E un DAR să ştii să zâmbeşti

ZÂMBETUL poate descreţi şi cele mai crâncene dureri ale oamenilor.

Am uitat sa fim oameni, am uitat să trăim. Ne tulbură gândurile, grijile vieţii. Dar uităm că nimic nu e întâmplător. Avem posibilitatea ca şi în cele mai grele momente să găsim un motiv de a zâmbi. Ne plângem că nu suntem fericiţi, ne văietăm că e mult prea greu…Dar uităm să scormonim în adâncul nostru pentru a găsi adevărata fericire.

DA! Fericirea se află în noi; în micile noastre momente de bucurie. În micile noastre realizări în care Domnul îşi pune de fiecare dată mâna pentru a ne ajuta.

De ce să zâmbim?!

Pentru că ne-am trezit în această dimineaţă. Pentru că am văzut soarele zâmbindu-ne. Pentru că ne putem bucura de tot ce ne înconjoară. Pentru că trăim!

Dacă eu zâmbesc cel de lângă mine se va simţi bine, va simţi nevoia să-mi zâmbească şi el şi astfel am câştigat un zâmbet. Dacă eu zâmbesc lângă cel trist, îşi va uita tristeţea şi se va însenina lângă zâmbetul meu. Dacă eu zâmbesc este pentru că mă simt bine şi vreau ca şi ceilalţi să aibe măcar prin zâmbetul meu un moment de bucurie.

Nu e greu; putem măcar încerca. A zâmbi poate fi egal cu a fi fericit! Depinde doar de noi…

O zi colorată numai cu zâmbete,

de Cryna

sursa: http://www.ozibuna.net/

Vă doresc să fiţi în Noul An astfel...

Gândesc, trăiesc şi simt...FERICIRE

Extrage fericirea din lucrurile mărunte din viață. Extrage-o din fiecare moment de bucurie, din fiecare zâmbet, din fiecare gând optimist. 

Extrage fericirea din starea ta interioară, din pacea care-ți înconjoară inima, din armonia care se regăsește în mintea și sufletul tău. Joacă-te cu copiii tăi, poartă-ți gândurile la vedere, exteriorizează-ți stările și spune-le celor dragi cât de mult îi iubești. Gesturile tale să fie însoțite de generozitate și blândețe, de dragoste și veselie, de pace și suport.

Extrage fericirea din ceea ce ești, din ceea ce simți, din ceea ce trăiești. E posibil ca nu întotdeauna să primești ceea ce îți dorești, însă învață cum să te bucuri de ceea ce ai și să lupți pentru lucrurile importante din viață: prietenie, iubire, bucurie, armonie, sănătate, echilibru. Credința să-ți însoțească întotdeauna gândurile și pașii iar speranța să nu părăsească niciodată încăperile sufletului tău. Crede în puterea rugăciunii, în miracolele zilnice, în poveștile de viață din care ai ce învăța și insuflă-le tuturor adevărul, frumusețea, iubirea și simplitatea.

Extrage fericirea din ziua de AZI, din cea de mâine și din cele care vor urma, dar nu uita niciodată că nectarul cel mai dulce e cel extras din clipa prezentă.

de Une femme

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Rugăciune la început de an

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

La mulți ani tuturor, la mulți ani 2015!

Multe s-au mai întâmplat în anul care stă să treacă. Multe se vor întâmpla şi în anul care bate la uşă, nerăbdător. Am cules în suflet un buchet frumos de amintiri, de momente frumoase, de oameni speciali, buchet care îşi va păstra totdeauna frumuseţea şi culoarea.

Fie că am pus punct sau am pus virgulă după fiecare persoană care ne-a intrat în viaţă, fie că am plâns sau am râs, fie că am cunoscut iubirea sau dezamăgirea, anul care tocmai trece ne-a marcat sufletele şi vieţile deopotrivă. Ne-am schimbat, am suferit, am depăşit probleme, am legat prietenii iar acum, la final de an, culegem roadele traiului nostru. 

Am cunoscut de-a lungul acestui an foarte multe persoane dintre care unele încă mai fac parte din viaţa mea, iar altele cu regret şi lacrimi şi-au găsit propriul drum, departe de mine. Sufletul meu a cunoscut deopotrivă emoţia şi vibraţia iubirii, dar şi tristeţea şi deziluzia de după. Inima mea a învăţat să fie mai răbdătoare, mai ascultătoare, mintea mai optimistă, mai liniştită, paşii mai cutezători, mai perseverenţi. Am învăţat multe din anul care păleşte în faţa noului, strălucitorului, mult aşteptatului an nou, poate câteodată am învăţat şi cum să merg înapoi, dar sunt sigură că sunt pe drumul cel bun în ciuda încercărilor şi al greutăţilor.

Am renunţat la liste, am renunţat să mai vânez himere, am devenit o realistă care nu crede decât în veridicitatea lucrurilor palpabile, o realistă care nu mai crede în cuvinte goale sau în gesturi măreţe, lipsite de căldură şi emoţie. M-am detaşat de unii oameni care au semănat în sufletul meu amărăciune şi astăzi mă prezint la şcoala vieţii cu lecţia învăţată. 

Din mulţii oameni care traversează prin viețile noastre, timpul dar şi viaţa are grijă să-i trieze. De aceea, ne trezim în iureşul greutăţilor singuri, apăsaţi de gânduri negative, fără nici un strop de speranţă, orbecăind în întuneric. Atunci, în acele momente, îţi dai seama care îţi sunt cu adevărat prieteni, care sunt oamenii care merită iubirea şi aprecierea ta. Şi, la final de an, aduni împreună aceste comori, adaugi puţină voie bună, muzică şi mâncare din belşug, şi dansezi fericit până cazi lat, de la atâta mulţumire. Fiindcă, înainte de toate trebuie să fim recunoscători pentru tot, pentru momentele mai puţin bune care ne-au arătat cât de puternici putem fi, pentru clipele de singurătate fiindcă ne-au maturizat, pentru oamenii dragi care te definesc şi te fac persoana minunată care ai devenit astăzi.

Mulțumesc că ați trecut pe aici în 2014 și ați fost alături de mine, că ați comentat, pentru că ne-am cunoscut măcar așa virtual și am descoperit că sunteți oameni minunați! A fost un an bogat pentru blog, mulțumesc tuturor celor care mi-au scris și cu inima deschisă să ne citim și în 2015!

Se spune că alegerile ne influenţează paşii în viaţă, aşa că la final de an 2014 şi la început de an 2015 nu vă urez decât să cunoaşteţi adevărata iubire, prietenie, credinţă, generozitate, simplitate, să vă bucuraţi de toate momentele împreună cu cei dragi dar mai ales, să întâmpinaţi greutăţile cu zâmbetul pe buze fiind conştienţi mereu, că Cineva acolo sus vă Iubeşte şi vă Ocroteşte. 

Să stingem lumina şi să o aprindem mult mai încrezători, mult mai curaţi sufleteşte, mult mai iubitori. 

La mulţi ani binecuvântați tuturor, la mulţi ani 2015!

Cu iubire şi lumină, Daniela 

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Sunt eu și este de ajuns…

Indiferent cum ar arăta viaţa noastră, de cele mai multe ori nu ne suntem de ajuns nouă înşine. Ne simţim de parcă am încheiat un acord pe termen nelimitat cu o profundă şi inevitabilă comparaţie cu cei din jur. În majoritatea cazurilor, afirmaţia “Sunt eu“ nu este de ajuns. Printr-o forţare a firescului fiinţei noastre, această propoziţie cere “îmbunătăţiri”. Şi, din păcate, adăugăm un nivel superficial din celălalt în noi înşine încât ajungem să ne umplem cu un eu care nu ne aparţine.

