Mintea mea, mireasa mea…

"Fii fericit, iubind! Mintea mea, mireasa mea, te invit la dans!"

Viața vine și te surprinde. Nu există iubire fără ură. Nu există voință de putere fără voință de supunere. Nu există recunoașterea valorii altcuiva fără invidie. Nu există virtute fără opusul său, viciul. Aceste perechi contradictorii joacă un mare rol în întreaga natură. Înălțimile și adâncurile sufletului omenesc alcătuiesc o singură unitate. Adeseori vorbim de prune, dar de fapt vorbim de cuţite.

Vrem să fim mai buni decât suntem, un amestec de animalic și dumnezeiesc. Bolile sunt răzbunări ale naturii care a fost violată. Oamenii s-au dezobișnuit să se ajute singuri și așteaptă totul de la altcineva, de la o personalitate puternică. Au existat întotdeauna sclavi și stăpâni, victime, călăi și salvatori. Însă disproporția de astăzi este mare. Sclavul de astăzi își caută stăpânul, el nu este supus prin luptă, el se supune de bunăvoie în sclavie. Atitudine balcanică. Sugestia fără convingere interioară este vorbă goală. Oameni simțitori. Există o supunere interioară și o supunere exterioară. Atașamente emoționale, dependențe, iertări. Construim, dezvoltăm. Moartea nu este o graniță pentru ceea ce este viu. A fi mort înseamnă a fi departe. Mai pune verde în viața ta!

Cuvântul principal al omenirii este: constrângerea. Oamenii vor să fie constrânși la sănătate, la viață, la supunere, la spiritualitate stângaci înțeleasă sau trăită, la social și mental. Pierd libertatea interioară și conștiința personalității lor prin influența gândurilor impuse. Oamenii își pierd energia în lupta dintre Eu și eu. Caricaturi ale imperativelor de odinioară, rămânem pe frecvența unui război mondial interior. Psihanaliza explică multe scăpări psihice prin impresii și stări ale copilăriei. Bolnavii aceștia de astăzi nu sunt decât avortoni ai pedagogiei de ieri, bine intenționate sau nu, însă mutilați sufletește. Arta pedagogică mai constă și în educarea copilului cu dragoste și prin dragoste, fără ca dragostea însăși să devină o constrângere. Cel mai persuasiv mijloc educațional este exemplul practic, nu teoretic, al părinților. Copilul imită modelele, involuntar sau nu.

Există un curent electric, dar el constă dintr-o componentă negativă și una pozitivă. Bateria, într-o parte are + și în cealaltă are - . Nu se supără nici unul din capete că de ce e + sau de ce nu e -. Când se unesc dau lumină, când sunt separate nu folosesc. Nu rolurile sunt problema, ci felul în care mintea interpretează. Rolul nu mă schimbă, eu știu cine sunt, ce rost, sens, valoare am. Alternanța între + și – dă lumina. Sisteme închise nu există. Toate se transformă, evoluează. Viața este un dans între echilibru și cutremur. Tendința spre haos și tendința spre echilibru. Dansăm între a sta pe suprafața plană și a o lua la fugă de pe vârful muntelui. Nu există pauză. Uneori cutremurul vine pentru a distruge lucrurile de care nu mai aveam nevoie sau pentru a reașeza valorile, ierarhiile, lucrurile importante. Ne antrenăm pentru situații de criză, nu pentru pace. Cutremurul, de orice valoare semantică ar fi, schimbă imperfecțiunea. Timp. Siguranță. Interpretare. Valoarea din afară pune personalitatea să pedaleze până obosește. Da, mi s-a dărâmat casa, dar soția și copiii sunt sănătoși în curte. Asta e tot ce contează, restul refac din nou!... Știu că va fi bine! Explicația nu te va face să-ți fie mai ușor.

Gândurile sunt o stație de emisie-recepție. Uneori reușim să decriptăm corect, alteori ne angajăm în relații de dependență. Faci pe prostul, dar știi că ești deștept. Uiți puțin, dar nu uiți pentru totdeauna. Apoi căutăm ţapi ispăşitori şi mintea consumă resurse inutile. Oricât de co-dependent ar fi cineva, oricând poate alege altceva. Vreau, nu trebuie! Exercițiu de voință, de alegere, de libertate. Suntem pe pilot automat și ne „trezim” observatori ai propriei vieţi. Distrugem reţele neuronale, refacem şi creştem altele în lobul frontal. Celulele sunt vii, au conştiinţă. Celulele deschid mereu noi receptori care sunt inundaţi cu fel de fel de substanţe şi hormoni de plăcere, de furie, de frică, etc. Se deschid noi celule cu chimia tristeţii, furiei, agitaţiei, sexualităţii necontrolate, etc. Multe repetări creează dependenţă. Neuro-peptidele ne transformă. Zilnic schimbăm noi celule şi felul în care gândim activează gene noi în ADN. Un gând-scenariu oricând poate activa o genă care stârneşte o boală în noi. Toate gândurile sunt legate între ele. Peste tot suntem o minte şi o memorie. Peste 6 luni celula s-a infectat şi devine dependentă de o anumită substanţă sau hormon. Chiar dacă tu între timp ai altă chimie, corpul tău te trăieşte pe tine pe pilot automat. E nevoie să devii conştient, să ieşi din temnița celulei tale. Mă adaptez orice ar fi. Înţeleg perspectiva celuilalt, nu mai judec. Există lucruri dincolo de matematică şi executabile. Toţi suntem speciali şi egali! Toţi suntem frumoşi!

Cea mai puternică și rezistentă lege din Univers este IUBIREA; crește, vindecă, transformă, învie, nu moare niciodată. Iubirea nu pleacă, doar tu crezi că nu o mai ai. Ea e acolo, activată sau nu. Uitată sau proaspătă, adormită sau trezită. Nu altul trebuie să respecte ceva ca eu să fiu fericit. Toți au dreptul, prin naștere, să fie acolo unde s-au născut. Legea includerii. Omul acela are dreptul să fie în sistemul acela. Tu ai dreptul să mă vorbești de rău, eu am dreptul să te vorbesc de bine. Tu ai dreptul să mă urăști, eu am dreptul să te iubesc. Tu ai dreptul să te răzbuni, eu am dreptul să te iert. Cine nu crede în Iubire, Iubirea se întoarce, uneori se răzbună... Cei care urmează după tine vor încerca să preia datoria și să refacă Iubirea... Alege să fii de partea ta, căci Iubirea este un stil de viață. Fii fericit, iubind!

Mintea mea, mireasa mea, te invit la dans!...

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Rugăciunea Părintelui Arsenie Boca (de dimineață)

Umblăm prin viaţă cu ochii legaţi şi ştiţi care este culmea? Că nu ni-i leagă nimeni!

Noi suntem cei care hotărâm la un moment dat că nu mai vrem să vedem anumite lucruri în noi şi în ceilalţi, în jur şi în lume. Unii spun că dragostea este oarbă alţii spun că ea nu este oarbă, dar ne leagă pe noi la ochi, că dorinţa de apropiere de o fiinţă ne anulează complet discernământul, raţiunea, capacitatea de a vedea ce se întâmplă de fapt…

Adevărul este că ne place să ne jucăm de-a baba oarba, să pretindem că nu vedem nimic în jur, dar hai să ne aducem aminte cum făceam când eram mici, toţi trişam, toţi ne uitam pe sub legături, printre pleoape, toţi încercam şi reuşeam să-i păcălim pe cei cu care ne jucam, pretinzându-ne orbi, când de fapt vedeam foarte bine.

Cine a făcut aşa să ridice mâna! Aşa mă gândeam şi eu că toţi am făcut aşa şi mai facem şi acum. Chiar dacă lăsăm impresia că jucăm baba oarba cu adevărat, că renunţăm la noi pentru alţii, că mergem pe “mâna” altora în viaţă, adevărul este că trişăm, nu suntem victimele nimănui, tot timpul ne folosim ochii pentru a nu o da în bară mai mult decât dă bine!

În iubire mai ales, jucăm uneori murdar, ne lăsăm legaţi la ochi pentru că vrem, pentru că ne place rolul de victimă pasivă, dacă iese bine este perfect, dacă nu iese bine măcar avem pe cine da vina. Veţi zice că asta nu e iubire, corect, nu este, este un joc de putere la care apelăm pentru că ne este frică să ne lăsăm legaţi la ochi cu adevărat, să lăsăm orice dorinţă şi nevoie de control, pentru a ne lăsa uimiţi de viaţă şi de ceea ce are ea de oferit celor care nu se mai încred în minte şi în ochi, dar care au credinţă că nimic rău nu li se poate întâmpla şi care au ca unic ghid, inima!

