Mai devreme sau mai tarziu, cum-necum, toţi ajungem să înţelegem această...Lecţie simplă

Intenţionam să scriu astăzi ceva despre recunoştinţă, acest lucru minunat pe care din ce în ce mai puţin îl trăim, datorită erorii de a crede că doar ce-i considerat “bun” şi “frumos” merită un cuvânt ori un gest de mulţumire…

… mai doream să scriu ceva despre acele părţi întunecate din noi şi din viaţa noastră, despre acele teritorii umbrite şi respingătoare ale existenţei noastre pe care ne-o dorim plină de lumină, de zâmbet, de succese, de fericire, de armonie .

În timp ce încerc să scriu despre toate aceste lucruri, imi amintesc că a deveni recunoscători norului din faţa soarelui, lacrimii de dinaintea zâmbetului, nopţii de dinaintea zorilor, bolii de dinaintea vindecării, haosului de dinaintea ordinii, este poate cea mai importantă lecţie pe care ne-o dă, cu înţelepciunea ei, Viaţa…

Iar în faţa înţelepciunii Vieţii-Profesor, teoretizările mele ar fi devenit doar cerneală irosită…

Mai devreme sau mai tarziu, cum-necum, toţi ajungem să înţelegem această …Lecţie simplă:

Învăţăm, greşind, să iertăm;

Învăţăm, căzând, să zburăm;

Învăţăm, suferind, să vindecăm;

Învăţăm, încătuşaţi, să ne eliberăm;

Învăţăm, mirându-ne, să înţelegem;

Învăţăm, îndoindu-ne, să credem;

Învăţăm, plecând, să ne întoarcem;

Învăţăm, pierzând, să învingem;

Învăţăm, tăcând, să vorbim;

Învăţăm, plângând, să zâmbim;

Învăţăm, distrugând, să construim;

Învăţăm, cerând, să dăruim;

Învăţăm, urând, să iubim;

Învăţăm, trăind, să trăim…

de Clara T

Azi n-am nici o idee!

Iată-mă într-o zi în care nu am nici o idee despre ce subiect interesant aş posta!! Aș fi vrut azi să vină din cer, de undeva, din lumea interioară, o idee fantastică, strălucitoare, una care să curgă prin inimile oamenilor cu grație, să tulbure și să inspire, să lumineze și să dăruiască. Am meditat pentru ca mintea și inima mea să intre în ”lumea ideilor”, în lumea nemuritoate a ideilor, cum spunea Socrate, dar singura idee care-a rămas suspendată între sufletul meu și cer e ideea că ”azi n-am nici o idee”! Azi nu vreau să mă inspir de nicăieri, fiindcă a nu avea nici o idee e și ea ...o idee. E un fel de a te recunoaște într-un aspect al tău, e un fel de a recunoaște că aspectul din tine – să nu ai idei într-o zi, într-o clipă, într-o vreme oarecare – e unul al ființelor, al tuturor ființelor. Zile, ceasuri și vremuri fără idei trec prin noi toți. Poate clipa de lipsă a ideilor e o vreme a coacerii, e un timp ca acela al fructelor; sunt undeva, dar nu le poți gusta dacă nu s-au copt. Da, în starea aceasta fără idei se plimbă unele idei de colo – colo, dintr-o parte în alta minții, dintr-un colț în altul al sufletului, autojustificându-și prezența, dar ele par necoapte, le lipsește dulceața, esența, substanța. Nici una dintre ele nu te poate convinge pe tine însuți că-i destul frumoasă, de bună, de înaltă sau măcar atât de utilă încât să...o trimiți în lume, să fie pentru azi, pentru acum, mesagerul tău. Ideea pe care o trimiți în lume ar trebui să te reprezinte sută la sută, să fie cine și ce ești tu, să fii tu însuți în ea pentru ca puterea ei să pătrundă, să vibreze, să atingă mințile, sufletele și viețile celor din jurul tău. Pentru că într-o idee ești chiar tu, atunci tu, cel ce pleacă în lume sub forma ideii tale, trebuie să fii autentic, să fii în propriul tău adevăr, să călătorești prin lumea aceasta în acea tulburătoare și fantastică stare de comuniune cu Sinele tău. Dacă ideea e slabă, dacă te îndoiești de ea, dacă ți-e teamă că ideea va eșua, dacă o trimți tristă, leneșă, lipsită de vitalitate, de încredere, fără lumină, fără torțele iubirii tale în ea, ideea te va înșela pe drum. Ideea va căpăta în mersul ei prin suflete și prin minți formele tuturor dubiilor, ale rătăcirilor tale lăuntrice, formele sentimentelor și ale gândurilor tale. Ideea e ca un călător care pleacă spre o destinație cunoscută; ea știe pe ce drum va ajunge la țel și își cunoaște - în aspectele esențiale - orarul de existență, de mișcare. Așa cum un om care pleacă la Iași știe cu ce tren va merge, la ce oră va pleca și știe unde va ajunge, ideea curge la fel ca omul, va ajunge la țintă, chiar dacă pe drum va întâlni și obstacole, și opoziții, și rezitență, și ploaie, și vânt... !

Să nu ai nici o idee e o idee, faptul că nu avem idei se naște dintr-o anumită trăire, dar și lipsa unui ceva face ca ceva să fie prezent. Lipsa însăși e o prezență, e o atitudine(iar asta înseamnă că nu există gol, nu există lipsă), e – poate – o vreme în care sentimetele și gândurile se coc, se dospesc, se adună, pregătesc ceva. Când nu știi ce să faci – cum nu știam eu azi ce să scriu – totul e să știi că e firesc să nu știi. Să ai răbdare cu neștiința ta, cu sentimentul de gol, cu acel ”nu știu” ce pare să te posede și să te cotropească, să accepți întru totul ”golul” sau insuficienta putere a unei idei de a te reprezenta, căci nu se poate umple decât atunci când există un gol. Nu pot fi răspunsuri fără întrebări, nu pot fi idei fără să trăiești sentimentul profund al lipsei lor; nu poți înțlege pacea fără zgomot și nici lumina n-ar fi frumoasă, n-ar fi în conștiența noastră fără întuneric. Mie mi-a lipsit astăzi ideea, dar am creat o idee tocmai din această absență! Ție îți poate lipsi iubirea și – iată – dacă-ți lipsește iubirea acum e pentru că prea plinul ei va picura sau va năvăli într-o zi chiar în acel gol. E o stare necesară conștiinței și conștienței; ești conștient de prezența iubirii doar grație absenței ei. Poate-ți lipsește un lucru, poate-ți lipsește o ființă dragă, poate că azi îți lipsesc banii, poate-ți lipsește încrederea că poți face un lucru anume: orice ți-ar lipsi, fie o idee, fie un lucru, fie o ființă, în esența lipsei e o trăire, e un sentiment, e o stare care va trece. E ceva ce are sens, ceva ce te duce spre cunoaștere. A nu avea vine la tine pentru ca tu să simți, să percepi, să înțelegi momentul în care vei avea. Nu-ți fie teamă că acum nu ai. Nu te îngrijora pentru că acum ceva îți lipsește; sensul oricărui lucru absent e profund, e teribil, el îți spune că va fi și prezent. Golul vine pentru ca tu să percepi plinul. Lipsurile sunt pentru ca tu să fii conștient, să fii treaz când prezența dorită va fi în ființa ta, în fața ta, în viața ta. Nu să te temi, nu să te îndoiești, nu să strigi, nu să plîngi, nu să te lamentezi, nu să te nemulțumești, nu să fii gelos, invidios, rău și întristat ai nevoie, ci să accepți, să tolerezi, să fii conștient că nu ai tocmai pentru ...a ști, a conștientiza, a fi prezent în starea ce va veni în virtutea legii existenței, a legii divine, de a avea. Pentru mine tocmai lipsa a umplut golul și așa se întâmplă pentru fiecare ființă, mereu și mereu. Iar aceasta e o conștientizare tulburătoare, care ne poate ajuta să trecem prin hățișurile vieții conștienți și fără teamă, eliberați de sentimentul că...ne lipsește ceva. Lipsurile au un sens: să știm, să înțelegem și să apreciem momentul în care se va umple golul...

de Maria Timuc

Ne suntem datori să luptăm!

Luptă! Luptă! Luptă!

Asta-mi spun de fiecare dată când cad. Şi lupt. Şi mă ridic. Până la urmă mă ridic deşi la un moment dat îmi pare că e bine acolo jos, e linişte, nu mai aud zgomotul lumii. Văd gesturi disperate şi frunţi încruntate care îmi vorbesc, dar nu mai aud nimic. E linişte.

