E doar o etapă...

Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere. Cândva am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream vinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau.

Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă. 

Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem. 

Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul. 

Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem. 

Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin. 

Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada. Am dovada că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici. Că IERI trebuie uitat şi că doar AZI și MÂINE contează, pentru că doar azi și mâine înseamnă noi șanse... 

Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi. Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori! 

de Irina Binder 

sursa: http://www.irinab.com/

Ce te faci când ai sufletul flămând şi nu ai cu ce să-l hrăneşti?

Există hrană ieftină, permisibilă tuturor, însă cu multe chimicale şi care dăunează grav sănătăţii. Există hrană cu preţ mediu, ţi-o poţi permite, însă, ţie, nu-ţi prieşte, nu poţi s-o digeri. Mai există hrană de calitate, însă, scumpă. Vreau ceva de mâncare pentru sufletul meu!

Avem abonamente la săli de fitness pentru muşchi, respectiv pentru a deveni femei şnur, programări la unghii, ne ungem cu toate cremele posibile şi imposibile pentru ten şi corp.

Pentru o seară în club, reprezentanţii sexului masculin afişează un zâmbet ştrengar şi o atitudine de macho, repetând în oglindă schema făcutului din ochi pentru domnişoare “agăţabile”. A! Obligatoriu, ceasul ăla bun, mai scump decât o maşină de spălat rufe. Da, se poartă haine ieftine cu accesorii scumpe…!

Pe ele, pe domnişoarele “agăţabile”, cade şifonierul şi sticla de parfum, fac exces de maclavaisuri şi de roşu pentru a transforma un chip drăguţ într-o păpuşă Chucky.

La bar, ea îl observă pe macho, îi face impresie bună ceasul, nu persoana lui, semnul avuţiei. Se întoarce la locul ei, clătinându-se pe cărămizile din picioare sprijinite pe nişte cuie. Cârpa care o acoperă e tăiată în aşa fel încât să provoace foame bărbatului macho. El vine către ea, îi şopteşte la ureche vorbe care o fac să zâmbească timid…cică! Nu vă trece prin cap, oare, ce i-a şoptit?! Cum nu?! Işi exprima mirarea cum de o fată atât de frumoasă şi de mirobolantă precum este ea, vine neînsoţită în club. Iar ea…e aproape udă…de emoţie! Intervine o pauză, căci domnişoara are nevoie la toaletă să-şi mai tencuiască puţin chipul şi să-şi mai ridice sânii din push-up. Iar restul poveştii…să fie la ei acolo! Deja nu mai suport scenariul, scenariu tipic din zilele noastre în nopţile din club.

Sufletului meu, sărmanul, ce să-i dau să mănânce?! O să se îmbolnavească de tristeţe de la atâta regim la care îl supun. Pentru că nu îi dau nici ieftinături cu chimicale, iar marfa de la promoţii e aproape expirată. Dar nici scumpeturi nu-mi permit, căci, ştiţi….calitatea tot la calitate trage… Dar poate am noroc şi produsul de calitate mult dorit va privi mai atent, şi prin celelalte rafturi mă va vedea pe mine într-un raft nepotrivit, aşezată acolo din vina merchandiserului.

de Luiza Ionescu

sursa: facebook

Totul în viață se întâmplă cu un motiv

"Propune-ți să fii fericit, nu bogat"

Te gândești că nu ești "norocos". Că nimic nu ți se întâmplă din senin. Că nu există surpriză plăcută și pentru tine. Și nu există destin. Te gândești că ai muncit prea mult de fiecare dată ca să obții ceva, că indiferent cât ai luptat în cele din urmă ai pierdut, că fiecare zi este o continuă încercare de a dovedi ceva lumii. Te gândești la câte ai de făcut și la cât de puțin ai realizat. Te gândești că greșești undeva, că nu se poate să fii tu cel mai ghinionist dintre toți cei pe care îi cunoști. Te gândești poate că nu meriți să ți se întâmple lucruri bune, plăcute, frumoase. Că este posibil să nu procedezi cum trebuie. Că este necesar să faci aceeași pași pe care și alții i-au făcut înaintea ta. Pe scurt te gândește să copiezi viața altora, bucată cu bucată, ca mai apoi să o reciți în fața lumii întregi. Dar, ghici ce. Nimeni nu te va aplauda. Nimeni nu te va auzi. Și nimeni nu te va înțelege. Te vei gândi iar și iar că pur și simplu te-ai născut fără "noroc". Te privești în oglindă și nu înțelegi ce este greșit, ce nu se potrivește. Te gândești la toate nimicurile posibile, la toate mărunțișurile, dar nu și la ce contează cu adevărat. Îți voi spune eu. Nu te gândești că TU ești principala eroare. Că de la tine pornește calculul greșit. Că indiferent cât vei munci sau cât efort vei depune rezultatul va fi tot cel eronat. În primul rând, plecăm de la premiza că nu suntem la fel de buni ca și exemplele din viața noastră. Cum gândurile influențează în mare parte atitudinea noastră, în momentul decisiv dăm înapoi fiindcă stima de sine scade iar respectul față de propria persoană este aproape nul. Ne lăsăm convinși și angrenați în această călătorie de vorbele celorlalți, de exemplele și de poveștile de succes ale altora și eșuăm să o finalizăm cu brio. Originalitatea ne lipsește cu desăvârșire și probabil gândind că o să fie bine dacă respectăm cantitatea și ingredientele rețetei perfecte vom ajunge să ne mai bucurăm de satisfacția unei munci bine făcute. Din viața ta lipsește inspirația și pasiunea, energia și determinarea, curajul și optimismul. Ești doar o copie din multe alte mii. Și vei continua să gândești prost și negativ dacă nu începi să-ți schimbi mentalitatea, dacă nu începi să lucrezi la propria dezvoltare . Tu ești cel care te reține, cel care te face să te îndoiești, cel care pune în cumpănă deciziile luate. Tu ești cel care stă între trecut și prezent, cel care gândește în loc să acționeze. Te gândești cu teamă la viitor pentru că nu poți să crezi că poți face ceva spectaculos cu viața ta, că ești destinat lucrurilor mărețe, că dacă vrei poți face orice. Efortul își arată rezultatul după ce refuzi să te oprești, după ce cazi și te ridici, după ce-ți alungi regretele și treci la treabă. Când ești la pământ, când deprimarea și tristețea îți bat la ușă, gândește-te la tot ceea ce contează cu adevărat pentru tine, și vei realiza că banii sau motivația financiară nu te fac om și nici nu îți aduc fericirea. Propune-ți să fii fericit, nu bogat. Propune-ți să fii tu însăți, nu altcineva.

de Anasstassya

Când ceva nu mai merge bine în cuplu

Relaţiile care încep să se rupă sunt uneori dificil de identificat.

Există o diferenţă între câteva certuri care apar într-o perioadă scurtă de timp şi o relaţie care începe să se corodeze (conflicte dese, distanţare emoţională, pierderea interesului şi a implicării).

Peste un timp, când situaţia are momente de ameliorare, relaţia ruptă nici nu mai pare că are într-adevăr probleme, totuşi, în spatele anumitor scene, relaţia se prăbuşeşte.

Când ceva se blochează într-o relaţie se întâmplă pentru că unul dintre parteneri începe să nu mai fie satisfăcut de comportamentul celuilalt şi să caute tot felul de pretexte pentru a-i submina puterea.

Se întâmplă asta când are loc retragerea afecţiunii dinspre obiectul iubirii şi astfel apare un dezechilibru de interes, de implicare.

“Semnele” unei relaţii care începe să şubrezească pot fi decodate, astfel:

• distanţare emoţională ce trage după sine scăderea implicării şi a încrederii;

• pierderea interesului pentru comunicare (lipsa dorinţei de a vorbi şi a-l asculta pe partener, nevoia de a ascunde informaţii sau de a ocoli anumite subiecte pentru a evita discuţiile, precum şi de a ascunde anumite trăiri/sentimente) şi pentru împărtăşirea experienţelor personale (nevoia de a face tot mai multe lucruri de unul singur) conduc la dispariţia sprijinului reciproc pe care partenerii şi-l acordau până în acel moment.