Cei care au curajul să se lase legaţi la ochi şi să încerce să perceapă realitatea prin intermediul altor simţuri, ştiu că lumea are atâtea forme şi culori, atâtea arome şi atâtea daruri de oferit… Fericiţi cei care nu văd, dar cred!

Într-o lume în care toţi sunt Toma Necredinciosul prefăcându-se legaţi la ochi, într-o lume în care dragostea oarbă rămâne la stadiul de joc, de putere, nu îmi rămâne decât să vă doresc SĂ VĂ VEDEŢI BINE! Să vă vedeţi lumina, să vă vedeţi culorile neîncepute şi aripile inimii care sunt mult mai mari decât strâmtul cer al minţii şi să vă BUCURAŢI!

sursa astrosofia.ro

Cea mai puternică armă = un suflet plin de optimism

În ciuda a ceea ce ți se întâmplă rămâi optimist și plin de credință. Vei avea nu numai o armă puternică împotriva depresiei și a frământărilor, dar vei avea o minte mai clară și un suflet dornic să-și depășească limitele. Este greu să zâmbești când totul în jur pare să se destrame, însă nu și imposibil. Zâmbetul acționează ca o gumă pe pagina sufletului nostru, eliminând ștersăturile cauzate de eșecuri, frazele incoerente provenite de la gânduri negative, semnele de întrebare, punctele de suspensie, virgulele pe care le folosim în viață pentru a tărăgăna lucrurile. Pozitivismul te ajută să vezi mai clar lucrurile cu care te confrunți, să găsești soluții, să reziști, să nu abandonezi. Când mă gândesc la optimism mă gândesc la speranță. Și de la speranță mă gândesc la iubire. Și de la iubire la imposibilul transformat în posibil. E o întreagă competiție în sufletul nostru. Aproape ca la bursă. Sufletul ar vrea să cumpere cât mai mult, însă mintea dorește să cumpere cât mai puțin și mai sigur. Ea gândește orice de mai multe ori. Este partea din noi care indiferent de circumstanțe are bine înfipte picioarele în pământ. Este realistă, cu tendințe spre negativism, și de aceea are nevoie de un echilibru constant – sufletul. El este acea parte din noi visătoare și ambițioasă, neînfricată și perseverentă. Este acea parte care iubește și iartă, care se lasă călcat și aruncat în mii de direcții, care merge orbecăind pe drumul vieții. Atât sufletul cât și mintea găsesc o completare aproape magică împreună și despărțiți nu mai dau același randament.

Deci, oameni buni, nu lăsați circumstanțele să vă afecteze deciziile, sentimentele, gândurile, spiritul. Nu permiteți ca un eșec să stingă dorința de a avea succes, de a vă ridica deasupra tuturor greutăților. Luați-l pe Dumnezeu de mână ori de câte ori simțiți nevoia și împărtășiți cu El bucuriile și realizările voastre. Este un minunat companion și un bun ascultător.

Fii optimist în ciuda poverii pe care o porți. Vei simți diferența pe măsură ce înaintezi.

de Anasstassya

Sa ne bucurăm de orice zi, ca dar de la Dumnezeu

Când am mulțumit ultima oară lui Dumnezeu?! Reușim să vedem tot ceea ce avem sau doar ceea ce ne lipsește?! Bucurați-vă de minunea de a fi, nu de a avea! (Hrisostom Filipescu) 

Din păcate în lumea aceasta consumeristă şi modernă în care trăim, iubim mai mult verbul a avea şi nu verbul a fi. Ne dorim cât mai multe bunuri materiale, dorim să avem adunate cât mai multe comori materiale, să avem tot confortul, să avem o viaţă în care să ne satisfacem toate plăcerile, dar nu vrem să fim copiii Lui Doamne, nu vrem să fim ca fraţii, nu vrem să fim cu bucurie sfântă în suflet, solidari cu bucuriile şi suferinţele semenilor noştri, milostivi, blânzi şi iubitori. Dorim să avem talanţii aproapelui nostru, nu ne place să fim modeşti, simpli, smeriţi, mulţumiţi şi recunoscători pentru talanţii cu care am fost înzestraţi de Bunul Dumnezeu, nu vrem să ni-i înmulţim cu bucurie şi credinţă şi să nu-i îngropăm în lene, indiferenţă şi egoism. Vrem să avem parte de multă iubire dar nu vrem să fim şi noi izvoare de iubire, vrem să primim multe daruri frumoase, dar nu vrem să fim şi noi cei ce dăruiesc cu iubire şi dărnicie din toate cele cu care am fost înzestraţi. Vrem să avem ajutor de la Doamne, dar nu vrem să fim recunoscători pentru iubirea, mila, purtarea de grijă a Acestuia.

Să ne bucurăm de orice zi, ca dar de la Dumnezeu, să ne bucurăm de flori, de soare, de cer, de lună, de stele, de cântec, de joc, de zâmbete, de îmbrăţişări, de bucata de pâine de pe masă, de prieteni, să ne bucurăm că putem vedea, că putem auzi, că putem merge, să ne bucurăm că avem atâtea motive pentru care să-I mulţumim Lui Dumnezeu. Să nu ne ridicăm ştacheta fericirii prea sus ca să nu o mai putem atinge niciodată, să fim oameni ai bucuriei, ai iubirii, ai comuniunii, ai simplităţii Să dorim să avem ce ne e de folos duhovnicesc şi să nu tânjim după lucruri care nu ne sunt de folos pentru mântuirea noastră. Fiti binecuvântaţi!

sursa: facebook

Viaţa are întotdeauna soluţii

Mintea omenească funcţionează după nişte legi precise; problema este că noi nu le cunoaştem, nu le înţelegem şi nici nu suntem conştienţi de puterea lor, cu atat mai puţin de faptul că ele chiar lucrează. Pentru că bâjbâim în privinţa legilor de funcţionare ale minţii, ne simţim atacaţi de lumea înconjurătoare, ne credem victime ale altor oameni, ne simţim neîndreptăţiţi, credem că există forţe ale răului, care ne pun la colţ, cu genunchii pe coji de nuci şi credem că nu avem nici un fel de control, că suntem la cheremul hazardului în multe situaţii de viaţă. Lucrurile stau şi aşa, şi perspectiva slăbiciunii, şi a puterii răului de a ne pune în genunchi se materializează, dar toate variantele, cele bune, ca şi cele rele, se regăsesc în interiorul conştiinţei, respectiv în interiorul propriei noastre minţi. Înţelegerea legilor minţii, ale conştiinţei, ale sufletului, ale existenţei însăşi nu ne scuteşte de erori, nici nu ne fac să trăim într-un Rai permanent, dar ne ajută să reacţionăm diferit la situaţii de viaţă dezgustătoare, nefericite, urâte sau tulburătoare. Înţelegerea asta ne imprimă un simţ mai accentuat al responsabilităţii privind lucrurile care ni se întâmplă, o putere mai mare de acceptare, capacitatea de a căuta sensul situaţiilor negative de viaţă, lecţiile pe care le conţin şi ne fac să vedem că nici o problemă nu-i fără soluţie.