Parcă aş vrea să mă mai odihnesc niţel. Am obosit. Să tot cad, să mă ridic, apoi să îngenunchez iarăşi şi iar să fac eforturi pentru a învinge. Pentru că luptele pe care le port cu mine însămi sunt cumplite. Mă seacă de energie, de viaţă, de mine. Iar oamenii nu-mi întind nici o mână, dimpotrivă. Ei îmi zdrobesc sufletul deja căzut la pământ. Pentru că eu cred în ei, în oameni. Naivitatea e o boală greu de dus, oameni buni. Nu te vindeci niciodată de ea pentru că tu crezi. Îi crezi. Şi crezi în ei până la ultima bătaie a inimii. Iar ei te dezamăgesc. Îţi spun „Nu” când vrei să auzi „Da” şi invers. Pleacă atunci când tu îţi doreşti ca un nebun ca ei să rămână. Îţi ucid vise, retezându-le aripile şi-aşa fragile. Te fac să te simţi vinovat pentru greşeli pe care nu le-ai făcut şi în loc să îţi şteargă urma unei lacrimi de pe obraz ei dau naştere la o alta pe celălalt.

Sunt lupte greu de dus acelea în care cel ce trebuie recuperat este chiar sufletul tău. Dar suntem obligaţi să le ducem. În viaţa asta uneori atât de crudă suntem obligaţi să fim puternici şi să ne învingem propriile greşeli, propriile pierderi, să ne învingem regretele şi orgoliul.

Suntem obligaţi să păşim cu demnitate chiar şi cu genunchii juliţi, plini de praf şi de sânge.

Suntem noi împotriva. Noi împotriva vieţii, noi împotriva celorlalţi, noi împotriva noi înşine.

Şi uneori vom câştiga, alteori vom pierde. Dar ne suntem datori să luptăm şi să mergem mai departe!

Întotdeauna.

© Iustina Ţalea

Crăciunul nu e...

"E nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem".

Crăciunul nu înseamnă cadouri, dacă asta înseamnă nervi. Crăciunul nu înseamnă îmbulzeală, ci mai degrabă retragere. Crăciunul nu e goana irezistibilă de a fi în rând cu lumea care pune bucatele pe masă "că aşa-i tradiţia". Crăciunul nu e tradiţie. Crăciunul nu e ghiftuială oarbă, nu e năpustire hulpavă după ce ai postit. Crăciunul nu e război în trafic pentru familie. Crăciunul nu e familie dacă familia zbârnâie de tensiuni nerostite. Crăciunul nu e Moş Crăciun în alb şi roşu. Crăciunul nu e colind cu orice preţ, supracântat, la ore nepotrivite. Crăciunul nu e o perioadă în care "ne deschidem inima ca să între lumina sfântă". De ce ar fi închis în restul anului? Crăciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Crăciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsă. Crăciunul nu e un program special la televizor. Şi nici zâmbet fals nu e Crăciunul. Crăciunul nu e prilej de regret că nu ai cu cine petrece sărbătorile. Crăciunul nu e bilanţ. Crăciunul nu e lumina electrică în exces sau bradul pe care te-ai luptat să-l aduci acasă ca un erou modern. Crăciunul nu e luptă. Crăciunul nu e promoţie. Nu-l găseşti pe rafturile care urlă că e Crăciunul. Nu e cozonac, caltaboş, tobă, şorici sau vin roşu. Crăciunul nu e ilustrată şi nici fericire tâmpă împachetată în spoturi publicitare cu reni şi Moş Crăciuni pentru diferite nişe. Crăciunul nu e nimic din toate astea. Nu e nici popcorn sau clubbing. Crăciunul nu e discotecă şi nici fantezie sexuală de iarnă. Crăciunul nu e bere. Crăciunul nu e nimic din tot zgomotul ăsta surd şi disonant ca o orchestră mondială care se acordează la nesfârşit fără să mai înceapă să cânte. N-are niciun rost aşa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun în fiecare an, încercând cu disperare să înot spre marginile vârtejului care mă trage la fund unde în mâlul vâscos zac resturi de sarmale, conserve, reproşuri, un fel de mâzgă sufletească, o inerţie veştedă.

Crăciunul e altceva. Crăciunul este momentul în care s-a schimbat TOTUL. Crăciunul e momentul în care Oamenii au descoperit Speranţa prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moartă. Dar, pentru că vorbele astea mici care plutesc în derivă să ajungă la destinaţie şi să umfle pânzele celor care mai au curajul să navigheze, e nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem.

****

de Tudor Chirilă

În fiecare an, Slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne aminteşte că e bine să ne înveşmântăm sufletele cu iubire, căci numai cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.

La ceas de taină şi de sărbătoare Vă doresc pacea şi bucuria aduse lumii de Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa, iar Pruncul Iisus să Vă umple sufletul de harul iubirii Sale.

Întru mulţi ani binecuvântaţi de Dumnezeu cu sănătate, putere, răbdare şi frumoase împliniri pe calea urcuşului spre mântuire !

Sărbători fericite!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

În prag de sărbători...

Retrospectivă

Am trăit și zile mai bune dar și mai dificile. Nu am tot ceea ce îmi doresc dar am tot ceea ce am nevoie. Mă trezesc câteodată cuprinsă de îndoieli și întrebări, dar știu să văd și partea bună din toate astea, faptul că mă trezesc, că mi s-a mai dat o zi, o șansă. Viața mea nu este perfectă dar mă simt binecuvântată cu ceea ce am, cu ceea mi s-a dat și sunt recunoscătoare pentru toate oportunitățile primite. Desigur că îmi doresc mai mult, bineînțeles că nu mă pot mulțumi cu ceea ce am, dar nu îmi caut scuze. Încerc să fiu o persoană mai bună, poate că nu reușesc întotdeauna, dar cel puțin știu că mă străduiesc în fiecare clipă. Nu am învățat cum să-mi exteriorizez de fiecare dată sentimentele, cum să declar ceea ce simt, cum să mă manifest liber, încă mă simt ca o pasăre privată de libertate căreia i s-a deschis portița coliviei dar care nu știe că poate zbura și continuă să privească cu jind dinăuntru, fără să facă ceva în acel sens. Știu că am multe defecte, însă mai știu și că cei care mă iubesc o fac necondiționat, iar defectele și lipsurile nu îi îndepărtează, din contră ne apropie și mai mult. Nu știu să fiu elegantă, frumoasă, fără cusur, tind mai mult către simplitate și naturalețe, dar știu că nimic nu-mi va schimba părerea pe care o am despre mine. Îmi place ceea ce văd când privesc în oglindă. Nu doar un chip drăguț și doi ochi mari, ci și un suflet frumos. Vreau să cred că sunt o persoană frumoasă pe dinăuntru. Vreau să cred că sentimente precum generozitatea, modestia, compasiunea, simplitatea, nu sunt străine de mine. Vreau să cred că mă îndrept într-o direcție bună și că vântul bate propice. Încerc să adorm cu mintea împăcată și lipsită de gânduri negativiste, uneori reușesc, alteori nu, însă întotdeauna las regretele zilei de ieri. Încă învăț ce este corect, ce este adevărat, ce este bine și uneori mă mai poticnesc în drumul meu, însă nu rămân niciodată repetentă la lecțiile vieții. Încerc să țin pasul cu tot ceea ce mă învață clipă de clipă, știu că este greu, dar în fond este alegerea mea. Am învățat că în final viața este un cumul de alegeri, suma tuturor deciziilor tale și că cel mai bine este să înveți din greșeli și să nu le mai repeți. Ce bine ar fi dacă toți am învăța ceva din toate acestea. Poate am ști cum să înfruntăm diversele situații, cum să le facem față, cum să privim cu detașare și curaj spre ceea ce ne așteaptă.

În prag de sărbători, cu pace, lumină şi căldură în suflet, vă doresc sa aveţi parte de zile minunate alături de cei dragi. Crăciun fericit şi La mulţi ani! Cu iubire şi lumină, Daniela.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

De ce ne întâlnim, de ce ne despărţim?