Dacă partenerul capătă obiceiul de a veni târziu acasă, argumentând că şedinţele la birou s-au intensificat sau dacă partenera încetează să mai prepare felul preferat de mâncare sau să se mai îngrijească de nevoile celuilalt, acesta poate fi un semn de avertizare că ar fi cazul să deschizi ochii la ce se întâmplă.

Încetăm să mai facem anumite lucruri pentru partener, să mai acordăm atenţie şi grijă faţă de nevoile partenerului în momentul în care începem să ne retragem afecţiunea şi să reacţionăm defensiv.

• un comportament defensiv tot mai accentuat ce se observă printr-o tendinţă de a critica-corecta continuu acţiunile partenerului şi o iritare crescută provocate de comportamentul acestuia.

Atunci când cineva greşeşte, nu este nepotrivit să-i atragi atenţia (în aşa fel încât să eviţi jignirea/umilirea); corectarea ocazională a greşelilor nu reprezintă un semn că relaţia se rupe, ci doar atunci când ea devine atracţia discuţiei se pune problema coroziunii.

Corectarea constantă semnifică faptul că partenerul a devenit extrem de vigilent şi caută nod în papură, simte nevoia să sancţioneze orice greşeală.

Astfel, partenerii încep să se simtă tot mai neglijaţi, să se retragă în propria cochilie şi să asculte tot mai puţin ce vine din partea celuilalt deoarece simt că orice ar face sau ar spune nu face decât să declanşeze critica şi revolta celuilalt.

Fiecare se simte victimă, tinde să-şi protejeze eul şi începe să se apere de eventuale insulte sau conflicte.

• viaţa sexuală reprezintă oglinda unei relaţii: dacă intimitatea fizică se diminuează sau dispare, discuţiile despre sex sunt blocate, deranjează sau sunt evitate de către partener, acestea sunt semne că interesul faţă de partener a fost deplasat în altă parte (eventual o altă persoană)

• certurile constante, indiferent dacă este vorba despre lucruri mari sau mărunte (despre bani, cumpărături, plimbatul câinelui,etc).

Într-o relaţie sănătoasă partenerii învaţă să lase lucrurile să curgă, în timp ce în cele fisurate aceştia petrec mai mult timp certându-se decât fiind iubitori unul cu celălalt.

• frustrarea spontană pentru lucruri mărunte care anterior nici nu ar fi fost remarcate sau ar fi fost o sursă de amuzament

• un nivel al aşteptărilor tot mai ridicat, de multe ori nejustificat: când disputele iau locul comunicării armonioase, avem tendinţa să avem aşteptări tot mai mari (să-l testăm, să-l punem la tot felul de încercări pe partener ) pentru că ne dorim, mai mult sau mai puţin conştient, să vedem cum celălalt eşuează, pierde teren.

Pe de-o parte acţionăm defensiv pentru a ne proteja eul, şi pe de altă parte trăim satisfacţia că celălalt nu mai dă randament, este tot mai inadecvat, ceea ce duce rapid la decepţie.

Dacă partenerul perceput într-o lumină negativă doreşte să salveze aparenţele unei relaţii care a devenit un teren sterp, poate încerca să împlinească aşteptările impuse, adică să devină ceea ce îşi doreşte partenerul şi atunci când nu reuşeşte să fie cuprins de frustrare şi depresie.

Rezultatul unei astfel de atitudini este iritare şi decepţie pentru cel care impune aşteptările şi sentimente de eşec şi tristeţe în dreptul celui care nu reuşeşte să împlinească aşteptări.

sursa: http://www.psychologies.ro/

Relaţiile…cele mai bune oglinzi ale noastre

Când nu ne convine ce vedem în ele, alergăm să schimbăm oglinda, le spargem sau pur şi simplu refuzăm să ne uităm la ele.

Relaţiile complicate pot fi foarte amuzante când priveşti din afară, dar extrem de dureroase când eşti direct implicat. Asta deoarece te indentifici atât de mult cu rolul pe care ţi l-ai luat în relaţie, încât nu poţi privi din afară. În realitate te identifici cu tot ceea ce nu eşti, cu cine nu eşti, vrei să controlezi sau să fugi, asumându-ţi atribuţii care nu ţin de iubire.

Ajungem în relaţii din iubire…sau nu? Însă tot din iubire ajungem la atâtea dileme şi complicaţii? Cu siguranţă că nu…

Orice relaţie e o continuă provocare la luciditate. Să vezi şi să accepţi lucruri pe care ţi-ai fi dorit să nu le vezi. Şi întrucât e mult mai greu să te vezi pe tine direct aşa cum eşti, îţi va fi mai uşor să le vezi la partenerul de lângă tine.

Oare ce îmi arată partenerul? Sunt şi eu exact ca el? Bineînţeles că nu se pune aşa problema. Dar ţine cont de un lucru… inconştienţa mereu are rolul să ne păcălească. Aşa că ceea ce proiectezi asupra lui, oglindeşte felul în care îţi funcţionează mintea, îţi oglindeşte limitările în percepţie şi mai ales… cât de bine sau de puţin te cunoşti pe tine însuţi.

De aceea am obiceiul să afirm că oricât ne-am ascunde după diverse măşti la începuturile relaţiilor noastre, mai devreme sau mai târziu se vede… tot! Că nu admitem ceea ce se vede e o altă poveste.

Limbajul nostru non verbal este cartea noastră de vizită. Dacă doi oameni ar ţine cont mai mult de acest tip de limbaj decât de cel intelectual atunci când se întâlnesc, le-ar fi mult mai uşor să detecteze incompatibilităţile sau potrivirea- the perfect fit.

Partenerul potrivit pe care îl aştepţi poate trece zilnic pe lângă tine şi să nu-l observi, întrucât mintea ta e prea ocupată să urmărească şabloanele pe care ţi le-ai setat cu privire la cineva. Eşti mai preocupat să găseşti pe cineva care să se potrivească cu mintea ta decât cu sufletul şi trupul tău.

Nu pot să nu mă întreb: vrei să iubeşti cu tot trupul şi sufletul tău?

Din păcate, mulţi oameni când se întâlnesc pentru prima dată, vorbesc atât de mult, încât nu mai au spaţiu să se privească cu adevărat, să se simtă reciproc, să-şi intuiască dorinţele şi nevoile. Nu mai au timp să asculte la nivel profund ce îi transmite celălalt şi să răspundă la semnale. Ceea ce unii numesc spontaneitate nu este decât o stare de prezenţă şi de flow.

De câte ori ai încercat să-l simţi pe cel de lângă tine? Să-I observi gesturile fără nicio intenţie de judecată şi să înţelegi ceea ce trupul său îţi transmite că are nevoie?

E interesant când se întâlnesc doi oameni care nu vorbesc aceeaşi limbă, ceea ce îi forţează să treacă dincolo de planul pur mental şi să se înţeleagă la un nivel pur intuitiv şi foarte puţin verbal.

Energiile dintre doi oameni caută să-şi facă bine treaba, să se manifeste, să se joace, să se atragă sau să se respingă. Ele au limbajul lor codat şi putem învăţa atât de multe despre noi dacă ne deschidem bine simţurile.

Relaţiile există peste tot, ne-am născut din ele, AND-ul nostru e format tot dintr-o relaţie. Nu aştepta o relaţie, deschide-ţi bine ochii şi vei observa că totul în jurul tău, în viaţa ta e format din relaţii şi totul te oglindeşte. Cât despre partenerul ideal, te las cu o replică din filmul Frumoasa Veneţiană: Iubeşte iubirea şi nu vei mai avea de suferit.

de Adela Haru

sursa: www.lifeinbalance.ro

Iubirea este faptul de a trăi prin Dumnezeu.

