Filă de jurnal…

„ – Copile, nu îţi este frică de moarte?
- Nu, părinte. Pentru că după aceea mă transform în înger şi am grijă de oameni…”

"Și cad frunze din mine spre cer…"

 

De câteva zile ocolesc acest caiet unde mă învârt în jurul răspunsului la întrebarea nepusă… Astăzi am învățat să ating oamenii fără să țin seama de miros. Astăzi am învățat să nu plâng în fața durerii sau să plâng doar împreună cu acea lacrimă. Astăzi am învățat să nu mor.

Când oamenii sunt supăraţi, inimile lor se îndepărtează. Pentru a acoperi această distanţă ţipă unii la alții. Ei cred că așa se fac auziți. Când se iubesc, inimile lor se apropie şi îşi vorbesc în şoaptă adeseori. Pentru că distanţa dintre ei a devenit mică. Apoi ajung să se înţeleagă din priviri. Dacă distanţa e prea mare, ajung să nu mai găsească drumul de întoarcere. Şi se rănesc, se rup în bucăţi. Se ascund apoi în sufletele sau minţile altora…

Cine minte, cine e gol, cine e plin? Oamenii mai lovesc cu sufletele amanetate, cărțile încă mai mângâie în tăcere. Agitație și zgomot pentru nimic. Oamenii se plâng, plâng pe alții și iar se plâng pe ei. Prea puțini mai mulțumesc. Care e rostul plânsului neplâns? Sau nu mai pot iubi din pricina tăcerii cu care își acoperă oasele reci. Și nu mai e nimic de făcut acolo unde cuvintele nu mai încap.

Fugim de gânduri. Unii comunică prin cuvinte, alții prin tăceri și mulți prin urletul durerii. Ce ne spunem când nu ne vorbim? Bucuria și durerea sunt substanțele ce au hrănit sufletul, făcând omul mare. Omul lipsește din frumusețea răpitoare a clipei. E anesteziat plângând mut sărutul furat al visului. Ochii grei se joacă și astăzi cu focul din tine…

Fiecare instrument din sufletul meu cântă ceva. Sau tace. Frunzele şoptesc şi astăzi despre mine, despre tine. Şi apoi tac sfârşindu-se în iubire. Am sărutat poemul. Întâi cu o adiere de dor și apoi cu o lacrimă de bucurie… Și cad frunze din mine spre cer…

 

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Viaţa înseamnă bucurie, pasiune, curaj nebun, înseamnă libertate totală, fără să te legi de mâini şi de picioare, fără agende şi fără planuri.

Astăzi, prin expresia „la Paştele cailor”, omul de rând înţelege „niciodată”, însă aceasta este o greşeală, pentru că vorba se referă mai degrabă la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranţă, însă nu se ştie încă în ce moment. De asemenea, cuvântul mai poate însemna şi ca făcând referinţă la ceva ce se petrece foarte rar. Greşeala înţelegerii actuale asociază această vorbă cu aceea de „la Sfântul Aşteaptă”, care ar putea însă avea acelaşi sens.

Va amintiţi voi toate lucrurile pe care le veţi face începând de mâine? Ştiţi voi oare că nu există decât momentul acum? Nimeni nu trăieşte mâine, toţi trăim azi. Tot ce împingi pe mâine, tot ce planifici pentru viitor e un mod de a amâna în acum. Universul e mental. Dacă tu crezi în mâine ghici ce? Vei primi mâine. Când e mâine? NICIODATĂ!!! Tot ce nu faci azi, ce nu faci în acum,nu vei face niciodată. Nu există decât momentul prezent, tu atât ai la dispoziţie. Poţi alege să-l trăieşti sau poţi alege să-l amâni. Dar când amâni alegi să nu trăieşti, iar dacă nu trăieşti înseamnă că mori.

Oamenii fac din viaţă un plan măreţ, o iau în serios. Se gândesc unde vor să fie în 5-10 ani nicidecum să ştie ce fac în momentul "acum". Plănuiesc şi umplu agende întregi. În loc să fie flexibili, să plutească, să trăiască clipa (asta înseamnă CARPE DIEM), ei amână, vor trăi începând de mâine, ei acum sunt ocupaţi, lucrează intens la viitorul lor, nu trăiesc acum, trăiesc mâine. Şansele trec pe lângă ei şi ei nu le văd, şansele nu se încadrează în planul lor de viaţă, dacă nu au planificat ceva, nu fac. Muncesc şi muncesc la mâine, când vor trăi şi ei, dar azi muncesc. Şi când au trecut 5 ani de muncă ghici ce? Lumea s-a schimbat, tu nu ţi-ai updatat agenda, ţi-ai ratat şansele şi viaţa a trecut pe lângă tine. Eşti mai bătrân cu mulţi ani, 5 doar număraţi şi tot nu poţi să trăieşti. Mâine a venit şi nu e cum era planificat. Ţi-a zis cineva vreodată că viaţa nu se încadrează în tipare? Că totul se schimbă constant în univers? Atunci tu ce cauţi cu agenda în mână? Ţi se pare că ai în cap un glob de cristal şi ştii viitorul? Te înşeli. Nici măcar nu există viitor, există numai prezent. Iar în prezent tu alegi să te ocupi de iluzia viitorului pe care nu-l vei avea niciodată.

Dacă vei face din viaţă un proces în etape şi îl vei planifica la maxim viaţa ta va fi un calvar. Tu vrei să-ţi trăieşti viaţa din minte, vrei control absolut şi ideea de control te va îngropa înainte de vreme. Dacă nu trăieşti, mori. Nimic nu e constant în univers şi statul pe loc nu există. Viaţa înseamnă bucurie, pasiune, curaj nebun, înseamnă libertate totală, fără să te legi de mâini şi de picioare, fără agende şi fără planuri.

Carpe diem – trăieşte clipa – înseamnă că trăieşti doar în acum, asta e tot ce ai, şi e o alegere: alegi să trăieşti sau să mori, alegi pentru tine sau contra ta. Cine crede că există gri în viaţă se înşeală, e alb sau negru. Griul e pentru laşii care vor să împace albul cu negrul pentru a masca faptul că nu sunt capabili să-şi asume alegerea între cele două. Mă uit la oameni cum îşi planifică zilele, zi după zi şi aşteaptă ca viaţa lor să devină mai bună. De mâine... poate la momentul oportun... Moment pe care nu şi-l vor crea niciodată, nu-l vor alege niciodată, nu-l vor experimenta niciodată. Pentru că îl aşteaptă din exterior nu îl creează din interior. Viaţa ta este alegerea pe care tu o faci în ACUM. Dacă tu în acum alegi mâine, ai semnat pentru moartea lui azi. Încetaţi să mai munciţi la mâine, munciţi la azi. Cum vrei să se manifeste universul în agenda ta încărcată în care de abia dacă laşi 5 minute libere pe zi? Încape universul oare în planurile tale? Ai loc în viaţa ta pentru miracole? Miracolele sunt “coincidenţele” pe care ţi le face cadou mintea universală. Bineînţeles, şi tu trebuie să vii aici cu aportul propriu şi acela se numeşte alegeri radicale. Viaţa pe care tu n-o schimbi nu se poate schimba. Până când vei amâna pe mâine fericirea, iubirea, preţuirea? Mâine poate nici nu vei mai fi aici.

Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa ta cum ai trăi-o? Trăieşte conştient de faptul că nu există mâine, ăsta e singurul mod de a trăi cu adevărat viaţa.

sursa facebook

Viața dedicată imaginii sau cum să mori de viu

 

Vrei să spui, dar nu spui. Vrei să stai, dar nu stai. Vrei să pleci, dar nu o faci. Vrei înainte, dar stai pe loc. Vrei aici, dar stai acolo. Vrei acum, dar aştepţi atunci. Vrei să spui nu, dar spui da şi invers. Vrei să îmbraci ceva, dar îmbraci altceva. Vrei să mănânci ceva, dar alegi altceva. Vrei să te bucuri, dar te chinui…

Pe bună dreptate, e cam greu să primeşti şi să accepţi că e posibil să renunţi la o imagine pe care ai construit-o în atâţia ani. Uneori nici nu-ţi trece prin cap că ai putea să o faci. E atât de departe cine eşti şi poţi fi, eliberat de toate schemele în care te îndeşi în ochii celorlalţi pentru a fi plăcut şi admirat! Şi eşti atât de indignat, totuşi, că nu eşti fericit!