 

Nastratin a fost întrebat; ”Cum ai cunoscut-o pe soţia ta? Cine v-a făcut cunoştinţă”? Iar el a răspuns oftând; ” Eh, am cunoscut-o întâmplător. Nu pot să dau vina pe nimeni”. ”Nimeni nu poate să dea vina pe nimeni. Şi nu există întâmplare, doar rezonanţă, afinitate. Un anumit tip de bărbat va alege un anumit tip de femeie şi invers. Nu este un accident. El o alege din anumite motive. Dacă acea femeie ar muri, el ar alege iarăşi acelaşi tip de femeie. Dacă bărbatul nu se transformă, poate să schimbe soţiile la nesfârşit”

Pentru întâlnirile pe care le avem în vieţile noastre nu-i vinovat cineva, nu are un merit altcineva; afinitatea emoţională lucrează, noi suntem doar releul prin care se întâmplă lucrurile. Nu cel ce ne face să ne cunoaştem este cauza relaţiei pe care o avem, nu-i cauza întâlnirii. Suntem atraşi de un anumit tip de femeie, de un anumit tip de bărbat, dar tiparul e-n mintea noastră, e-n personalitatea noastră, e-n tot ce suntem lăuntric. Despărţirile, divorţurile, ruperea legăturilor se petrec, poate, cu prea mare uşurinţă, iar asta ar putea fi o greşeală, atâta vreme cât în interior nu schimbăm nimic. Fără o transformare în sine, vom întâlni aceeaşi femeie în toate femeile, aceeaşi personalitate, acelaşi suflet, aceleaşi probleme şi ne vom confrunta cu aceleaşi suferinţi, mai devreme sau mai târziu. Se poate ca bărbatul sau femeia cu pricina să aibă un alt chip, să aibă un alt nume, să pară diferit sau diferită, dar să fie, în fapt, expresia tiparului mental pe care-l purtăm în noi înşine şi care ne atrage prin legea rezonanţei, prin afinitate. A pleca netransformaţi dintr-o relaţie rea, urâtă, distructivă, a pleca suferinzi şi afectaţi emoţional înseamnă a căuta inconştient aceeaşi suferinţă, a căuta acelaşi partener, dar în alt chip. Legea afinităţii ne determină să ne simţim atraşi mereu şi mereu de acelaşi tip de femeie sau de bărbat.

Pentru ca o relaţie să se schimbe, trebuie să schimbăm ceva în noi înşine; tiparul mental care ne-a împins spre acea relaţie. Nu partenerul trebuie schimbat, ci acel ceva din mintea, din emoţiile noastre, acea parte a personalităţii noastre, adevărata cauză a întâlnirii. Fără să ne schimbăm tiparul, putem fugi de un partener violent, de unul constrângător, abuziv, dar peste ceva vreme vom fi atraşi de unul la fel ca el, iar în anumite situaţii poate fi şi mai rău. Soţia sau soţul, partenerul iubit, cel ce ne agită, ne crează suferinţă sau ne destabilizează emoţional, ar putea fi un fel de oglinzi, pe care le-am atras tocmai în scopul de a ne privi feţele interioare, adică percepţiile despre bărbaţi şi femei, un fel neplăcut de a fi, reprimat tocmai pentru că ne displace profund. Un alt om se manifestă prin noi în prezenţa fiecărei persoane pe care o întîlnim, iar acest alt om se poate să fie tocmai unul suferind, nervos, agresiv, impunător, violent. Trăsăturile acestea sunt tocmai ceea ce avem de schimbat, de transformat pentru ca următoarea întâlnire să fie una diferită şi, de ce nu, fericită? Întâlnirile noastre nu au drept cauză vinovaţi, ci afinitatea tiparelor mentale şi emoţionale, din pricina cărora vom atrage mereu aceeaşi femeie în altă femeie şi acelaşi bărbat în alt bărbat, iar unul diferit ne va fi drag doar când ne-am schimbat pe noi înşine în mod real. Din pricina aceasta, abandonul, separarea, sentimentul că suntem părăsiţi sunt amăgiri; noi ne separăm de un altul atunci când el nu ne poate oglindi chipul lăuntric şi nici noi nu-l oglindim pe al său. Nu putem avea o relaţie cu un om care nu ne poate arăta pe noi la fel ca o oglindă şi de aceea, când nu mai suntem reflectaţi şi nu mai reflectăm, când nu mai avem afinităţi lăuntrice, ne despărţim. Dacă am înţelege această lege a afinităţii, am fi mai fericiţi şi-am înţelege că nu există separare fără motiv, iar acel motiv e şi-n noi, e şi-n celălalt, că într-o zi oarecare, o altă oglindă...ne va arăta chipul nostru lăuntric într-un bărbat sau într-o femeie.

de Maria Timuc

Vezi-ţi de treaba ta!

Pot găsi doar trei feluri de treburi în Univers: treaba mea, treaba ta şi treaba Lui Dumnezeu (pentru mine, Dumnezeu înseamnă realitate. Realitata este Dumnezeu, pentru că este mai presus de orice. Orice iese de sub controlul meu, controlul tău sau al oricui altcuiva pot numi treaba lui Dumnezeu).

Mare parte a stresului nostru provine din faptul că nu ne vedem de treaba noastră, ci vedem de treaba altcuiva. Când gândesc "Trebuie să te angajezi, vreau să fii fericit, ar trebui să vii la timp, ar trebui să ai mai multă grijă de tine", mă ocup de treaba ta. Când îmi fac griji că ar putea avea loc cutremure, inundaţii, războaie sau că o să mor, mă ocup de treaba Lui Dumnezeu. Dacă la nivel mental mă ocup de treaba ta sau de treaba Lui Dumnezeu, efectul este acela de separare. Am observat asta la începutul anului 1986. Când, la nivel mental, mă ocupam de treaba mamei mele, de exemplu cu un gând precum: "Mama ar trebui să mă înţeleagă", imediat mă cuprindea un sentiment de singurătate. Şi mi-am dat seama că, ori de câte ori mă simţisem rănită şi singură, mă băgasem în treaba altcuiva. 

Dacă tu îţi trăieşti viaţa, iar eu, la nivel mental, trăiesc tot viaţa ta, cine o mai trăieşte pe a mea? Amândoi suntem acolo. Când mintea mea este preocupată de treaba ta, eu nu mă mai ocup de treaba mea. Sunt separată de mine însămi, mă întreb ce este în neregulă cu viaţa mea.

Când cred că ştiu ce este mai bine pentru oricine altcineva, nu mă ocup de treaba mea. Chiar şi în numele iubirii, este pură aroganţă, iar rezultatul este tensiune, anxietate şi teamă. Ştiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treabă! Ar fi bine să mă ocup de asta, înainte să-ţi rezolv problemele în locul tău.

Dacă înţelegi cele trei tipuri de treburi suficient cât să-ţi vezi de treaba ta, asta îţi va elibera viaţa într-un mod pe care nici nu ţi-l poţi imagina. Data viitoare când te vei mai simţi stresat şi deranjat, întreabă-te de a cui treabă îţi vezi la nivel mental şi s-ar putea să izbucneşti în râs. Această întrebare te poate aduce înapoi la tine însuţi. Şi este posibil să-ţi dai seama că nu ai fost niciodată prezent cu adevărat şi că, la nivel mental, ai văzut toată viaţa de problemele altora.

Şi, dacă practici asta o vreme, este posibil să ajungi la concluzia că nici tu nu ai nicio treabă şi că viaţa ta decurge cât se poate de bine de una singură.

Byron Katie- din cartea 'Iubeste ceea ce este'

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Viaţa însăşi este de partea noastră, nu împotriva noastră

În această zi din viaţa ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să ştii …

…că frica în faţa situaţiilor de temut e ceea ce le face de temut. Şi totuşi, credinţa în faţa situaţiilor de temut îndepărtează frica şi transformă aceste situaţii în ceva frumos. Adică, ceea ce este de temut poate fi de fapt frumos dacă ştim să ne uităm într-un nou mod. Pentru asta este nevoie de o schimbare a minţii. E nevoie de o nouă perspectivă. E nevoie de starea de minunare în faţa vieţii şi de conştientizare că viaţa însăşi este de partea noastră, nu împotriva noastră, la niciun nivel. Sau, dacă vrem să o spunem în termeni mai spirituali, Dumnezeu este mereu de partea noastră. Procesul de Măiestrie este astfel unul de acceptare. Este o îmbrăţişare tăcută a ceea ce este. Este non-rezistenţă. Este o plimbare liniştită în momentul prezent, ştiind că ceea ce are pentru noi este cel mai bun lucru, întotdeauna. Crezi că asta este? Atunci e adevărat.

de Neale Donald Walsch

Iubirea rezistă doar în echilibru

Într-o relaţie de iubire suntem trei. Noi doi şi iubirea noastră. Iar iubirea trebuie întreţinută în permanenţă, altfel se rătăceşte şi nu mai găseşte drumul înapoi. Apoi moare. De aceea este atât de important să nu încetăm niciodată să ne spunem dar şi să ne arătăm că ne iubim. Este greşit să crezi că celălalt ştie că îl iubeşti, şi că nu are rost să consumăm timp, bani şi energie pentru dovezi de iubire. În lipsa acestor dovezi ajungem să ne pierdem cumva unul de altul. Iubirea se menţine vie în permanenţă şi e datoria noastră să o facem.

A invoca lipsa de timp este o scuză ce nu rămâne în picioare. Şi asta pentru că iubirea este ceea ce uneşte doi oameni înainte de toate. În lipsa ei, totul se anulează. Şi nu-ţi trebuie timp pentru o vorbă bună, un compliment, o surpriză, o îmbrăţişare, un sărut, o strângere de mână, un umăr la nevoie. Toate acestea sunt dovezi de dragoste. Apropie cuplul şi-l ţine împreună. Nu e nevoie să ne facem mereu cadouri materiale, şi timpul petrecut împreună este un cadou. Şi mâncarea preferată, şi o vizită surpriză, şi un bileţel de dragoste.

