapie pentru a se minţi încă o dată că încearcă. În realitate, amândoi vor să fugă cât mai departe… unul de altul!

Ani de zile nu au încercat nimic, ani de zile s-au neglijat, ani de zile şi-au ruinat şi rutinat relaţia, iar acum, brusc, i-a lovit în creştet lumina divină… Sorry dar nu halesc aşa ceva.

În plus, într-o relaţie în care nu mai funcţionează nimic – nu comunicare, nu dorinţă, nu înţelegere, nu respect, nu sentimente… ce vrei să salvezi? Eşti masochist/ă?

Iată cum lupta nu are ce căuta în relaţii. Da, ştiu, foarte mulţi oameni privesc viaţa ca pe o luptă, ca pe un adevărat război, deci şi relaţiile sunt supuse aceluiaşi tratament. Ceea ce nu înţeleg aceşti oameni este faptul că în acest război ei sunt propriul lor duşman.

O relaţie nu se menţine cu luptă şi caznă, ci cu iubire şi blândeţe. Asta cred că este şi motivul pentru care atât de puţine relaţii rezistă ştampilei timpului.

Lupta şi războiul oferă adrenalină, dar şi pârjol; iubirea aduce cu ea linişte şi calm. Cine îşi doreşte aşa ceva în această lume isterică?

de Andrei Vulpescu

Explicații

“- Dar Dvs. sunteți din străinatate?

- Da, sunt româncă, dar așteaptă să termin, să-ți povestesc câte ceva despre țara mea!" 

România nu înseamnă hoți, țigani sau ticăloși. Ne ascundem printre Balcani, avem o mare, nu este un lac, avem câmpuri împodobite cu flori și multă iarbă verde, avem tradiții, avem mănăstiri, avem dansuri populare și oameni frumoși, luptători, care știu ce înseamnă munca adevărată.

În țara în care m-am născut, tinerii luptă pentru un viitor mai frumos, dau din coate printre obstacolele de zi cu zi, au absolvit facultăți și n-au fost răsfățați.

Știi ce-mi place la țara mea? Că am crescut cu nimic, am învățat ce înseamnă educație, am înțeles că din nimic trebuie să facem totul, de fiecare dată am luat-o de la început, am avut putere.

Nu ni s-a dăruit nimic, deși am fost judecați, am plecat prin lume, pentru siguranța celor dragi.

În România vei cunoaște femei puternice, bătrâni modești, multă sărăcie și spirit muncitoresc.

Nu, nu locuim în corturi, locuim în blocuri.

Nu, nu ne jucăm cu cuțitele, ne jucăm șotron.

Nu, nu suntem oameni răi dar am învățat să protejăm ce este al nostru pentru că ne-au păcălit prea mulți, ne-au făcut de râs de prea multe ori.

Dacă v-am răpit prea mult timp, eu mă scuz. Dar vroiam să știți ce înseamnă cu adevărat România.

Și privește-mă acum, ți se par un om rău? Îmi reprezint țara, muncesc, învăț, mă întrețin, nu fur, îmi văd de treaba mea și pretind să nu fiu judecată greșit pentru că în fața Domnului pot sta cu fruntea sus.

sursa: http://eusuntfemeie.com/