Spuneam odată că fiecare îşi este propriul său PR. Că, de fapt, nu e nevoie să blamăm marketingul şi publicitatea sau pe cei care fac asta ca profesie, întrucât toţi suntem sau am fost foarte bine pregătiţi în domeniul ăsta. Fiecare în viaţa sa şi-a avut grijă de imagine, mai mult decât de ochii din cap. De mesh-ul său publicitar să fie cât mai mare, cât mai vizibil, cât mai demn de aplauze. Şi-a pictat acolo toate “calităţile” de care alţii e important să ştie, toate formele şi culorile uneori spălăcite alteori stridente, cu care a sperat să atragă atenţia sau chiar să dea lovitura de admiraţie. De fapt, de teatru, pentru că, în definitiv, ce poţi obţine mai mult, în afară de câteva aplauze, laude, priviri de confirmare sau de invidie, prin urmare un moment de ego umflat şi o iluzie că eşti important. I-ai făcut şi de data asta. Iată, eşti măreţ! După acest moment însă, te duci acasă cu tine, în tine, şi vezi cum dispare mulţumirea. De ce nu o poţi păstra, de ce nu e suficientă “acea” mulţumire? Nu înţelegi… nici nu stai să insişti cu întrebarea… de frica răspunsului. Şi te grăbeşti să ieşi din nou din tine, să te duci acolo, afară, să încerci să mai smulgi nişte aplauze. Măcar vreo două priviri piezişe, tot e mai bine decât să treci neobservat.

Ajungi să trăieşti în spatele mesh-ului, acolo unde nu mai e important ce simţi şi ce vrei tu, ci ţâşneşte, în fiecare alegere, miza care constă în ce cred ceilalţi despre tine. Atâţia de “vreau” au fost bine ascunşi în spatele imaginii, încât, îndesând şi iar îndesând acolo să nu se vadă (nu e admisibil să laşi să se vadă ce vrei cu adevărat), a dispărut adevăratul “vreau”, acela al inimii, fiind mereu în defilare acel “vreau” (vreau să fac asta, de ochii voştri, ai celor care mă văd). Tu nu eşti tu, de fapt. Şi nici nu ştii că nu ştii asta. Sau ai nişte sclipiri, rareori, în care vezi că nu ţi-e bine, că te minţi, că nu mergi în sensul voinţei interioare, ci hrăneşti zi de zi o imagine. O creşti şi iar o creşti, în defavoarea ta şi cu preţul vieţii. Căci ce e viaţa, dacă nu iubire, curgere naturală, expresia autentică a lui “a fi cine eşti”, creaţie permanentă în prezent, culoare şi trăire? Ce e viaţa, dacă nu eşti în ea, ci în spatele ei, într-un joc aflat în permanentă repetiţie rămânând nepus în scenă? Căci scena reală nu e cea pe care te urci cu scopul de a fi aplaudat, ci aceea pe care urci ca să te laşi văzut drept cine eşti, ca să te trăieşti cu totul, să te laşi cu totul în mâinile tale, ale vieţii şi experienţei prezente. Şi da, probabil vei obţine şi admiraţie pentru asta, probabil că vei fi apreciat. Şi, în sfârşit, te vei simţi iubit. Atât cât nu ţi-ai fi imaginat. Nu pentru că ai aşteptat, ci pentru că ai oferit. Nu pentru că ai jucat un rol, ci pentru că te-ai “jucat” pe tine. Ţi-ai jucat “vreau”-ul tău.

Când pui imaginea mai presus de inima ta, nu te aştepta să fii fericit. Ar fi ca atunci când îţi batjocoreşti corpul şi apoi te aştepţi ca el să se lase păcălit şi să funcţioneze ideal strecurându-i câte o pastilă din când în când, pentru a rezolva temporar o durere. Ei bine, neîngrijindu-te de inima ta, trăind doar cu “droguri” (ambiţii atinse, recunoaştere după care fugi, alegeri făcute de frică să nu-ţi fie întinată “perfecţiunea” zugrăvită în ochii celorlalţi, cuvinte care “dau bine”, atitudine confecţionată pentru a te prezenta “corect” în luminile… ochilor lumii pe post de reflectoare, jocuri ale minţii etc). Fericirea, împlinirea, pacea nu sunt atu-uri ale unui ambalaj reuşit, ci sunt esenţa fiinţei. Nu sunt artificii spectaculoase, ci sunt înglobate în acel sentiment de “acasă”, de bine cu tine, orice ar fi. Mesh-ul, cu cât primeşte mai multă atenţie şi energie, cu atât te acoperă mai mult. Şi uiţi să respiri. Apoi te sufoci. Şi nu ştii ce ai, de nu mai ştii ce vrei şi încotro să o apuci. Şi nu ştii ce ai, de nu eşti fericit, în ciuda tuturor eforturilor şi timpului şi energiei investite. Tu cum te simţi în momentul ăsta? Ce alegeri faci? Eşti tu în spatele imaginii, sau ai ieşit de acolo? Respiri sau doar “faci rost” de câte o gură de aer când nu te vede nimeni? Recunoşti ce vrei, sau te prefaci că nu ştii sau nu e momentul, doar pentru că te temi de cum va fi primit de ceilalţi acel “vreau” al tău? Eşti în adevărul tău, sau stai în părerile celorlalţi despre ce e bine pentru tine? Mergi pe calea pe care o simţi şi o vrei, sau stai cu mâinile deasupra capului, ferindu-te, preventiv, de ceea ce ar putea arunca alţii spre tine dacă ai avea curajul să nu fii de acord cu ei? Eşti în alegerile tale complet, mergi drept ştiind că nu e nimic corect şi nimic greşit cu ce faci, sau mergi în vârful degetelor să nu deranjezi? Faci ce simţi, sau faci ceea ce “trebuie” făcut? Alegi ce eşti, sau alegi “cum ar trebui să fii”? Eşti angajat să te ocupi de fericirea ta, sau le pasezi altora această responsabilitate? Întrebări pentru noi toţi, în orice moment în care vrem să fim şi mai conştienţi să fim vii. Cu iubire şi respect pentru noi înşine. Cu recunoştinţă pentru darul vieţii. Onorând singura viaţă de care suntem responsabili: viaţa proprie.

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Stresul, inamicul tuturor

Mai mult, stresul nu era cunoscut între tineri. Aceştia trăiau firesc, fără presiuni deosebite. Stresul era prezent numai la adulţii prinşi de grijile vieţii. În prezent, sunteţi stresaţi şi voi. Stresul a devenit a doua voastră natură. Viteza cu care se desfăşoară toate, societatea de consum, lipsa credinței precum şi o anumită predispoziţie genetică ne conduc spre boala contemporană care ne afectează pe toţi, numită stres.

Acum viaţa s-a schimbat. A devenit îngrozitoare...stresantă. Şi pe voi vă trage spre vâltoarea stresului. Vă stresaţi zi şi noapte din cauza serviciului, a relaţiilor de dragoste, a banilor, a nereuşitei familiale. Deşi sunteţi tineri, vă stresaţi foarte tare. Vă este frică de viitor, de ceea ce veţi face şi de atâtea probleme pe care abia începeţi să le conştientizaţi. Mulţi dintre voi vă întrebaţi ce o să înduraţi atunci când problemele se vor înmulţi, iar stresul odată cu ele.

Consider că în asemenea situaţie, puteţi face trei lucruri (în afara cazurilor grave, în care este absolut necesară administrarea unor medicamente care să reducă stresul):

Unu: Să vă dați seama de ce trăiți. Dacă vă veţi da seama că trăiţi pentru un scop înalt,nu vă veţi mai stresa niciodată. Scopul sfânt nu provoacă stres.

Doi: În continuarea primului punct, să dobândiţi criterii corecte de viaţă şi de fericire. Viaţa fericită nu constă în dobândirea de bunuri materiale. Practic, acestea provoacă stresul. Fericirea constă în folosirea corectă a bunurilor de pe pământ.

Trei: Să vă însoţiţi de credința, care vă poate oferi răspuns la toate problemele, şi implicit la cele legate de stres.

(Părintele Timotei Kilifis, Tinerețe curată, tinerețe frumoasă, Editura Egumenița, p. 106-107)

sursa: http://www.doxologia.ro/

Dincolo de ...”absoluta singurătate”!

Trăiești uneori sentimentul fragilității absolute a omului din tine. Te simți atât de vulnerabil, atât de neajutorat, atât de singur în mulțime încât nu poți decât să te abandonezi trăirii. A atinge nesfârșita trăire a propriei singurătăți e un act de curaj, imposibil fără să tai – înainte de a păși în ea – tot ce te lega de lume. Legăturile omului din tine cu lumea sunt cele ce te țin într-un prizonierat inconștient, in care libertatea poate căpăta orice chip, afară de chipul ei autentic.

