Iubirea – cu pipeta, sexul – zăhărel

Citind revoltată – cum mi-e firea -, adevărul despre Ioana d’Arc din fiecare din noi, femeile care susținem sus și tare că putem vindeca bărbații ”deplasați”, îmi vine în minte povestea tristă a unui bărbat trecut de 40 de ani, care-mi spunea cu ceva timp în urmă că a fost părăsit de soția lui după 20 ani de căsnicie, deși i-a oferit mereu tot ce avea mai bun și a sacrificat totul pentru a o mulțumi, însă ea a fost veșnic cu ”ne” în față.

Eh, acum, dacă vouă vi se pare că sunteți nedreptățite, doamnelor, să vă văd cum jucați piesa asta, în care el este cel făcut praf de o duduie care cerea de toate asemenea unui sac fără fund. Cineva zicea că femeia care sacrifică totul absurd e o Ioana d’Arc; eu zic că bărbații ce se sacrifică pe altarul așa-zisei iubiri sunt un Sisif veritabil! Construiește, frate, tu, căci are ea grijă să dărâme!

De judecat nu judecați, oameni buni, căci e dureros să fii în locul femeilor veșnic nemulțumite! Știți ce greu e să privești cum se zbate săracul om să te ducă pe tine în concedii de lux și tu să găsești mereu câte-un defect ba avionului, ba patului, ba sexului din concediu, ba te miri cui? Cred că femeia veșnic nemulțumită duce o luptă cruntă cu ea însăși, atât de cruntă că pentru a uita de ea, mai ia o porție de drog și se îmbufnează… cercul vicios se formează și dă dependență, nu glumă!

Am cunoscut astfel de femei și oricât de greu mi-ar fi să le înțeleg, le compătimesc, căci și ele își trăiesc suferința adânc: ”Doamne, nu știu cum de mă suportă, mi-e o frică teribilă că dacă mă părăsește, o să dau peste unul ca mine și se inversează rolurile! Ca să fiu sigură că nu mă lasă, îi dau iubire cu pipeta, sexul e pe post de zăhărel și stau îmbufnată cu orele să vină el să mă împace, așa păstrezi un bărbat lângă tine, parol!”

Și nu e glumă povestea asta, mă înfioară și mă pune la zid, de-mi vine să spun că nu-s femeie!

Duduia asta nici frumoasă, nici urâtă, dar care se aranjează mereu de frica de a nu fi părăsită și ajunge obsedată de imaginea ei în oglindă, pune pe jar bărbații ca pe rug! Să zic oare eu BRAVO, O MERITĂ, NEMERNICII? Aș spune, cred, în clipe în care mi se urcă și mie la cap amintirile cu Feți Frumoși care s-au dat jos de pe cal cum le-am încălțat pantoful și-au devenit, vorba aceea, pietoni de-a dreptul sau compostatori de bilete! Dar nu prea-mi iese în situația asta, căci mă gândesc – deh, sunt femeie, n-ai ce face! – că biata femeie, mult a suferit în copilăria ei, mamă tulburată a avut, de-a învățat-o că dacă nu e cel puțin Ileana Cosânzeana, bărbatul o lasă și-i pleacă toate colierele, botoxul și gențile Prada! E greu să fii femeie, domnilor, dar să fii femeie veșnic nemulțumită e și mai greu! Și dacă ăsta mai e și un joc de-al ei pentru a vă păstra, aveți două variante: fie mergeți la psihiatru să vă prescrie niște anxiolitice și răbdați frigul nepăsării ei, fie o lăsați singură, după ce evident că v-ați asigurat că biata femeie are bani să-și plătească gențile, pantofii, rujurile… eventual îi deschideți un cont în caz de …

Domni drăguți, vă spun curat: aveți probleme de rezolvat cu dvs înșivă! Vreți să mulțumiți ceea ce nu veți reuși niciodată! Vreți să salvați pentru a primi un premiu pe care când erați mici nu l-ați primit de la mamele care trebuiau să vi-l ofere! Lipsa aceea de afecțiune de la cea care v-a dat viață, sau din contră, tocmai obsesia mamei pentru dvs, și răceala unui tată absent emoțional, vă atrage acum ca un magnet către ființe pentru care trebuie să luptați clipă de clipă să le captați atenția!

Credeți că veți reuși, iar ele vor fi mândre de dvs! Aș, de unde?! Credeți că ele vor admite că ați fost buni și vă vor ridica altare? Sigur vor aprinde o lumânare la biserică pentru că le-ați făcut doamne, le-ați ținut în puf, dar mai mult, din păcate, nu au de unde să vă dea! Dar nu pentru că sunt nemernice, domnilor, ci pentru că problemele lor emoționale sunt atât de grave, că numai apariția altuia cu mai multă răbdare ca dvs ar potoli-o! Femeile de acest gen sunt dependente de aprecierea altora! Din cauza lipsei de apreciere suferite în copilărie! Una în care de cele mai multe ori tații lor au fost alcoolici!