Oamenii se sinucid, ucid, distrug, fac rău, se umplu de frică, de deznădejde, trăiesc în stres permanent şi-n frică intensă pentru că au în interiorul lor sentimentul de a fi blocaţi, de a nu avea soluţii, pe de o parte, iar pe de altă parte soluţiile care le apar în minte în caz de blocaj sunt întotdeauna distructive sau autodistructive. ”Mintea blocată” nu mai vede soluţii şi nu mai are speranţa de a rezolva situaţia într-un mod fericit. Rezolvarea minţii care trăieşte starea de blocaj este una distructivă sau autodistructivă. Mintea nu ştie să se descurce cu gândurile pe care ea însăşi le crede reale, mintea blocată îşi pierde calitatea ei esenţială; raţiunea. Raţiunea găseşte o logică pozitivă şi plină de speranţă întotdeauna, pe când iraţionalitatea vede ameninţarea peste tot şi crede a fi posibil şi ceea ce este imposibil, dar ceea ce-i posibil e întotdeauan distructiv şi rău. Raţiunea unui bărbat părăsit de soţie sau de iubită e distructivă, e pierdută complet atunci când el găseşte ca soluţie de rezolvare a problemei uciderea şi sinuciderea, agresivitatea, violenţa sau autoagresivitatea. O minte care rămâne în limitele capacităţii sale normale de discernămant, în adevăr şi-n logica firească a vieţii, găseşte de cuviinţă că acceptarea situaţiei e o soluţie. El îşi asumă responsabilitatea pentru situaţia existentă, se autocorectează, îşi ia lecţia de viaţă din situaţia creată şi gândeşte că undeva, în viitor, îl aşteaptă o altă femeie, poate un copil sau mai mulţi, o viaţă nouă. Dacă a fost agresiv în trecut, prea orgolios, violent sau a avut anumite erori de comportament, se va concentra să le corecteze, va învăţa să trăiască diferit lângă o altă persoană, dar – mai ales – el e provocat să gândească logic şi raţional, să sprijine viaţa prin speranţă, prin încredere şi prin adevăr. Mintea raţională nu pică în deznădejde; ea ştie, înainte de orice, să spere, să creadă că ceva mai bun este posibil, că situaţia poate fi rezolvată şi dacă ceea ce a fost în trecut dispare (o persoană, o slujbă, o stare de lucruri, orice). Este important să ştim că în spaţiul existenţei nimic nu-i pierdut; dar legile minţii ne obligă să credem că sunt soluţii pentru toate problemele. Fără ”credinţa” în soluţii care sprijină viaţa, fără să ştim că totul este posibil, că în spaţiul posibilităţilor salvarea şi creşterea au nevoie de încrederea noastră în ele, chiar dacă nu vedem imediat aceste soluţii, riscăm să ne pierdem în iraţionalitate şi-n acţiuni distructive. Asta înseamnă că mintea se blochează, iar logica şi raţiunea sunt pierdute. Adevărul este că viaţa are o mulţime de soluţii, dar este important ca mintea raţională să creadă în ele şi numai după ce ea crede, soluţiile apar. Orice s-ar întâmpla, cât de grav ar fi, viaţa ne învaţă ceva acolo, ne ajută cumva, ne sprijină şi noi trebuie să ştim, doar să ştim, să avem încredere absolută că va fi bine graţie puterii vieţii, care-i arată calea celui ce crede în ea.

de Maria Timuc

Dragostea și ale ei miracole

Dragostea. O găsim în diferite forme, în diferiţi oameni, în anumite suflete. Dragostea este tot ce avem mai de preţ pe această lume. Ea înfrumuseţează inimi, chipuri, gânduri, înnobilează spiritul, renaşte în noi speranţă şi emoţie. Este singura care nu ţine cont nici de diferenţe, nici de păreri şi nici de judecăţi. Pur şi simplu se naşte în interiorul nostru şi cu fiecare zi se dezvoltă asemeni unui mugur, înflorind frumos, surprinzător, colorându-ne spiritul, parfumând-ul cu iubire. Este un sentiment atât de cuprinzător şi puternic, încât te face să te simţi unic, special, încrezător. 

Nu trebuie să o pierdem indiferent de câte motive roiesc în jurul nostru, indiferent câte piedici sau obstacole intervin între noi şi oamenii pe care îi iubim. Dragostea, ca orice sentiment trăit de om, nu este perfectă. Atunci când nu este împărtăşită ne poate smulge lacrimi, ne poate trimite dezamăgiri, ne poate desfiinţa vise, dar niciodată nu o să poată şterge amintirea cuiva pe care l-ai iubit. Dragostea, trezeşte în sufletul nostru cele mai ascunse emoţii, maschează defecte, accentuează calităţi, ne transformă în oameni mai buni, mai calmi, mai blânzi, mai răbdători, mai iubitori. Ne simţim protejaţi, mai puţin singuri, iubiţi şi asta ne dă puterea de a merge mai departe, indiferent de cât de greu este drumul. 

Dragostea are mii de definiţii dar este în sine o ecuaţie a cărei necunoscută a rămas şi până în ziua de astăzi un mister. Uneori ne lasă să o aşteptăm făcându-ne să tânjim după ea, alteori ne loveşte pe neaşteptate şi ne trezim îndrăgostiţi până peste cap. 

Dar, în final, dragostea este acel sentiment care nu-i poate lipsi omului, pe care oricine l-a cunoscut, pe care oricine l-a blamat, l-a renegat, l-a simţit. Dragostea este cea care ne lipseşte uneori pentru a ajunge la starea de fericire absolută la care visam dintotdeauna. 

Îmi place să cred că dragostea este cea care a contribuit la starea mea actuală, la persoana care sunt astăzi, la conturarea caracterului meu. Am iubit şi iubesc fără limită persoane dragi mie, dar şi persoane pe care de-abia le cunosc. Mă îndrăgostesc în fiecare zi de gesturile soțului meu, de blândeţea oamenilor, de bunătatea şi de frumuseţea sufletelor pe care le întâlnesc, fără să mă limitez în a simţi, în a le spune deschis, sincer că îi iubesc pur şi simplu. Şi sentimentul de iubire reciprocă pur şi simplu mă înalţă, mă schimbă complet. Nu mai simt teamă, nu mai simt singurătate sau răceală. Simt doar căldura cu care mă înconjoară, iubirea lor, înţelegerea şi suportul pe care ştiu că pot conta întotdeauna. Iubirea nu are limite, nu este condiţionată de nimic. Poţi simţi iubire atât pentru persoane cât şi pentru animale. Şi asta fiindcă sufletul tău poate cunoaşte o astfel de mărinimie, o astfel de iubire fragmentată în mici doze destinată fiecărui suflet care trece prin viaţa ta. Iubirea este atât de multă, atât de mare încât este suficientă pentru toţi. Iubirea este cea care ne salvează, cea care ne ridică, cea care ne înalţă şi ne învaţă să zburăm departe de temeri, de gânduri negative, de tot ce ne reţine, de tot ce ne blochează. Nimic nu ne reţine în a ne arăta iubirea, în a o simţi. Doar că, câteodată, omul uită să iubească sau din teamă de a fi rănit renunţă la ea înainte să-i cunoască mângâierea. Îmi place să cred că încă mai există iubire necondiţionată, oferită din inimă, cu drag. Îmi place să cred că oricât de dezamăgitoare ar fi uneori, merită să ne încredem totuşi în puterea şi în frumuseţea ei. Îmi place să cred că dragostea merită orice, oricât, oricum, oricând. Dragostea este miracolul nostru de zi cu zi, cu care am fost binecuvântaţi. Suntem datori să iubim şi să primim iubire. Ce ne costă? Ce ne reţine? În final, vom constata că nimic, în afară de noi. Noi, oamenii.

sursa http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

Beneficiile îmbrăţişării şi ale atingerii

“Milioane şi milioane de ani şi tot nu mi-ar putea da jumătate din timpul suficient pentru a descrie acea mică clipă de eternitate când îţi pui braţele în jurul meu şi eu îmi pun braţele în jurul tău.” – Jacques Prevert

Îmbrăţişarea un gest mic, banal, făcut doar pe jumătate sau din obişnuinţă, un gest pe care îl luăm de cele mai multe ori ca atare… Dar acest gest mic poate face minuni mari pentru fiecare dintre noi. Lăsaţi-vă îmbrăţişaţi când simţiţi nevoia. Acordaţi o îmbrăţişare dacă cel de lângă voi are nevoie de ea. Îmbrăţişarea este un medicament universal. Uneori o rază de soare. O consolare… O mângâiere… O speranţă… Un gest uşor prin care îi aminteşti celuilalt că îi eşti alături, la bine şi la rău …

Imaginaţi-vă că două inimi îşi strâng mâinile cu căldură… Este ceea ce se întâmplă în timpul unei îmbrăţişări. Distanţa dintre oameni şi inimi se scurtează considerabil în timpul unei îmbrăţişări autentice. Suntem cel mai aproape de latura noastră umană. Îmbrăţişaţi cu sinceritate şi din toată inima! Îmbrăţişaţi fără un motiv anume. Îmbrăţişează pe cineva cel puţin o dată pe zi. Îmbrăţişează de două ori într-o zi ploioasă. Îmbrăţişează cu un zâmbet. A ţine ochii închişi este opţional. ‘Cuibăreala’ este o îmbrăţişare prelungită. Îmbrăţişările de dinainte de culcare alungă visele rele. Nu îmbrăţişa niciodată mâine o persoană pe care ai putea să o îmbrăţişezi astăzi. Nu poţi da o îmbrăţişare fără să primeşti una înapoi.