Putem observa această traiectorie a eu-ului în toate acţiunile noastre de zi cu zi: fata timidă şi-ar dori să aibă îndrăzneala ce nu o caracterizează, oamenii ocupaţi şi-ar da reputaţia pentru câteva clipe de linişte, părinţii şi-ar fi dorit ca fetiţa ce se află în burtica mamei să fi fost de fapt băiat, avocatul ar fi vrut să aibă curajul de a deveni actor…

Oare nu ne regăsim cu toţii în cele de mai sus?

Oare nu am simţit vreodată că vrem să fim altcineva decât noi înşine?

Oare nu ne-am fi dat rădăcinile la schimb pentru altele mai pure şi mai puţin dureroase?

Oare nu ne-am fi schimbat pielea aceasta obosită şi tristă cu una strălucitoare şi energică?

Oare nu am fi vrut să fim oricine altcineva decât cine suntem în acest moment?

O să răspund eu înainte să o faceţi voi. Am simţit asta de nenumărate ori şi chiar am încercat să-mi prefac eul într-un alt eu. Am vrut să văd cum se simte şi cum îl “prinde” noul rol. Şi mi-am dat seama că pot face schimbări bruşte şi extreme la un nivel superficial fără să mă simt vinovată şi fără să caut explicaţii. Mi-am dat seama că pot juca rolul altcuiva dacă accept această provocare. Însă, în astfel de momente îmi dădeam seama cu adevărat cine sunt eu. Şi nu ştiu cum se face, că a început să-mi placă să fiu eu.

Ne putem preface la nesfârşit că suntem oricine altcineva decât noi înşine, însă cel mai profund strat din ființa noastră ştie cine suntem şi cu siguranţă nu ne va lăsa să dormim liniştiţi dacă vom continua să ne prefacem. Şi poate că în momentele în care atingem extazul de a fi altcineva, oricât de perfectă ar părea imaginea celuilalt, observăm cât de firesc este să fim noi înşine. Cu siguranţă adevăratul eu nu îşi dă voie să fie trădat şi va avea de ales între a se preface în continuare sau în a încerca să se accepte…

Iar această acceptare vine adesea pe nesimţite.

Vine când nu-ţi mai doreşti atât de mult să-i aparţii exteriorului, ci când începi să priveşti în oglindă spre tine însuţi.

Şi vor fi momente în care acea oglindă îţi va arăta cea mai tristă şi cea mai nemulţumită faţă, însă ceva îţi va spune să nu mai renunţi la ea, să nu o mai schimbi cu un chip vesel de plastic, ci să rămâi acolo şi să o priveşti.

Să plângi cu ea şi să accepţi că această tristă şi nemulţumită faţă îţi aparţine şi nu o poţi părăsi.

Tot ce poţi face este să încerci să o iubeşti…măcar un pic…

Ştiţi care este adevărul? Că este de ajuns să fim noi înşine. Că unicitatea este cartea de vizită a fiecăruia şi că o putem prezenta în orice moment fără nicio ruşine sau restricţie. Unicitatea este singurul lucru care ne aparţine cu adevărat şi care ne permite să ne bucurăm sincer atunci când suntem aşa cum suntem…

de Andreea
aimee.ro

Irepetabila istorie

Lacătele nu ne garantează că nu vom fi niciodată călcaţi de hoţi, toate zidurile închisorilor poartă pe ele urmele încercărilor (şi ale reuşitelor) de evadare, atenţia, oricât de mare, nu ne-a ferit întotdeauna de incidente dureroase, experienţele din trecut par a fi nepotrivite momentului prezent, aşa cum un pantof din copilărie ne strânge picioarele de adult; legile şi clauzele contractuale devin adesea caduce sub imperiul unui impuls sau al unei necesităţi răsărite neprevăzut, promisiunile care le-am dăruit cuiva sau nouă înşine se pot transforma în Calul Troian ce permite declanşarea unui război la capătul căruia se semnează, de regulă un armistiţiu ,,spre binele tuturor,, deci al nimănui; faptul că stăm deoparte nu ne scuteşte de riscuri şi de primejdii. faptul că suflăm şi în iaurt după ce ne-am ars cu supă, nu ne face rău; totuşi, nu am fi oare mai câştigaţi să privim cerul sau pe cel de lângă noi în timp ce mâncăm un iaurt care nu va fi niciodată fierbinte decât să stăm cu ochii şi cu suflarea în lingură spre care nu mai depunem niciun efort să vedem dacă conţine supă fierbinte, iaurt rece ori o otravă amară, ce ne poate distruge, în timp ce noi suntem prea ocupaţi să ne ferim să nu ne ardem buzele? Pedepsele şi sancţiunile nu stau în calea faptelor rele, recompensele şi laudele nu zămislesc totdeauna eroi. cărţile, oricât de multe am fi citit, am fi învăţat pe de rost sau am fi integrat în sistemul nostru de viaţă, nu ne vor da răspunsuri la marile examene ale vieţii, chiar dacă stăm cu ele deschise, pe masă. religia şi nicio biblie, nicio dogmă, niciun set de valori şi principii, oricât de solide ar fi, pe unii dintre noi, nu ne vor scuti de îndoieli şi incertitudini, de contradicţii şi căutări. oricâte indicatoare sunt într-o pădure, într-o gară mare sau într-un mare oraş, vom întâlni la tot pasul rătăcitori, rătăciţi şi rătăciri… niciun ceas, oricât de exact ar arăta ora, nu va şti să ne răspundă la întrebarea:,,care este timpul potrivit?,,; teama de moarte nu ne scuteşte să murim, ne-dorinţa de a ne naşte nu ne scuteşte de a poposi pe tărâmul vieţii, frica şi fuga de orice lucru sau experienţă pe care nu ni le dorim sunt chiar funiile cu care suntem atraşi către ele.

Cu toţii ştim toate astea de când lumea şi pământul şi cu toate astea…continuăm aşa, căci (ni)se pare că dormim mai liniştiţi când avem şi la uşă dar şi la suflet zăvoare, că găsim mai uşor ce căutăm dacă urmăm traseele dintr-o hartă împrumutată de vreun turist binevoitor din viaţa noastră, că vom fi mai aplaudaţi dacă cântăm muzica de pe o partitură (ab)uzată de atâtea interpretări decât muzica ce se naşte spontan în inima noastră, că prindem trenul potrivit dacă ajungem la ora exactă într-o gară în care totul este atât de bine pus la punct încât nu vei avea cum să te regăseşti căci nu ai avea cum să crezi că te-ai putea pierde… continuăm aşa, căci se pare că …