Dorințele și așteptările te leagă de lume și, fiindcă lumea poate răspunde întotdeauna parțial dorințelor și așteptărilor tale, ele sun cheile care te țin închis în lăcașurile întunecate ale existenței, în lăcașurile suferinței și ale neîmplinirii. Menținând dorințe și așteptări în relația cu lumea, nu poți cunoaște libertatea, iar fericirea ta e-o frântură, o clipă, o zi, o vreme oarecare...Să rupi legăturile omului din tine cu lumea înseamnă să încetezi să mai aștepți: să aștepți iubire, prețuire, ajutor, fericire. Să trăiești acest sentiment al fragilității, al singurătății totale, să simți cu întreaga ființă că nu vrei nimic și nu aștepți nimic de la lume înseamnă să fii liber de lume, slab și mic, fragil și singur printre oameni: abia atunci ești liber. Nu să îndepărtezi lumea de tine, nu s-o respingi, nu s-o hulești, nu să-i contești inteligența, frumusețea, nu s-o disprețuiești și s-o critici e nevoie, ci să rupi ce te leagă cu adevărat de lume: nevoile, așteptările și dorințele tale. De o vei face, te va cutreiera întâi un devastator sentiment al singurătății, iar omul din tine se va simți smerit, neînsemnat și lipsit de apărare. Dar tocmai atunci vei descoperi că ai fost legat de lume prin dorințe și așteptări din pricina fricii tale de singurătate. Și daaaaa, e adevărat, omul din tine ar putea să se vadă singur în întreaga existență, abandonat de lumea întreagă, dar - în clipele dramatice ale absolutei singurătăți - Dumnezeu te îmbrățișează.

Cred că ”trauma de abandon” nu e omenească, nu e de aici, nu-i o poveste cu rădăcini în relațiile de viață, ci-i consecința separării noastre de Sine, de Dumnezeu. Probabil că vom rămâne continuu terorizați de frica de a fi părăsiți atâta vreme cât nu vom rupe legăturile cu lumea, care ne vrea puternici, măreți, eroi, deștepți, frumoși, care ne condiționează la fiecare respirație. Brațele Sinelui ne așteaptă să ne percepem neputincioși, fragili, neînsemnați și slabi, să ne simțim ca niște copii neajutorați pentru ca ele să ne ridice deasupra iluziilor minții. Tocmai când vom trăi sentimentul că suntem ”absolut” singuri, Dumnezeu e cu noi, căci în acea clipă transcendem tot ce-i omenesc. Frica de fragilitatea absolută, frica noastră de singurătatea absolută nu-i altceva decât frica de Dumnezeu! Frica de a fi singuri printre oameni, părăsiți de oameni este frica noastră de a păși către iubirea adevărată pentru oameni, acea iubire nemotivată de nevoi, de dorințe și de așteptări, acea iubire în interiorul căreia omul e fragil pentru ca Dumnezeu să fie puternic!

de Maria Timuc

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Ce rost au cutremurele?

Sfântul Nicolae Velimirovici, citând pe Sfântul Ioan Gură de Aur, le găseşte un înţeles adânc, duhovnicesc. Domnul zguduie oraşe pentru a întări suflete!

În urma unui cumplit cutremur de pământ ce avusese loc la Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur a grăit astfel: „Mari sunt roadele cutremurului! Iată pre Iubitorul de oameni Dumnezeu, cum zguduie El oraşul spre a întări sufletele, cum clatină temeliile şi întăreşte gândurile, cum dă la iveală şubrezenia cetăţii şi face tari voinţele oamenilor! Luaţi aminte la marea Lui iubire de oameni! El ne clatină acum şi aici pentru puţină vreme, dar ne întăreşte pentru veşnicie; ne clatină cu un cutremur ce ţine doar două clipe, dar ne întăreşte cu o tărie ce ţine veşnic. Mama, atunci când vrea să-şi lecuiască pruncul care plânge des, îl leagănă puţin mai tare nu că să-i facă rău, ci doar ca speriindu-l, să îl înveţe să fie liniştit. În tot acelaşi mod Domnul nostru al tuturor, Care ţine universul cu mâna, îl scutură din când în când, nu spre a-l distruge, ci spre a aduce înapoi la calea cea dreaptă a mântuirii pe acei oameni care trăiesc în fărădelegi”. Iată cum ştiau să explice Sfinţii Părinţi, aceşti Stâlpi şi Temelii ale Adevărului, lucrările lui Dumnezeu şi iubirea Lui faţă de oameni, şi în mijlocul nenorocirilor, şi al binecuvântărilor, şi în bogăţie, şi în sărăcie. Să ne ruşinăm aşadar de încetineala cu care mulţumim lui Dumnezeu atunci când El ne dăruieşte, şi de grabă cu care cârtim atunci când tot El ne ia.

Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 17 mai, Sfântul Nicolae Velimirovici

Pentru noi începuturi, pentru noi amintiri!

De câte ori este nevoie să te prăbușești și să cazi în genunchi pe aleile propriei tale vieți? De câte ori este nevoie să înveți ceva ce altfel nu ai învăța.

Dacă am învățat ceva în ultima vreme, obligată de împrejurări, e adevărat, este faptul că sentimentul de posesiune este unul fals, efemer. Nimeni nu e cu adevărat stăpân pe lucruri, decât pe propriile sale sentimente și uneori, nici măcar pe ele.

Dacă ai ajuns undeva sus, de unde poți privi mulțimea și peisajul, nu este niciodată doar meritul tău, iar dacă astăzi ești acolo sus, în vârf, mâine cineva îți poate da brânci de la spate și te duci rostogol până jos, înapoi de unde ai început să urci. În acel moment nu ai decât două variante: să rămâi acolo jos, sau să te ridici și începi din nou să urci același munte, chiar dacă te simți obosit și înfrânt, știind cât de grea a fost urcarea prima oară.

În același timp, aceste căderi aruncă o nouă lumină asupra oamenilor cu care te-ai înconjurat și scoate din umbră oameni pe care i-ai lăsat în trecut din motive greșite. E dureros, dar necesar, să-ți dai seama în aceste momente că oamenii pe care îi credeai aliați se bucură în sinea lor de eșecul tău, iar cei pe care tu i-ai blamat la un moment dat îți sunt alături sufletește și te încurajează să o iei de la capăt, să nu te dai bătut.

Această nouă lovitură m-a forțat să reconsider totul. Să privesc lumea înconjurătoare cu mai multă umilință și cu mai puțină mândrie, să mă scutur de orgoliul care aproape că mă orbise și să vorbesc deschis, din suflet, unor oameni pe care i-am condamnat pe nedrept să facă parte din trecut, fără a le da șansa de a-mi dezvălui adevărul.

Cred că între zidurile pe care le-am ridicat inconștient între mine și ceilalți oameni s-au strecurat minciuni, intrigi, comploturi și alte chestii asemănătoare, care m-au ținut la distanță și m-au făcut să rămân blocată și să bat pasul pe loc.

Așadar, sunt convinsă că acest sfârșit al unei perioade din viața mea marchează începutul alteia noi. Nu încerc să mai găsesc motivele pentru care am primit această palmă peste față. Cu siguranță voi găsi un sens peste ceva timp, pentru că știu că nimic nu este întâmplător.

Pentru noi începuturi și pentru noi amintiri!

de Iustina Ţalea Dinulescu

…azi, atât de aproape de mine, cea atât de departe ieri…

Postare dedicată rătăcirilor mele din trecut, în căutarea spiritualității de carton.

A trecut încă un timp …

mă simt la ani-lumină distanţă de ce era(m) în urmă cu o săptămână, cu o lună, cu două, cu trei, cu câțiva ani...

mă simt din ce în ce mai vie, din ce în ce mai zâmbind, din ce în ce mai frumoasă, din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai deschisă către lume, oameni şi drumuri, din ce în ce mai prietenă cu mine, din ce în ce mai…eu.

Încep să-mi amintesc cine sunt, ce vreau, ce nu vreau, încep să-mi văd din nou visele, darurile, harurile.

Încep să respir din nou, adânc, din ce în ce mai adânc, Credinţa şi Încrederea în Ceva şi în Cineva care ne ţine pe toţi cu Grijă şi Iubire.

Încep să nu mai caut înţelesuri. Devin eu însămi Răspunsul. Exist în Iubire, sunt Iubire.

Uitasem.

Uitasem să mă uit în mine. Uitasem să mă ascult pe mine. Uitasem să stau cu mine. Uitasem să-mi dăruiesc, să mă admir, să mă respect, să mă preţuiesc. Uitasem să cred în mine, să contez pe mine, să mă bucur, să mă odihnesc, să mă iert, să mă iubesc.