Însă ce facem atunci când numai unul dintre parteneri întreţine iubirea? Nu pentru că celălalt nu ar mai iubi, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Să fie curtat, răsfăţat, iubit. Pentru că aşa a început relaţia. Şi o vreme a continuat aşa. Este adevărat că în cupluri se formează nişte reguli tacite de funcţionare dar pentru a înţelege mai bine ce simte cel care doar oferă, ar trebui să ne gândim la un balansoar. Dacă nu mai e nimeni care să contrabalanseze în partea cealaltă, s-ar putea ca aşteptarea să nu dureze la nesfârşit.

Sau gândiţi–vă la un rezervor plin de iubire. Plin, plin. Dar din care iei şi iei până când se goleşte pentru că nu ai mai pus la loc. Cum să se încarce cu iubire partenerul tău, dacă tu nu-i oferi nimic la schimb. Când tu nu mai pui nimic acolo de unde iei, la un moment dat nu vei mai avea ce să iei. Este un cerc vicios. Dacă nu oferi, nu vei mai avea de unde primi.

În relaţie, iubirea rezistă doar în echilibru. Doar dacă oferă şi unul şi altul. Doar dacă amândoi întreţin relaţia. Pe rând, când oferă unul, când oferă celălalt. Iubirea nu poate rezista dacă oferă doar unul iar celălalt doar primeşte. Trebuie să existe un echilibru între a da şi a primi, altfel nimic nu poate funcţiona.

de Loredana

E doar o etapă...

Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere. Cândva am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream vinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau.

Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă. 

Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem. 

Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul. 

Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem. 

Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin. 

Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada. Am dovada că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici. Că IERI trebuie uitat şi că doar AZI și MÂINE contează, pentru că doar azi și mâine înseamnă noi șanse... 

Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi. Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori! 

de Irina Binder 

sursa: http://www.irinab.com/

Ce te faci când ai sufletul flămând şi nu ai cu ce să-l hrăneşti?

Există hrană ieftină, permisibilă tuturor, însă cu multe chimicale şi care dăunează grav sănătăţii. Există hrană cu preţ mediu, ţi-o poţi permite, însă, ţie, nu-ţi prieşte, nu poţi s-o digeri. Mai există hrană de calitate, însă, scumpă. Vreau ceva de mâncare pentru sufletul meu!

Avem abonamente la săli de fitness pentru muşchi, respectiv pentru a deveni femei şnur, programări la unghii, ne ungem cu toate cremele posibile şi imposibile pentru ten şi corp.

Pentru o seară în club, reprezentanţii sexului masculin afişează un zâmbet ştrengar şi o atitudine de macho, repetând în oglindă schema făcutului din ochi pentru domnişoare “agăţabile”. A! Obligatoriu, ceasul ăla bun, mai scump decât o maşină de spălat rufe. Da, se poartă haine ieftine cu accesorii scumpe…!

Pe ele, pe domnişoarele “agăţabile”, cade şifonierul şi sticla de parfum, fac exces de maclavaisuri şi de roşu pentru a transforma un chip drăguţ într-o păpuşă Chucky.

La bar, ea îl observă pe macho, îi face impresie bună ceasul, nu persoana lui, semnul avuţiei. Se întoarce la locul ei, clătinându-se pe cărămizile din picioare sprijinite pe nişte cuie. Cârpa care o acoperă e tăiată în aşa fel încât să provoace foame bărbatului macho. El vine către ea, îi şopteşte la ureche vorbe care o fac să zâmbească timid…cică! Nu vă trece prin cap, oare, ce i-a şoptit?! Cum nu?! Işi exprima mirarea cum de o fată atât de frumoasă şi de mirobolantă precum este ea, vine neînsoţită în club. Iar ea…e aproape udă…de emoţie! Intervine o pauză, căci domnişoara are nevoie la toaletă să-şi mai tencuiască puţin chipul şi să-şi mai ridice sânii din push-up. Iar restul poveştii…să fie la ei acolo! Deja nu mai suport scenariul, scenariu tipic din zilele noastre în nopţile din club.

Sufletului meu, sărmanul, ce să-i dau să mănânce?! O să se îmbolnavească de tristeţe de la atâta regim la care îl supun. Pentru că nu îi dau nici ieftinături cu chimicale, iar marfa de la promoţii e aproape expirată. Dar nici scumpeturi nu-mi permit, căci, ştiţi….calitatea tot la calitate trage… Dar poate am noroc şi produsul de calitate mult dorit va privi mai atent, şi prin celelalte rafturi mă va vedea pe mine într-un raft nepotrivit, aşezată acolo din vina merchandiserului.

de Luiza Ionescu

sursa: facebook

Totul în viață se întâmplă cu un motiv

"Propune-ți să fii fericit, nu bogat"

Te gândești că nu ești "norocos". Că nimic nu ți se întâmplă din senin. Că nu există surpriză plăcută și pentru tine. Și nu există destin. Te gândești că ai muncit prea mult de fiecare dată ca să obții ceva, că indiferent cât ai luptat în cele din urmă ai pierdut, că fiecare zi este o continuă încercare de a dovedi ceva lumii. Te gândești la câte ai de făcut și la cât de puțin ai realizat. Te gândești că greșești undeva, că nu se poate să fii tu cel mai ghinionist dintre toți cei pe care îi cunoști. Te gândești poate că nu meriți să ți se întâmple lucruri bune, plăcute, frumoase. Că este posibil să nu procedezi cum trebuie. Că este necesar să faci aceeași pași pe care și alții i-au făcut înaintea ta. Pe scurt te gândește să copiezi viața altora, bucată cu bucată, ca mai apoi să o reciți în fața lumii întregi. Dar, ghici ce. Nimeni nu te va aplauda. Nimeni nu te va auzi. Și nimeni nu te va înțelege. Te vei gândi iar și iar că pur și simplu te-ai născut fără "noroc". Te privești în oglindă și nu înțelegi ce este greșit, ce nu se potrivește. Te gândești la toate nimicurile posibile, la toate mărunțișurile, dar nu și la ce contează cu adevărat. Îți voi spune eu. Nu te gândești că TU ești principala eroare. Că de la tine pornește calculul greșit. Că indiferent cât vei munci sau cât efort vei depune rezultatul va fi tot cel eronat. În primul rând, plecăm de la premiza că nu suntem la fel de buni ca și exemplele din viața noastră. Cum gândurile influențează în mare parte atitudinea noastră, în momentul decisiv dăm înapoi fiindcă stima de sine scade iar respectul față de propria persoană este aproape nul. Ne lăsăm convinși și angrenați în această călătorie de vorbele celorlalți, de exemplele și de poveștile de succes ale altora și eșuăm să o finalizăm cu brio. Originalitatea ne lipsește cu desăvârșire și probabil gândind că o să fie bine dacă respectăm cantitatea și ingredientele rețetei perfecte vom ajunge să ne mai bucurăm de satisfacția unei munci bine făcute. Din viața ta lipsește inspirația și pasiunea, energia și determinarea, curajul și optimismul. Ești doar o copie din multe alte mii. Și vei continua să gândești prost și negativ dacă nu începi să-ți schimbi mentalitatea, dacă nu începi să lucrezi la propria dezvoltare . Tu ești cel care te reține, cel care te face să te îndoiești, cel care pune în cumpănă deciziile luate. Tu ești cel care stă între trecut și prezent, cel care gândește în loc să acționeze. Te gândești cu teamă la viitor pentru că nu poți să crezi că poți face ceva spectaculos cu viața ta, că ești destinat lucrurilor mărețe, că dacă vrei poți face orice. Efortul își arată rezultatul după ce refuzi să te oprești, după ce cazi și te ridici, după ce-ți alungi regretele și treci la treabă. Când ești la pământ, când deprimarea și tristețea îți bat la ușă, gândește-te la tot ceea ce contează cu adevărat pentru tine, și vei realiza că banii sau motivația financiară nu te fac om și nici nu îți aduc fericirea. Propune-ți să fii fericit, nu bogat. Propune-ți să fii tu însăți, nu altcineva.

de Anasstassya

Când ceva nu mai merge bine în cuplu

Relaţiile care încep să se rupă sunt uneori dificil de identificat.

Există o diferenţă între câteva certuri care apar într-o perioadă scurtă de timp şi o relaţie care începe să se corodeze (conflicte dese, distanţare emoţională, pierderea interesului şi a implicării).

Peste un timp, când situaţia are momente de ameliorare, relaţia ruptă nici nu mai pare că are într-adevăr probleme, totuşi, în spatele anumitor scene, relaţia se prăbuşeşte.

Când ceva se blochează într-o relaţie se întâmplă pentru că unul dintre parteneri începe să nu mai fie satisfăcut de comportamentul celuilalt şi să caute tot felul de pretexte pentru a-i submina puterea.