Atunci când suntem atinşi de Iubire, toate zidurile, ceasurile, religiile, legile, fricile, par fără sens; o vreme, iubirea ţine loc de tot şi de toate. apoi, fără să ştim cum şi de ce, lumea, cea aşa cum este, ne prinde iarăşi din urmă…cu ceasurile, cu fricile, cu zidurile, cu partiturile ei, cu istoria ei scrisă din experienţele tuturor şi rescrisă prin experienţele noastre … experienţe care îndeobşte nu ne folosesc la nimic, pentru că, deşi istoria pare că se repetă şi deşi scena pare a fi mereu aceeaşi, noi suntem mereu alţii şi mereu altfel, având liberul arbitru de a ne trezi după orologiul satului, după cel al soarelui sau după ceasul interior, de a ne îndrepta paşii după harta din buzunar, după indicatorul din faţa noastră sau după farul visurilor noastre, de a ne trăi viaţa apărându-ne de tot ce-i neplăcut sau ieşind în întâmpinarea a tot ce-I minunat, de a ne judeca după coduri de legi rigide, antice şi abstracte sau după legi fluide, circumstanţiale şi pline de toleranţă, de a pedepsi sau de a ierta, de a ne umbri iubirea cu norii tuturor limitelor, fricilor şi greşelilor noastre omeneşti sau de a ne îndrepta către lumina şi puterea ei, în pofida umbrelor, temerilor şi slăbiciunilor noastre …

sursa: https://exprimari.wordpress.com

Mai devreme sau mai tarziu, cum-necum, toţi ajungem să înţelegem această...Lecţie simplă

Intenţionam să scriu astăzi ceva despre recunoştinţă, acest lucru minunat pe care din ce în ce mai puţin îl trăim, datorită erorii de a crede că doar ce-i considerat “bun” şi “frumos” merită un cuvânt ori un gest de mulţumire…

… mai doream să scriu ceva despre acele părţi întunecate din noi şi din viaţa noastră, despre acele teritorii umbrite şi respingătoare ale existenţei noastre pe care ne-o dorim plină de lumină, de zâmbet, de succese, de fericire, de armonie .

În timp ce încerc să scriu despre toate aceste lucruri, imi amintesc că a deveni recunoscători norului din faţa soarelui, lacrimii de dinaintea zâmbetului, nopţii de dinaintea zorilor, bolii de dinaintea vindecării, haosului de dinaintea ordinii, este poate cea mai importantă lecţie pe care ne-o dă, cu înţelepciunea ei, Viaţa…

Iar în faţa înţelepciunii Vieţii-Profesor, teoretizările mele ar fi devenit doar cerneală irosită…

Mai devreme sau mai tarziu, cum-necum, toţi ajungem să înţelegem această …Lecţie simplă:

Învăţăm, greşind, să iertăm;

Învăţăm, căzând, să zburăm;

Învăţăm, suferind, să vindecăm;

Învăţăm, încătuşaţi, să ne eliberăm;

Învăţăm, mirându-ne, să înţelegem;

Învăţăm, îndoindu-ne, să credem;

Învăţăm, plecând, să ne întoarcem;

Învăţăm, pierzând, să învingem;

Învăţăm, tăcând, să vorbim;

Învăţăm, plângând, să zâmbim;

Învăţăm, distrugând, să construim;

Învăţăm, cerând, să dăruim;

Învăţăm, urând, să iubim;

Învăţăm, trăind, să trăim…

de Clara T

Azi n-am nici o idee!

Iată-mă într-o zi în care nu am nici o idee despre ce subiect interesant aş posta!! Aș fi vrut azi să vină din cer, de undeva, din lumea interioară, o idee fantastică, strălucitoare, una care să curgă prin inimile oamenilor cu grație, să tulbure și să inspire, să lumineze și să dăruiască. Am meditat pentru ca mintea și inima mea să intre în ”lumea ideilor”, în lumea nemuritoate a ideilor, cum spunea Socrate, dar singura idee care-a rămas suspendată între sufletul meu și cer e ideea că ”azi n-am nici o idee”! Azi nu vreau să mă inspir de nicăieri, fiindcă a nu avea nici o idee e și ea ...o idee. E un fel de a te recunoaște într-un aspect al tău, e un fel de a recunoaște că aspectul din tine – să nu ai idei într-o zi, într-o clipă, într-o vreme oarecare – e unul al ființelor, al tuturor ființelor. Zile, ceasuri și vremuri fără idei trec prin noi toți. Poate clipa de lipsă a ideilor e o vreme a coacerii, e un timp ca acela al fructelor; sunt undeva, dar nu le poți gusta dacă nu s-au copt. Da, în starea aceasta fără idei se plimbă unele idei de colo – colo, dintr-o parte în alta minții, dintr-un colț în altul al sufletului, autojustificându-și prezența, dar ele par necoapte, le lipsește dulceața, esența, substanța. Nici una dintre ele nu te poate convinge pe tine însuți că-i destul frumoasă, de bună, de înaltă sau măcar atât de utilă încât să...o trimiți în lume, să fie pentru azi, pentru acum, mesagerul tău. Ideea pe care o trimiți în lume ar trebui să te reprezinte sută la sută, să fie cine și ce ești tu, să fii tu însuți în ea pentru ca puterea ei să pătrundă, să vibreze, să atingă mințile, sufletele și viețile celor din jurul tău. Pentru că într-o idee ești chiar tu, atunci tu, cel ce pleacă în lume sub forma ideii tale, trebuie să fii autentic, să fii în propriul tău adevăr, să călătorești prin lumea aceasta în acea tulburătoare și fantastică stare de comuniune cu Sinele tău. Dacă ideea e slabă, dacă te îndoiești de ea, dacă ți-e teamă că ideea va eșua, dacă o trimți tristă, leneșă, lipsită de vitalitate, de încredere, fără lumină, fără torțele iubirii tale în ea, ideea te va înșela pe drum. Ideea va căpăta în mersul ei prin suflete și prin minți formele tuturor dubiilor, ale rătăcirilor tale lăuntrice, formele sentimentelor și ale gândurilor tale. Ideea e ca un călător care pleacă spre o destinație cunoscută; ea știe pe ce drum va ajunge la țel și își cunoaște - în aspectele esențiale - orarul de existență, de mișcare. Așa cum un om care pleacă la Iași știe cu ce tren va merge, la ce oră va pleca și știe unde va ajunge, ideea curge la fel ca omul, va ajunge la țintă, chiar dacă pe drum va întâlni și obstacole, și opoziții, și rezitență, și ploaie, și vânt... !

Să nu ai nici o idee e o idee, faptul că nu avem idei se naște dintr-o anumită trăire, dar și lipsa unui ceva face ca ceva să fie prezent. Lipsa însăși e o prezență, e o atitudine(iar asta înseamnă că nu există gol, nu există lipsă), e – poate – o vreme în care sentimetele și gândurile se coc, se dospesc, se adună, pregătesc ceva. Când nu știi ce să faci – cum nu știam eu azi ce să scriu – totul e să știi că e firesc să nu știi. Să ai răbdare cu neștiința ta, cu sentimentul de gol, cu acel ”nu știu” ce pare să te posede și să te cotropească, să accepți întru totul ”golul” sau insuficienta putere a unei idei de a te reprezenta, căci nu se poate umple decât atunci când există un gol. Nu pot fi răspunsuri fără întrebări, nu pot fi idei fără să trăiești sentimentul profund al lipsei lor; nu poți înțlege pacea fără zgomot și nici lumina n-ar fi frumoasă, n-ar fi în conștiența noastră fără întuneric. Mie mi-a lipsit astăzi ideea, dar am creat o idee tocmai din această absență! Ție îți poate lipsi iubirea și – iată – dacă-ți lipsește iubirea acum e pentru că prea plinul ei va picura sau va năvăli într-o zi chiar în acel gol. E o stare necesară conștiinței și conștienței; ești conștient de prezența iubirii doar grație absenței ei. Poate-ți lipsește un lucru, poate-ți lipsește o ființă dragă, poate că azi îți lipsesc banii, poate-ți lipsește încrederea că poți face un lucru anume: orice ți-ar lipsi, fie o idee, fie un lucru, fie o ființă, în esența lipsei e o trăire, e un sentiment, e o stare care va trece. E ceva ce are sens, ceva ce te duce spre cunoaștere. A nu avea vine la tine pentru ca tu să simți, să percepi, să înțelegi momentul în care vei avea. Nu-ți fie teamă că acum nu ai. Nu te îngrijora pentru că acum ceva îți lipsește; sensul oricărui lucru absent e profund, e teribil, el îți spune că va fi și prezent. Golul vine pentru ca tu să percepi plinul. Lipsurile sunt pentru ca tu să fii conștient, să fii treaz când prezența dorită va fi în ființa ta, în fața ta, în viața ta. Nu să te temi, nu să te îndoiești, nu să strigi, nu să plîngi, nu să te lamentezi, nu să te nemulțumești, nu să fii gelos, invidios, rău și întristat ai nevoie, ci să accepți, să tolerezi, să fii conștient că nu ai tocmai pentru ...a ști, a conștientiza, a fi prezent în starea ce va veni în virtutea legii existenței, a legii divine, de a avea. Pentru mine tocmai lipsa a umplut golul și așa se întâmplă pentru fiecare ființă, mereu și mereu. Iar aceasta e o conștientizare tulburătoare, care ne poate ajuta să trecem prin hățișurile vieții conștienți și fără teamă, eliberați de sentimentul că...ne lipsește ceva. Lipsurile au un sens: să știm, să înțelegem și să apreciem momentul în care se va umple golul...