De ce să oferim şi să primim îmbrăţişări? 

Beneficiile îmbrăţişării şi ale atingerii:

Îmbrăţişarea reuşeşte, mai pregnant şi mai vizibil decât multe din lucrurile care ne înconjoară, să ne îmbunătăţească starea de spirit şi să scadă în schimb nivelul de stres. Conform unui studiu efectuat în cadrul Universităţii Carolina de Nord, nivelul cortizolului, un hormon secretat de glandele suprarenale în condiţii de stres şi tensiune, a scăzut semnificativ când persoanele participante la studiu au fost îmbrăţişate de partenerii lor pentru minim 20 de secunde. Un nivel mare al cortizolului poate determina creşterea tensiunii şi a nivelului de zahăr din sânge.

Îmbrăţişarea reduce tensiunea arterială, având astfel un efect benefic asupra inimii şi prevenind instalarea anumitor boli ale inimii. Studii recente au demonstrat că în timpul îmbrăţişării are loc o eliberare semnificativă de oxitocină, hormonul ataşamentului şi al iubirii, cel care determină sentimentul de afecţiune şi de apropiere faţă de cineva. Tot oxitocina joacă un rol esenţial în relaţia dintre mamă şi copil, creând legătura unică dintre cei doi.

Îmbrăţişarea are un efect calmant, având rolul de a regla bătăile inimii. Conform unui alt studiu, frecvenţa cardiacă a celor care se îmbrăţişează se reduce cu 5-10 bătăi pe minut. Un alt studiu efectuat în 2000 arată că bebeluşii care au fost îmbrăţişaţi în timp ce li se efectuau anumite teste la sânge au plâns mai puţin şi au avut un ritm al inimii mai regulat decât cei care nu au fost îmbrăţişaţi.

Obiceiul de a îmbrăţişa o persoană şi de a-i freca uşor spatele facilitează circulaţia sângelui către organele vitale, contribuind astfel la prevenirea atacurilor de inimă

Îmbrăţişarea are un efect stimulant pozitiv şi asupra sistemului nervos, fiind folosit de multe ori ca şi tehnică terapeutică de către mulţi psihologi.

În timpul îmbrăţişării, se eliberează în mod natural şi alte substanţe chimice benefice, dopamina fiind una dintre ele. Dopamina este o substanţă secretată de creier, responsabilă de starea de bine şi de buna dispoziţie a unei persoane.

ÎMBRĂŢIŞAREA…

… ne face să ne simţim bine;

… risipeşte sentimentul de singurătate;

… ne ajută să ne depăşim fricile;

… ne ajută să ne construim stima de sine;

… favorizează altruismul;

… controlează apetitul;

… scade tensiunea arterială;

… ne ajută să luptăm împotriva insomniei;

… ne confirmă existenţa noastră fizică;

… scade riscul apariţiei bolilor de inimă;

… ajută la scăderea nivelului de cortizol, mai ales în cazul femeilor;

… reglează producţia de hemoglobină;

… oferă o alternativă sănătoasă şi sigură la alcool şi droguri;

… transmite sentimentul de ‘a aparţine’;

… efectele îmbrăţişării au loc chiar şi atunci când îmbrăţişarea încetează. Îmbunătăţirile fizice şi emoţionale pe care îmbrăţişarea le aduce organismului durează mai mult decât îmbrăţişarea în sine;

…ajută la eliberarea durerii fizice;

… îmbrăţişarea vindecă.

Îmbrăţişarea, acest schimb minunat de afecţiune, căldură şi sprijin, nu este specific doar fiinţei umane. Gesturi similare au fost observate şi la alte specii de animale. Însă alte animale precum câinii, au tendinţa de a se bucura mai puţin decât oamenii sau alte primate de plăcerea pe care o oferă o îmbrăţişare. Câinii, spre exemplu, interpretează aşezarea unei lăbuţe peste alt câine, drept semn de dominanţă şi nu îi acordă aceeaşi semnificaţie de protecţie, afecţiune şi sprijin.

O simplă îmbrăţişare poate face din această lume un loc mai bun.

Sursa articol: suntsanatos.ro

Cât de 'al meu' este timpul?

Uneori, nimic nu-l enervează mai tare pe om decât să vadă că i se răpeşte, pe neaşteptate, timpul, care îi părea în întregime la dispoziţia sa. Este suficient să primească o vizită neanunţată, atunci când se pregătea pentru o seară liniştită, ca să fie scos din sărite. Astfel de solicitări, deşi minore, în sine, par multora de-a dreptul insuportabile.

Omul se mânie straşnic atunci când simte că îi este furat timpul, care, crede el, îi aparţine în întregime. Pentru aceasta, un gând pe care diavolul îl aruncă în mod susţinut în mintea omului este acesta: "Timpul meu este al meu şi al nimănui altcuiva, deci am dreptul să-l investesc doar în ce vreau eu".

La începutul fiecărei zile, omul are înainte douăzeci şi patru de ore, pe care le poate închina lui Dumnezeu, le poate pune la dispoziţia aproapelui, din iubire, sau le poate ţine pentru sine, în chip egoist, convins fiind de faptul că acest interval de timp îi aparţine de drept, din naştere.

Drepturile de autor sunt o recunoaştere a meritelor cuiva pentru existenţa unui anumit lucru şi o împuternicire a aceluia asupra lucrului respectiv. Oare, poate avea omul drepturi asupra timpului vieţii sale?! Evident, nu. Nu omul a creat timpul, nici putere are asupra lui, ca să-l grăbească sau să-l oprească în loc.

De prea multe ori, omul simte că ceilalţi îi fură timpul, fie serviciul, fie rudele, fie chiar Biserica, adică Dumnezeu. Din cauza acestei greşite raportări la timp, unii credincioşi simt că-l fac dator pe Dumnezeu, atunci când vin la sfintele slujbe.

Omul nu poate nici să creeze, nici să ţină pe loc vreo clipă. Timpul vieţii sale îi este în întregime dăruit. Ca şi toate celelalte lucruri. Chiar şi trupul este un dar, asupra lui omul neavând voie să lucreze după bunul plac, în mod iresponsabil. Numai diavolul încurajează acest simt al proprietăţii, prin mândrie şi lipsa unei drepte judecăţi. Iar această judecată nu este una care îl responsabilizează pe om, ci una care îi dă senzaţia de putere necondiţionată asupra lucrului respectiv.

Se pierde tot mai mult din vedere sensul profund al timpului, uitând că orice clipă poartă în sine pecetea veşniciei. Pentru aceasta, omul se arată adesea rezervat în a acorda altora măcar câteva clipe din timpul său. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit tot timpul Său, adică veşnicia, iar noi nu suntem dispuşi să-I înapoiem Lui sau să dăruim altora măcar o parte din darul primit.

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Atunci când iubeşti, ar fi foarte bine să uiţi tot ceea ce ai învăţat despre iubire

Iubirea înseamnă să dăruieşti. Să dăruieşti iubire, sentimente, să te dăruieşti pe tine. 

Mulţi înţeleg greşit iubirea. În societatea de consum în care trăim, am fost învăţaţi că totul este de vânzare, şi încercăm să facem şi cu iubirea la fel. Atunci când cumpărăm ceva persoanei iubite, de la flori şi ciocolată, până la maşini şi vile, noi facem, o afacere. Oferim ceva, în speranţa de a primi altceva în schimb. Încercăm să cumpărăm sentimentele celuilalt. Unii chiar cred că iubirea este direct proporţională cu cadourile oferite. Este păcat că s-a ajuns aici. Ironic, lucrurile sunt mult mai simple decât credem. Există o lege biblică, care spune că tot ceea ce dăruieşti se va întoarce înzecit la tine. Dacă căutăm iubire, tot ceea ce avem de făcut este să dăruim cât mai multă iubire în jurul nostru. Iubirea sinceră nu poate fi cumpărată, deci nu o mai asociaţi cu cadourile şi banii. Da, la o aniversare, poţi cumpăra cadouri celor dragi, dar asta nu are nici o legătură cu iubirea. Le cumperi pentru că poţi, şi vrei să le faci o bucurie. De iubire în schimb, nu îţi poţi aminti doar la aniversări. Ea trebuie purtată în suflet şi dăruită necondiţionat, zi de zi. 