Se întâmplă asta când are loc retragerea afecţiunii dinspre obiectul iubirii şi astfel apare un dezechilibru de interes, de implicare.

“Semnele” unei relaţii care începe să şubrezească pot fi decodate, astfel:

• distanţare emoţională ce trage după sine scăderea implicării şi a încrederii;

• pierderea interesului pentru comunicare (lipsa dorinţei de a vorbi şi a-l asculta pe partener, nevoia de a ascunde informaţii sau de a ocoli anumite subiecte pentru a evita discuţiile, precum şi de a ascunde anumite trăiri/sentimente) şi pentru împărtăşirea experienţelor personale (nevoia de a face tot mai multe lucruri de unul singur) conduc la dispariţia sprijinului reciproc pe care partenerii şi-l acordau până în acel moment.

Dacă partenerul capătă obiceiul de a veni târziu acasă, argumentând că şedinţele la birou s-au intensificat sau dacă partenera încetează să mai prepare felul preferat de mâncare sau să se mai îngrijească de nevoile celuilalt, acesta poate fi un semn de avertizare că ar fi cazul să deschizi ochii la ce se întâmplă.

Încetăm să mai facem anumite lucruri pentru partener, să mai acordăm atenţie şi grijă faţă de nevoile partenerului în momentul în care începem să ne retragem afecţiunea şi să reacţionăm defensiv.

• un comportament defensiv tot mai accentuat ce se observă printr-o tendinţă de a critica-corecta continuu acţiunile partenerului şi o iritare crescută provocate de comportamentul acestuia.

Atunci când cineva greşeşte, nu este nepotrivit să-i atragi atenţia (în aşa fel încât să eviţi jignirea/umilirea); corectarea ocazională a greşelilor nu reprezintă un semn că relaţia se rupe, ci doar atunci când ea devine atracţia discuţiei se pune problema coroziunii.

Corectarea constantă semnifică faptul că partenerul a devenit extrem de vigilent şi caută nod în papură, simte nevoia să sancţioneze orice greşeală.

Astfel, partenerii încep să se simtă tot mai neglijaţi, să se retragă în propria cochilie şi să asculte tot mai puţin ce vine din partea celuilalt deoarece simt că orice ar face sau ar spune nu face decât să declanşeze critica şi revolta celuilalt.

Fiecare se simte victimă, tinde să-şi protejeze eul şi începe să se apere de eventuale insulte sau conflicte.

• viaţa sexuală reprezintă oglinda unei relaţii: dacă intimitatea fizică se diminuează sau dispare, discuţiile despre sex sunt blocate, deranjează sau sunt evitate de către partener, acestea sunt semne că interesul faţă de partener a fost deplasat în altă parte (eventual o altă persoană)

• certurile constante, indiferent dacă este vorba despre lucruri mari sau mărunte (despre bani, cumpărături, plimbatul câinelui,etc).

Într-o relaţie sănătoasă partenerii învaţă să lase lucrurile să curgă, în timp ce în cele fisurate aceştia petrec mai mult timp certându-se decât fiind iubitori unul cu celălalt.

• frustrarea spontană pentru lucruri mărunte care anterior nici nu ar fi fost remarcate sau ar fi fost o sursă de amuzament

• un nivel al aşteptărilor tot mai ridicat, de multe ori nejustificat: când disputele iau locul comunicării armonioase, avem tendinţa să avem aşteptări tot mai mari (să-l testăm, să-l punem la tot felul de încercări pe partener ) pentru că ne dorim, mai mult sau mai puţin conştient, să vedem cum celălalt eşuează, pierde teren.

Pe de-o parte acţionăm defensiv pentru a ne proteja eul, şi pe de altă parte trăim satisfacţia că celălalt nu mai dă randament, este tot mai inadecvat, ceea ce duce rapid la decepţie.

Dacă partenerul perceput într-o lumină negativă doreşte să salveze aparenţele unei relaţii care a devenit un teren sterp, poate încerca să împlinească aşteptările impuse, adică să devină ceea ce îşi doreşte partenerul şi atunci când nu reuşeşte să fie cuprins de frustrare şi depresie.

Rezultatul unei astfel de atitudini este iritare şi decepţie pentru cel care impune aşteptările şi sentimente de eşec şi tristeţe în dreptul celui care nu reuşeşte să împlinească aşteptări.

sursa: http://www.psychologies.ro/

Relaţiile…cele mai bune oglinzi ale noastre

Când nu ne convine ce vedem în ele, alergăm să schimbăm oglinda, le spargem sau pur şi simplu refuzăm să ne uităm la ele.

Relaţiile complicate pot fi foarte amuzante când priveşti din afară, dar extrem de dureroase când eşti direct implicat. Asta deoarece te indentifici atât de mult cu rolul pe care ţi l-ai luat în relaţie, încât nu poţi privi din afară. În realitate te identifici cu tot ceea ce nu eşti, cu cine nu eşti, vrei să controlezi sau să fugi, asumându-ţi atribuţii care nu ţin de iubire.

Ajungem în relaţii din iubire…sau nu? Însă tot din iubire ajungem la atâtea dileme şi complicaţii? Cu siguranţă că nu…

Orice relaţie e o continuă provocare la luciditate. Să vezi şi să accepţi lucruri pe care ţi-ai fi dorit să nu le vezi. Şi întrucât e mult mai greu să te vezi pe tine direct aşa cum eşti, îţi va fi mai uşor să le vezi la partenerul de lângă tine.

Oare ce îmi arată partenerul? Sunt şi eu exact ca el? Bineînţeles că nu se pune aşa problema. Dar ţine cont de un lucru… inconştienţa mereu are rolul să ne păcălească. Aşa că ceea ce proiectezi asupra lui, oglindeşte felul în care îţi funcţionează mintea, îţi oglindeşte limitările în percepţie şi mai ales… cât de bine sau de puţin te cunoşti pe tine însuţi.

De aceea am obiceiul să afirm că oricât ne-am ascunde după diverse măşti la începuturile relaţiilor noastre, mai devreme sau mai târziu se vede… tot! Că nu admitem ceea ce se vede e o altă poveste.

Limbajul nostru non verbal este cartea noastră de vizită. Dacă doi oameni ar ţine cont mai mult de acest tip de limbaj decât de cel intelectual atunci când se întâlnesc, le-ar fi mult mai uşor să detecteze incompatibilităţile sau potrivirea- the perfect fit.

Partenerul potrivit pe care îl aştepţi poate trece zilnic pe lângă tine şi să nu-l observi, întrucât mintea ta e prea ocupată să urmărească şabloanele pe care ţi le-ai setat cu privire la cineva. Eşti mai preocupat să găseşti pe cineva care să se potrivească cu mintea ta decât cu sufletul şi trupul tău.

Nu pot să nu mă întreb: vrei să iubeşti cu tot trupul şi sufletul tău?

Din păcate, mulţi oameni când se întâlnesc pentru prima dată, vorbesc atât de mult, încât nu mai au spaţiu să se privească cu adevărat, să se simtă reciproc, să-şi intuiască dorinţele şi nevoile. Nu mai au timp să asculte la nivel profund ce îi transmite celălalt şi să răspundă la semnale. Ceea ce unii numesc spontaneitate nu este decât o stare de prezenţă şi de flow.

De câte ori ai încercat să-l simţi pe cel de lângă tine? Să-I observi gesturile fără nicio intenţie de judecată şi să înţelegi ceea ce trupul său îţi transmite că are nevoie?

E interesant când se întâlnesc doi oameni care nu vorbesc aceeaşi limbă, ceea ce îi forţează să treacă dincolo de planul pur mental şi să se înţeleagă la un nivel pur intuitiv şi foarte puţin verbal.

Energiile dintre doi oameni caută să-şi facă bine treaba, să se manifeste, să se joace, să se atragă sau să se respingă. Ele au limbajul lor codat şi putem învăţa atât de multe despre noi dacă ne deschidem bine simţurile.

Relaţiile există peste tot, ne-am născut din ele, AND-ul nostru e format tot dintr-o relaţie. Nu aştepta o relaţie, deschide-ţi bine ochii şi vei observa că totul în jurul tău, în viaţa ta e format din relaţii şi totul te oglindeşte. Cât despre partenerul ideal, te las cu o replică din filmul Frumoasa Veneţiană: Iubeşte iubirea şi nu vei mai avea de suferit.

de Adela Haru

sursa: www.lifeinbalance.ro

Iubirea este faptul de a trăi prin Dumnezeu.