de Maria Timuc

Ne suntem datori să luptăm!

Luptă! Luptă! Luptă!

Asta-mi spun de fiecare dată când cad. Şi lupt. Şi mă ridic. Până la urmă mă ridic deşi la un moment dat îmi pare că e bine acolo jos, e linişte, nu mai aud zgomotul lumii. Văd gesturi disperate şi frunţi încruntate care îmi vorbesc, dar nu mai aud nimic. E linişte.

Parcă aş vrea să mă mai odihnesc niţel. Am obosit. Să tot cad, să mă ridic, apoi să îngenunchez iarăşi şi iar să fac eforturi pentru a învinge. Pentru că luptele pe care le port cu mine însămi sunt cumplite. Mă seacă de energie, de viaţă, de mine. Iar oamenii nu-mi întind nici o mână, dimpotrivă. Ei îmi zdrobesc sufletul deja căzut la pământ. Pentru că eu cred în ei, în oameni. Naivitatea e o boală greu de dus, oameni buni. Nu te vindeci niciodată de ea pentru că tu crezi. Îi crezi. Şi crezi în ei până la ultima bătaie a inimii. Iar ei te dezamăgesc. Îţi spun „Nu” când vrei să auzi „Da” şi invers. Pleacă atunci când tu îţi doreşti ca un nebun ca ei să rămână. Îţi ucid vise, retezându-le aripile şi-aşa fragile. Te fac să te simţi vinovat pentru greşeli pe care nu le-ai făcut şi în loc să îţi şteargă urma unei lacrimi de pe obraz ei dau naştere la o alta pe celălalt.

Sunt lupte greu de dus acelea în care cel ce trebuie recuperat este chiar sufletul tău. Dar suntem obligaţi să le ducem. În viaţa asta uneori atât de crudă suntem obligaţi să fim puternici şi să ne învingem propriile greşeli, propriile pierderi, să ne învingem regretele şi orgoliul.

Suntem obligaţi să păşim cu demnitate chiar şi cu genunchii juliţi, plini de praf şi de sânge.

Suntem noi împotriva. Noi împotriva vieţii, noi împotriva celorlalţi, noi împotriva noi înşine.

Şi uneori vom câştiga, alteori vom pierde. Dar ne suntem datori să luptăm şi să mergem mai departe!

Întotdeauna.

© Iustina Ţalea

Crăciunul nu e...

"E nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem".

Crăciunul nu înseamnă cadouri, dacă asta înseamnă nervi. Crăciunul nu înseamnă îmbulzeală, ci mai degrabă retragere. Crăciunul nu e goana irezistibilă de a fi în rând cu lumea care pune bucatele pe masă "că aşa-i tradiţia". Crăciunul nu e tradiţie. Crăciunul nu e ghiftuială oarbă, nu e năpustire hulpavă după ce ai postit. Crăciunul nu e război în trafic pentru familie. Crăciunul nu e familie dacă familia zbârnâie de tensiuni nerostite. Crăciunul nu e Moş Crăciun în alb şi roşu. Crăciunul nu e colind cu orice preţ, supracântat, la ore nepotrivite. Crăciunul nu e o perioadă în care "ne deschidem inima ca să între lumina sfântă". De ce ar fi închis în restul anului? Crăciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Crăciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsă. Crăciunul nu e un program special la televizor. Şi nici zâmbet fals nu e Crăciunul. Crăciunul nu e prilej de regret că nu ai cu cine petrece sărbătorile. Crăciunul nu e bilanţ. Crăciunul nu e lumina electrică în exces sau bradul pe care te-ai luptat să-l aduci acasă ca un erou modern. Crăciunul nu e luptă. Crăciunul nu e promoţie. Nu-l găseşti pe rafturile care urlă că e Crăciunul. Nu e cozonac, caltaboş, tobă, şorici sau vin roşu. Crăciunul nu e ilustrată şi nici fericire tâmpă împachetată în spoturi publicitare cu reni şi Moş Crăciuni pentru diferite nişe. Crăciunul nu e nimic din toate astea. Nu e nici popcorn sau clubbing. Crăciunul nu e discotecă şi nici fantezie sexuală de iarnă. Crăciunul nu e bere. Crăciunul nu e nimic din tot zgomotul ăsta surd şi disonant ca o orchestră mondială care se acordează la nesfârşit fără să mai înceapă să cânte. N-are niciun rost aşa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun în fiecare an, încercând cu disperare să înot spre marginile vârtejului care mă trage la fund unde în mâlul vâscos zac resturi de sarmale, conserve, reproşuri, un fel de mâzgă sufletească, o inerţie veştedă.

Crăciunul e altceva. Crăciunul este momentul în care s-a schimbat TOTUL. Crăciunul e momentul în care Oamenii au descoperit Speranţa prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moartă. Dar, pentru că vorbele astea mici care plutesc în derivă să ajungă la destinaţie şi să umfle pânzele celor care mai au curajul să navigheze, e nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem.

****

de Tudor Chirilă

În fiecare an, Slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne aminteşte că e bine să ne înveşmântăm sufletele cu iubire, căci numai cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.

La ceas de taină şi de sărbătoare Vă doresc pacea şi bucuria aduse lumii de Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa, iar Pruncul Iisus să Vă umple sufletul de harul iubirii Sale.

Întru mulţi ani binecuvântaţi de Dumnezeu cu sănătate, putere, răbdare şi frumoase împliniri pe calea urcuşului spre mântuire !

Sărbători fericite!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

În prag de sărbători...