Când iubeşti pe cineva, nu înseamnă că acea persoană îţi aparţine. Poţi doar să speri că iubirea îţi va fi împărtăşită. Dar nu vrem să acceptăm aceasta şi încercăm din răsputeri să stăpânim persoana iubită. Lumea din jurul nostru este plină de astfel de exemple : soţul vrea să îşi domine soţia, soţia vrea să îşi domine soţul, părinţii vor să îşi domine copiii, mai târziu copiii vor să îşi domine părinţii etc. Prin aceasta nu facem decât să ucidem iubirea. Ea va fi repede înlocuită cu alte sentimente ca gelozia, obişnuinţa, neîncrederea, teama, etc. Când iubeşti pe cineva, nu trebuie să îl ucizi spiritual, nu trebuie să-l aduci pe “drumul” tău. Trebuie să fiţi asemeni stejarilor care cresc în libertate. Nici unul nu creşte în umbra celuilalt. Fiecare are spaţiul lui propriu, doar direcţia este comună. Un vechi proverb spune că a iubi nu înseamnă a te uita unul în ochii celuilalt, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie. 

În altă ordine de idei, atunci când iubeşti, ar fi foarte bine să uiţi tot ceea ce ai învăţat despre iubire. Cum nu există doi oameni la fel, nici iubire identică, nu există. Atunci când simţi că iubeşti, fi tu însuţi, nu spune sau fă anumite lucruri, doar că aşa ai auzit, sau văzut la alţii. Lasă iubirea să se manifeste liberă prin tine, tu doar fiind recunoscător pentru prezenţa ei. Dacă îţi vine să strigi, strigă, dacă îţi vine să umbli desculţ prin ploaie, umblă, dacă îţi vine să plângi, plânge, dacă îţi vine să râzi, râde etc. Totul este permis în iubire, atâta timp cât aceste trăiri sunt ale tale şi sunt expresii ale iubirii din tine. 

- Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă. (Grigore Vieru) 

- Dacă vrei să fi iubit, iubeşte. (Seneca)

- Iubirea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei. (John Fowles)

- Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin. (Honore de Balzac)

-Iubirea pe care o dăruim altora, este singura pe care o păstrăm pentru noi. (Elbert Green Hubbard) 

sursa facebook

Femeia deghizată şi femeia autentică

Am avut odată ocazia să interacţionez cu pacientele dintr-un spital de psihiatrie. Îmi amintesc limpede şi în detaliu când priveam o tânără pacientă care venea senină spre mine. Mi-a mângâiat părul într-o admiraţie sinceră şi m-a rugat să o dau cu rimel. Atunci, observându-i comportamentul ulterior, am văzut pentru prima dată pe cineva care a făcut asta doar pentru sine.

S-a privit încântată în oglindă, după care şi-a luat un măr şi s-a aşezat în pat privind în gol. Nu avea acea sete de a ieşi din comun, de a-şi purta podoaba printre ceilalţi, de a se hrăni cu aprecieri. Îi era de ajuns propria încântare.

În amintirea acestei experienţe dezvolt ideea şi observ parada zilnică a femeii de a-şi acoperi goliciunea, deghizând ceea ce este în decoruri menite să creeze miraje, să seducă şi să alimenteze iluzia superiorităţii unei frumuseţi neresimțite pe dinăuntru. Există adesea printre femei decizia de a renunţa la o petrecere din cauza lipsei unei toalete care să o facă să se simtă frumoasă, fiind dependentă de altfel de aceasta.

Deşi spunem că o facem pentru noi însene, am observat pe propria-mi piele dezamăgirea (trezirea din amăgire) ignorării podoabelor sau schimbărilor mele estetice.

Bărbatul atras de o femeie, va fi la fel de încântat şi de rochia roşie, mulată şi de pijamalele cu ursuleţ, de chipul fardat şi de obrajii boţiţi de pernă, căci pasiunea puternică este sau nu este, ea nu poate fi mascată.

Însă da, o femeie deghizată mereu va atrage un bărbat deghizat.

Toaleta ţine locul unui ecran pe care să fie afişat mesajul clar: sunt atrăgătoare/te doresc, precum muţii, căci devenim mute în faţa propriilor forţe interioare care intră în conflict cu prejudecăţile sociale, alegând să ne supunem lor şi implicit imaginii pe care ne-o creăm.

Dezamăgirea este că această reuşită, după ce femeia îşi atinge scopul validării propriei frumuseţi, nu foloseşte la nimic. Fiecare efort investit fiind atât de fragil, dependent de cum licitează ceilalţi, o singură părere dezaprobatoare duce la falimentul eleganţei şi frumuseţii.

Femeia autentică nu are nevoie nici de aprobare, nici de dezaprobare, înţelegând perspectiva investitorilor corupţi care s-au lăsat prinşi în ruleta rusească a jocului de imagine a unui sine fals, ea fiind aşa cum este.

Nu se simte goală, ci se lasă descoperită atunci când simte, nemascând, afişându-şi natura exact aşa cum este, cu bucurie, senină pentru fiecare rid, trăsătură, curbură a corpului. Ea este într-o continuă armonie cu natura, acceptându-se în toată splendoarea sa, iubindu-şi sânii lăsaţi după alăptare, chipul uneori palid, construcţia corpului, vocea, tot, emanând o senzualitate resimţită în tot ceea ce face.

de Alina Georgiana Hristea

sursa: http://lifeinbalance.ro/

Cealaltă faţă a iubirii

Elogiem cu toţii iubirea şi o pictăm în culori cât mai calde şi strălucitoare; o ridicăm în slăvi, ne dorim să o întâlnim, tânjim după ea. Iubirea mişcă munţii din loc şi e cea mai puternică forţă din univers, iubirea ne face mai fericiţi şi mai frumoşi, despre iubire se scriu cărţi şi pentru iubire mor oameni. Dar nimeni nu vorbeşte despre cealaltă faţă a iubirii…ura de după desparțire.

Iubirea te ia de mână şi te face să pluteşti, dar apoi tot ea te izbeşte de pământ şi te împrăştie în toate zările, încât te întrebi dacă vei mai fi vreodată întreg. Iubirea taie în carne vie şi scoate la suprafaţă toate lucrurile pe care le-ai urât vreodată la tine şi ai încercat să le ascunzi cât mai în abisul sinelui, să nu ştii decât tu de ele. Toate defectele şi slăbiciunile de care ai vrut să uiţi şi le-ai îngropat adânc sub haina personalităţii şi norme sociale răbufnesc, iar acum trăieşti orice senzaţie la intensitate maximă. Cel mai sigur om din lume devine nesigur la gândul că poate nu este destul de bun, că există cineva care să-i ofere celuilalt mai mult. Iubirea naşte monştri. Gelozia, furia, ura…ea, iubirea îi trezeşte pe toţi la viaţă. Toate nesiguranţele pe care le-ai ţinut ascunse în tine se amplifică toate acum, eşti ca un vulcan care erupe şi apeşi pedala de acceleraţie fără să te opreşti doar ca să vezi cât de tare poţi să mergi. Iubirea nu doar te mângâie, ea te zgârie şi îţi lasa urme adânci în carne, îţi lasă umbre pe chip şi cicatrici pe piele. Lacrimile crestează drumuri în jurul ochilor, iar prin nări respiri şi inspiri resentimente, durere şi neputinţă. Nu toate poveştile de iubire se scriu cu nostalgie şi cu zâmbetul pe buze, altele se scriu cu sânge. Nici nu mai ştii dacă iubeşti sau urăşti, simţi gustul fierii dimineaţa, la prânz şi seara, până când la un moment dat te obişnuieşti cu el. Apoi bei lichidul ăla de sete, din obişnuinţă sau din simplul motiv că niciun alt sentiment nu mai trezeşte vreo urmă de emoţie în tine; speranţa, compasiunea, prietenia, toate au acelaşi gust insipid al apei. Numai iubirea e amară şi e singura care te face să simţi că trăieşti, iar asta nu doar pentru că îţi simţi inima lovindu-te în piept cu putere. Iubirea nu e doar lumină, iubirea e întuneric, gol, frustrare, durere, chin.