Și dacă n-au căzut în partea Ioanei D’Arc, SĂ FIE ELE TRIMISELE LUI Dumnezeu pe pământ să salveze bărbații care nu le acordă nici o atenție, au căzut în extrema asta, a obsesiei pentru frumusețe și nemulțumire veșnică!

Domnilor, ați crescut din nefericire în familii în care nu v-a fost satisfăcută decât nevoia alimentară, cea afectivă a lipsit cu desăvârșire și acum, adulți fiind, vreți să creați prezentul prin care să câștigați lupta cu trecutul trist, în care orice ați fi făcut nu era bine! Să dovediți că sunteti demn de iubire, credeți că trebuie să ajutați femeia aceea, s-o mulțumiți, pentru a primi și dvs un Mulțumesc frumos împachetat! Dureros e însă că, deși uneri e posibil să-l primiți, când îi desfaceți fundița, rămâne la fel de gol ca lipsa lui!

Vă concentrați atenția pe femeia asta care, deși pentru alții ar părea că cerșește, pentru dvs este de fapt o zeiță căreia sunteți datori să-i trudiți pentru a-i plăti pentru sexul perfect (în timpul căreuia ea de obicei stă, căci deh, zeițele nu fac eforturi, ele doar primesc!) și atunci îi cumpărați haine, îi oferiți jumătate din averea dvs, îi găsiți un loc de muncă, vă schimbați casa pentru că ea nu se simte bine în acea arie geografică, îi plătiți saloane de frumusețe, un terapeut care s-o ajute să-și găsească liniștea sufletească și mai apoi îi permiteți să vă denigreze, jignindu-vă somptuos, căci ea, săraca, a suferit în copilărie și trebuie înțeleasă până își revine!

Credeți, domnilor, că aveți defecte atât de îngrozitoare, încât trebuie să compensați prin a face numai fapte bune și cum v-a trimis Dumnezeu un înger de femeie care arată trăsnet și vă acceptă așa nesemnificativ cum sunteți, trebuie să-i faceți altar din coliere, mașini, și toate cele necesare unei prințese care acceptă lângă prezența-i magică Bestia în persoană!

Sunteți siguri că femeia asta dumnezeiască se va schimba într-o zi, atunci când dvs veți fi terminat de bifat toate câte vi s-a cerut din lista ei! Credeți că numai ajutorul dvs o va ajuta să crească, să se dezvolte, să fie deșteaptă, să vă mândriți cu dvs, mândrindu-se ea mai întâi cu bărbatul ce sunteți! Aș, vă spun, oare de când trebuie să te crucifici pentru a primi binecuvântarea femeilor?

Uneori, domnilor, din frica de a fi singuri (și-asta vine tot de la mamele/tații care v-au strigat în copilărie că nu sunteți buni de nimic și nu va sta nimeni cu dvs!) acceptați în viața dvs astfel de femei care, cu un sex bun sau o friptură făcută după rețeta mamei voastre, (căci trebuie să copieze, atingându-vă punctul sensibil!) vă prinde în mrejele ei și vă face să credeți că ea e singura care v-ar accepta așa defect cum sunteți! Intrați în sevraj fără o femeie ca ea, pe care să vă concentrați clipă de clipă!

Vă injectați în vene, domnilor, drogul numit ”Femeie de salvat”, pentru că altfel v-ați lua cu droguri, cu alcool, cu pornografie, cu te miri ce alte dependențe! Și cum în copilărie trebuia să vă reprimați toate trăirile și furiile când nu erați înțeleși de părinți prin alte mijloace, sau chiar prin alcoolul însuși, acum, la maturitate, v-ați găsit substitut! Folosiți femeia pe post de substanță psihotropă!

Doamne, ce liniștitor trebuie să fie efectul, din moment ce mereu vă întoarceți la el, cu toate durerile de cap, de stomac, cu toate bolile căpătate ca urmare a anxietății și a fricii de a nu fi destul de bun pentru ea!