Retrospectivă

Am trăit și zile mai bune dar și mai dificile. Nu am tot ceea ce îmi doresc dar am tot ceea ce am nevoie. Mă trezesc câteodată cuprinsă de îndoieli și întrebări, dar știu să văd și partea bună din toate astea, faptul că mă trezesc, că mi s-a mai dat o zi, o șansă. Viața mea nu este perfectă dar mă simt binecuvântată cu ceea ce am, cu ceea mi s-a dat și sunt recunoscătoare pentru toate oportunitățile primite. Desigur că îmi doresc mai mult, bineînțeles că nu mă pot mulțumi cu ceea ce am, dar nu îmi caut scuze. Încerc să fiu o persoană mai bună, poate că nu reușesc întotdeauna, dar cel puțin știu că mă străduiesc în fiecare clipă. Nu am învățat cum să-mi exteriorizez de fiecare dată sentimentele, cum să declar ceea ce simt, cum să mă manifest liber, încă mă simt ca o pasăre privată de libertate căreia i s-a deschis portița coliviei dar care nu știe că poate zbura și continuă să privească cu jind dinăuntru, fără să facă ceva în acel sens. Știu că am multe defecte, însă mai știu și că cei care mă iubesc o fac necondiționat, iar defectele și lipsurile nu îi îndepărtează, din contră ne apropie și mai mult. Nu știu să fiu elegantă, frumoasă, fără cusur, tind mai mult către simplitate și naturalețe, dar știu că nimic nu-mi va schimba părerea pe care o am despre mine. Îmi place ceea ce văd când privesc în oglindă. Nu doar un chip drăguț și doi ochi mari, ci și un suflet frumos. Vreau să cred că sunt o persoană frumoasă pe dinăuntru. Vreau să cred că sentimente precum generozitatea, modestia, compasiunea, simplitatea, nu sunt străine de mine. Vreau să cred că mă îndrept într-o direcție bună și că vântul bate propice. Încerc să adorm cu mintea împăcată și lipsită de gânduri negativiste, uneori reușesc, alteori nu, însă întotdeauna las regretele zilei de ieri. Încă învăț ce este corect, ce este adevărat, ce este bine și uneori mă mai poticnesc în drumul meu, însă nu rămân niciodată repetentă la lecțiile vieții. Încerc să țin pasul cu tot ceea ce mă învață clipă de clipă, știu că este greu, dar în fond este alegerea mea. Am învățat că în final viața este un cumul de alegeri, suma tuturor deciziilor tale și că cel mai bine este să înveți din greșeli și să nu le mai repeți. Ce bine ar fi dacă toți am învăța ceva din toate acestea. Poate am ști cum să înfruntăm diversele situații, cum să le facem față, cum să privim cu detașare și curaj spre ceea ce ne așteaptă.

În prag de sărbători, cu pace, lumină şi căldură în suflet, vă doresc sa aveţi parte de zile minunate alături de cei dragi. Crăciun fericit şi La mulţi ani! Cu iubire şi lumină, Daniela.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

De ce ne întâlnim, de ce ne despărţim?

 

Nastratin a fost întrebat; ”Cum ai cunoscut-o pe soţia ta? Cine v-a făcut cunoştinţă”? Iar el a răspuns oftând; ” Eh, am cunoscut-o întâmplător. Nu pot să dau vina pe nimeni”. ”Nimeni nu poate să dea vina pe nimeni. Şi nu există întâmplare, doar rezonanţă, afinitate. Un anumit tip de bărbat va alege un anumit tip de femeie şi invers. Nu este un accident. El o alege din anumite motive. Dacă acea femeie ar muri, el ar alege iarăşi acelaşi tip de femeie. Dacă bărbatul nu se transformă, poate să schimbe soţiile la nesfârşit”

Pentru întâlnirile pe care le avem în vieţile noastre nu-i vinovat cineva, nu are un merit altcineva; afinitatea emoţională lucrează, noi suntem doar releul prin care se întâmplă lucrurile. Nu cel ce ne face să ne cunoaştem este cauza relaţiei pe care o avem, nu-i cauza întâlnirii. Suntem atraşi de un anumit tip de femeie, de un anumit tip de bărbat, dar tiparul e-n mintea noastră, e-n personalitatea noastră, e-n tot ce suntem lăuntric. Despărţirile, divorţurile, ruperea legăturilor se petrec, poate, cu prea mare uşurinţă, iar asta ar putea fi o greşeală, atâta vreme cât în interior nu schimbăm nimic. Fără o transformare în sine, vom întâlni aceeaşi femeie în toate femeile, aceeaşi personalitate, acelaşi suflet, aceleaşi probleme şi ne vom confrunta cu aceleaşi suferinţi, mai devreme sau mai târziu. Se poate ca bărbatul sau femeia cu pricina să aibă un alt chip, să aibă un alt nume, să pară diferit sau diferită, dar să fie, în fapt, expresia tiparului mental pe care-l purtăm în noi înşine şi care ne atrage prin legea rezonanţei, prin afinitate. A pleca netransformaţi dintr-o relaţie rea, urâtă, distructivă, a pleca suferinzi şi afectaţi emoţional înseamnă a căuta inconştient aceeaşi suferinţă, a căuta acelaşi partener, dar în alt chip. Legea afinităţii ne determină să ne simţim atraşi mereu şi mereu de acelaşi tip de femeie sau de bărbat.

Pentru ca o relaţie să se schimbe, trebuie să schimbăm ceva în noi înşine; tiparul mental care ne-a împins spre acea relaţie. Nu partenerul trebuie schimbat, ci acel ceva din mintea, din emoţiile noastre, acea parte a personalităţii noastre, adevărata cauză a întâlnirii. Fără să ne schimbăm tiparul, putem fugi de un partener violent, de unul constrângător, abuziv, dar peste ceva vreme vom fi atraşi de unul la fel ca el, iar în anumite situaţii poate fi şi mai rău. Soţia sau soţul, partenerul iubit, cel ce ne agită, ne crează suferinţă sau ne destabilizează emoţional, ar putea fi un fel de oglinzi, pe care le-am atras tocmai în scopul de a ne privi feţele interioare, adică percepţiile despre bărbaţi şi femei, un fel neplăcut de a fi, reprimat tocmai pentru că ne displace profund. Un alt om se manifestă prin noi în prezenţa fiecărei persoane pe care o întîlnim, iar acest alt om se poate să fie tocmai unul suferind, nervos, agresiv, impunător, violent. Trăsăturile acestea sunt tocmai ceea ce avem de schimbat, de transformat pentru ca următoarea întâlnire să fie una diferită şi, de ce nu, fericită? Întâlnirile noastre nu au drept cauză vinovaţi, ci afinitatea tiparelor mentale şi emoţionale, din pricina cărora vom atrage mereu aceeaşi femeie în altă femeie şi acelaşi bărbat în alt bărbat, iar unul diferit ne va fi drag doar când ne-am schimbat pe noi înşine în mod real. Din pricina aceasta, abandonul, separarea, sentimentul că suntem părăsiţi sunt amăgiri; noi ne separăm de un altul atunci când el nu ne poate oglindi chipul lăuntric şi nici noi nu-l oglindim pe al său. Nu putem avea o relaţie cu un om care nu ne poate arăta pe noi la fel ca o oglindă şi de aceea, când nu mai suntem reflectaţi şi nu mai reflectăm, când nu mai avem afinităţi lăuntrice, ne despărţim. Dacă am înţelege această lege a afinităţii, am fi mai fericiţi şi-am înţelege că nu există separare fără motiv, iar acel motiv e şi-n noi, e şi-n celălalt, că într-o zi oarecare, o altă oglindă...ne va arăta chipul nostru lăuntric într-un bărbat sau într-o femeie.

de Maria Timuc

Vezi-ţi de treaba ta!