Cine spune că n-a trăit vreodată aşa ceva e un ipocrit, un laş care îşi reneagă trecutul şi tot ce l-aş întreba pe un astfel de om este dacă a fost călăul sau victima? Puţin îmi pasă de părerea celor care vor sări acum spunând că asta nu e iubire, celor care iubesc doar pentru că sunt iubiţi, ca şi cum iubirea e un schimb la talcioc unde cântăreşti cu atenţie cât dai de la tine ca să nu ieşi pe minus. Să iubeşti pe cineva fără să aştepţi nimic în schimb, aia e iubire; să-i dai tot ce ai, iar când nu mai ai nimic să i te dai chiar pe tine însuţi, aia e iubire. Şi nu, nu e obsesie, pentru că la un moment dat când te va izbi realitatea în faţă şi vei fi la fel de consumat ca o ţigară care a ajuns la filtru, când orice sentiment ai încerca va avea gustul amar al iubirii şi vei trece apatic prin viaţă, atunci îţi vei da seama că nu mai ai nimic. Iar oamenii care nu mai au nimic sunt cei mai puternici pentru că pot să renască. Dacă au mai trecut şi prin Iad şi au ieşit vii de acolo, nu mai e nimic acum care să le stea în cale.

Cât despre cel iubit n-am să înţeleg niciodată plăcerea lui de a-l nimici pe cel care-l iubeşte. Plăcerea de a-i transforma inima într-un joc de darts în care caută să găsească punctul cel mai vulnerabil. Şi aruncă săgeţi una după alta, în timp ce celălalt stă şi îşi acceptă soarta ca un Hristos răstignit pe cruce. Pentru că iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, te face să îţi tuşeşti şi ultima urmă de umanitate din tine şi îţi zdrobeşte fiecare părticică din cel care ai fost cândva. După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust… Te întrebi, apoi, dacă vei mai putea iubi vreodată atât de mult. Poate că nu. Dar măcar n-o să mai fii martir din nou.

sursa: http://journalulevei.wordpress.com/

Despărțiri

Primesc tot mai des mesaje sau comentarii pline de durere, ale unor suflete care s-au despărțit de persoana iubită într-un mod urât, ajungând să se jignească "ca la ușa cortului". Dragii mei, îmi pare nespus de rău pentru voi și pentru faptul că nu puteți să treceți mai ușor prin această etapă a vieții voastre. Postarea mea de astăzi, este cel mai bun răspuns și totodată sfat, pe care vi-l pot da. Cu iubire și lumină, Daniela.

Atunci când te desparţi de cineva, fie că este persoana iubită, fie că este un prieten, fă-o într-un mod frumos şi civilizat. Fără drame inutile, fără reproşuri, fără victimizări, fără a te umili şi a implora, fără a arunca toată durerea și toată vina asupra celui de care te desparţi, fără a murdări povestea care a existat între voi.

Nicio despărţire nu este uşoară şi, după fiecare rămâi cu dureri, cu regrete, cu lucruri nespuse, cu visuri neîmplinite, cu teama de precedent, cu mai puţină încredere în tine, în oameni, în iubire, în prietenie…

Dar, despărţirile fac parte din viaţă. Nimic nu ne garantează că un om ne va însoţi pe drumul nostru până la sfârşit şi nu putem împiedica oamenii să plece…

Separarea de un om pe care l-ai iubit trebuie acceptată, oricât de tare ți-ar zdruncina sufletul şi existenţa şi, în niciun caz nu trebuie să laşi durerea să te transforme într-un om rău, urâcios şi slab.

Desparte-te cu demnitate şi respect. Ia-ţi rămas bun cu un zâmbet şi pleacă, privind înainte. După ce te-ai întors cu spatele poţi plânge și poţi urla… Desparte-te cu cuvinte frumoase şi nu jigni… nu te grăbi să afirmi lucruri denaturate de durerea pe care o simţi, fiindcă mai târziu vei regreta şi te vei ruşina de tine. Nimic din ceea ce ai putea spune nu va schimba inevitabilul şi nici nu îţi va alina durerea…

Să nu pleci ca şi cum ai pleca de lângă cineva care te-a dezamăgit şi pe care deteşti, ci ca de lângă un om pe care îl respecţi şi pe care l-ai iubit cândva.

Nu transforma despărţirea în ceva și mai urât și mai dureros decât este deja, nu fă din plecarea ta o amintire detestabilă. Lasă-i acelui om o amintire plăcută despre tine, un exemplu frumos care să îl facă să te respecte mereu. Lasă-l să plece şi respectă-i alegerea, chiar dacă îţi face o mare nedreptate.

Nu-ţi pierde demnitatea şi nu face nimic care să îţi degradeze calitatea de om… Te asigur că după ce îţi va trece durerea, că atunci când vei găsi iubire şi alinare în alte braţe, vei putea privi în urmă fără să te ruşinezi de faptele trecutului de care te-ai desprins atât de greu cândva...

de Irina Binder

GÂNDURILE MELE, GÂNDURILE TALE…

Viața ne așază pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

"Gândurile depășesc orice graniță și
cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea"

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.

Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.

Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.

Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începem să simțim iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prin prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.

Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.

Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Femeie, fii vie şi bucură-te de viaţă!

Noi, femeile, am fost obişnuite să ne uităm una la alta cu gânduri comparative sau competitive, să admirăm sau să criticăm, dar mereu e vorba de ceea ce se vede, fie că e vorba de statut social, de bărbaţi, de profesie, de haine, accesorii, gesturi, coafură sau altele, dar fără a ne privi vreodată în ochi pentru a vedea cine suntem cu adevărat şi ce vrea sufletul nostru.

Ca femei, putem mai mult decât a avea haine de firmă, poşete, machiaj, coafor, cosmetice şi pantofi. Sunt detalii drăguţe precum cireşele de pe tort, dar nu în asta constă feminitatea noastră. Pentru că nu putem să disimulăm la nesfârşit golul din interior pe care niciun obiect sau relaţie romantică nu ni-l poate umple. 

Feminitatea înseamnă în primul rând libertate…libertatea de a iubi, de a te bucura de tot ce înseamnă a fi femeie vie, de a ieşi din crisalidă precum omida şi de a zbura precum fluturele. 

Dacă vrei să înveţi mai multe despre feminitate, priveşte o floare, e o adevărată maestră pentru femei. 

Ea este frumoasă fără nevoia de a adăuga nimic. Căci florile colorate chimic nu ne transmit nimic. O floare îşi trăieşte naturaleţea, nu îşi face operaţii pentru a-şi păstra vie textura, nu se parfumează cu parfumuri scumpe şi nici nu îşi schimbă culoarea petalelor pentru că e nemulţumită de culoarea naturală. 

O floare nu-şi propune să fie atrăgătoare, dar este. O floare îşi împrăştie parfumul oricum, chiar dacă nu se opreşte nimeni să i-l simtă. Avantajul florilor este că nu au gânduri şi îşi pot trăi în fiecare moment unicitatea. 

Dar oare noi femeile nu putem? De ce ne-am programat să purtăm grija zilei de mâine, grijă care urâţeşte atât de mult trăsăturile oricărei femei?

O altă observaţie este că floarea este conectată la natură, de unde îşi primeşte hrana, iar dacă şi femeia ar fi cu adevărat conectată, atunci grija supravieţuirii ar dispărea sau cel puţin s-ar tempera. De asemenea, această grijă s-ar evapora dacă femeia ar înţelege că nu e niciodată singură. Cu cât te conectezi mai bine cu natura cu atât înţelegi mai bine ce vreau să spun. Legătura dintre femeie şi Pământ este una de susţinere. 

O floare ştie că nu e singură şi că are mereu motive de recunoştinţă. Zilnic o mângâie razele soarelui, uneori sau deseori o răcoreşte ploaia, pâmântul îi susţine rădăcinile precum îşi susţine o mamă pruncul, iar vântul o mai ia din când în când la dans cu mângâierile lui, asemenea unui bărbat. 

Cum ar fi dacă această floare ar spune că vrea să se separe şi că nu mai are nevoie de lumină, de ploaie, de pământ, de vânt?

Tot ce se află pe această lume este interconectat şi tot ceea ce se mişcă depinde de ceva sau de cineva, dar asta nu înseamnă absenţa libertăţii, ci privilegiul de a fi vie, căci aşa funcţionează Viaţa.