Cu cât te depărtezi de Dumnezeu, cu atât iubeşti mai puţin - asta în cazul în care s-ar putea cuantifica iubirea. Uneori, oamenii se căsătoresc crezând că iubesc. Ceea ce numesc ei aşa pompos iubire, se dovedesc a fi doar nişte amărâte de sentimente călduţe, care se răcesc la prima pală de vânt – de exemplu, primele lipsuri materiale, primele încercări de viaţă. De aceea, instituţia căsătoriei s-a întors pe dos...nu mai spunem până când moartea ne va despărţi, ci până când sentimentele noastre vor muri. Oamenii caută adesea în partenerul ales ceea ce le lipseşte lor. Am întâlnit peste tot modelul femeii care pretinde partenerului s-o iubească pentru cât n-a iubit-o mama, tata sau toţi ceilalţi parteneri la un loc, uitând că şi el este tot o fiinţă umană ca şi ea, cu resurse energetice epuizabile o poate iubi atât cât poate el, nu poate compensa pe termen lung carenţele ei afective, adunate într-o istorie de viaţă. Alţii sau altele văd relaţia ca pe un colac de salvare, aruncând în cârca partenerului toate problemele sau responsabilităţile lor emoţionale, financiare, etc.

Când iubeşti prin Dumnezeu, te îndrepţi cu tot ceea ce ai mai bun şi mai frumos către omul pe care pretinzi că-l iubeşti fără să aştepţi ceva în schimb - "love is unconditional". Când iubeşti cu adevărat, îţi este suficient să ştii că omul iubit este fericit, chiar dacă alegerile lui nu te includ.

Iubirea ţine de dumnezeire, de graţie divină nu de conjunctură, nu de nevoile noastre şi nici de toane sau capricii.

Iubirea este una singură şi sinonimă Lui Dumnezeu restul sunt bucăţi de iubire de aceea, o bucată nu-ţi ajunge "până când moartea..." ai nevoie de mai multe între timp, poţi să mori, fără să ajungi să cunoşti ce-i iubirea cu adevărat.

 Vă doresc să IUBIŢI şi să fiţi IUBIŢI

de Alina Maria Albert (Neagu)

E timpul să …

Vedeţi cât de mult înseamnă pentru noi razele soarelui! I-aţi simţit şi voi lipsa? Să mulţumim zi de zi pentru minunea lui de a fi, cel mai binecuvântat DAR de la Dumnezeu. 

E timpul să zâmbești din toată inima și să te concentrezi pe lucrurile cu adevărat importante din viața ta.

Dăruiește timp fiecărei persoane pe care o iubești. Dăruiește-i momente cu tine, clipe frumoase de care să-și aducă aminte cu plăcere. Construiește punți de legătură între tine și persoana iubită. Fă-l să simtă iubirea, grija și tandrețea care se află în sufletul tău. Permite-i să te descopere, să te iubească așa cum ești tu.

Gândește-te că toate lucrurile din viața ta te definesc. Fă să existe pace, armonie, liniște și frumos. Haosul, agitația, graba nu au ce căuta acolo, pentru că ele nu fac decât să strice echilibrul pe care dorești să-l păstrezi.

O viață echilibrată înseamnă o viață plăcută. O viață cât mai lipsită de stres și frământări înseamnă o viață trăită frumos. O viață înțeleasă, iubită și respectată, înseamnă o viață fericită.

Nu ai nevoie de foarte multe lucruri în viață ca să îți poți mulțumi sufletul, dar ai nevoie să-ți găsești echilibrul, să te poți armoniza cu tot ceea ce se întâmplă, să ai încredere în forța ta interioară și în maturitatea care îți caracterizează deciziile.

E timpul să zâmbești și să permiți lucrurilor bune să intre în sufletul tău!

E timpul să ai în minte o viziune clară asupra a tot ceea ce contează pentru tine și să elimini orice gând care te-ar putea tulbura.

Așadar zâmbește din toată inima și lasă gândurile bune să-și facă loc în tine. Lasă-le să-ți ghideze pașii în viață. Permite-le să-ți aducă bucurii, satisfacție și simplitate. Și fericirea mult dorită

de Anasstassya

Scrisoare deschisă către mine însămi: 10 lucruri importante. Să nu le uiți, te rog, în vremurile grele!

"Fiecare zi e un miracol, fiecare zi e un dar"

Draga mea,

"Ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici", spunea Friedrich Nietzsche.

Nu-i aşa? Cei mai minunaţi oameni pe care i-ai întâlnit vreodată, cei care te emoţionează cel mai profund, cei care împrăştie în jurul lor o aură a înţelepciunii şi bunătăţii… sunt oamenii care au suferit cel mai mult în viaţa lor. Ei au experimentat multe suişuri şi coborîşuri, dar greutăţile nu i-au făcut mai răi, ci mai frumoşi şi mai puternici. Aceşti oameni iubesc cu ardoare, dăruiesc toată inima lor fără regrete şi oferă căldură. Cum? Cum e oare posibil?

Şi oare, gândindu-te la ei nu ai putea să îţi regăseşti încrederea pe care adesea o pierzi în vremurile grele care apar şi reapar, umbrind parcă frumuseţea clipelor cu zâmbete? Poate nu ştim să apreciem pe deplin momentele de bucurie, poate nu ştim să le captăm energia, să o înmagazinăm şi să o purtăm cu noi atunci când greutăţile apar… Pentru că ele mereu apar.

Oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit m-au învăţat că provocările te pun în faţa unor alegeri: laşi acea situaţie să te definească, laşi acea situaţie să te distrugă sau priveşti întâmplarea ca pe o altă provocare ce trebuie să o înfrunţi pentru ca astfel, tot răul să se transforme în bine?

Vreau să ţii minte 10 lucruri importante, atunci când norii s-ar abate din nou. Să nu uiţi, să nu uiţi te rog, acest mesaj de încurajare:

1. Durerea este o parte a vieţii şi a iubirii şi te ajută să CREŞTI

Am ajuns să ne fie frică chiar şi de noi înşine! Ne este frică de sentimentele noastre, ne este frică chiar şi de ceea ce este frumos în noi. Sunt oameni care se sperie îngrozitor de iubire… Nu se mai pot abandona, nu mai pot trăi dragostea de teamă că vor suferi. DIN NOU. Of, unde oare se pierde, în drumul acesta al vieţii, inocenţa copilăriei care ne făcea să păşim fără teamă, în necunoscut?

Acesta este adevărul: viaţa şi dragostea aduc suferinţă uneori. Dar suferinţa ne ajută să creştem, să ne maturizăm spiritual şi uman. Suferinţa face parte din contractul nostru cu viaţa. Avem nevoie să simţim suferinţa aşa cum avem nevoie să simţim că trăim!

Nu îţi fie frică de oameni, te rog şi ai încredere în momentele frumoase alături de ei, iar nu în cele care aduc suferinţă. Frumuseţea îi defineşte pe oameni!

2. FII ÎN PACE CU REALITATEA

Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este acela de a fi pur şi simplu în pace cu desfăşurarea evenimentelor exact aşa cum se petrec ele.

Să acceptăm şi să nu ne încăpăţânăm. Uneori, ca prin minune, ai văzut, când această pace se instalează, cerul vieţii tale se luminează subit, iar lucrurile iau o turnură neaşteptată. Nu lăsa durerea să te facă să te simţi neajutorată. Soluţiile mereu apar. Cineva drag ne veghează. Fiecare zi e un miracol, fiecare zi e un dar…

În clipa de ACUM, nimic nu este ameninţător.

3. Cele mai mari frici ale tale NU EXISTĂ!

Ce eliberare ai simţit în momentul când ai conştientizat acest lucru! Da, nu uita, fricile sunt doar proiecţii ale minţii, sunt doar imaginaţie. Cele mai mari pericole pe care le imaginezi nu există de fapt. Trăieşte clipa mai mult. În clipa de ACUM, nimic nu este ameninţător.

Conştientizarea fricii înseamnă că în acel moment, tu ai preluat controlul.

 4. Suntem aici ca să învăţăm în fiecare zi.

Şi ce minunăţie, ce binecuvântare aceasta! Avem o conştiinţă care ne permite să vedem minunăţia existenţei. Cu o atitudine pozitivă, vei reuşi mereu să apreciezi tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, pentru că toate aceste provocări nu sunt decât unelte care te ajută să capeţi experienţă de viaţă. Ai puterea de a transforma rănile şi fricile în ÎNŢELEPCIUNE!

5. Doar cu prezentul te confrunţi mereu!

Nu îţi poţi trăi viaţa într-un "CÂNDVA" perfect, seren şi intangibil! Nu, viaţa trebuie trăită AICI şi ACUM.