Cu cât te depărtezi de Dumnezeu, cu atât iubeşti mai puţin - asta în cazul în care s-ar putea cuantifica iubirea. Uneori, oamenii se căsătoresc crezând că iubesc. Ceea ce numesc ei aşa pompos iubire, se dovedesc a fi doar nişte amărâte de sentimente călduţe, care se răcesc la prima pală de vânt – de exemplu, primele lipsuri materiale, primele încercări de viaţă. De aceea, instituţia căsătoriei s-a întors pe dos...nu mai spunem până când moartea ne va despărţi, ci până când sentimentele noastre vor muri. Oamenii caută adesea în partenerul ales ceea ce le lipseşte lor. Am întâlnit peste tot modelul femeii care pretinde partenerului s-o iubească pentru cât n-a iubit-o mama, tata sau toţi ceilalţi parteneri la un loc, uitând că şi el este tot o fiinţă umană ca şi ea, cu resurse energetice epuizabile o poate iubi atât cât poate el, nu poate compensa pe termen lung carenţele ei afective, adunate într-o istorie de viaţă. Alţii sau altele văd relaţia ca pe un colac de salvare, aruncând în cârca partenerului toate problemele sau responsabilităţile lor emoţionale, financiare, etc.

Când iubeşti prin Dumnezeu, te îndrepţi cu tot ceea ce ai mai bun şi mai frumos către omul pe care pretinzi că-l iubeşti fără să aştepţi ceva în schimb - "love is unconditional". Când iubeşti cu adevărat, îţi este suficient să ştii că omul iubit este fericit, chiar dacă alegerile lui nu te includ.

Iubirea ţine de dumnezeire, de graţie divină nu de conjunctură, nu de nevoile noastre şi nici de toane sau capricii.

Iubirea este una singură şi sinonimă Lui Dumnezeu restul sunt bucăţi de iubire de aceea, o bucată nu-ţi ajunge "până când moartea..." ai nevoie de mai multe între timp, poţi să mori, fără să ajungi să cunoşti ce-i iubirea cu adevărat.

 Vă doresc să IUBIŢI şi să fiţi IUBIŢI

de Alina Maria Albert (Neagu)

E timpul să …

Vedeţi cât de mult înseamnă pentru noi razele soarelui! I-aţi simţit şi voi lipsa? Să mulţumim zi de zi pentru minunea lui de a fi, cel mai binecuvântat DAR de la Dumnezeu. 

E timpul să zâmbești din toată inima și să te concentrezi pe lucrurile cu adevărat importante din viața ta.

Dăruiește timp fiecărei persoane pe care o iubești. Dăruiește-i momente cu tine, clipe frumoase de care să-și aducă aminte cu plăcere. Construiește punți de legătură între tine și persoana iubită. Fă-l să simtă iubirea, grija și tandrețea care se află în sufletul tău. Permite-i să te descopere, să te iubească așa cum ești tu.

Gândește-te că toate lucrurile din viața ta te definesc. Fă să existe pace, armonie, liniște și frumos. Haosul, agitația, graba nu au ce căuta acolo, pentru că ele nu fac decât să strice echilibrul pe care dorești să-l păstrezi.

O viață echilibrată înseamnă o viață plăcută. O viață cât mai lipsită de stres și frământări înseamnă o viață trăită frumos. O viață înțeleasă, iubită și respectată, înseamnă o viață fericită.

Nu ai nevoie de foarte multe lucruri în viață ca să îți poți mulțumi sufletul, dar ai nevoie să-ți găsești echilibrul, să te poți armoniza cu tot ceea ce se întâmplă, să ai încredere în forța ta interioară și în maturitatea care îți caracterizează deciziile.

E timpul să zâmbești și să permiți lucrurilor bune să intre în sufletul tău!

E timpul să ai în minte o viziune clară asupra a tot ceea ce contează pentru tine și să elimini orice gând care te-ar putea tulbura.

Așadar zâmbește din toată inima și lasă gândurile bune să-și facă loc în tine. Lasă-le să-ți ghideze pașii în viață. Permite-le să-ți aducă bucurii, satisfacție și simplitate. Și fericirea mult dorită

de Anasstassya

Scrisoare deschisă către mine însămi: 10 lucruri importante. Să nu le uiți, te rog, în vremurile grele!

"Fiecare zi e un miracol, fiecare zi e un dar"

Draga mea,

"Ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici", spunea Friedrich Nietzsche.

Nu-i aşa? Cei mai minunaţi oameni pe care i-ai întâlnit vreodată, cei care te emoţionează cel mai profund, cei care împrăştie în jurul lor o aură a înţelepciunii şi bunătăţii… sunt oamenii care au suferit cel mai mult în viaţa lor. Ei au experimentat multe suişuri şi coborîşuri, dar greutăţile nu i-au făcut mai răi, ci mai frumoşi şi mai puternici. Aceşti oameni iubesc cu ardoare, dăruiesc toată inima lor fără regrete şi oferă căldură. Cum? Cum e oare posibil?

Şi oare, gândindu-te la ei nu ai putea să îţi regăseşti încrederea pe care adesea o pierzi în vremurile grele care apar şi reapar, umbrind parcă frumuseţea clipelor cu zâmbete? Poate nu ştim să apreciem pe deplin momentele de bucurie, poate nu ştim să le captăm energia, să o înmagazinăm şi să o purtăm cu noi atunci când greutăţile apar… Pentru că ele mereu apar.

Oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit m-au învăţat că provocările te pun în faţa unor alegeri: laşi acea situaţie să te definească, laşi acea situaţie să te distrugă sau priveşti întâmplarea ca pe o altă provocare ce trebuie să o înfrunţi pentru ca astfel, tot răul să se transforme în bine?

Vreau să ţii minte 10 lucruri importante, atunci când norii s-ar abate din nou. Să nu uiţi, să nu uiţi te rog, acest mesaj de încurajare:

1. Durerea este o parte a vieţii şi a iubirii şi te ajută să CREŞTI

Am ajuns să ne fie frică chiar şi de noi înşine! Ne este frică de sentimentele noastre, ne este frică chiar şi de ceea ce este frumos în noi. Sunt oameni care se sperie îngrozitor de iubire… Nu se mai pot abandona, nu mai pot trăi dragostea de teamă că vor suferi. DIN NOU. Of, unde oare se pierde, în drumul acesta al vieţii, inocenţa copilăriei care ne făcea să păşim fără teamă, în necunoscut?

Acesta este adevărul: viaţa şi dragostea aduc suferinţă uneori. Dar suferinţa ne ajută să creştem, să ne maturizăm spiritual şi uman. Suferinţa face parte din contractul nostru cu viaţa. Avem nevoie să simţim suferinţa aşa cum avem nevoie să simţim că trăim!

Nu îţi fie frică de oameni, te rog şi ai încredere în momentele frumoase alături de ei, iar nu în cele care aduc suferinţă. Frumuseţea îi defineşte pe oameni!

2. FII ÎN PACE CU REALITATEA

Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este acela de a fi pur şi simplu în pace cu desfăşurarea evenimentelor exact aşa cum se petrec ele.

Să acceptăm şi să nu ne încăpăţânăm. Uneori, ca prin minune, ai văzut, când această pace se instalează, cerul vieţii tale se luminează subit, iar lucrurile iau o turnură neaşteptată. Nu lăsa durerea să te facă să te simţi neajutorată. Soluţiile mereu apar. Cineva drag ne veghează. Fiecare zi e un miracol, fiecare zi e un dar…

În clipa de ACUM, nimic nu este ameninţător.

3. Cele mai mari frici ale tale NU EXISTĂ!

Ce eliberare ai simţit în momentul când ai conştientizat acest lucru! Da, nu uita, fricile sunt doar proiecţii ale minţii, sunt doar imaginaţie. Cele mai mari pericole pe care le imaginezi nu există de fapt. Trăieşte clipa mai mult. În clipa de ACUM, nimic nu este ameninţător.

Conştientizarea fricii înseamnă că în acel moment, tu ai preluat controlul.

 4. Suntem aici ca să învăţăm în fiecare zi.

Şi ce minunăţie, ce binecuvântare aceasta! Avem o conştiinţă care ne permite să vedem minunăţia existenţei. Cu o atitudine pozitivă, vei reuşi mereu să apreciezi tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, pentru că toate aceste provocări nu sunt decât unelte care te ajută să capeţi experienţă de viaţă. Ai puterea de a transforma rănile şi fricile în ÎNŢELEPCIUNE!

5. Doar cu prezentul te confrunţi mereu!

Nu îţi poţi trăi viaţa într-un "CÂNDVA" perfect, seren şi intangibil! Nu, viaţa trebuie trăită AICI şi ACUM.

Da, e adevărat, vechile încercări şi dureri suferite rămân precum nişte anestezice în sub-conştient şi uneori, nu ne mai lasă să trăim prezentul pe deplin…

Dar adevărul este şi ai văzut şi în trecut, tot ceea ce se întâmplă are un sens şi tot ceea ce se întâmplă nu este în van. Uneori, privind lucrurile rele peterecute în trecut, observi acum cu mai multă detaşare, că ele de fapt au adus mult bine în viaţa ta.