Dragă femeie, aminteşte-ţi că eşti mereu suţinută în drumul tău, că n-ai fost şi nu vei fi niciodată singură şi că te poţi bucura deja de lucrurile după care tânjeşte inima ta, căci acestea nu se află Acolo, ci Aici, nu Atunci, ci Acum, nu în celălalt, ci în tine însăţi.

Eliberează-te de tot ceea ce te împiedică să te bucuri cu adevărat de acest dar de a fi…femeie vie!

sursa: http://lifeinbalance.ro/

„- Ce faci părinte? - Cad şi mă ridic!...” (Pateric)

"Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte.
Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul"

Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, Îl doare, Îi cade o lacrimă… Pentru tine, pentru mine, de şaptezeci de ori câte şapte… Dumnezeu o să mă întrebe de ce am rămas la podea, de ce am descurajat, de ce nu m-am ridicat din mocirlă?! Dar mâine cad iar… Din nou să mă ridic! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească în ridicare, şi nu în cădere. Să nu divorţez de Hristos! Să aleg să fiu în braţele lui Doamne, chiar şi în iadul din mine…

Adevărul nu trebuie gândit, ci văzut, trăit, experimentat. Poetul Nichita Stănescu are un vers memorabil: „prietene, cum arată albastrul tău”?! Albastrul tău poate fi diferit de albastrul meu. Albastrul tău e mai deschis, al meu poate e mai întunecat. Nuanțele, luminile și umbrele, nu trebuie să fie motiv de ceartă, ci prilej de comuniune. Chiar sunt curios să-mi povestești despre albastrul tău! Să căutăm lucurile care ne leagă, ne unesc și nu cele care ne separă. Există atâtea culori câţi oameni sunt, atâtea vederi. Poţi să nu ai ochi frumoşi, dar o vedere frumoasă. Ne luăm zborul ca un avion de pe aeroporturile inimii sau minţii, doar dus sau dus-întors. Privirea şi simţirea low-cost. Da, rugăciunea este judecata înainte de judecată. Singurul Cuvânt care nu înşeală este cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce Bogdan spune despre Sebastian, spune mai multe despre Bogdan decât despre Sebastian. Ţine minte! Teama de eşec este ca un balansoar, ne ţine ocupaţi, dar nu ne duce nicăieri. Orice om poate fi iubit, iar credinţa nu este nimic altceva decât un act de iubire. Ei sunt tu şi tu eşti eu. Ne suntem unii altora oglinzi.

Vorbitul despre trecut nu este trăitul despre trecut. Nu stăm în fotoliu şi ne întrebăm „ce-ar fi fost dacă…?!" Cu respect şi dragoste facem referire la trecut. Ofrandă, bucurie. Dacă nu putem mergem mai departe este pentru că suntem blocaţi într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba şi ne este greu să acceptăm, să iertăm, să binecuvântăm. Fericirea este o cale, nu un loc.

Ştim că nu ştim nimic. Suntem inundați de știri. Ştiri în neștire. Viața e o știre, moartea e o știre. Când renunţi să mai vrei să ştii tot, atunci te uneşti cu Cel care cunoaşte Totul! Cele mai multe certuri provin din faptul că oamenii nu îşi exprimă propriile gânduri şi le interpretează greşit pe-ale altora. Paradigmă a comunicării. Conexiuni neurologice învăţate. Tipare, scenarii. Când privim pe cineva să privim prin ochii iubirii. Lucrurile măreţe se fac, de obicei, cu riscuri foarte mari. Ce crezi, ce faci şi ce spui, când sunt în armonie înseamnă că eşti fericit.

Unii fac hematom pe creier, alţii pe suflet. Dacă nu e extras la timp se poate muri. Lumea este plină de inimi amanetate. E viaţa ta şi te plimbă ca într-un joc. Eu ştiu ce vreau de la viaţă şi nu mă ascund de mine. Furtuni, minciună, adevăr, capul în nori. Am ales să iubesc. Nu îmi las inima pe jos ca să nu ştiu pe unde s-a dus. Îmi reînnoiesc primăverile ce niciodată nu secătuiesc. Unii spun că ştiu prea multe lucruri pentru vârsta mea. Nu le-am citit sau le cunosc, le-am trăit. Şi mai am încă de trăit, de învăţat, de dăruit. Dragostea este cel mai bun răspuns le întrebările vieţii. Dragostea nu se măsoară în cuvinte, ci în fiecare zi se simte. Sunt o rază de soare și nu mai vreau să opresc timpul. Nu zâmbesc ca la poză. Ce faci bine te va ajuta și ce faci rău se va întoarce împotriva ta. După încercări ești mai puternic. Experiența te va ajuta. Mergem înainte indiferent dacă ziua a fost dulce sau amară. Lumea vrea fapte, nu cuvinte deșarte. Nu vreau să fiu altcineva. E viața mea și mă bucur de ea!

Nu mai stau la pândă la intrarea în inima mea. Nu tai bilete. Nu pun întrebări. Sunt o cetate întărită, fortăreaţă construită din pietrele mici şi mari ale vieţii. Zâmbesc pufos şi moale, cald şi dulce tuturor. Eu am desenat acest zâmbet de copil pe chipul meu. Poartă multe în spate. Au trecut ani… Cândva a fost greu ca pietrele de moară, acum e uşor şi firesc aidoma unui fulg de nea jucăuş.

Oricine are loc în sufletul meu. Inima mea încă mai bate, ajutată de pastile sau nu. Şi va mai bate mai departe în inimile altora după ce nu voi mai fi. Nu am refugii când visez. În ziua ce vine va fi mai bine. Am drumul meu asumat şi nu mai pun la propoziţiile vieţii semn de întrebare încordat, ci puncte de suspensie timide sau un înălţător semn de exclamaţie. Mă bucur de viaţă ca un copil ce face primii paşi! Nu mai zic nici un cuvânt. Înțelepciunea vieții e simplă; fă ca pe unde ai trecut să fie mai bine ca înainte!

Dacă te aştepţi ca lumea să fie corectă pentru că tu eşti corect, te păcăleşti singur. Este ca şi cum ai aştepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat. Poţi să treci surâzând prin toate alături de Doamne. El simte şi înţelege toate, toate, dincolo de cuvinte.

Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale! Nu uita că eşti Iubire, Lumină, Viaţă, Bucurie, candidat la Sfinţenie, Cetăţean al Raiului! Îţi sărut inima şi torn cărbunii dragostei acolo…

Într-o casă mică poate încăpea tot atâta bucurie ca într-o casă mare. Bucură-te de lucrurile mici, căci într-o zi, privind în urmă, ai să descoperi că au fost lucruri mari. Cea mai bună zi este ziua de azi! Cărarea vieţii e frumoasă. Fii liniştit.

Plecat după fluturi, zăpadă, vată pe băţ. Revin repede…

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Nu eşti nimic din ceea ce crezi că eşti!

Ne petrecem o mare parte din viaţă având o idee falsă despre ceea ce suntem cu adevărat.

Credem într-un ‘’eu’’, care de fapt se bazează pe gânduri, pe amintiri, pe definiţii pe care le-am căpătat prin întâlnirile cu toţi oamenii din viaţa noastră. 

Mintea noastră a crezut dintotdeauna că ea este cea care face lucrurile să se întâmple, că ea este cea care creează realitatea, şi aceasta este una dintre cele mai mari iluzii. 

Ne agităm, ce chinuim, depunem eforturi, având senzaţia că în acest mod vom face lucrurile să se întâmple, însă nimic nu se întâmplă fără ca Voia Divină să permită acest lucru. 

Şi ajungem întotdeauna să suferim, depunând atâtea eforturi. Cu cât ne chinuim mai tare, cu cât credem în gândul că noi suntem cei care facem lucrurile să se întâmple, cu atât mai mult ne îndepărtăm de adevărata sursă care are grijă de tot ceea ce se întâmplă. 

Cu cât încercăm să controlăm lucrurile pe baza acestei voci a gândurilor din capul nostru, cu atât ajungem să suferim mai mult. 

M-am întrebat la un moment dat: Cine respiră în corpul meu? Cine îmi animă trupul în fiecare dimineaţă? 

Nu trebuie să fac nimic, nu trebuie să mă alimentez la nici o priză pentru a începe în fiecare zi să mă mişc prin lume. Şi asta înseamnă că undeva trebuie să existe o sursă invizibilă care crează totul, care mă crează pe mine, care mă pune în mişcare, care trăieşte prin mine. 