Da, e adevărat, vechile încercări şi dureri suferite rămân precum nişte anestezice în sub-conştient şi uneori, nu ne mai lasă să trăim prezentul pe deplin…

Dar adevărul este şi ai văzut şi în trecut, tot ceea ce se întâmplă are un sens şi tot ceea ce se întâmplă nu este în van. Uneori, privind lucrurile rele peterecute în trecut, observi acum cu mai multă detaşare, că ele de fapt au adus mult bine în viaţa ta.

Nu lăsa nici trecutul şi nici viitorul să îţi fure viaţa. Ai încredere în MOMENTUL PREZENT.

6. Nu poţi schimba situaţii asupra cărora nu ai responsabilitate totală! Deci, asumă-ţi responsabilitatea.

„Mulţi oameni nu îşi doresc libertatea, pentru că libertatea înseamnă responsabilitate şi mulţi oameni se tem de responsabilitate” – spunea Sigmund Freud. Vai, cât este de revelator acest mesaj! Atunci când ne luăm în mâini propria viaţă, atunci când ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce trăim, ceea ce simţim şi ceea ce ni se întâmplă, se petrec cu adevărat, miracole.

Elizabeth Gilbert: Cine trebuie să aibă grijă de sufletele noastre?

7. Există întotdeauna motive să fii recunoscătoare!

Viaţa e mai frumoasă atunci când zâmbeşti! Viaţa e mai frumoasă când admiri cerul şi ploaia!

Da, ai încredere, norii se duc mereu. Gândeşte-te la toţi oamenii minunaţi din viaţa ta, gândeşte-te la valoarea din tine însăţi şi la atâtea lucruri pe care până acum, le-ai realizat.

La sfârşitul zilei, nu fericirea ne face să fim recunoscători, ci recunoştinţa e cea care ne face să ne simţim fericiţi.

8. Lucrurile bune nu se întâmplă peste noapte!

Marile realizări au nevoie de timp pentru a se manifesta. Cu răbdare, încet-încet poţi să atingi toate lucrurile la care ai visat. De obicei, câştigul obţinut peste noapte, dispare într-o clipită, aşa cum a apărut. Cele mai solide lucruri în viaţă sunt construite. Aşa e şi iubirea adevărată.

9. Nu ceilalţi oameni te validează!

Când ne străduim să obţinem ceva important, adesea căutăm privirea aprobatoare a celorlalţi pentru a primi validare.

Dar adevărul este că nu ei pot face asta…

Nu suntem în această viaţă pentru a trăi după aşteptările pe care ceilalţi le au faţă de noi. Succesul înseamnă să ne trăim viaţa frumos, în corcondanță cu propriul drum… Nimic nu mă mai poate convinge că lucrurile ar sta altfel decât aşa! Exişti, eşti deja o mare valoare. Trebuie doar să crezi în tine şi în ceea ce îţi doreşti să atingi evoluând…

10. Şi să nu uiţi niciodată. NU EŞTI SINGURĂ

În vâltoarea celor mai grele încercări, ne simţim adesea singuri. Şi priveşti în jur şi îi vezi pe alţi oameni care par să fie bine. Dar fiecare are propriile sale suferinţe. Iar atunci când comunicăm unii cu ceilaţi, ne dăm seama că de fapt, niciodată nu suntem singuri.

Nu, nu eşti singură… Şi timpul a demonstrat acest lucru de atât de multe ori…

Cu drag, Conştiinţa ta!

sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle

De ce nu-mi bat capul cu minciunile celorlalți

“Viaţă noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde” (Tudor Arghezi) 

Cum definim minciuna, ce este ea?

Desigur, ca în cazul oricărui subiect, interpretările sunt subiective, ţin de percepţia fiecăruia, de limitele şi credinţele pe care le avem, dar şi de un anumit grad de conştienţă. Există minciuni care ne deranjează şi minciuni cu care putem trăi liniştiţi. Aici însă mă voi referi la minciunile premeditate, cu scopul de a manipula, urmărind să obţii ceva denaturând realitatea cu bună ştiinţă, în ochii şi urechile celuilalt, un fel de a supravieţui împărţind minciuni în dreapta şi în stânga, până când ajungi să-ţi consumi întreaga energie jonglând cu propriile poveşti, făcând slalom printre ele, acoperind o minciună cu alta ca să nu fii descoperit. Ce obositor! Înainte, când identificam un astfel de “model” în preajma mea, sufeream, mă dădeam de ceasul morţii, luînd totul personal şi crezând că e despre mine, că e o ofensă directă şi o lipsă de respect impardonabilă. Mai mult, mă gândeam că sigur eu sunt vinovată dacă cineva face asta în raport cu mine. Asta genera foarte multă atenţie în relaţiile cu ceilalţi, o atenţie dusă în zona de frică, apoi suspiciune din start, aşteptarea că oricine să facă asta… Ajunsesem să cred că “toţi mă vor răni la un moment dat”, deci trebuie să fiu prudentă. Ei bine, această prudenţă care trece de un prag al bunului simţ, după părerea mea, înseamnă închidere, contracţie, auto-cenzurare, neexprimare de sine, apoi lipsa bucuriei şi iubirii. Şi am ales să iau ceea ce spun şi fac ceilalţi, ca ceea ce sunt ei, raportându-mă la aceştia în consecinţă. Nu plec de la ipoteza că omul cu care vorbesc mă minte intenţionat, îl iau ca atare, îl las să fie, să se exprime, mă raportez la ce spune ca şi când el este cuvântul lui şi asta e tot. Nu am suspiciuni din start, las lucrurile să curgă. Şi dacă voi ajunge la un punct în care îmi voi da seama că face un joc al minciunii şi manipulării, voi vedea atunci ce alegere voi face. Până atunci, iau lucrurile ca atare.

Unii numesc asta naivitate şi consideră că e mult mai mare probabilitatea de a fi rănit. Însă eu cred că, atâta vreme cât înţelegi că oamenii pot fi ce vor, ce aleg, iar tu la fel, nu există nicio problemă aici. Am alegere în permanenţă. Prefer să îmi trăiesc experienţa, să îmi fie mie clar ce se întâmplă, să ajung să înţeleg, ca apoi să fac alegeri în cunoştinţă de cauză. Nu să mă bazez pe scenarii, pe părerile celorlalţi sau pe prezumţia de vinovăţie. Nu mai vreau să consider că celălalt e vinovat din start, pentru ca apoi să am ce construi în minte pentru a mă apăra, ajungând invariabil să-mi demonstrez teoriile şi presupunerile. Nu-mi mai bat capul cu ţesăturile mincinoase din minţile altora, tocmai pentru că eu pot alege să merg mai departe, să-i ocolesc la o adică, în timp ce ei vor rămâne cu ei şi cu ceea ce creează prin ceea ce aleg să spună şi să facă. În definitiv, igiena propriei minţi şi vieţi este responsabilitatea fiecăruia. Fiecare îşi are terenul propice de joacă, generează experienţe în realitatea să, are anumite rezultate. Apoi, cu cât judecăm mai aprig alegerea de a minţi, cu atât mai mult ne vom întâlni cu astfel de contexte şi oameni. Asta pentru că, nerecunoscând că avem şi această opţiune, toţi, în orice moment, că fiecare dintre noi minte mai mult sau mai puţin, într-o formă sau alta, nu putem recunoaşte când alţii o fac cu noi. Cu alte cuvinte, e nevoie să recunoaştem că există această posibilitate, că uneori pare poate singura opţiune bună pentru noi. Nu e nevoie să şi alegem s-o facem, ci doar să recunoaştem că o putem face şi chiar am făcut-o. Astfel ne e mai uşor să recunoaştem când ceilalţi o fac. Totuşi, cred că nu minciunile celorlalţi ne deranjează şi ne dor, ci cele pe care noi înşine ni le spunem în timp ce ei ne mint. De exemplu, până ajungi să recunoşti că cineva te minte, tu însuţi te minţi, în pofida semnalelor interioare, că ţi se pare, că lucrurile nu stau aşa cum intuieşti. Când aşteptările sunt foarte mari, şi dorinţa noastră de a vedea doar ce este în acord cu împlinirea lor este la fel de mare. Vedem doar ce vrem să vedem. Altfel spus, nu vrem să recunoaştem adevărul interior, tocmai pentru a nu ne dez-iluziona, pentru a nu da drumul poveştii pe care o creăm în capul nostru apropo de celălalt. De asta ne ia ceva timp până ne “prindem” cum stau lucrurile. Apoi, cred că în realitate nimeni nu TE minte pe tine, ci se minte pe sine. Şi în final, fiecare îşi are de trăit rezultatele propriilor alegeri, cuvinte, fapte. În rest, avem atâta treabă cu descoperirea minciunilor pe care ni le spunem, cu propria transformare şi eliberare de inconştienţă, încât cui îi mai rămâne timp şi energie pentru analiza minciunilor altora? Doar acelora care preferă să se lasă distraşi, tocmai pentru a nu se confrunta cu ei înşişi.

de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/

De ce vrei să ajuți, când nu ți se cere?