Pot găsi doar trei feluri de treburi în Univers: treaba mea, treaba ta şi treaba Lui Dumnezeu (pentru mine, Dumnezeu înseamnă realitate. Realitata este Dumnezeu, pentru că este mai presus de orice. Orice iese de sub controlul meu, controlul tău sau al oricui altcuiva pot numi treaba lui Dumnezeu).

Mare parte a stresului nostru provine din faptul că nu ne vedem de treaba noastră, ci vedem de treaba altcuiva. Când gândesc "Trebuie să te angajezi, vreau să fii fericit, ar trebui să vii la timp, ar trebui să ai mai multă grijă de tine", mă ocup de treaba ta. Când îmi fac griji că ar putea avea loc cutremure, inundaţii, războaie sau că o să mor, mă ocup de treaba Lui Dumnezeu. Dacă la nivel mental mă ocup de treaba ta sau de treaba Lui Dumnezeu, efectul este acela de separare. Am observat asta la începutul anului 1986. Când, la nivel mental, mă ocupam de treaba mamei mele, de exemplu cu un gând precum: "Mama ar trebui să mă înţeleagă", imediat mă cuprindea un sentiment de singurătate. Şi mi-am dat seama că, ori de câte ori mă simţisem rănită şi singură, mă băgasem în treaba altcuiva. 

Dacă tu îţi trăieşti viaţa, iar eu, la nivel mental, trăiesc tot viaţa ta, cine o mai trăieşte pe a mea? Amândoi suntem acolo. Când mintea mea este preocupată de treaba ta, eu nu mă mai ocup de treaba mea. Sunt separată de mine însămi, mă întreb ce este în neregulă cu viaţa mea.

Când cred că ştiu ce este mai bine pentru oricine altcineva, nu mă ocup de treaba mea. Chiar şi în numele iubirii, este pură aroganţă, iar rezultatul este tensiune, anxietate şi teamă. Ştiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treabă! Ar fi bine să mă ocup de asta, înainte să-ţi rezolv problemele în locul tău.

Dacă înţelegi cele trei tipuri de treburi suficient cât să-ţi vezi de treaba ta, asta îţi va elibera viaţa într-un mod pe care nici nu ţi-l poţi imagina. Data viitoare când te vei mai simţi stresat şi deranjat, întreabă-te de a cui treabă îţi vezi la nivel mental şi s-ar putea să izbucneşti în râs. Această întrebare te poate aduce înapoi la tine însuţi. Şi este posibil să-ţi dai seama că nu ai fost niciodată prezent cu adevărat şi că, la nivel mental, ai văzut toată viaţa de problemele altora.

Şi, dacă practici asta o vreme, este posibil să ajungi la concluzia că nici tu nu ai nicio treabă şi că viaţa ta decurge cât se poate de bine de una singură.

Byron Katie- din cartea 'Iubeste ceea ce este'

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Viaţa însăşi este de partea noastră, nu împotriva noastră

În această zi din viaţa ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să ştii …

…că frica în faţa situaţiilor de temut e ceea ce le face de temut. Şi totuşi, credinţa în faţa situaţiilor de temut îndepărtează frica şi transformă aceste situaţii în ceva frumos. Adică, ceea ce este de temut poate fi de fapt frumos dacă ştim să ne uităm într-un nou mod. Pentru asta este nevoie de o schimbare a minţii. E nevoie de o nouă perspectivă. E nevoie de starea de minunare în faţa vieţii şi de conştientizare că viaţa însăşi este de partea noastră, nu împotriva noastră, la niciun nivel. Sau, dacă vrem să o spunem în termeni mai spirituali, Dumnezeu este mereu de partea noastră. Procesul de Măiestrie este astfel unul de acceptare. Este o îmbrăţişare tăcută a ceea ce este. Este non-rezistenţă. Este o plimbare liniştită în momentul prezent, ştiind că ceea ce are pentru noi este cel mai bun lucru, întotdeauna. Crezi că asta este? Atunci e adevărat.

de Neale Donald Walsch

Iubirea rezistă doar în echilibru

Într-o relaţie de iubire suntem trei. Noi doi şi iubirea noastră. Iar iubirea trebuie întreţinută în permanenţă, altfel se rătăceşte şi nu mai găseşte drumul înapoi. Apoi moare. De aceea este atât de important să nu încetăm niciodată să ne spunem dar şi să ne arătăm că ne iubim. Este greşit să crezi că celălalt ştie că îl iubeşti, şi că nu are rost să consumăm timp, bani şi energie pentru dovezi de iubire. În lipsa acestor dovezi ajungem să ne pierdem cumva unul de altul. Iubirea se menţine vie în permanenţă şi e datoria noastră să o facem.

A invoca lipsa de timp este o scuză ce nu rămâne în picioare. Şi asta pentru că iubirea este ceea ce uneşte doi oameni înainte de toate. În lipsa ei, totul se anulează. Şi nu-ţi trebuie timp pentru o vorbă bună, un compliment, o surpriză, o îmbrăţişare, un sărut, o strângere de mână, un umăr la nevoie. Toate acestea sunt dovezi de dragoste. Apropie cuplul şi-l ţine împreună. Nu e nevoie să ne facem mereu cadouri materiale, şi timpul petrecut împreună este un cadou. Şi mâncarea preferată, şi o vizită surpriză, şi un bileţel de dragoste.

Însă ce facem atunci când numai unul dintre parteneri întreţine iubirea? Nu pentru că celălalt nu ar mai iubi, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Să fie curtat, răsfăţat, iubit. Pentru că aşa a început relaţia. Şi o vreme a continuat aşa. Este adevărat că în cupluri se formează nişte reguli tacite de funcţionare dar pentru a înţelege mai bine ce simte cel care doar oferă, ar trebui să ne gândim la un balansoar. Dacă nu mai e nimeni care să contrabalanseze în partea cealaltă, s-ar putea ca aşteptarea să nu dureze la nesfârşit.

Sau gândiţi–vă la un rezervor plin de iubire. Plin, plin. Dar din care iei şi iei până când se goleşte pentru că nu ai mai pus la loc. Cum să se încarce cu iubire partenerul tău, dacă tu nu-i oferi nimic la schimb. Când tu nu mai pui nimic acolo de unde iei, la un moment dat nu vei mai avea ce să iei. Este un cerc vicios. Dacă nu oferi, nu vei mai avea de unde primi.

În relaţie, iubirea rezistă doar în echilibru. Doar dacă oferă şi unul şi altul. Doar dacă amândoi întreţin relaţia. Pe rând, când oferă unul, când oferă celălalt. Iubirea nu poate rezista dacă oferă doar unul iar celălalt doar primeşte. Trebuie să existe un echilibru între a da şi a primi, altfel nimic nu poate funcţiona.

de Loredana

E doar o etapă...

Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere. Cândva am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream vinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau.

Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă. 

Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem. 

Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul. 

Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem. 

Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin. 

Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada. Am dovada că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici. Că IERI trebuie uitat şi că doar AZI și MÂINE contează, pentru că doar azi și mâine înseamnă noi șanse... 

Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi. Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori! 

de Irina Binder 

sursa: http://www.irinab.com/

Ce te faci când ai sufletul flămând şi nu ai cu ce să-l hrăneşti?

Există hrană ieftină, permisibilă tuturor, însă cu multe chimicale şi care dăunează grav sănătăţii. Există hrană cu preţ mediu, ţi-o poţi permite, însă, ţie, nu-ţi prieşte, nu poţi s-o digeri. Mai există hrană de calitate, însă, scumpă. Vreau ceva de mâncare pentru sufletul meu!