Uitasem cum să iubesc.

m-am regăsit. mi-am regăsit centrul. Puterea. Comoara din interior. Lumina. Timpul. Locul. Sensul. Partea divină.

Le-am regăsit pe toate în colţurile cele mai umbrite din mine. Acolo se ascunseseră. Tocmai acolo, unde de obicei nu sunt căutate. Le-am regăsit, m-am regăsit acolo unde nimeni nu caută nimic niciodată: în hău, în prăpastie, în negură, în abis, în cădere, în praf şi în pulbere, în disperare, în mocirlă, în lacrimi, în frică, în necredinţă, în minciună. În golul acela imens pe care mă grăbeam, ca mulţi dintre noi, să-l umplu cu vorbe şlefuite, cu cuvinte mari, cu angajamente cazone, cu intenţii salvatoare, cu iubiri dependente, cu vise fără viaţă, cu orare fără timp, cu întrebări fără răspuns, cu gesturi fără noimă, cu haine frumoase ce nu ţin de cald…

A fost o traiectorie lungă şi întortocheată până aici. Nu ştiu de ce a fost aşa şi nu altfel. Nu ştiu cum de nu am putut să o iau pe vreo scurtătură. Nu ştiu dacă există de fapt vreo scurtătură sau vreo cale mai lină, mai senină…

Oricum nu contează. E minunat aşa cum e. sunt minunată aşa cum sunt. Tot ce e, ESTE. şi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas ce m-a adus până aici şi fiecărui pas ce mă va duce de aici spre ce este de aici înainte… Eu sunt în fiecare pas al meu. Eu, păşind cu încrederea că pe oriunde aş lua-o, sunt în siguranţă şi sunt acolo unde trebuie de fapt să fiu… oricât de înspăimântător sau de ocolit mi s-ar părea drumul.

Din când în când, e posibil să mă mai rătăcesc. Să îmi fie frică. Să mă împiedic, să cad, să mă rănesc. Să-i rănesc, în căderea mea, şi pe alţii. Să-i asurzesc cu strigătele durerilor mele. Ori cu ecoul disperărilor mele. Se mai poate întâmpla să-mi pierd busola.  Ori răbdarea. Orice este posibil. Dar credinţa niciodată! Abia acum am înţeles că toate astea nu sunt decât ipostaze ale vieţii. Alţi paşi. alte învăţăminte. Toate devin Una prin Iubire. Devenind una cu Iubirea, tot ce este, tot ce sunt, tot ce eşti, tot ce trăiesc, tot ce trăieşti ,este în lumină, este Lumina.

… sunt…la toţi anii - lumină distanţă de ce era(m) în urmă cu o săptămână, o lună, două, trei, cu câțiva ani...

Sunt(em) în fiecare secundă la o alegere distanţă de ceea ce devin, devii, devenim…

sursa: http://exprimari.wordpress.com/

Fii o femeie sinceră, modestă, deloc superficială!

Fii pentru bărbatul pe care îl iubești o stâncă atunci când îi va fi greu, o floare care îi va parfuma viața, un foc care îi va aprinde dorința, un vis pentru care trebuie să lupte zilnic. Bărbații iubesc, câteodată iubesc mai mult decât femeile. Problema este că la un moment dat ei renunță la micile surprize, la ieșirile prin parc, la îmbrățișări sau vorbe dulci pentru că consideră că ne-au cucerit deja. Greșit. Inima unei femei este greu de cucerit, este un loc plin cu teamă și slăbiciuni. Majoritatea bărbaților cuceresc acest loc ascuns și apoi îl lasă neîngrjit. Dragostea este o floare crescută în interiorul inimii, o grădină care trebuie împodobită cu lucruri frumoase, cu amintiri și clipe de iubire.

Fii o femeie sinceră, modestă, deloc superficială. Nu te compara cu celelalte, suntem diferite. Nu uita cât ești de unică, nu te lăsa doborâtă, nu te lăsa în fața criticilor, ascultă doar sfaturi înțelepte, ferește-te de bârfe, de ură și minciuni. Păstrează-ți slăbiciunile bine ascunse dar nu uita că este bine să plângi, lacrimile îți limpezesc sufletul. Dacă plângi nu ești un om slab: pur și simplu ești un om cu griji și vise cu aripi frânte. Să nu-ți pese de părerile altora, ce știu ei despre tine?

Nu-i uita pe cei care te-au ținut în brațe când cerul a picat peste tine, nu-i uita pe cei care te-au susținut când ai simțit că te îndrepți către nicăieri, nu uita că singurul om în care trebuie să ai încredere absolută ești tu și nimeni altcineva.

Să nu-ți ascunzi acele cicatrici care te-au transformat într-o luptătoare. Să nu ascunzi acea dorință de a lupta pentru mai mult, de a-i convinge pe toți că tu vrei și poți.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Tot eu să mă schimb?

O cititoare m-a întrebat de ce într-o relație tot ea trebuie să facă primul pas, să se schimbe, de ce nu scriu și cum îl poți schimba pe celălalt, în așa fel încât relația să meargă mai bine.

În primul rând trebuie să-ți definești clar ce înseamnă pentru tine să meargă o relație mai bine. Apoi, dacă aș scrie un articol despre cum să schimbi partenerul de cuplu, ar conține câteva cuvinte și anume: poți să-ți schimbi partenerul; cu un altul.

Cel mult, poți să inspiri un om, să-l susții în transformările pe care el simte să le facă și să-i oferi un cadru unde să-și manifeste potențialul. Poți să fii un catalizator. Însă să-l schimbi doar pentru că așa vrei tu și crezi că așa relația ar fi satisfăcătoare, nu merge. E o formă perversă de a crede că știi tu cel mai bine cum vă este bine la amândoi. Nu este un câine ce trebuie dresat să-ți împlinească așteptările și să-ți aducă jucăria la pat, ci este o ființă umană cu valori, experiențe, convingeri și atâtea altele, de cele mai multe ori diferite de ale tale.

Uită-te în oglindă.

Nu fugi la baie, mă refer la omul cu care împarți patul. El este oglinda ta. Ce te scoate din minți la el? Cum te simți în acele situații? Ce parte din tine a atins și ce anume din comportamentul lui practici și tu cu tine însuți?

De exemplu, dacă te simți ignorat, întreabă-te tu în ce măsură te ignori? Cât te iubești pe tine și câtă atenție îți acorzi ție, gândurilor, emoțiilor, visurilor tale?

Ce răni ți-a activat? Gândește-te ce roluri joci în relatie. Scrie o listă care să descrie cum te definești tu într-o relație și alea sunt rolurile tale preferate. Când îți sunt amenințate, scoți colții? Nu din răutate, ci mai degrabă ca măsură de protecție.

Punctul comun.

Care este punctul comun al relațiilor din viața ta? Ce anume s-a repetat în istoria ta din nou și din nou…și din nou?

Fii sincer cu tine și conștientizează care este punctul tău vulnerabil. Acolo e bine să lucrezi, Partenerul n-are nicio treabă cu rana ta. Te doare pentru că nu e tratată, așa că te poate atinge și cu iubire că tot te va chinui. Dacă sângerezi și pupi tot doare, nu te lăsa păcălit.

De ce tot eu să mă schimb?

1. Pentru că tu ești nefericit. Celuilalt poate îi e bine așa cum e și e mulțumit de atitudinea lui.

2. Pentru că ai responsabilitatea doar asupra vieții tale. Dacă ți-o asumi vei înțelege cum se simte libertatea. Și puterea.

3. Pentru că experiențele vieții tale nu sunt împotriva ta, ci pentru tine. Tu ești punctul lor comun, iar dacă nu schimbi tu ceva, istoria se repetă până când vei înțelege. Alt actor, același rol. Altă ramă, aceeași poză.

4. În momentul în care tu faci o schimbare (chiar și mică) la tine, universul tău se lărgește și va fi influențat un întreg sistem.

5. Și cel mai important motiv pentru care să începi cu tine este că o viață întreagă o vei petrece în compania ta. Este singura relație asupra căreia ai controlul și dacă schimbi ceva aici, ceea ce va veni spre tine se va schimba de la sine.

Fii responsabil.

Și pentru că știu că teoria este una, iar practica vine la pachet cu provocări, îți spun că cel mai important pas pe care-l poți face este să-ți asumi responsabilitatea asupra vieții tale. Gândurile, emoțiile, acțiunile și experiența ta îți aparțin. Nu te judeca sau învinovăți, însă învață să lași oamenii din jurul tău să-și vadă de treaba lor. Tu poți să le transmiți ce ai prefera, ce ți-ai dori, însă ei au libertatea de a spune “da” sau “nu”. Tu ai de asemenea libertatea de a accepta omul de lângă tine și a-ți schimba percepția sau a pleca de lângă el pentru a trăi așa cum dorești.