"Unii oameni sunt salvatori permanenţi"

Pentru că eşti convins că omul pe care tocmai te străduieşti să-l ajuţi nu poate. Pentru că te ridici deasupra lui şi te crezi mai grozav decât el. Deseori, nici nu întrebi dacă are nevoie, dacă şi ce vrea, ci te apuci să ajuţi. Fără să ştii că în felul acesta îi invadezi spaţiul şi viaţa.

Cine eşti tu, să ştii cine trebuie ajutat? De unde ştii ce e bine pentru celălalt? Cum ştii dacă e bun sau rău, slab sau puternic, dacă ce face e corect sau greşit, drept sau nedrept, dacă are nevoie sau nu de o experienţă anume, dacă nu cumva drumul lui în viaţă trece prin acel punct din care tu tocmai te chinui să-l scoţi?

Adevărul este că nu poţi şti. Nu ai de unde să ştii. Pentru că pur şi simplu nu eşti în locul celuilalt, nu-i cunoşti drumul, nu-i cunoşti experienţele trăite, nu ştii ce simte. Nu poţi şti ce şi-a propus acea fiinţă pentru viaţa asta, nu ştii de ce trăiri are nevoie pentru a se desăvârşi, nu ştii încotro se îndreaptă.

Tu ştii doar ce ai trăit până în acest moment. Doar ce ai învăţat, auzit, aflat şi, mai ales, experimentat. Tu îţi ştii trecutul tău. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Şi în relaţia cu ceilalţi, îţi exprimi şi aperi punctul de vedere, propriile convingeri extrase din propriul trecut. Etichetele de tip “bine” şi “rău” sunt puse prin filtrul experienţelor tale, de către mintea ta.

Dar, să ne gândim puţin, dacă tot ne referim la minte… De ce ai vrea să ajuţi pe cineva, de ce ai vrea să-l critici, chipurile din intenţii bune, de ce ai vrea să arăţi cuiva drumul “bun”? Pentru că vrei toate astea pentru tine. Şi pentru că vrei să arăţi că eşti mai bun. Crezi că, în acele momente, iubeşti? Este asta o manifestare generoasă? Sau este doar o nevoie de control şi dominare?

Aud deseori afirmaţii precum: “vreau să-l ajut neapărat pe X, e pe un drum greşit”, “vreau să-mi conving soţul/soţia să vină undeva”, “trebuie să găsesc o soluţie să-l fac pe X să renunţe la suferinţă”… E ca şi când ar spune “vreau să-i schimb viaţa, să i-o fac mai bună, să-l fac să trăiască aşa cum cred eu de cuviinţă”. Dar ce-ar fi, ca în loc să convingi şi să intervii fără a fi invitat, să inspiri prin propriul exemplu, să întrebi şi să ceri permisiunea?

Unii oameni sunt salvatori permanenţi. Mereu îşi găsesc câte o victimă pe care să o salveze. Cu înverşunare. Cu o tenacitate ieşită din comun, aproape obsesiv. Oare nu fac asta doar pentru că vor să se salveze pe ei înşişi? Oare nu o fac din dorinţa de a se simţi bine? Oare, unde e disperare şi frică, poate fi vorba despre iubire?

Ştii… cel pe care tocmai vrei să-l ajuţi eşti tu. Acesta este oglinda ta, este parte din tine. Când vrei să convingi pe cineva că face ceva greşit, vrei să te convingi pe tine că faci ceva greşit. Când te chinui să “repari” pe cineva, este pentru că asta faci cu tine.

În plus, cu cât vei pune o presiune mai mare pe cineva, cerându-i sau sugerându-i să se schimbe, cu atât mai multă rezistenţă va opune, cu atât mai multe argumente va găsi să stea acolo. În primul rând, pentru că acel om va interpreta asta ca o lipsă de apreciere, acceptare şi aprobare. Cu alte cuvinte, îi transmiţi, subtil sau direct, că ceva nu e în regulă cu el şi că trebuie să se schimbe. Asta face ca durerea lui să se adâncească şi să persiste în nefericire şi alegeri “greşite”. Ori oamenii sunt sătui să le fie transmise mesaje de acest gen.

Energia pe care o transmiţi atunci când critici, judeci, vrei să “corectezi”, să “repari”, să arăţi drumul cel “bun”, nu ajută, ci răneşte. Nu urcă pe nimeni, ci coboară. Nu dă putere, ci slăbeşte.

Fiecare fiinţă poate face alegerile pe care doreşte să le facă. Şi nimeni nu are dreptul să interfereze cu alegerile sale. Pentru că nimeni nu ştie ce e bine şi ce nu e bine. Pentru că binele e relativ. Şi pentru că fiecare fiinţă are propriul său drum.

Poţi, totuşi, să ajuţi? Da, având încredere în celălalt, acceptând, fiind compasiv, generos, cald. Iubind fără condiţii. Oferind spaţiu celorlalţi pentru a face alegerile pe care le consideră potrivite. Fiind delicat cu sentimentele celuilalt. Dând voie oamenilor să “greşească”. Privind cu respect procesul fiecăruia. Sprijinind când ţi se cere şi/sau ţi se permite. Lăsându-i pe ceilalţi să decidă dacă şi când au nevoie de ajutor. Lăsându-i să fie cum aleg să fie. Acceptând că totul are un motiv să fie exact aşa cum este. Fiind tu aşa cum le ceri lor să fie.
 
sursa: http://www.astrocafe.ro/

7 lucruri pe care o femeie ar trebui să le știe despre o relație

Sunt multe ocazii în care femeile singure, din dorinţa de a avea un partener, fac greşeli în momentul angajării într-o relație. Relevantmagazine.com a întocmit o listă cu 7 lucruri pe care ar trebui să le ştie orice femeie despre o relaţie:

1. Oricât de mare şi autentică ar fi dragostea unei femei, aceasta nu-l schimbă pe bărbat. Multe femei pornesc într-o relaţie, gândind că prin dragostea şi afecţiunea lor, vor reuşi să-şi schimbe partenerul. Ele sunt conştiente de defectele lui, sau de principiile care îi deosebesc, dar cred că dragostea va fi o forță modelatoare care va elimina defectele. O asemenea atitudine care în cel mai sigur mod va duce la nereuşită va atrage după sine frustrare şi dezamăgire.

2. Bărbaţilor le place să ştie că sunt utili. Sunt multe femei cărora le place să nu depindă de nimeni şi nimic, care spun că se descurcă singure în orice situaţie, însă dacă din acest lucru ele îşi fac un motto de genul „Niciodată nu voi avea nevoie de un bărbat”, este foarte posibil ca partenerul să se simtă lezat. Bărbaţii au nevoie să se ştie utili, să ştie că este nevoie de ei, să li se ceară ajutorul, de care într-adevăr este nevoie.

3. Orice bărbat are deja o mamă. Există femei care prin ordine de genul „aranjează frumos hainele în şifonier”, „aruncă gunoiul”, „nu te mai uita atât de mult la fotbal” sau altele, repetate zilnic, probabil, nu fac altceva decât să devină cicălitoare şi pisăloage. Ele se comportă în relația cu partenerul așa cum se poartă o mamă cu fiul ei. Însă femeia în rolul de mamă pentru partenerul ei, cu o atitudine cicălitoare, este foarte puţin probabil să obţină rezultatul dorit.