Domnilor, femeile normale, care v-ar putea oferi ce aveți nevoie, nu vă atrag, căci n-au probleme! Nu vă incită cu nimic! Cică ele se dăruiesc și cu asta greșesc, că nu mai au farmec apoi! Păi nu le dați voi voie să și-l folosească, dragilor, pentru că sunteți repede atrași de cele care cer! Și cum voi sunteți niște vânători înnăscuți, nu aveți ce vâna la o femeie normală, care se comportă ca o doamnă cu voi, care vă iubește, care vă respectă, care nu stă zi de zi îmbufnată, care face pentru voi, pe lângă o ciorbă bună, și-un masaj blând, și-o terapie frumos construită pe dragostea ei! Nu vă atrage, domnilor, femeia pentru care nu sunteți salvator, căci ea e independentă și știe că dragostea nu înseamnă să dai cu zăhărelul, ci să dăruiești din inimă.

Habar n-aveți cum s-o tratați pe cea normală, căci vi se pare că se crede deșteaptă și e prea sigură pe ea, căci ea își permite să își cumpere singură mașină, dar preferă să dea banii aceia pe concedii cu voi sau pe perfecționări profesionale!

Vă e frică să aveți o așa femeie lângă voi, domnilor, pentru că mămica și tăticul v-au spus că nu sunteți demni de așa ceva, și atunci vă duceți după duduia care valorează bani, aur, mărgele. Căci pe alea vă permiteți să le cumpărați, câtă vreme comunicarea afectivă cu femeia normală nu aveți de unde s-o cumpărați, oricâți bani ați avea!

Alo, Salvarea, vă strig, numai Dumnezeu e capabil să vindece, nu dvs! Femeile cu tipare greșite de comportament nu se salvează cu bărbați ca dvs, ci cu Dumnezeu adevărat, în care, din păcate, ele nu cred suficient, deși, dacă le întrebi, îți arată chiar și icoana pe care-o poartă cu ele în poșeta de firmă!

Femeile acestea nu au, domnilor, credință, au siguranța că vor avea mereu un bărbat care să le întrețină când se sclifosesc și se smiorcăie la alinturile voastre de tați-sponsori ce le-ați devenit!

Dragilor, femeile normale vă provoacă sictir, căci plictiseala vine repede acolo unde nu ai ce face! Și culmea, nu că n-ai avea ce face cu una normală, însă dvs credeți că trebuie să faceți ceva PENTRU ea, nu ÎMPREUNĂ CU!

Nu blamați, oameni buni, acești bărbați bolnavi de dependență, ci lăsați-i să-și facă rău singuri până nu mai pot! Puteți doar să-i îndrumați spre Dumnezeu sau spre vreun terapeut! Și să sperați, rugându-vă pentru ei, că vor merge să caute scăpare acolo!

de monica Berceanu
sursa: http://www.catchy.ro/

Să nu-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă

Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul bogat în înţelepciune duhovnicească trebuie să grăieşti despre cele cereşti.

Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta niciodată fără trebuinţă. Dintr-o mie, nu ştii de se va putea găsi măcar unul, care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine nu o vom putea păstra în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii?

Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul bogat în înţelepciune duhovnicească trebuie să grăieşti despre cele cereşti.

Oamenii plini de înţelepciune duhovnicească judecă felul de a fi al unui om oarecare după Sfânta Scriptură, căutând să se încredinţeze dacă spusele lui sunt după voia lui Dumnezeu. Şi numai după aceea îşi dau o părere sau alta despre el.

Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucrurile sufletului, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorinţă de a asculta asemenea lucruri. În acest caz, trebuie urmată învăţătura Sfântului Dionisie Areopagitul, care spune: «Cel ce s-a îndumnezeit pe sine prin cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti, şi ascunde în taină sfânta înţelepciune în faţa norodului celui neluminat, să şi-o păstreze ca pe una ce ar fi asemenea cu a lor, căci nu este bine, cum zice şi Scriptura, să arunci mărgăritarele cele înţelegătoare înaintea porcilor, căci acelea sunt o podoabă curată, luminată şi de mare preţ».

Pentru aceasta trebuie să ascunzi întru tine, cu toată luarea aminte, comoara darurilor. Altfel le vei pierde şi nu le vei mai găsi. Iar când nevoia va cere sau când va veni vorba şi de lucruri duhovniceşti, atunci trebuie să-ţi deschizi gura şi să grăieşti deschis pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: Căci calea este acum deschisă.

(Sfântul Serafim de Sarov, Viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Shihăstria, pp. 377-378)

Proprietăţile fizice ale apei se schimbă în ziua de Bobotează

Boboteaza este o sărbătoare mare, foarte populară, o sărbătoare în care se sfințesc apele, și prin ape se stropesc oamenii, aducând sfințirea iubitoare a lui Dumnezeu prin această apă, pe care a sfințit-o Fiul lui Dumnezeu ca om, botezându-se în apele Iordanului.