Nu lăsa nici trecutul şi nici viitorul să îţi fure viaţa. Ai încredere în MOMENTUL PREZENT.

6. Nu poţi schimba situaţii asupra cărora nu ai responsabilitate totală! Deci, asumă-ţi responsabilitatea.

„Mulţi oameni nu îşi doresc libertatea, pentru că libertatea înseamnă responsabilitate şi mulţi oameni se tem de responsabilitate” – spunea Sigmund Freud. Vai, cât este de revelator acest mesaj! Atunci când ne luăm în mâini propria viaţă, atunci când ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce trăim, ceea ce simţim şi ceea ce ni se întâmplă, se petrec cu adevărat, miracole.

Elizabeth Gilbert: Cine trebuie să aibă grijă de sufletele noastre?

7. Există întotdeauna motive să fii recunoscătoare!

Viaţa e mai frumoasă atunci când zâmbeşti! Viaţa e mai frumoasă când admiri cerul şi ploaia!

Da, ai încredere, norii se duc mereu. Gândeşte-te la toţi oamenii minunaţi din viaţa ta, gândeşte-te la valoarea din tine însăţi şi la atâtea lucruri pe care până acum, le-ai realizat.

La sfârşitul zilei, nu fericirea ne face să fim recunoscători, ci recunoştinţa e cea care ne face să ne simţim fericiţi.

8. Lucrurile bune nu se întâmplă peste noapte!

Marile realizări au nevoie de timp pentru a se manifesta. Cu răbdare, încet-încet poţi să atingi toate lucrurile la care ai visat. De obicei, câştigul obţinut peste noapte, dispare într-o clipită, aşa cum a apărut. Cele mai solide lucruri în viaţă sunt construite. Aşa e şi iubirea adevărată.

9. Nu ceilalţi oameni te validează!

Când ne străduim să obţinem ceva important, adesea căutăm privirea aprobatoare a celorlalţi pentru a primi validare.

Dar adevărul este că nu ei pot face asta…

Nu suntem în această viaţă pentru a trăi după aşteptările pe care ceilalţi le au faţă de noi. Succesul înseamnă să ne trăim viaţa frumos, în corcondanță cu propriul drum… Nimic nu mă mai poate convinge că lucrurile ar sta altfel decât aşa! Exişti, eşti deja o mare valoare. Trebuie doar să crezi în tine şi în ceea ce îţi doreşti să atingi evoluând…

10. Şi să nu uiţi niciodată. NU EŞTI SINGURĂ

În vâltoarea celor mai grele încercări, ne simţim adesea singuri. Şi priveşti în jur şi îi vezi pe alţi oameni care par să fie bine. Dar fiecare are propriile sale suferinţe. Iar atunci când comunicăm unii cu ceilaţi, ne dăm seama că de fapt, niciodată nu suntem singuri.

Nu, nu eşti singură… Şi timpul a demonstrat acest lucru de atât de multe ori…

Cu drag, Conştiinţa ta!

sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle

De ce nu-mi bat capul cu minciunile celorlalți

“Viaţă noastră oscilează între două contradicţii: datoria de a spune adevărul şi necesitatea de a-l ascunde” (Tudor Arghezi) 

Cum definim minciuna, ce este ea?

Desigur, ca în cazul oricărui subiect, interpretările sunt subiective, ţin de percepţia fiecăruia, de limitele şi credinţele pe care le avem, dar şi de un anumit grad de conştienţă. Există minciuni care ne deranjează şi minciuni cu care putem trăi liniştiţi. Aici însă mă voi referi la minciunile premeditate, cu scopul de a manipula, urmărind să obţii ceva denaturând realitatea cu bună ştiinţă, în ochii şi urechile celuilalt, un fel de a supravieţui împărţind minciuni în dreapta şi în stânga, până când ajungi să-ţi consumi întreaga energie jonglând cu propriile poveşti, făcând slalom printre ele, acoperind o minciună cu alta ca să nu fii descoperit. Ce obositor! Înainte, când identificam un astfel de “model” în preajma mea, sufeream, mă dădeam de ceasul morţii, luînd totul personal şi crezând că e despre mine, că e o ofensă directă şi o lipsă de respect impardonabilă. Mai mult, mă gândeam că sigur eu sunt vinovată dacă cineva face asta în raport cu mine. Asta genera foarte multă atenţie în relaţiile cu ceilalţi, o atenţie dusă în zona de frică, apoi suspiciune din start, aşteptarea că oricine să facă asta… Ajunsesem să cred că “toţi mă vor răni la un moment dat”, deci trebuie să fiu prudentă. Ei bine, această prudenţă care trece de un prag al bunului simţ, după părerea mea, înseamnă închidere, contracţie, auto-cenzurare, neexprimare de sine, apoi lipsa bucuriei şi iubirii. Şi am ales să iau ceea ce spun şi fac ceilalţi, ca ceea ce sunt ei, raportându-mă la aceştia în consecinţă. Nu plec de la ipoteza că omul cu care vorbesc mă minte intenţionat, îl iau ca atare, îl las să fie, să se exprime, mă raportez la ce spune ca şi când el este cuvântul lui şi asta e tot. Nu am suspiciuni din start, las lucrurile să curgă. Şi dacă voi ajunge la un punct în care îmi voi da seama că face un joc al minciunii şi manipulării, voi vedea atunci ce alegere voi face. Până atunci, iau lucrurile ca atare.

Unii numesc asta naivitate şi consideră că e mult mai mare probabilitatea de a fi rănit. Însă eu cred că, atâta vreme cât înţelegi că oamenii pot fi ce vor, ce aleg, iar tu la fel, nu există nicio problemă aici. Am alegere în permanenţă. Prefer să îmi trăiesc experienţa, să îmi fie mie clar ce se întâmplă, să ajung să înţeleg, ca apoi să fac alegeri în cunoştinţă de cauză. Nu să mă bazez pe scenarii, pe părerile celorlalţi sau pe prezumţia de vinovăţie. Nu mai vreau să consider că celălalt e vinovat din start, pentru ca apoi să am ce construi în minte pentru a mă apăra, ajungând invariabil să-mi demonstrez teoriile şi presupunerile. Nu-mi mai bat capul cu ţesăturile mincinoase din minţile altora, tocmai pentru că eu pot alege să merg mai departe, să-i ocolesc la o adică, în timp ce ei vor rămâne cu ei şi cu ceea ce creează prin ceea ce aleg să spună şi să facă. În definitiv, igiena propriei minţi şi vieţi este responsabilitatea fiecăruia. Fiecare îşi are terenul propice de joacă, generează experienţe în realitatea să, are anumite rezultate. Apoi, cu cât judecăm mai aprig alegerea de a minţi, cu atât mai mult ne vom întâlni cu astfel de contexte şi oameni. Asta pentru că, nerecunoscând că avem şi această opţiune, toţi, în orice moment, că fiecare dintre noi minte mai mult sau mai puţin, într-o formă sau alta, nu putem recunoaşte când alţii o fac cu noi. Cu alte cuvinte, e nevoie să recunoaştem că există această posibilitate, că uneori pare poate singura opţiune bună pentru noi. Nu e nevoie să şi alegem s-o facem, ci doar să recunoaştem că o putem face şi chiar am făcut-o. Astfel ne e mai uşor să recunoaştem când ceilalţi o fac. Totuşi, cred că nu minciunile celorlalţi ne deranjează şi ne dor, ci cele pe care noi înşine ni le spunem în timp ce ei ne mint. De exemplu, până ajungi să recunoşti că cineva te minte, tu însuţi te minţi, în pofida semnalelor interioare, că ţi se pare, că lucrurile nu stau aşa cum intuieşti. Când aşteptările sunt foarte mari, şi dorinţa noastră de a vedea doar ce este în acord cu împlinirea lor este la fel de mare. Vedem doar ce vrem să vedem. Altfel spus, nu vrem să recunoaştem adevărul interior, tocmai pentru a nu ne dez-iluziona, pentru a nu da drumul poveştii pe care o creăm în capul nostru apropo de celălalt. De asta ne ia ceva timp până ne “prindem” cum stau lucrurile. Apoi, cred că în realitate nimeni nu TE minte pe tine, ci se minte pe sine. Şi în final, fiecare îşi are de trăit rezultatele propriilor alegeri, cuvinte, fapte. În rest, avem atâta treabă cu descoperirea minciunilor pe care ni le spunem, cu propria transformare şi eliberare de inconştienţă, încât cui îi mai rămâne timp şi energie pentru analiza minciunilor altora? Doar acelora care preferă să se lasă distraşi, tocmai pentru a nu se confrunta cu ei înşişi.

de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/

De ce vrei să ajuți, când nu ți se cere?