Avem abonamente la săli de fitness pentru muşchi, respectiv pentru a deveni femei şnur, programări la unghii, ne ungem cu toate cremele posibile şi imposibile pentru ten şi corp.

Pentru o seară în club, reprezentanţii sexului masculin afişează un zâmbet ştrengar şi o atitudine de macho, repetând în oglindă schema făcutului din ochi pentru domnişoare “agăţabile”. A! Obligatoriu, ceasul ăla bun, mai scump decât o maşină de spălat rufe. Da, se poartă haine ieftine cu accesorii scumpe…!

Pe ele, pe domnişoarele “agăţabile”, cade şifonierul şi sticla de parfum, fac exces de maclavaisuri şi de roşu pentru a transforma un chip drăguţ într-o păpuşă Chucky.

La bar, ea îl observă pe macho, îi face impresie bună ceasul, nu persoana lui, semnul avuţiei. Se întoarce la locul ei, clătinându-se pe cărămizile din picioare sprijinite pe nişte cuie. Cârpa care o acoperă e tăiată în aşa fel încât să provoace foame bărbatului macho. El vine către ea, îi şopteşte la ureche vorbe care o fac să zâmbească timid…cică! Nu vă trece prin cap, oare, ce i-a şoptit?! Cum nu?! Işi exprima mirarea cum de o fată atât de frumoasă şi de mirobolantă precum este ea, vine neînsoţită în club. Iar ea…e aproape udă…de emoţie! Intervine o pauză, căci domnişoara are nevoie la toaletă să-şi mai tencuiască puţin chipul şi să-şi mai ridice sânii din push-up. Iar restul poveştii…să fie la ei acolo! Deja nu mai suport scenariul, scenariu tipic din zilele noastre în nopţile din club.

Sufletului meu, sărmanul, ce să-i dau să mănânce?! O să se îmbolnavească de tristeţe de la atâta regim la care îl supun. Pentru că nu îi dau nici ieftinături cu chimicale, iar marfa de la promoţii e aproape expirată. Dar nici scumpeturi nu-mi permit, căci, ştiţi….calitatea tot la calitate trage… Dar poate am noroc şi produsul de calitate mult dorit va privi mai atent, şi prin celelalte rafturi mă va vedea pe mine într-un raft nepotrivit, aşezată acolo din vina merchandiserului.

de Luiza Ionescu

sursa: facebook

Totul în viață se întâmplă cu un motiv

"Propune-ți să fii fericit, nu bogat"

Te gândești că nu ești "norocos". Că nimic nu ți se întâmplă din senin. Că nu există surpriză plăcută și pentru tine. Și nu există destin. Te gândești că ai muncit prea mult de fiecare dată ca să obții ceva, că indiferent cât ai luptat în cele din urmă ai pierdut, că fiecare zi este o continuă încercare de a dovedi ceva lumii. Te gândești la câte ai de făcut și la cât de puțin ai realizat. Te gândești că greșești undeva, că nu se poate să fii tu cel mai ghinionist dintre toți cei pe care îi cunoști. Te gândești poate că nu meriți să ți se întâmple lucruri bune, plăcute, frumoase. Că este posibil să nu procedezi cum trebuie. Că este necesar să faci aceeași pași pe care și alții i-au făcut înaintea ta. Pe scurt te gândește să copiezi viața altora, bucată cu bucată, ca mai apoi să o reciți în fața lumii întregi. Dar, ghici ce. Nimeni nu te va aplauda. Nimeni nu te va auzi. Și nimeni nu te va înțelege. Te vei gândi iar și iar că pur și simplu te-ai născut fără "noroc". Te privești în oglindă și nu înțelegi ce este greșit, ce nu se potrivește. Te gândești la toate nimicurile posibile, la toate mărunțișurile, dar nu și la ce contează cu adevărat. Îți voi spune eu. Nu te gândești că TU ești principala eroare. Că de la tine pornește calculul greșit. Că indiferent cât vei munci sau cât efort vei depune rezultatul va fi tot cel eronat. În primul rând, plecăm de la premiza că nu suntem la fel de buni ca și exemplele din viața noastră. Cum gândurile influențează în mare parte atitudinea noastră, în momentul decisiv dăm înapoi fiindcă stima de sine scade iar respectul față de propria persoană este aproape nul. Ne lăsăm convinși și angrenați în această călătorie de vorbele celorlalți, de exemplele și de poveștile de succes ale altora și eșuăm să o finalizăm cu brio. Originalitatea ne lipsește cu desăvârșire și probabil gândind că o să fie bine dacă respectăm cantitatea și ingredientele rețetei perfecte vom ajunge să ne mai bucurăm de satisfacția unei munci bine făcute. Din viața ta lipsește inspirația și pasiunea, energia și determinarea, curajul și optimismul. Ești doar o copie din multe alte mii. Și vei continua să gândești prost și negativ dacă nu începi să-ți schimbi mentalitatea, dacă nu începi să lucrezi la propria dezvoltare . Tu ești cel care te reține, cel care te face să te îndoiești, cel care pune în cumpănă deciziile luate. Tu ești cel care stă între trecut și prezent, cel care gândește în loc să acționeze. Te gândești cu teamă la viitor pentru că nu poți să crezi că poți face ceva spectaculos cu viața ta, că ești destinat lucrurilor mărețe, că dacă vrei poți face orice. Efortul își arată rezultatul după ce refuzi să te oprești, după ce cazi și te ridici, după ce-ți alungi regretele și treci la treabă. Când ești la pământ, când deprimarea și tristețea îți bat la ușă, gândește-te la tot ceea ce contează cu adevărat pentru tine, și vei realiza că banii sau motivația financiară nu te fac om și nici nu îți aduc fericirea. Propune-ți să fii fericit, nu bogat. Propune-ți să fii tu însăți, nu altcineva.

de Anasstassya

Când ceva nu mai merge bine în cuplu

Relaţiile care încep să se rupă sunt uneori dificil de identificat.

Există o diferenţă între câteva certuri care apar într-o perioadă scurtă de timp şi o relaţie care începe să se corodeze (conflicte dese, distanţare emoţională, pierderea interesului şi a implicării).

Peste un timp, când situaţia are momente de ameliorare, relaţia ruptă nici nu mai pare că are într-adevăr probleme, totuşi, în spatele anumitor scene, relaţia se prăbuşeşte.

Când ceva se blochează într-o relaţie se întâmplă pentru că unul dintre parteneri începe să nu mai fie satisfăcut de comportamentul celuilalt şi să caute tot felul de pretexte pentru a-i submina puterea.

Se întâmplă asta când are loc retragerea afecţiunii dinspre obiectul iubirii şi astfel apare un dezechilibru de interes, de implicare.

“Semnele” unei relaţii care începe să şubrezească pot fi decodate, astfel:

• distanţare emoţională ce trage după sine scăderea implicării şi a încrederii;

• pierderea interesului pentru comunicare (lipsa dorinţei de a vorbi şi a-l asculta pe partener, nevoia de a ascunde informaţii sau de a ocoli anumite subiecte pentru a evita discuţiile, precum şi de a ascunde anumite trăiri/sentimente) şi pentru împărtăşirea experienţelor personale (nevoia de a face tot mai multe lucruri de unul singur) conduc la dispariţia sprijinului reciproc pe care partenerii şi-l acordau până în acel moment.

Dacă partenerul capătă obiceiul de a veni târziu acasă, argumentând că şedinţele la birou s-au intensificat sau dacă partenera încetează să mai prepare felul preferat de mâncare sau să se mai îngrijească de nevoile celuilalt, acesta poate fi un semn de avertizare că ar fi cazul să deschizi ochii la ce se întâmplă.