Când dai vina pe ceilalți, îți pierzi puterea. De fiecare dată când te încrunți la partenerul tău că nu e așa cum ai așteptat tu sau pretinzi să-ți umple golurile, îi lași pe el la cârma vieții tale. Și habar n-are ce să facă. Poate că ai dreptate să învinovățești anumiți oameni. Cu siguranță ți-au greșit câțiva, însă și aici este tot responsabilitatea ta, căci să ai dreptate nu te ajută cu nimic. Ce te susține din interior este să fii responsabil pentru cum percepi lucrurile, cum mergi mai departe și ce atragi în continuare în viața ta, în funcție de energia pe care o emani.

Ai dreptul să-ți trăiești emoțiile negative.

Poți să te superi, să te enervezi sau să te revolți. Ai dreptul să faci asta și este chiar de preferat să-ți îmbrățișezi stările, în loc să le alungi sau ascunzi. Însă asumă-ți în totalitate emoțiile și decide ce vrei să faci mai departe. Schimbarea celuilalt nu este o alternativă. Știi și tu că e ușor să te schimbi în momentul când dorința vine din interior, însă în caz contrar, e doar o formă fără fond.

Ție îți ești dator cu o schimbare și meriți să te eliberezi din lanțurile învinovățirii și a victimizării.

Acum eu te întreb. Tot tu să te schimbi? Răspunsul îți va veni tot dintr-o întrebare. Ești fericit? Daca da, perfect. Dacă nu…atunci cine altcineva să schimbe asta? Este viața ta! Partenerul tău, oricât de mult și-ar dori să te facă fericit, nu știe, nu poate și nu are toate uneltele necesare pentru a te conduce într-o direcție pe care nici măcar tu nu o știi clar. Ia-ți propria viață în mâini și condu-o tu! Pentru că poți!

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm.

sursa: http://entuziasm.ro/

Durerea pentru păcatele altora

 

Durerea unei mame pentru păcatele copiilor, ori a unei soţii pentru păcatele soţului, ori a oricărui om pentru păcatele altuia, se naşte din iubire şi din purtare de grijă. Însă, indiferent de raportul social avut, precum ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie să uităm "să punem măsură suferinţei" născute de păcatele altora.

Celui care greşeşte trebuie să-i dăm un cuvânt bun. Dacă nu primeşte cuvântul, trebuie să-l învăţăm prin faptele noastre bune. Dacă nici din fapte nu învaţă, nu ne mai rămâne decât rugăciunea, acest suspin adus tainic înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea, la rândul ei, când este însoţită de durerea inimii, are multă putere înaintea lui Dumnezeu.

Pune măsură suferinţei!

În scrisorile sale către diaconița Olimpiada, în număr de şaptesprezece, Sfântul Ioan Gură de Aur nu încetează a întări sufletul acesteia, care suferea nespus de mult pentru faptele celor aflaţi la conducerea împărăţiei şi a Bisericii din Constantinopol, fapte săvârşite fără frică de Dumnezeu.

"Când auzi că o Biserică a căzut, că alta s-a clătinat, că alta a fost cuprinsă de valuri cumplite, că alta a suferit alte nenorociri, că una a primit lup în loc de păstor, alta pirat în loc de cârmaci, alta călău în loc de doctor, suferă - că nu trebuie să treci pe lângă astfel de fapte fără să suferi -, dar pune măsură suferinţei."

"Dacă pentru păcatele noastre, pentru faptele pentru care avem să dăm socoteală, nu e trebuincios, nici bine, ci tare primejdios şi păgubitor, să te laşi stăpânit de tristeţe deznădăjduitoare, apoi cu mult mai mult e zadarnic şi de prisos, iar pe lângă asta şi diavolesc şi pierzător de suflet, să te topeşti de durere şi să te pierzi pentru păcatele altora."

"Cum să nu fie cea mai mare prostie şi nebunie să te frămânţi şi să suferi atâta pentru greşeli făcute de alţii, pentru păcate pentru care alţii au să dea socoteală, încât să aduci în suflet întuneric nespus, tulburare mare, zăpăceală, nelinişte şi frământare multă?"

"Când auzi pe cineva că povesteşte de prăpădul de acum, depărtează-te îndată de gândurile acestea şi fugi cu mintea la ziua cea înfricoşătoare. (...) Atunci nimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci pentru păcatele făcute de el."

"Strânge în jurul tău aceste gânduri, sporeşte-ţi frica aceasta şi ridic-o zid puternic împotriva tristeţii satanice şi pierzătoare de suflet! Stai înarmat cu această frică, în lupta împotriva tristeţii! Şi vei putea, numai cu arătarea ei, să o risipeşti, să o sfărâmi, mai uşor ca pe o pânză de păianjen. Tristeţea, pe lângă faptul că este zădărnicită şi de prisos, mai este şi tare pustiitoare şi vătămătoare. Frica aceea (de Judecată), însă, este şi de neapărată trebuinţă şi bună folositoare şi cu mult câştig."

*

Nu trebuie să trecem nepăsători pe lângă faptele rele ale celor de lângă noi, dar nici să ne lăsăm striviţi sufleteşte de acestea. Nnimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci doar pentru păcatele făcute de el. Suferinţa, atât pentru pentru păcatele noastre, cât şi pentru ale altora, este bună atâta timp cât are măsură. Când întrece măsura cuvenită, suferinţa devine primejdioasă, fiind în stare să arunce sufletul în tristeţe şi deznădejde.

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

De bună voie şi nesiliţi de nimeni, trăim într-un univers paralel. Cel virtual.

Absolut totul trebuie să fie bifat aici, și mai ales acolo. Pe lângă sarcinile zilnice, mai avem una, aceea de a strânge like-uri. Fie că este vorba despre o nouă destinație de concediu, de o nouă achiziție, ultima carte pe care o citim, nuanța aleasă pentru oja de unghii sau pur şi simplu locul unde ne bem cafeaua, totul trebuie mărturisit pe rețelele de socializare.

Cum altfel am putea să ne ținem la curent foștii prieteni, foștii colegi, fostele iubiri, cu evoluția noastră, mai mult sau mai puțin spirituală și financiară!

Însă aici, în universul ăsta minunat, nu-i așa ușor cum pare. Aici totul e foarte animat, lucrurile se întâmplă cu o repeziciune fantastică. Trebuie să ții pasul cu mulțimea, să verifici mereu noutățile și să vii și tu cu ale tale.

Aici vezi cum mai arată fostul, dacă a slăbit sau s-a îngrășat, dacă și cât a îmbătrânit, cât de interesantă a rămas fosta și cât de potent, financiar, e noul ei iubit. Sigur, nici tu nu poți neglija împrospătarea memoriei celor interesați cu noutăți despre tine. Nicio sindrofie nu trebuie să rămână nemenționată, nicio coafură nearătată și bineînțeles nicio stare neexprimată.

Am ajuns să ne bucurăm mai puțin de viață, în fapt, și mai mult de reacțiile pe care le stârnim. Şi implicit să suferim dacă reacțiile nu sunt cele așteptate. Albumul de vacanţă își pierde din farmec dacă nu adună numărul adecvat de like uri.

Rețelele de socializare au devenit noua obsesie, noua dependenţă, de parcă nu erau destule și așa. Mai trist de atât este că la un moment dat, viața se desfășoară mai mult în virtual. Pentru că și ceea e trăim real e tot pentru virtual. Degeaba trăiești un moment frumos dacă nu-l imortalizezi intr-o fotografie, să se bucure și ochii celorlalți abonați la rețeaua ta de suflet. Şi asta pentru că avem nevoie de martori la viața noastră. Avem nevoie de prieteni și aceștia sunt mai degrabă acceptați social decât prietenii imaginari din copilărie. Pe mulți nici nu-i cunoaștem foarte bine dar îi poftim zi de zi în viaţa noastră, punându-le la discreţie intimități despre noi, gânduri, emoții.

Apoi așteptăm reacții și ajungem să credem că valoarea personală e dată de numărul de like uri strânse. Mai ales dacă ne aflăm la vârste delicate sau traversăm perioade de adaptare la schimbările neacceptate din viaţa noastră.

Alteori ajungem să ne credem mai grozavi decât suntem, încurajați de popularitatea de care ne bucurăm sau dimpotrivă, exact invers.