Mulţi dintre noi credem o mare parte din timp, că suntem gândurile noastre, şi că aceste gânduri ne aparţin, însă este oare adevărat? 

Când ne-am născut ne-am născut puri de orice informaţie, de orice credinţă, însă apoi am început să primim definiţii, concepte despre cum e lumea, despre cine suntem noi, şi de acolo a început iluzia. 

Ajungem astfel să creştem şi vine un moment în care poţi vedea clar, că gândurile vin de peste tot, că tot ceea ce crezi despre tine, despre lume, este doar un amalgam de gânduri ale tuturor oamenilor cu care am interacţionat în viaţa noastră. 

Apoi putem să privim la trupul nostru şi să vedem că el este compus din molecule, atomi, particule, unde de energie, însă unde suntem noi în toată ecuaţia asta? 

Pentru că toate acestea trebuie să aibă o sursă. Din moment ce putem să privim trupul nostru, devine clar că nu avem cum să fim el, din moment ce îl putem conştientiza şi observa. 

Din moment ce putem să privim gândurile noastre şi să le observăm devine clar, că nu avem cum să fim ele, pentru că un gând nu se poate vedea pe el însuşi. Şi atunci ajungem să vedem că de fapt noi suntem martorii tuturor acestor lucruri. 

Noi suntem acel ochi din care totul este privit, şi observat. Noi trebuie să fim una cu sursa. 

Adevăratul ‘’eu’’, nu este cel bazat pe amintiri, pe definiţii care au venit de la toţi oamenii pe care i-am întâlnit, ci este dincolo de toate acestea. 

Adevăratul eu nu este o serie de emoţii, şi poţi vedea acest lucru, doar devenind complet conştient . 

Doar devino conştient, ca într-un joc, de mâinile tale, de picioarele tale, de culoarea gândului tău următor, de respiraţia care se manifestă în tine, şi vezi ce se întâmplă? 

Eşti tu corpul tău, sau eşti cel care priveşte? Eşti tu senzaţiile tale, sau eşti cel care observă aceste senzaţii? Eşti tu respiraţia ta, sau eşti cel care o priveşte? 

Încearcă să-l găseşti pe cel care poate observa toate acestea. Şi dacă îl poţi găsi, înseamnă că nu este real. Nu poţi fi tu cel pe care îl găseşti, pentru că tu nu ai cum să te vezi pe tine însuţi. 

Cum poate un gând să se privească pe el însuşi? El nu poate să privească din el. 

Tot ceea ce există în această lume este o formă de gând. Inclusiv tu, cel pe care îl numeşti tu, este tot o formă de gând. 

Viaţa asta e un vis, şi nu este o metaforă. Ne îmbrăcăm cu diverse personaje, şi această viaţă se va sfârşi într-o clipită. 

E important să ne amintim cine suntem, ce suntem cu adevărat, pentru că altfel vom rătăci prin viaţă, în iluzie şi suferinţă. 

Întreabă-te repetat: Cine sunt eu? Cine sunt eu? Cine sunt eu? Până când nu vei mai găsi un răspuns, pentru că orice răspuns ai găsi nu are cum să fie decât un gând, decât o idee despre cine eşti cu adevărat. 

Te invit chiar acum să răspunzi la această întrebare într-un comentariu, să scrii toate răspunsurile care îţi vin în minte, pentru că astfel poţi afla tot ceea ce nu eşti, şi de aici poţi începe să dai la o parte tot ceea ce te acoperă cu adevărat, privind fiecare gând în parte şi devenind conştient/ă că tu nu eşti el. 

Fă asta chiar acum, cu dedicare. 

Cine eşti tu? 

de Cristina Miculete 

sursa: http://artafeminina.ro/

Ce înseamnă “te iubesc”?

Atât de frumos, atât de sublim şi atât de vital, dar totuşi atât de greu de spus. „Te iubesc”. Simplu, scurt, doar două cuvinte atât de puţin importante luate separat, dar care cer atât de mult curaj pentru a fi puse împreună. Şi rostite apoi. Cine le spune primul?

E curaj sau slăbiciune să fii tu primul care face asta? E o nebunie prostesc de curajoasă, o renunţare la propriul orgoliu, o acceptare atât de necesară pentru tine mai ales, o recunoaştere în faţa lumii întregi a sentimentelor pe care le-ai lăsat să îţi prindă viaţă şi rădăcini în suflet. O eliberare. Pentru că le simţi, ştii că sunt acolo de fiecare când ia naştere iarăşi pe chipul tău zâmbetul ăla tâmp de îndrăgostit, când ţi se strânge inima la gândul că poate nu simte asemenea ţie şi te urăşti pe tine când conştientizezi slăbiciunea umană de a simţi altfel, când te vezi măcinat de chinul unor sentimente atât de puerile şi prosteşti, dar frumoase totodată. Ştii că sunt acolo atunci când ţi-e teamă şi ai un ghimpe în stomac în fata posibilităţii că tocmai atât de frumosul „te iubesc” al tău să te lase singur, dezgolit şi vulnerabil în faţa celuilalt. Dar totuşi o spui.

Deschizi gura şi spui lucrul care îţi pare cel mai greu din lume, urmând să simţi senzaţii tari ca într-un montagne russe: nu mai poţi da înapoi acum, ţii ochii strâns închişi şi îţi spui că „ce va fi, va fi” în timp ce muntele mecanic din metal a luat-o la vale fără ca tu şi nimeni altcineva să îl mai poată întoarce. Ştii că acum nimic nu mai depinde de tine. Te afli într-un montagne russe, dar unul emoţional, în care raţiunii tale nici nu i-ar veni să creadă că te-ai urcat, dacă n-ar fi atât de adormită, intoxicată, anesteziată de pasiunea asta nebunească, rebelă şi atotştiutoare, care poartă numele de iubire. Şi dai drumul cuvintelor, pentru că nu poţi altfel. Pentru că ai atât de multe sentimente în tine, încât inima ta nu le mai poate duce, pentru că trebuie să îi spui, să ştie, pentru că vrei să afli dacă simte la fel, pentru că ai nevoie de asta, pentru că tortura de a-ţi reprima emoţiile capătă dimensiuni titanice în faţa orgoliului colosal de altădată. Şi chiar dacă ţi-e teamă şi ai un nod în gât, totuşi o faci. Cât curaj! Câtă renunţare la orgoliu! Câtă sinceritate! Câtă inconştiență sau câtă naivitate? Dar ce exemplu mai elecvent al iubirii, decât să fii tu primul care spune „te iubesc”? Să îţi înfrunţi temerile atât de firesc şi atât de simplu. Ce mărturie mai clară a îndrăgostirii decât renunţarea la sine şi acceptarea realităţii că eşti vrăjit, că toţi demonii tăi s-au aşezat supuşi la picioarele iubirii şi contemplă fascinaţi o vietate la fel ca tine, om simplu om în carne şi oase, dar fără de care simţi că nu ai mai putea respira pe acest pământ? Şi renunţi acum de dragul lui la aspiraţia de a fi puternic şi invincibil, stăpân şi sigur pe tine, arătându-te umil şi supus, dar totuşi mai frumos, mai uman ca oricând altădată!

Paradoxal, iubirea îţi aduce curajul nebunesc de care ai atâta nevoie deseori, dar te tranformă într-un om aproape ruşinos de umil şi sincer, într-un fraier emoţional şi temător, pentru că ai putea să înfrunţi întreaga lume acum, dar te paralizează un singur lucru doar: teama de a spune tu primul cele două cuvinte, teama de a fi respins. Dar prin iubire afli până unde ajung propriile frici şi care îţi sunt dimensiunile orgoliului, îţi descoperi alb pe negru limitele narcisismului: iubirea îţi arată cât de îndrăgostit eşti de propria persoană după cât de mult deschizi porţile sufletului pentru a-l pofti şi pe celălalt acolo. În iubire nu vei conştientiza niciodată realitatea că fricile pot fi înfrânte numai dând piept cu ele, dar le vei domoli din naivitatea că de data aceasta vei găsi fericirea eternă după care tânjim cu toţii. În final, prin „te iubesc” nu renunţi la tine, ci doar ieşi din tine printr-un gest vital şi matur în cele din urmă, acceptându-ţi condiţia de om care îşi va găsi plenitudinea în şi prin existenţa iubirii.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

de Adrian Păunescu
sursa: http://jurnalulevei.ro/