Institutul Sysin de Cercetare a Ecologiei Umane și a Igienei Mediului din Rusia a descoperit acum câțiva ani că toate apele, inclusiv cele din conducte, și-au schimbat proprietățile fizice în ziua de Bobotează și în ziua de dinainte. Cercetătorii institutului au studiat zilnic proprietățile și calitatea apei de pe o conductă măsurând cantitatea de radicali de ioni. De pe 4 ianuarie nivelul radicalilor ionici a început să crească iar apa a început să se limpezească. A început să crească și nivelul pH-lui din apă, micșorându-i aciditatea.

După cum era de așteptat, maximul de activitate a fost atins în seara de 5 ianuarie. Cantitatea mare de radicali ionici a făcut ca apa să aibă o conductibilitate electrică egală cu cea a unui catalizator artificial (adică o apă saturată cu electroni).

Activitatea electromagnetică a început să scadă pe 6 ianuarie și a atins nivelul normal la data de 7 ianuarie.

Motivul acestei creșteri rapide a activității electromagnetice a apei de Bobotează a fost o acumulare de radicali ionici în litosfera pământului, „un adevărat izvor de electroni pe care îi transferă în mare parte în apă, „a declarat cercetătorul Anatoly Stekhin.

Cercetătorii au măsurat de asemenea de Bobotează nivelul de structurare al apei, înghețând pentru acest scop niște apă de la robinet, din râul Moscova și dintr-o fântână a bisericii. „Până şi apa de la robinet, care este de obicei departe de a fi excelentă, arăta armonios atunci când am îngheţat-o și am studiat-o la microscop,” a declarat Stekhin.

sursa http://www.doxologia.ro/

Descoperă-te şi pune-te în valoare, femeie frumoasă!

Dragă femeie,

Dacă nu ştiai, ai un rol primordial în această lume, deoarece tu eşti cea care dă naştere. Nu întâmplător ai inspirat dintotdeauna artiştii şi Renaşterea, căci tot tu ai fost cea care a dat naştere artei şi frumuseţii în această lume.

Inspirată de replica lui Simone de Beauvoir "Nu te naşti femeie, ci devii femeie", am pornit şi eu pe acest drum al re-naşterii ca femeie. Am fost uimită de ceea ce am descoperit, motiv pentru care am hotărât să împărtăşesc şi cu alte femei aceste lucruri.

Într-o lume din ce în ce mai fadă şi superficială, sufletul femeii tânjeşte din ce în ce mai mult după iubire. Dar femeia a uitat că pentru a se putea bucura cu adevărat de iubire, e nevoie să înveţe întâi să se accepte pe ea însăşi, să-şi recapete încrederea în sine, să-şi asculte corpul şi să-l trateze ca pe un templu în care sufletul ei slujeşte divinului.

Nu există femei urâte, ci doar femei care nu au învăţat să se iubească şi să se pună în valoare. Dintotdeauna au fost femei care au învăţat această artă şi au pus-o în aplicare, dar a fost păstrată secretă mult timp din cauza ignoranţei celorlalţi.

Acum trăim vremuri în care avem acces la toate această informaţie şi ar fi păcat să nu o accesăm. Însă informaţia nu e de ajuns, e nevoie de timp şi exerciţiu pentru a o integra, pentru a-i face loc în viaţa ta. De aceea, se întâmplă lucruri minunate atunci când mai multe femei se adună împreună cum făceau şi în alte vremuri, pentru a-şi sărbători feminitatea, şi nu pentru a bârfi sau pentru a se victimiza.

Aşa că, indiferent ce roluri ţi-ai luat în această viaţă: soţie, mamă, iubită, gospodină, director sau chiar guvernator al băncii mondiale, înainte de toate astea, aminteşte-ţi că eşti…femeie.

Nu poţi pretinde atenţie şi iubire de la partenerul tău dacă nu ţi-o acorzi întâi ţie însăţi. Şi nu te poţi aştepta ca ceilalţi să te aprecieze dacă tu nu te apreciezi cu adevărat sau să fii admirată dacă tu te uiţi în oglindă cu nemulţumire… 

E inutil să mai aştepţi bărbatul potrivit sau un anumit moment din viaţă ca să înfloreşti, începe de acum!

de Adela Moldovan

"Să începem Noul An cu curaj!"