Rețelele de socializare au devenit mijloc de informare și formare. Un loc unde fiecare vorbește ce și cât vrea despre sine. Pe de-o parte, unii își prezintă viețile ideale la care mulți jinduiesc, iar alții, pe de altă parte, își varsă amărăciunea și frustrările. Sau pur și simplu își postează viața, filă cu filă, parcă dorindu-şi să nu rămână anonimi. Sau doar pentru că aşa-i la modă şi trebuie să ții pasul cu cei mulţi. Sau din motive mult mai profunde, cum ar fi nevoia de recunoaștere, de admirație, de apreciere, de a fi mereu în centrul atenției.

E drept, e loc pentru tot și pentru toți. Nouă ne revine sarcina de a consuma cu moderație și de a trăi mai mult în real decât în și pentru virtual.

sursa: http://psihologinconcediu.ro

Postul şi terapia prin tăcere

Postul include şi o anumită atitudine lăuntrică, fiind în acest fel o sursă de sănătate şi echilibru, pe când celelalte forme de renunţare forţată la hrana sunt perturbatoare. O vorbă de duh spune că  „binele face puţin zgomot şi zgomotul puţin bine“. De aceea, în post este bine să vorbim mai puţin, să ne abţinem de la certuri, intrigi, bârfe, minciuni, să controlăm “pălăvrageala” minţii şi chiar rugăciunile să le spunem în gând şi în tăcere. Abţinerea de la mâncare este postul trupului, iar tăcerea este postul minţii, al sufletului. În deplină tăcere se produce un fel de întărire a sufletului, o însănătoşire spirituală.

Călugării din mănăstiri spun că dintre toate canoanele postului, cele mai spectaculoase şi rapide efecte le are asupra sufletului tăcerea. În tăcere observăm cum mintea tinde să se liniştească, cum receptivitatea la stress devine mai mică, gândirea este mai profundă şi apare o stare de inspiraţie în care putem găsi soluţii la cele mai dificile probleme ale noastre. Concentrarea în faţa unei icoane are un efect terapeutic extraordinar.

Terapia tăcerii în perioada postului nu înseamnă o tăcere a Divinităţii ca neparticipare, ci o tăcere vie, grăitoare, activă. Cei care cred în Dumnezeu simt cum acesta lucrează prin tăcere. La adevărata tăcere mistică – formă de comunicare şi de terapie cu Dumnezeu -, se ajunge numai după pregătire de durată, care înseamnă şi post. Tăcerea mistică înlătura toate tulburările, toţi stimulii din afară şi din lăuntrul nostru, care ne tulbura, care ne deranjează. Aceste tulburări sunt obstacole în faţa comunicării cu Divinitatea.

De ce suntem stresaţi şi cu mintea plină de tot felul de gânduri? Pentru că ne lăsăm pradă stimulilor exteriori, zgomotelor care ne împiedică să ne concentrăm în tăcere. Orice vindecare spirituală se produce prin centrare. Suntem bolnavi când ne descentram, când ne pierdem centrul, când ne împrăştiem. Ca să ne vindecăm, noi creştinii, căutam concentrarea prin rugăciune sau în faţa unei icoane ca un simbol, în genunchi, în biserică.

Concentrarea aceasta în “sfânta tăcere” are un efect terapeutic extraordinar. Nu există o formă mai bună de terapie, de vindecare a bolilor trupeşti şi sufleteşti, decât în cea mai deplină tăcere, prin uniune cu Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice rugăciuni la care se face referire adesea este “Rugăciunea Inimii” când este spusă mereu în gând şi în tăcere. Aceasta tăcere-gând mistică pătrunde în noi până în centrele de taină ale fiinţei şi ne vindeca sufleteşte.

Se mai spune că cea mai primită rugăciune se face în gând şi la miezul nopţii, când dispar toate zgomotele, toate tulburările încetează şi tăcerea este maximă. Se mai spune că atunci se deschid cerurile… Cei ce au ajuns la adevăratul sens al tăcerii, că adevărata atitudine în faâa tainelor divine, folosesc cuvintele în sensul lor fundamental, legat de Logosul Divin. Pentru ei, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega…

Îndemnuri de la Sfinţi

“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.” (Sfântul Isaac Şirul)

„Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul!“ (Sfântul Vasile cel Mare);

“Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. “(Sfântul Vasile cel Mare)

„Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai în a domoli propriul nostru corp, ci în a renunţa la hrana în scopul de a da pâinea ta celui ce nu are.“ (Sfântul Serafim de Sarov)

sursa: http://drumuricatretine.com/

Timpul ne poate vindeca rănile dacă suntem suficient de curajoși încât să-i permitem să lucreze pentru noi.

Bucuraţi-vă de frumuseţe! Bucuraţi-vă de această toamnă!

Viața se rezumă în cele din urmă la timp. Iar acesta din nefericire nu este stătător și nici ireversibil. Timpul merge înainte, pe un drum ales numai de el, permițându-ne să ne bucurăm de anumite momente, de oameni, de locuri speciale, de prezent și viitor. Timpul nu așteaptă pe nimeni, el este crud și nemilos cu cei care nu se trezesc la timp și nu profită de oportunitățile oferite, de darurile și infinitele posibilități, cu cei care trăiesc în trecut, regretând deciziile luate, plângând după ce ar fi putut să fie, dar poate fi blând, generos cu cei care știu să profite de toate aceste daruri, și în ciuda tuturor obstacolelor continuă să meargă mai departe, să trăiască, să simtă fiecare minut la maximă intensitate. Timpul ne poate vindeca rănile dacă suntem suficient de curajoși încât să-i permitem să lucreze pentru noi. Poate vindeca suflete rănite, deziluzionate, pustiite. Poate reda speranța, credința și insufla pozitivism peste noi, dar nu ne poate constrânge să-i acceptăm darul. Ziua de astăzi este un astfel de moment. Un buchet de secunde parfumate, dăruit ție cu generozitate. Ce vei face cu ele ? Le vei irosi sau le le vei pune în apă ca parfumul lor să dureze cât mai mult? Te vei bucura de culorile și magia lor sau le vei uita într-un colț și le vei găsi mai târziu ofilite? Chiar dacă timpul îți este dăruit, chiar dacă ai toate atuurile pentru a face ceea ce îți dorești, dacă tu eziți să iei această decizie de a face ceva cu darul primit, atunci vei pierde. Așadar, nu lăsa nimic să-ți întunece ziua de astăzi, sau cele care vor urma. Nu permite nimănui să te facă să irosești timp, să irosești sentimente și gânduri, vise și țeluri. Mergi cu încredere pe calea care ți se deschide, profită de toate secundele și momentele care ți se oferă, fă din viața ta un buchet imens de vise împlinite, de amintiri speciale, de oameni dragi, de clipe de fericire. Bucură-te, râzi, distrează-te, umple-ți casa cu oameni frumoși, cu iubire și optimism, dansează, cântă, gătește, muncește, călătorește, încearcă lucruri noi, fă ceea ce îți dorești, îndepărtează reținerile și trăiește ca și cum nu există limite.

sursa: http://anasstassya.wordpress.com

Azi, deşi suntem înconjuraţi de mulţi oameni, foarte puţini dintre ei ne sunt prieteni şi ne simţim adesea singuri...

Eram mai frumoşi atunci când nu aveam atâtea lucruri opulente cu care să atragem atenţia şi cu care să ne împodobim de fapt, lucruri după care să-i ascundem pe adevăraţii oameni din noi.

Eram mai buni atunci când aveam mai puţin, când nu cunoşteam abundenţa de lucruri şi de bunătăţi, fiindcă preţuiam o banală portocală şi o împărţeam cu ceilalţi.

Eram mai prieteni atunci când prietenia nu era condiţionată decât de compatibilitatea sufletească şi de valori comune, când nu ne comparam vieţile şi succesele, când ambiţiile noastre nu se limitau la a dovedi tuturor că avem mai mult, că putem mai mult, că suntem superiori.

Învăţam mai multe atunci când nu aveam acces la atâta informaţie inutilă, care nu ne ajută la nimic, ci doar ne distrage atenţia de la lucrurile frumoase şi valoroase care au menirea de a îmbogăţi spiritual.

Comunicam mai mult atunci când nu aveam telefoanele mobile şi internetul, fiindcă ne întâlneam şi vorbeam ore în şir, împărtăşind poveşti de viaţă, visuri şi dureri sufleteşti. Şi ne scriam scrisori pline de emoţii, pe care le păstram că pe nişte comori.

Azi, deşi avem lucruri frumoase, ne simţim adesea urâţi şi nu suntem pe deplin mulţumiţi de noi.

Azi, deşi avem mult, ne simţim săraci şi nu mai împărţim cu ceilalți ceea ce avem...

Azi, deşi vorbim şi scriem mult, nu comunicăm unii cu alţii, nu ne spunem nimic, nu ne cunoaştem.