Încetăm să mai facem anumite lucruri pentru partener, să mai acordăm atenţie şi grijă faţă de nevoile partenerului în momentul în care începem să ne retragem afecţiunea şi să reacţionăm defensiv.

• un comportament defensiv tot mai accentuat ce se observă printr-o tendinţă de a critica-corecta continuu acţiunile partenerului şi o iritare crescută provocate de comportamentul acestuia.

Atunci când cineva greşeşte, nu este nepotrivit să-i atragi atenţia (în aşa fel încât să eviţi jignirea/umilirea); corectarea ocazională a greşelilor nu reprezintă un semn că relaţia se rupe, ci doar atunci când ea devine atracţia discuţiei se pune problema coroziunii.

Corectarea constantă semnifică faptul că partenerul a devenit extrem de vigilent şi caută nod în papură, simte nevoia să sancţioneze orice greşeală.

Astfel, partenerii încep să se simtă tot mai neglijaţi, să se retragă în propria cochilie şi să asculte tot mai puţin ce vine din partea celuilalt deoarece simt că orice ar face sau ar spune nu face decât să declanşeze critica şi revolta celuilalt.

Fiecare se simte victimă, tinde să-şi protejeze eul şi începe să se apere de eventuale insulte sau conflicte.

• viaţa sexuală reprezintă oglinda unei relaţii: dacă intimitatea fizică se diminuează sau dispare, discuţiile despre sex sunt blocate, deranjează sau sunt evitate de către partener, acestea sunt semne că interesul faţă de partener a fost deplasat în altă parte (eventual o altă persoană)

• certurile constante, indiferent dacă este vorba despre lucruri mari sau mărunte (despre bani, cumpărături, plimbatul câinelui,etc).

Într-o relaţie sănătoasă partenerii învaţă să lase lucrurile să curgă, în timp ce în cele fisurate aceştia petrec mai mult timp certându-se decât fiind iubitori unul cu celălalt.

• frustrarea spontană pentru lucruri mărunte care anterior nici nu ar fi fost remarcate sau ar fi fost o sursă de amuzament

• un nivel al aşteptărilor tot mai ridicat, de multe ori nejustificat: când disputele iau locul comunicării armonioase, avem tendinţa să avem aşteptări tot mai mari (să-l testăm, să-l punem la tot felul de încercări pe partener ) pentru că ne dorim, mai mult sau mai puţin conştient, să vedem cum celălalt eşuează, pierde teren.

Pe de-o parte acţionăm defensiv pentru a ne proteja eul, şi pe de altă parte trăim satisfacţia că celălalt nu mai dă randament, este tot mai inadecvat, ceea ce duce rapid la decepţie.

Dacă partenerul perceput într-o lumină negativă doreşte să salveze aparenţele unei relaţii care a devenit un teren sterp, poate încerca să împlinească aşteptările impuse, adică să devină ceea ce îşi doreşte partenerul şi atunci când nu reuşeşte să fie cuprins de frustrare şi depresie.

Rezultatul unei astfel de atitudini este iritare şi decepţie pentru cel care impune aşteptările şi sentimente de eşec şi tristeţe în dreptul celui care nu reuşeşte să împlinească aşteptări.

sursa: http://www.psychologies.ro/

Relaţiile…cele mai bune oglinzi ale noastre

Când nu ne convine ce vedem în ele, alergăm să schimbăm oglinda, le spargem sau pur şi simplu refuzăm să ne uităm la ele.

Relaţiile complicate pot fi foarte amuzante când priveşti din afară, dar extrem de dureroase când eşti direct implicat. Asta deoarece te indentifici atât de mult cu rolul pe care ţi l-ai luat în relaţie, încât nu poţi privi din afară. În realitate te identifici cu tot ceea ce nu eşti, cu cine nu eşti, vrei să controlezi sau să fugi, asumându-ţi atribuţii care nu ţin de iubire.

Ajungem în relaţii din iubire…sau nu? Însă tot din iubire ajungem la atâtea dileme şi complicaţii? Cu siguranţă că nu…

Orice relaţie e o continuă provocare la luciditate. Să vezi şi să accepţi lucruri pe care ţi-ai fi dorit să nu le vezi. Şi întrucât e mult mai greu să te vezi pe tine direct aşa cum eşti, îţi va fi mai uşor să le vezi la partenerul de lângă tine.

Oare ce îmi arată partenerul? Sunt şi eu exact ca el? Bineînţeles că nu se pune aşa problema. Dar ţine cont de un lucru… inconştienţa mereu are rolul să ne păcălească. Aşa că ceea ce proiectezi asupra lui, oglindeşte felul în care îţi funcţionează mintea, îţi oglindeşte limitările în percepţie şi mai ales… cât de bine sau de puţin te cunoşti pe tine însuţi.

De aceea am obiceiul să afirm că oricât ne-am ascunde după diverse măşti la începuturile relaţiilor noastre, mai devreme sau mai târziu se vede… tot! Că nu admitem ceea ce se vede e o altă poveste.

Limbajul nostru non verbal este cartea noastră de vizită. Dacă doi oameni ar ţine cont mai mult de acest tip de limbaj decât de cel intelectual atunci când se întâlnesc, le-ar fi mult mai uşor să detecteze incompatibilităţile sau potrivirea- the perfect fit.

Partenerul potrivit pe care îl aştepţi poate trece zilnic pe lângă tine şi să nu-l observi, întrucât mintea ta e prea ocupată să urmărească şabloanele pe care ţi le-ai setat cu privire la cineva. Eşti mai preocupat să găseşti pe cineva care să se potrivească cu mintea ta decât cu sufletul şi trupul tău.

Nu pot să nu mă întreb: vrei să iubeşti cu tot trupul şi sufletul tău?

Din păcate, mulţi oameni când se întâlnesc pentru prima dată, vorbesc atât de mult, încât nu mai au spaţiu să se privească cu adevărat, să se simtă reciproc, să-şi intuiască dorinţele şi nevoile. Nu mai au timp să asculte la nivel profund ce îi transmite celălalt şi să răspundă la semnale. Ceea ce unii numesc spontaneitate nu este decât o stare de prezenţă şi de flow.

De câte ori ai încercat să-l simţi pe cel de lângă tine? Să-I observi gesturile fără nicio intenţie de judecată şi să înţelegi ceea ce trupul său îţi transmite că are nevoie?

E interesant când se întâlnesc doi oameni care nu vorbesc aceeaşi limbă, ceea ce îi forţează să treacă dincolo de planul pur mental şi să se înţeleagă la un nivel pur intuitiv şi foarte puţin verbal.

Energiile dintre doi oameni caută să-şi facă bine treaba, să se manifeste, să se joace, să se atragă sau să se respingă. Ele au limbajul lor codat şi putem învăţa atât de multe despre noi dacă ne deschidem bine simţurile.

Relaţiile există peste tot, ne-am născut din ele, AND-ul nostru e format tot dintr-o relaţie. Nu aştepta o relaţie, deschide-ţi bine ochii şi vei observa că totul în jurul tău, în viaţa ta e format din relaţii şi totul te oglindeşte. Cât despre partenerul ideal, te las cu o replică din filmul Frumoasa Veneţiană: Iubeşte iubirea şi nu vei mai avea de suferit.

de Adela Haru

sursa: www.lifeinbalance.ro