4. O femeie nu trebuie să se mulţumească cu orice. Multe femei se mulţumesc cu relaţiile ocazionale sau întâlniri sporadice, pentru că sunt mai bune decât singurătatea. Dar, dacă îşi doresc, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, să aibă o relaţie serioasă, nu trebuie să se mulţumească cu orice. Ele trebuie să aibă o serie de „norme” proprii, de standarde după care să se ghideze şi totodată să nu-şi irosească timpul şi energia în relaţii care nu duc nicăieri.

5. Muşamalizarea dăunează unei relaţii. A ascunde o problemă sau a spune jumătăţi de adevăr, pentru a nu se ajunge la o situaţie neplăcută, poate face mai mult rău decât problema în sine. Cel mai recomandat este ca fiecare să ştie cum să gestioneze un asemenea conflict, comunicând sănătos şi eficient.

6. Bărbaţii nu sunt ghicitori. Orice femeie ştie acest lucru, dar de multe ori se comportă de parcă partenerul ar trebui să ştie ce gândeşte, fără să-i fi spus acest lucru înainte. Dacă o femeie îşi doreşte ceva de la partenerul ei, cel mai indicat ar fi să vorbească cu el despre aceasta, fără a avea pretenţia ca el să-i citească gândurile.

7. Există soluţii! Sunt femei care se află în relaţii conflictuale, din diferite puncte de vedere, şi se resemnează cu situaţia, pentru că nu au, aparent, nicio altă soluţie. Însă dragostea este plină de speranţă, iar dragostea lui Dumnezeu pentru oameni poate repara inimi frânte şi relaţii distruse. Nu este niciodată prea târziu pentru a-I cere ajutorul şi pentru a lua-o de la început.

sursa: http://semneletimpului.ro

Ea și el: șah mat și jocul s-a terminat.

Din păcate, tot mai multe dintre noi, se regăsesc în aceste cuvinte.

"Mi-e dor. Mi-e dor de vremuri în care femeia era iubită cu tot cu defecte, când bărbatul care o iubea se pierdea în senzualitatea și fragilitatea ei. Am obosit să cerșesc iubire, este cuvântul acestei generații".

În dragoste nu există perfecțiune dar trebuie să ai curaj pentru a iubi. Puțini reușesc să accepte, puțin reușesc să hrănească dorințele unei femei, să o susțină, să îi amintească cât de puternică este prin fragilitatea ei.

"Sunt femeie și deseori uit că am nevoie de tandrețe. Am ajuns să caut întotdeauna un scop ascuns, ca să mă protejez de un om care probabil vrea doar o aventură".

Când începi o relație știind că este doar o aventură, îți clădești un zid și știi că nu poți merge mai departe; însă când te îndrăgosești, riști să pari nebună. Riști să pari disperată mai ales în fața unui bărbat care astăzi te iubește, mâine tace și poimâine îți spune că a greșit.

"Mi-e dor să primesc un buchet de flori fără un motiv anume, să fiu căutată, să mă simt femeie atunci când mă trezesc lângă bărbatul pe care-l iubesc și acesta îmi mângâie obrazul".

Nu, nu sunt povești, este dragoste. O dragoste care nu se descrie în cuvinte, care se hrănește cu fapte.

"Sufletul îmi este sătul, nu mai vrea să audă promisiuni, își dorește pasiune, încredere, răbdare și libertate".

Bărbați sau femei, ce mai contează? Când iubim oferim tot ce avem. Când suntem iubiți, parcă aparținem cuiva. Este atât de frumos să știi că undeva în lumea asta mare, printre mașini și oameni triști, există cineva care te-ar aștepta o viață întreagă, care te iubește nu de dragul de a-ți spune asta, poate stă ascuns și îți respectă teama. Am devenit prea monotoni, parcă nu ne mai săturăm, întotdeauna căutăm ceva mai mult deși nu știm cum arată și ce ne-ar face mai fericiți.

"Îmi e dor de bărbați care știu să te cucerească prin priviri, printr-o atingere, prin conversații. De cei care se bucură pentru bucuria ta, de cei care atunci când te simți tristă nu te lasă singură, așteptând să-ți treacă: ei rămân acolo, te ascultă și te îmbrățișează".

Bărbații au o manie proastă: pleacă atunci când ne văd triste, supărate sau nervoase. Să te rogi de ei ca să rămână? N-are niciun sens.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Scrisoare către Moş Nicolae

Dragă Moş Nicolae,

Nu ţi-am mai scris de atâta timp…să zicem că mi-am schimbat culoarea părului şi m-am mai înălţat puţin faţă de ultima dată când am făcut asta. Şi da, s-au petrecut multe în viaţa mea. Poate că ăsta este motivul pentru care nu am mai reuşit să găsesc câteva momente în care să îţi scriu două-trei cuvinte. Sau poate că asta este scuza…

Mă amuză şi mă întristează în acelaşi timp misterul tău. De cele mai multe ori te-am confundat cu bunicul meu (încă nu-mi dau seama ce aveaţi comun, dar pe undeva, există o conexiune) şi de câteva ori am crezut că eşti de sex feminin şi că ne păcăleşti pe toţi.

Deşi eu nu ţi-am mai scris, tu te-ai ocupat de mine.

Acum mi-am dat seama că tu nu mă vizitezi doar în decembrie. Te-am simţit în toate lunile anului…sau poate erau ajutoarele tale, oricum, întotdeauna ai ştiut ce îmi doresc şi mi-ai adus. Pentru mine, cadourile cele mai frumoase au fost oamenii cu care m-ai binecuvântat şi pentru care sunt profund recunoscătoare (poate data viitoare îmi trimiţi şi un p.s. legat de cum aş putea să mă port cu unii dintre ei pentru că tind să mă pierd deseori printre ei).

Mă întreb dacă acum ne priveşti altfel faţă de cum o făceai altădată. Oare suntem prea grăbiţi, fără să ştim încotro ne îndreptăm? Oare gesturile noastre au devenit atât de mecanice încât uităm să ne mai ascultăm şi sufletul? Da, ştiu ce cadou îmi doresc anul ăsta: mi-ar plăcea să ne ajuţi pe noi, oamenii, să ne privim din nou în ochi. Atât. Dacă vei face asta, ştiu că se vor întâmpla minuni.

Tot acum îmi dau seama de ce îţi scriu oamenii.

Poate dintr-o dorinţă aparent egoistă, îţi scriu ca să îşi amintească de ei înşişi. Ca să se regăsească, ca să se observe, ca să se ierte. Poate că unii îţi scriu ca să simtă că sunt şi ei ascultaţi de cineva. Dar cei care au uitat să-ţi scrie? Poate că ei îţi vorbesc…sau poate nu…

Şi de această dată, copiii sunt cei care dau o lecţie adulţilor. Ei cred în existenţa ta şi tocmai pentru că sunt deschişi să te primească, tu ştii cum să le oferi darurile tale.

Ştii ceva, Moş Nicolae? Toată lumea aruncă în spatele tău liste cu dorinţe mai mult sau mai puţin materiale. Şi nimeni nu se aşteaptă să fii cocoşat, toţi pretind că trebuie să primească ceva de la tine. Dar noi ce îţi oferim în schimb?

Poate că de ziua ta ar trebui să reflectăm cu toţii la ceea ce suntem dispuşi să oferim în aceeaşi măsură în care ne aşteptăm să primim.

Mulţumesc, Moş Nicolae.

sursa facebook

Ai grijă ce oferi!

Suntem sfătuite sa devenim vânători, să cucerim barbatul care ne place, să fim frumoase pentru el, să mergem la sală pentru el, să ne punem silicoane, să ne lucrăm posteriorul, să ne bronzăm. Totul pentru a ne simți frumoase, însă nu pentru noi, ci pentru el. Revistele sunt pline de sfaturi, sit-urile pentru femei şi mai şi. Toate bine intenționate, merg cu valul.