Azi, deşi suntem înconjuraţi de mulţi oameni, foarte puţini dintre ei ne sunt prieteni şi ne simţim adesea singuri...

de Irina Binder

Insomnii

IARTĂ-TE!

Pentru toți oamenii pe care nu ai reușit să-i iubești,

pentru toți oamenii pe care nu ai reușit să-i faci să te iubească,

pentru tot ce ai greșit cu sau fără voință,

pentru alegeri care te-au dus la eșec,

pentru tot ce ai spus rănind nemeritat, 

pentru tot ce nu ai spus, tăinuind,

pentru tot ce ai făcut cauzând dureri,

pentru tot ce nu ai facut, renunțând la visuri,

pentru tot ce nu ți-a reușit și pentru pierderi,

pentru toate neputințele și slăbiciunile tale, 

pentru lacrimile vărsate nemeritat,

pentru furia pe care ai simțit-o, dorind să te răzbuni,

pentru timpul irosit cu nimicuri, 

pentru naivitatea cu care ai iubit și te-ai dăruit unor oameni care nu au meritat,

pentru că ai fost cel mai aspru judecător al tău, 

pentru că te-ai torturat cu temeri si gânduri negative,

pentru zilele triste și pentru nopțile pline de frământări,

pentru că ai uitat să te iubești pe tine însuți,

IARTĂ-TE!

Învață din toate și ia-o de la capăt: cu visuri noi,

cu tine mai bun, mai curajos, mai puternic, mai iubitor...

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

”Binecuvântare sub acoperire”

"O limitare într-un domeniu al vieții reprezintă simultan deschiderea spre oportunități și opțiuni în alte domenii. Pierderea îndreaptă adesea o persoană de la căutarea fericirii în exterior la căutarea înlăuntru, prin reevaluarea bunurilor și alegerilor evitate anterior. Astfel, pierderea poate fi transformată în profit, ca un imbold pentru creșterea și evoluția spirituală. Este însă necesar un anumit timp pentru a ajunge la concluzia că o pierdere poate fi chiar o ”biecuvântare sub acoperire”. Refuzul acestei oportunități conduce la amărăciune și la o involuție a valorii intrinseci a vieții. Acceptarea vicisitudinilor vieții umane conduce la o mai mare înțelegere și compasiune”

Vorbim aici despre ”atitudinea interioară” pe care o alegem în fața unei pierderi. Sunt oameni care nu suportă să piardă nimic. Dacă se sparge o farfurie, pot face din asta o tragedie și, chiar atunci când ei singuri au spart farfuria, se trezesc acuzând pe altcineva că ”n-a așezat-o bine”. Atitudinea negativă este generată de gândirea irațională, de starea joasă a conștiinței, în care omul tinde să găsească vinovați sau/și să se învinuiască pe sine pentru cea mai mică pierdere, pentru cel mai mărunt eveniment care se întâmplă în afara scenariului conceput de minte. A ști să pierzi e o putere, e o capacitate, reprezintă atitudinea unei conștiințe evoluate, care va căuta să extragă ”un profit” chiar și din pierdere. Când spun ”profit” nu mă refer la profit, în sensul general valabil, ci la creșterea spirituală ce se poate exersa în fața oricărei vicisitudini pe care ne-o aduce viața: caracterul se cizelează, personalitatea pozitivă devine mai puternică, fericirea și puterea de a o lua de la capăt, prin prezența curajului, a calmului, a acceptării și a încrederii în existență, devin consecințe ale acestei atitudini. La polul opus, cine nu știe să piardă puțin, nu știe să piardă nici mult. Există și oameni care pretind că pot pierde mult, dar nu îngăduie nici o pierdere măruntă și fac mare tărăboi în clipa în care cineva le folosește săpunul sau le sparge un pahar. În acest ultim caz, intoleranța la pierdere este ascunsă, mascată, reprimată, iar energia reprimată se exprimă prin intoleranța la micile pierderi. Diferența dintre atitudinea de acceptare, toleranță și înțelegere a pierderii ca oportunitate sau ca ”binecuvântare sub acoperire” și atitudinea prin care facem un dezastru din cea mai mică pierdere este la fel de mare ca diferența dintre un copil și un bătrân sau diferența dintre o ciupercă și o muscă. Consecințele fiecărei alegeri a conștiinței, a fiecărei alegeri de a reacționa la pierdere, sunt diferite, iar diferența este resimțită instantaneu în conștiință, în minte, în emoții, în corpul fizic, dar și în experiența vieții. Reacția noastră la eșec, la pierdere, la ceea ce vine către noi fără să ne dorim este o alegere, care ne duce către succes sau eșec, către depresie sau către speranță, către inconștiență sau creșterea nivelui de conștiință, către viață sau către percepția că suntem blocați și nu există soluții pentru noi.

Să fim conștienți că noi alegem atitudinea interioară pe care o avem în fața oricărei pierderi e primul pas spre câștig, primul pas spre adevăr, spre curaj, spre redobândirea energiei pe care – altfel – o pierdem, iar costurile ulterioare pot deveni uneori imposibile. Fie că pierdem o iubire, o ființă iubită sau una de care suntem atașați emoțional(dependenți), fie că ni se sparge o farfurie sau pierdem un loc de muncă, să fim conștienți că situația de viață, oricât de grea ar fi ea, poate deveni ”o binecuvântare sub acoperire”! Darurile vieții vin adesea îmachetate cu funde urâte și în hârtie șifonată, așa încât conștiința se poate amăgi că acolo e ceva rău și nu mai desface pachetul. Treaba conștiinței umane e aceea de a căuta cu încredere sub fundele negre, căci darurile cele mai bune se ascund adesea în pierderile grele și în pachetele urâte. Nici America nu este lângă blocul nostru, n-o vedem dacă privim pe geam, dar America există. Nici noi nu vedem posibilitățile ascunse în spatele unei pierderi, dar ele există în spațiul posibilităților; este important să creăm îmcrederea în conștiință, curajul ” de a căuta, de a merge pe un drum, înțelegerea că pierdem ceva pentru a câștiga altceva. Nu e nevoie să ne deprimăm, să disperăm, să ținem cu dinții de o situație pierdută, ci să vedem în ea un indiciu de drum, să rămânem calmi și încrezători, căci starea noastră interioară liniștită e starea prin care lucrează Duhul Sfânt și el ne va spune pe unde să călătorim când ne-am rătăcit și ce să facem. ”Chiar în clipa aceea vei ști ce să spui și ce să faci”, spune Iisus în una dintre pildele sale, căci atunci când mintea nu știe și nu poate, chiar atunci Dumnezeu știe și poate prin noi și de aceea ”pierderea devine o binecuvântare sub acoperire”! Mintea negativă ascunde darurile pe care Dumnezeu le are pregătite pentru noi, dar alegerea ne aparține: mintea negativă sau Dumnezeu? Asta-i întrebarea care face diferența. 

de Maria Timuc

sursa: jurnalul.ro

Vrei să mă cunoști?

Nu îmi privi chipul și nu trage concluzii după câteva cuvinte pe care le rostesc.

Nu îmi evalua inteligența și nici maturitatea raportându-te la vârstă, la studii sau la condiția mea socială.

Nu mă privi prin prisma lucrurilor pe care le am, pentru că acestea nu arată că am tot ce îmi trebuie, dar nici că îmi lipsește ceva.

Nu asculta povești despre mine și nu mă privi prin ochii altora, pentru că fiecare mă vede diferit și prea puțini mă văd așa cum sunt cu adevărat.

Nu îmi cataloga sensibilitatea, moralitatea și valorile în funcție de greșelile din trecut, pentru că nu cunoști conjuncturile care au dus la înfăptuirea acelor greșeli.

Nu mă judeca după oamenii din anturajul meu pentru că există anumite motive pentru care aceștia fac parte din viața mea, pe unii dintre ei neavând dreptul să-i aleg.

Vino și trăiește alături de mine o perioadă de timp. Vino să vezi tot ce mi se întâmplă, tot ce fac și tot ce îndur. Vino să îmi vezi nemulțumirile și frământările interioare.

Vino să vezi de câte ori sunt nedreptățită.

Vino să îmi vezi toate stările, de la bucurie până la tristețe adâncă. Vino să îmi vezi slăbiciunile și cum mă lupt cu neputințele mele. Și vino să vezi cât pot fi de puternică atunci când nu mă mai am decât pe mine...

Vino să vezi cum râd atunci când ar trebui să plâng și cum alin durerile altora, în timp ce durerile mele mă sufocă.

Vino să vezi la câte trebuie să renunț și câte îmi refuz, de multe ori, din dragoste pentru alții.