"Unii oameni sunt salvatori permanenţi"

Pentru că eşti convins că omul pe care tocmai te străduieşti să-l ajuţi nu poate. Pentru că te ridici deasupra lui şi te crezi mai grozav decât el. Deseori, nici nu întrebi dacă are nevoie, dacă şi ce vrea, ci te apuci să ajuţi. Fără să ştii că în felul acesta îi invadezi spaţiul şi viaţa.

Cine eşti tu, să ştii cine trebuie ajutat? De unde ştii ce e bine pentru celălalt? Cum ştii dacă e bun sau rău, slab sau puternic, dacă ce face e corect sau greşit, drept sau nedrept, dacă are nevoie sau nu de o experienţă anume, dacă nu cumva drumul lui în viaţă trece prin acel punct din care tu tocmai te chinui să-l scoţi?

Adevărul este că nu poţi şti. Nu ai de unde să ştii. Pentru că pur şi simplu nu eşti în locul celuilalt, nu-i cunoşti drumul, nu-i cunoşti experienţele trăite, nu ştii ce simte. Nu poţi şti ce şi-a propus acea fiinţă pentru viaţa asta, nu ştii de ce trăiri are nevoie pentru a se desăvârşi, nu ştii încotro se îndreaptă.

Tu ştii doar ce ai trăit până în acest moment. Doar ce ai învăţat, auzit, aflat şi, mai ales, experimentat. Tu îţi ştii trecutul tău. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Şi în relaţia cu ceilalţi, îţi exprimi şi aperi punctul de vedere, propriile convingeri extrase din propriul trecut. Etichetele de tip “bine” şi “rău” sunt puse prin filtrul experienţelor tale, de către mintea ta.

Dar, să ne gândim puţin, dacă tot ne referim la minte… De ce ai vrea să ajuţi pe cineva, de ce ai vrea să-l critici, chipurile din intenţii bune, de ce ai vrea să arăţi cuiva drumul “bun”? Pentru că vrei toate astea pentru tine. Şi pentru că vrei să arăţi că eşti mai bun. Crezi că, în acele momente, iubeşti? Este asta o manifestare generoasă? Sau este doar o nevoie de control şi dominare?

Aud deseori afirmaţii precum: “vreau să-l ajut neapărat pe X, e pe un drum greşit”, “vreau să-mi conving soţul/soţia să vină undeva”, “trebuie să găsesc o soluţie să-l fac pe X să renunţe la suferinţă”… E ca şi când ar spune “vreau să-i schimb viaţa, să i-o fac mai bună, să-l fac să trăiască aşa cum cred eu de cuviinţă”. Dar ce-ar fi, ca în loc să convingi şi să intervii fără a fi invitat, să inspiri prin propriul exemplu, să întrebi şi să ceri permisiunea?

Unii oameni sunt salvatori permanenţi. Mereu îşi găsesc câte o victimă pe care să o salveze. Cu înverşunare. Cu o tenacitate ieşită din comun, aproape obsesiv. Oare nu fac asta doar pentru că vor să se salveze pe ei înşişi? Oare nu o fac din dorinţa de a se simţi bine? Oare, unde e disperare şi frică, poate fi vorba despre iubire?

Ştii… cel pe care tocmai vrei să-l ajuţi eşti tu. Acesta este oglinda ta, este parte din tine. Când vrei să convingi pe cineva că face ceva greşit, vrei să te convingi pe tine că faci ceva greşit. Când te chinui să “repari” pe cineva, este pentru că asta faci cu tine.

În plus, cu cât vei pune o presiune mai mare pe cineva, cerându-i sau sugerându-i să se schimbe, cu atât mai multă rezistenţă va opune, cu atât mai multe argumente va găsi să stea acolo. În primul rând, pentru că acel om va interpreta asta ca o lipsă de apreciere, acceptare şi aprobare. Cu alte cuvinte, îi transmiţi, subtil sau direct, că ceva nu e în regulă cu el şi că trebuie să se schimbe. Asta face ca durerea lui să se adâncească şi să persiste în nefericire şi alegeri “greşite”. Ori oamenii sunt sătui să le fie transmise mesaje de acest gen.

Energia pe care o transmiţi atunci când critici, judeci, vrei să “corectezi”, să “repari”, să arăţi drumul cel “bun”, nu ajută, ci răneşte. Nu urcă pe nimeni, ci coboară. Nu dă putere, ci slăbeşte.

Fiecare fiinţă poate face alegerile pe care doreşte să le facă. Şi nimeni nu are dreptul să interfereze cu alegerile sale. Pentru că nimeni nu ştie ce e bine şi ce nu e bine. Pentru că binele e relativ. Şi pentru că fiecare fiinţă are propriul său drum.

Poţi, totuşi, să ajuţi? Da, având încredere în celălalt, acceptând, fiind compasiv, generos, cald. Iubind fără condiţii. Oferind spaţiu celorlalţi pentru a face alegerile pe care le consideră potrivite. Fiind delicat cu sentimentele celuilalt. Dând voie oamenilor să “greşească”. Privind cu respect procesul fiecăruia. Sprijinind când ţi se cere şi/sau ţi se permite. Lăsându-i pe ceilalţi să decidă dacă şi când au nevoie de ajutor. Lăsându-i să fie cum aleg să fie. Acceptând că totul are un motiv să fie exact aşa cum este. Fiind tu aşa cum le ceri lor să fie.
 
sursa: http://www.astrocafe.ro/

7 lucruri pe care o femeie ar trebui să le știe despre o relație

Sunt multe ocazii în care femeile singure, din dorinţa de a avea un partener, fac greşeli în momentul angajării într-o relație. Relevantmagazine.com a întocmit o listă cu 7 lucruri pe care ar trebui să le ştie orice femeie despre o relaţie:

1. Oricât de mare şi autentică ar fi dragostea unei femei, aceasta nu-l schimbă pe bărbat. Multe femei pornesc într-o relaţie, gândind că prin dragostea şi afecţiunea lor, vor reuşi să-şi schimbe partenerul. Ele sunt conştiente de defectele lui, sau de principiile care îi deosebesc, dar cred că dragostea va fi o forță modelatoare care va elimina defectele. O asemenea atitudine care în cel mai sigur mod va duce la nereuşită va atrage după sine frustrare şi dezamăgire.

2. Bărbaţilor le place să ştie că sunt utili. Sunt multe femei cărora le place să nu depindă de nimeni şi nimic, care spun că se descurcă singure în orice situaţie, însă dacă din acest lucru ele îşi fac un motto de genul „Niciodată nu voi avea nevoie de un bărbat”, este foarte posibil ca partenerul să se simtă lezat. Bărbaţii au nevoie să se ştie utili, să ştie că este nevoie de ei, să li se ceară ajutorul, de care într-adevăr este nevoie.

3. Orice bărbat are deja o mamă. Există femei care prin ordine de genul „aranjează frumos hainele în şifonier”, „aruncă gunoiul”, „nu te mai uita atât de mult la fotbal” sau altele, repetate zilnic, probabil, nu fac altceva decât să devină cicălitoare şi pisăloage. Ele se comportă în relația cu partenerul așa cum se poartă o mamă cu fiul ei. Însă femeia în rolul de mamă pentru partenerul ei, cu o atitudine cicălitoare, este foarte puţin probabil să obţină rezultatul dorit.

4. O femeie nu trebuie să se mulţumească cu orice. Multe femei se mulţumesc cu relaţiile ocazionale sau întâlniri sporadice, pentru că sunt mai bune decât singurătatea. Dar, dacă îşi doresc, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, să aibă o relaţie serioasă, nu trebuie să se mulţumească cu orice. Ele trebuie să aibă o serie de „norme” proprii, de standarde după care să se ghideze şi totodată să nu-şi irosească timpul şi energia în relaţii care nu duc nicăieri.

5. Muşamalizarea dăunează unei relaţii. A ascunde o problemă sau a spune jumătăţi de adevăr, pentru a nu se ajunge la o situaţie neplăcută, poate face mai mult rău decât problema în sine. Cel mai recomandat este ca fiecare să ştie cum să gestioneze un asemenea conflict, comunicând sănătos şi eficient.

6. Bărbaţii nu sunt ghicitori. Orice femeie ştie acest lucru, dar de multe ori se comportă de parcă partenerul ar trebui să ştie ce gândeşte, fără să-i fi spus acest lucru înainte. Dacă o femeie îşi doreşte ceva de la partenerul ei, cel mai indicat ar fi să vorbească cu el despre aceasta, fără a avea pretenţia ca el să-i citească gândurile.

7. Există soluţii! Sunt femei care se află în relaţii conflictuale, din diferite puncte de vedere, şi se resemnează cu situaţia, pentru că nu au, aparent, nicio altă soluţie. Însă dragostea este plină de speranţă, iar dragostea lui Dumnezeu pentru oameni poate repara inimi frânte şi relaţii distruse. Nu este niciodată prea târziu pentru a-I cere ajutorul şi pentru a lua-o de la început.

sursa: http://semneletimpului.ro