Ceea ce este interesant este că în acelaşi timp suntem sfătuite și să fim naturale, să fim noi, sincere, deschise, profunde. Mă întreb când mai avem timp sa fim profunde din moment ce ne preocupă numai lucruri efemere. Dacă noi ne ocupăm doar de ceea ce este perisabil, oare de ce ne așteptăm sa avem o relație de iubire profundă? Oferim o imagine menită să întrețină atracția fizică apoi ne simțim jignite că suntem tratate ca obiecte sexuale.

Suntem superficiale şi atragem bărbați superficiali. Implicit vom avea relații superficiale. Însă nu trebuie să ne mirăm că aceste relații nu duc unde visăm noi. Este deja cunoscut faptul că multe femei consideră că vor obține iubire folosindu-se de sex. Nu prea e aşa, iar dezamăgirea e mare.

Suntem aşa de ocupate să investim în noi, convinse că altfel nu suntem valoroase, încât ne pierdem în poveşti de succes care nu ne aparțin. Ghidate de modele greșite, muncim asiduu pentru iubire. Pentru că asta ne dorim de fapt, într-un final. Şi suntem convinse că dacă nu investim în ceea ce, ca valul trece, nu vom avea parte de iubire.

Dragele mele, nu aceasta este calea către relația visată. Cel puțin nu cea visată de voi. O relație profundă, de lungă durată, nu se rezumă la imagine şi aparenţe, ci înseamnă mult mai mult. Şi în mod absolut surprinzător, chiar şi femeile cu trup netonifiat, cu burtică, fără silicoane, fără botox, naturale 100%, frumoase pentru că zâmbesc şi trăiesc viața, sunt femei fericite, iubite de partenerii lor.

de Loredana

Așteaptă-l, de vrei. Dar între timp trăiește

Draga mea, știu. Nu am niciun drept să îți spun ce sau cum să faci. Datoria mea e să fiu lângă tine, orice alegere ai face. Așa e în prietenie. Dar pur și simplu nu mai pot răbda să văd cum îți bați joc de tine. Cu riscul de a-ți crea mustrări de conștiință, sentimente de vină și de a te obliga să mănânci trei ciocolate (acelea pe care le-ai ascuns bine în dulapul din dreapta sus, în bucătărie, știind că va veni momentul ăsta) o să îți spun cum stă treaba cu realitatea. Aia de care tot fugi. Pe care refuzi să o vezi.

De ani văd cum te zbați în plasa pe care singură ai țesut-o. Singură ai aruncat-o asupra ta. Atât de tare te-ai zbătut, pană când s-au încurcat ițele. Și acum nu mai știi cum să ieși.

Eu nu te pot scoate de acolo. Nu am puterea asta. Și nici nu vreau. Pentru că îmi doresc să fii mândră de tine. Îmi doresc să alegi, pentru ca apoi să ai încredere în tine. Să știi că poți. Și mai ales pentru că trebuie să înveți, în sfârșit, ca vor fi momente în viață când te vei trezi singură. Prinsă în niște ițe care îți vor strînge sufletul și îl vor sufoca. Iar tu va trebui să îți ridici capul la suprafață, să inspiri puternic, să le rupi și să te eliberezi.

O să îți spun, însă, ce aș face eu. În primul rând nu m-aș mai zbate. Aș sta, pur și simplu. Cu mine. Să mă cunosc. M-aș lua la întrebări și m-aș asculta. M-aș înțelege. Pănâ când mi-aș auzi sufletul și aș avea curajul să îl urmez.

Nu mai căuta în stânga și în dreapta salvarea. Alergi înnebunită și orbită în cerc, sperând să găsești o ieșire. Ia închide ochii și caută salvarea în centru. Al tău. Dansează, scrie, cântă, desenează, plimbă-te, mergi la un film, citește, fă sport. Orice îți face bine. Nu refuza nimic din ceea ce îți cere sufletul. Știe el mai bine ce vrea.

Doi: aș alege. Mi-ai spus că știi ce vrei. Atunci de ce te arunci în brațele primului venit? De ce nu îți alegi primii veniți? Unul și încă unul, până când va veni și ultimul. Iar de nu o veni, asta e. Îi vei râde singurătății în față, țintuind-o cu talpa la pământ. Va fi fost o luptă crâncenă, din care vei fi ieșit învingătoare, pentru că nimeni, nici chiar ea, nu te poate priva de tine însăți.

Să dea Dumnezeu să îți cunoști iubirea vieții, așa cum îți dorești. Dar de nu va fi așa, nu uita: tu ești singura constantă a vieții tale. Bărbații pot să vină și să plece. Dar tu…tu vei rămâne lângă tine. Până la sfârșit. Tu, cu harurile, pasiunile, visele, credințele, luptele, victoriile și înfrângerile tale.

Așteaptă-ți bărbatul, de asta vrei. Între timp, însă, trăiește. Clipa trece oricum. Cu sau fără tine. Și așa o să te doară asta, când o să înțelegi, că vei sări ca arsă și îi vei da bătaie la trăit. Niciodată nu e prea târziu, adevărat. Dar cu cât începi mai devreme, cu atât mai mult te vei bucura de ea.

Iar dacă până acum nu te-am convins, te întreb: cum ai vrea să te cunoască bărbatul vieții tale? Palidă, cu rimelul scurs pe toată fața și ochii înroșiți? Sau veselă, îmbujorată, încrezătoare și plină de viață? Răspunde și alege.

de Ioana Duda
sursa: http://www.catchy.ro/

Uitarea e o binecuvântare. Înainte să uiți, iartă. Lasă-i trecutului toate durerile. Le merită.

Trecutul şi-a primit partea de timp şi sentimente care i se cuvenea. La fel şi oamenii care-i aparţin.

Nu lua în prezent poveşti apuse din trecut, nici oameni care nu mai fac parte din viaţa ta. Trebuie să iei cu tine doar amintirile frumoase şi învăţăturile. Regretele şi resentimentele doar îţi îngreunează inutil sufletul.

Nu mai lăsa nimic din ceea ce ţi-a umbrit cerul trecutului să îţi umbrească şi cerul prezentului.

Nu-i mai da trecutului nimic. Nici timp, nici sentimente, nici măcar o lacrimă. Pentru că nici trecutul nu-ţi mai dă ţie nimic. Priveşte doar înainte. Caută lumina, caută pacea şi caută oamenii care-ţi vor fi trimişi ca să-ţi arate că orice trecut, oricât de dureros, devine doar o amintire tristă, estompată de iubirea cu care te vor copleşi cei sortiţi să facă parte din viaţa ta...

Uitarea e o binecuvântare. Înainte să uiți, iartă. Lasă-i trecutului toate durerile. Le merită.

de Irina Binder

Insomnii

Aluat plămădit din iubire

Greșim atunci când credem că nu suntem iubiți. Există atât de multe iubiri. Atât de multe sentimente. Nu trebuie decât să deschizi sufletul în fața atâtor posibilități și să te lași iubit. Primim atât de multe dovezi de iubire pe care le ignorăm sau le dăm deoparte pentru că nu sunt venite în forma dorită de noi. Gesturi simple dar venite din suflet. Zâmbete de la oamenii dragi care ne înconjoară. Cuvinte plăcute, încurajatoare de la prietenii care ne sunt aproape. Gândurile și emoția părinților. Sacrificiile făcute în taină. Fiecare gând frumos venit de departe. Nu sunt toate acestea forme ale iubirii ? Nu sunt toate acestea dovezi grăitoare ale faptului că suntem iubiți?

Greșim atunci când nu apreciem fiecare lucru mărunt pe care ceilalți îl fac pentru noi.

Greșim atunci când ne plângem că nu suntem iubiți, că nu ne simțim protejați, alinați, mângâiați.

Greșim atunci când presupunem că un gest simplu nu va fi apreciat.

Greșim în toate clipele în care refuzăm să primim micile semne de dragoste de la cei din jurul nostru.

Greșim în toate momentele în care refuzăm să fim iubiți doar pentru că iubirea nu vine în forma dorită de noi.

Greșim pentru că avem alte așteptări, alte gânduri, alte înțelesuri pentru iubire. Greșim pentru că punem egal în dreptul iubirii atunci când ne simțim bine fizic lângă o persoană și nu sufletește.

Greșim pentru că apropierile fizice de alții nu au nimic în comun cu dragostea atâta timp cât nu există sentimente la mijloc. Mizăm pe lucruri materiale. Pe atracție. Pe fizic. Pe exterior. Dăm deoparte toate lucrurile mărunte care ne-ar putea încălzi sufletul.