Vino să vezi cum greșesc și câte regrete adun, dar și cât de mult iert.

Vino să îmi cunoști temerile și să vezi cum sunt supusă eșecului, în ciuda tuturor eforturilor pe care le fac.

Vino să îmi cunoști universul, trecutul și visele.

Vino să vezi cum primesc doar o parte infimă din iubirea de care depinde sufletul meu.

Vino să vezi cât dăruiesc și cât de puțin primesc înapoi...

de Irina Binder
Insomnii - fragment din cartea pe care o va publica în curând

Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări

Bucuria de a dărui.

Într-un fel sau altul creştem cu ideea că fericirea ne vine din lucrurile pe care le primim, le cumpărăm sau le agonisim. Sîntem mereu în căutarea a tot felul de lucruri, sperînd că pînă la urmă chiar vom fi fericiţi avîndu-le. Iar şi iar ne surprindem că spunem: mai caut să obţin şi asta şi atunci chiar că voi fi fericit!

Printre cele mai frecvente stări de suferinţă sînt cele generate de iubirea neîmpărtăşită. Ne doare că nu sîntem iubiţi, mai ales de cei pe care îi iubim. În realitate, ceea ce ar trebui să ne fericească ar fi însăşi starea de iubire din sufletul nostru, indiferent dacă ea este sau nu împărtăşită, conform aşteptărilor pe care ni le-am creat. De exemplu, dacă iubim norii, nu ne dezvoltăm nici o aşteptare legată de un răspuns din partea lor şi nici nu vrem să-i luăm acasă, să fie doar ai noştri. Îi privim pe cer, ne încîntă cu frumuseţea lor, îi iubim şi toate acestea ne bucură, chiar şi în lipsa unui răspuns din partea lor. Însă acolo unde mintea crede că ceea ce iubim trebuie să posedăm şi cel/cea pe care îl/o iubim trebuie să ne iubească la rîndul lui/ei pentru a fi fericiţi, atunci iubirea din sufletul nostru nu mai este suficientă pentru a ne face să fim fericiţi, pentru că mintea a mai impus o condiţie, condiţia de a ni se răspunde cu aceeaşi iubire.

Este bine să exersăm renunţarea. În loc să agonisim, să practicăm renunţarea. Să renunţăm măcar la ceea ce ne prisoseşte şi să realizăm că acest gest de renunţare este mai încărcat de fericire decît gestul prin care am acumulat ceva. Să învăţăm să fim generoşi şi să dăruim. Cînd ajungem să simţim o bucurie mai mare prin gestul de a dărui, decît prin cel de a primi, atunci vom fi pe cale de a ne trezi cu adevărat sufletul. Eu am început să realizez relativ tîrziu că dăruind pot să-mi trezesc în suflet o bucurie chiar cu mult mai mare decît aceea generată de primirea unui cadou. Mă bucură şi darurile, dar o bucurie cu totul specială apare în suflet atunci cînd dăruieşti ceva celorlalţi. Exersînd în acest mod, putem ajunge să ne eliberăm de ataşamentele şi fricile noastre şi vom fi cu adevărat fericiţi ori de cîte ori vom simţi iubire în suflet, indiferent dacă ne este sau nu împărtăşită. Bucuria de a iubi poate fi o adevărată binecuvîntare pentru oricine dintre noi. Toată viaţa ni se va transforma din momentul în care nu mai condiţionăm fericirea noastră de tot felul de alte aşteptări. Sărăcind în aşteptări ne vom îmbogăţi în bucurie.

de Horia Turcanu

sursa: http://www.artadeatrai.ro/

Despre îngerul păzitor

Fiecare dintre noi are păcate, rătăciri, greşeli, amărăciuni şi necazuri - şi totuşi, toate acestea n-ar trebuie să existe între noi, de vreme ce fiecare dintre noi are îngerul său păzitor. De ce se întâmplă aşa? Bineînţeles că îngerii n-ar îngădui aceasta dacă nu am fi vinovaţi noi înşine. Iar de vreme ce ei îngăduie, asta este fie pentru că singuri nu lăsăm ajutorul îngeresc să ajungă la noi, fie pentru că prin împotriva-lucrarea şi împotriva-aşezarea noastră sufletească nimicim şi abatem de la noi toate strădaniile îngerilor de a împreună-lucra cu noi în bine.

Mai întâi de toate, trebuie să ne amintim că avem înger păzitor, să ne întoarcem cu mintea şi cu inima către el şi în cursul obişnuit al vieţii noastre, iar cu atât mai mult când avem parte de tulburări. Dacă nu avem o astfel de întoarcere, înseamnă că îngerul n-are cum să ne bage minţile în cap. Atunci când cineva se duce în mlaştină sau în prăpastie astupându-şi urechile şi închizându-şi ochii, ce să-i faci şi cum să-l ajuţi? Să ţipi? Are urechile închise. Să-i faci vreun semn ca să-i arăţi primejdia? Are ochii închişi. O să zici: "Să-l ia de mână şi să-l oprească ori să îl ducă pe calea dreaptă". Păi îngerul e gata să facă asta, caută mâna ta ca să o ia şi să te îndrume - dar ai mâna de care să te ia? Doar nu de mâna trupească te va lua (măcar că se întâmplă şi asta în cazuri deosebite), ci de mâna sufletească, pentru că el este netrupesc - iar mâna sufletească este puterea lucrătoare îndreptată spre mântuire şi râvnitoare de mântuire. Când în sufletul tău se află această râvnă, îngerul Domnului te va lua negreşit de ea şi te va călăuzi - dar dacă nu, de unde să te apuce? Nu are loc prin care să facă atingere cu tine, pentru că el însuşi se numără printre duhurile ce sunt trimise doar pentru cei ce vor să moştenească mântuirea (Evr. 1, 14).

Vei zice iarăşi: "Atunci să stârnească în mine dorinţa de mântuire". Păi el asta şi face, mai întâi de toate şi cu cea mai mare osârdie. La cei ce au această dorinţă, el o sprijină şi o întăreşte, iar la cei ce n-o au se străduie în tot chipul să o stârnească - însă rareori izbuteşte, din pricina marii neorânduieli care domneşte în sufletul nepăsător, într-un astfel de suflet, totul este în tulburare: şi gândurile, şi simţămintele, şi planurile - totul este o zarvă fără de rânduială, ca la iarmaroc.

În măsura în care se află în noi această lipsă a păcii şi adunării lăuntrice, ea este vrăjmaşă a lucrării îngerului asupra noastră. Cum să insufle ceva îngerul bun, dacă omul nu ia aminte la el? Cum să audă o asemenea insuflare sufletul, dacă în el este zarvă şi tulburare? Tocmai de aceea strădaniile îngerului păzitor rămân neroditoare în ceea ce ne priveşte.

Aşadar, dacă vrei să te foloseşti de călăuzirea şi împreună-lucrarea îngerească, potoleşte-ţi neorânduiala lăuntrică, adună-ţi înlăuntru luarea-aminte şi stai lângă inima ta.

Îngerul Domnului va băga de seamă îndată, se va apropia şi va începe să pună în tine gânduri care înclină către stârnirea dorinţei de mântuire. Pleacă-te către insuflarea aceasta şi apucă-te să râvneşti mântuirea: atunci, îngerul păzitor nu numai că te va lua de mână, ci chiar te va ridica pe braţele sale, şi nu numai că te va călăuzi, ci chiar te va purta pe calea mântuitoare. Nu trebuie decât să te întorci tot timpul către el cu mintea şi cu inima, să nu slăbeşti în râvna ta şi să-ţi păzeşti luarea-aminte. El te va învăţa toate: ce, când şi cum să faci şi ce să nu faci, iar când va fi nevoie îţi va da ca îndrumare şi semn simţit în afară. Dacă nu vedem în privinţa noastră o asemenea împreună-lucrare îngerească palpabilă, suntem singurii vinovaţi: noi suntem cei care nu ne dăm în mâinile îngerilor şi zădărnicim toată purtarea lor de grijă pentru noi. Se bate, se bate cu noi îngerul lui Dumnezeu, şi dă înapoi; iar vine la asalt, iarăşi dă înapoi, şi tot aşa până ce murim. Iar când murim, îngerul va înfăţişa Domnului cartea vieţii noastre şi va grăi: "Am făcut totul ca să îi bag minţile în cap, însă acest suflet n-a luat aminte la nimic". Şi în cartea vieţii va fi pus înscrisul osândirii noastre, care negreşit se va împlini la Judecata Cea înfricoşată.

de Sfântul Teofan Zăvorâtul

sursa: http://www.crestinortodox.ro/