Greșim pentru că nu vedem la timp toate aceste mici dovezi ale iubirii dintre oameni și pierdem puțin câte puțin din dragostea care ne este destinată.

Greșim. Dar haideți să deschidem ochii. Și sufletul. Inima tânjește după iubire. Ea se poate hrăni cu orice sentiment frumos, indiferent care este expeditorul. Pentru că inima noastră știe să pună preț pe calitate și nu pe cantitate, dar uneori, noi suntem cei care nu-i permitem să simtă. Haideți să gândim mai puțin atunci când vine vorba de iubire și să simțim mai mult. Haideți să nu mai căutăm motive ascunse pentru care nu am fi iubiți ci să permitem iubirii să intre în viața noastră și să ne schimbe, să ne transforme complet.

Haideți să nu mai stagnăm în greșeala de a crede că nu suntem iubiți și să ne deschidem larg inimile și să primim ceea ce am refuzat până acum. O iubire sinceră, completă, simplă, dar calitativă. De la familie, prieteni, cunoscuți, de la necuvântătoare, de la viață, de la tot ce ne înconjoară.

Suntem un aluat plămădit din iubire. Iubirea face parte din noi. Putem să o dăruim, putem să o primim iar ea va face restul pentru noi.

Greșeala noastră nu este că nu credem în iubire ci că nu reușim să-i înțelegem tainele, să-i descifrăm misterul, să o acceptăm așa cum este.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit!

Am observat un fenomen; m-a sunat cineva de câteva ori în cursul unei zile, dar n-am fost niciodată lângă telefon sau liberă să răspund. Când am fost liberă să răspund, persoana cealaltă n-a mai răspuns la telefon și asta în câteva rânduri.

Iată o desincronizare energetică, am zis. Uneori te poți întâlni cu un cunoscut la Paris, pe o stradă aglomerată, alteori – cum mi s-a întâmplat și mie într-o zi – te trezești față-n față cu un amic, în același vagon, în acelați compartiment, în același tren într-o dimineață, la ora cinci. Privind cu inima către situațiile vieții noastre, vedem că ceea ce e dat să se întâmple, se întâmplă negreșit, iar ceea ce nu trebuie să se întâmple – fie și o banală conversație la telefon – rămâne suspendat undeva, se îndepărtează, stagnează și este împiedicat să se împlinească. Resorturi inconștiente, care nu ne sunt clare din punct de vedere științific, dar limpezi ca lumina zilei în experiența directă a vieții, se declanșează dincolo de conștiența și înțelegerea noastră, dincolo de logică, de rațiune și chiar dincolo de/și peste sentimente, ghidându-ne...pe drum.

Sunt căi care ni se deschid, curgem pe ele la fel de ușor ca râurile, toate lucrurile parcă se așează singure în matca lor, oamenii de care avem nevoie apar, pur și simplu, în cale. Aș zice că acesta-i drumul de poveste, drumul magic, pe care mergem ușor, în pace, cu bucurie, căci toate ingredientele necesare călătoriei ne așteaptă pe parcurs, când avem nevoie de ele. Sunt căi care ni se închid, însă; cel mai simplu lucru, cum este o banală convorbire telefonică, devine imposibil, irealizabil, se îndepărtează de la sine: acesta e drumul blocat. Inconștientul nostru reacționează fără noi, el pare să sară peste conștiență, ghidând-o cumva...pe dos: de exemplu, cu un minut înainte de a primi telefonul cu pricina, închizi telefonul sau tocmai decizi să iei o pauză de conversații. Când să răspunzi la telefon, sună la ușă o cunoștință care a decis brusc să te viziteze. Oricum, ceva te îndepărtează de conversația cu o persoană anume, cum persoana celalaltă parcă sună tocmai când nu-i poți răspunde. Pe un drum blocat, deblocarea e uneori o forțare a situației, care complică lucrurile. Dintr-un motiv pe care e bine adesea să nu-l știi, drumul e blocat. Să privești în liniște și convins că blocajul e și el bun la ceva, chiar dacă nu știi la ce anume, e un semn de înțelepciune. Lucrurile curg, chiar dacă nu așa cum ne așteptăm: curg, totuși, perfect, în armonie cu universul, cu lumea înconjurătoare. Inconștientul nostru știe, el vede imaginea de ansamblu și răspunde energiilor din lumea înconjurătoare chiar și atunci când noi nu suntem conștienți că facem aceasta, că dăm un răspuns în conformitate cu dinamica întregului. 

Noi ne blamăm adesea pentru că facem sau nu facem un lucru sau altul, dar – ceea ce facem sau nu facem – s-ar putea să fie mișcarea perfectă, aflată în armonie cu lumea înconjurătoare. Ce ni se așează frumos, ușor, clar și magic pe cale e destinat să fie. Ce se blochează, e destinat să fie, de asemenea, blocat. Există în logica existenței, a experienței, a universului subtil motive pentru ce avem și motive pentru ce nu avem, pentru ce suntem sau pentru ce nu suntem. La un alt nivel, noi știm aceasta. Inconștientul nostru știe și reacționează pe baza unei cunoașteri perfecte, corecte, coerente, așa încât...să aibă sens, încă unul adânc, pe care nu ar trebui să-l neglijăm niciodată, orice blocaj care ne apare în cale. Blocajul poate lua forma rezistenței, a opoziției încăpățânate a unor persoane, a respingerii, a pierderii, a eșecului, a neîmplirii unor așteptări etc. Întotdeauna în acestea se ascunde o mână ”frumoasă”, pe care – dacă învățăm s-o privim cu atenție – o vom săruta într-un târziu, căci mâna aceasta...ne duce pe drumul nostru real, blocându-ne atunci când...rătăcim calea...Să nu ne mai supărăm când nu primim ce am așteptat, când nu s-a întâmplat ce am vrut, când am pierdut, când ne-am împotmolit undeva, când nu ni s-a răspuns la telefon sau la iubire e semn că ințelegem legea vieții, e semn că privim către inconștientul nostru, care știe că eșecul s-ar putea să fie o cheie, un pas tocmai pentru succesul nostru...

de Maria Timuc 

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro/

Când doi oameni se întâlnesc...

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâl­nirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată.

Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezol­văm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi între­baţi, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.

Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.

Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în iubire abso­lută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asu­pra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, ge­neratoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubi­rilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalţi. Câtă ne­sfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai smerite ges­turi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii. De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubeşti?” (Ioan 21,15). Oare nu ştia El, Care este Atotştiutor şi Atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte? Însuşindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.

Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împli­nească jertfa sufletului său.

Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!

(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Editura Doxologia, 2012, p. 319-320)

Evoluția spirituală presupune înțelegerea libertății.

Un om liber nu este obsedat de alți oameni. Nici de greselile şi nici de reuşitele lor. Pur si simplu este preocupat de sine, în cel mai frumos mod cu putință. Un om evoluat spiritual ştie să primească oamenii în propria viață, fără a-i manipula, hărțui, "sufoca" cu propriile lui sentimente. Un astfel de om înțelege că semenii lui au dreptul la experiențe de viață cel puțin la fel de importante ca a lui, că a iubi înseamnă a respecta libertatea sa şi a celuilalt.

Că a iubi nu înseamnă a construi o celulă în care să-ți înghesui obsesia pentru celălalt şi întreaga viață....

Nu poți iubi cu adevărat dacă nu ştii să fii liber. Oamenii dependenți nasc sentimente obsesive, ataşamente bolnăvicioase, trăiri dureroase şi frustrări uriaşe. Când iubeşti cu adevărat, vrei să-i fie bine celui pe care-l iubeşti, chiar dacă acesta a ales să nu faci parte din viața sa. 

Iubirea adevărată aduce bucurie, linişte, bunătate. O "iubire" care te transformă într-un om rău nu este iubire, este sentiment de posesiune, care poate fi extrem de agresiv.

Iubirea te face bun şi tolerant, nu te transformă īn prizonierul agresiv al propriei tale obsesii. 

Ce oferi în viață, aia ți se întoarce!

de Alina Albert