Fiindcă un an îl urmează pe celălalt, vă vorbeam despre anul nou ce venea, asemănându-l cu o câmpie neprihănită și curată, care este acoperită cu zăpadă. Și vă ceream să luați aminte la faptul că trebuie să mergeți cu responsabilitate pe acolo unde se întinde peisajul alb, care este încă feciorelnic, deoarece, potrivit cu modul în care vom merge, va exista fie un drum care-l va străbate, atunci când urmăm voia lui Dumnezeu, fie pași rătăcitori care nu vor face altceva, decât să murdărească albul zăpezii. Însă un lucru nu putem și nici nu trebuie să uităm în acest an, mai mult decât în dățile trecute, și anume că există un întuneric care cuprinde și acoperă, ca o cupolă, acest alb și chiar acest peisaj necunoscut; un întuneric cu puține sau mai multe stele, dar un întuneric neclar, primejdios și înspăimântător. Ieșim dintr-un an în care cu toții am observat întunericul în care încă mai este răspândită violența și cruzimea.

Cum să întâmpinăm Noul An? Ar fi naiv și foarte necreștin să cerem de la Dumnezeu să ne ocrotească, să facă pământul un rai al păcii, în timp ce în jurul nostru nu există pace. Există controversă, tensiune, descurajare, teamă, violență, crimă. Nu putem cere pace pentru noi, când această pace nu se poate răspândi în afara Bisericii, când nu vine ca niște raze de lumină care să risipească întunericul. Un scriitor duhovnicesc din Apus a scris că este creștin acela căruia Hristos i-a încredințat responsabilitatea pentru ceilalți oameni, iar această responsabilitate trebuie să fim pregătiți s-o ducem până la capăt. Peste câteva minute Îl vom implora pe Dumnezeu pentru necunoscutul an ce vine, rostind cea mai frumoasă rugăciune care există în slujbele liturgice: „Binecuvântată este Împărăția a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

Aceste cuvinte se rostesc rar. La începutul Liturghiei, ca rugăciune pentru Noul An și în clipele în care se unește timpul cu veșnicia, atunci când, cu ochii sufletului, putem vedea veșnicia indisolubil legată cu timpul. Creștinul este singurul care trebuie să fie destoinic să vadă istoria, așa cum o vede Dumnezeu, ca o taină a mântuirii, dar ca și o tragedie a păcatului și căderii omului. În legătură cu cele din urmă trebuie să luăm poziție. Hristos spune în Evanghelie: „Când veți auzi despre războaie și vești de războaie, să nu vă înfricoșați”, ci ridicați în sus capetele voastre. Căci nu există loc în inima și în viața creștinului pentru șovăire, teamă și frică, care sunt fiicele egoismului, a grijii numai pentru noi înșine, chiar și atunci când această grijă se îndreaptă înspre cei pe care îi iubim. Dumnezeu este Dumnezeul istoriei, dar trebuie să devenim împreună-lucrători cu El și să ne trimită în această lume a Sa, ca să schimbe societatea discordantă a oamenilor în armonia care se va numi Împărăția lui Dumnezeu.

În lumea de astăzi trebuie să fim gata să fim judecați și să răbdăm multe. Dar trebuie să rămânem neclintiți în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar când privim în urmă la anul ce a trecut, cerem de la Dumnezeu să ne ierte de tot ce am făcut sau pentru cele care au rămas neterminate în anul precedent. Susținem că suntem ortodocși. Dar a fi ortodox nu înseamnă numai să mărturisim Evanghelia în totalitatea ei și s-o propovăduim în simplitatea ei, ci ni se cere ceva mai mult decât aceasta, ni se cere să trăim conform cu ea. Și știm că Hristos nu este înduplecat de nimic altceva, decât de măreția omului și de mesajul său de dragoste și adorație.

Și dacă vom face astfel, oamenii vor spune despre noi, așa cum spuneau despre primii creștini: „Uitați-vă cum se iubesc unul pe altul!”. Cine ne va vedea, va spune că noi deținem sensul vieții, al dragostei care ne înalță mai presus de orice comparație și se va întreba: „De unde are el aceasta? Cine i-a dat-o? Cum poate suferi încercarea?”.

Dacă vrem ca anul acesta să ne facem vrednici de Dumnezeu, de chemarea noastră creștinească, de sfântul nume al Ortodoxiei, se cuvine ca fiecare în parte și toți, ca un trup, să fim pentru toți și pentru fiecare persoană care poate are trebuință de noi, o imagine vie a ceea ce trebuie să fie omul și a ceea ce o comunitate poate fi, atunci când este umbrită de Harul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte pe noi care până acum am fost departe de chemarea noastră. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea bărbăție, curaj, voință să ne îndreptăm, să ridicăm crucea, să mergem pe urmele pașilor lui Hristos, acolo unde ne cheamă.

La începutul războiului s-a spus ceva pe care îl putem spune iarăși la fiecare An Nou. În mesajul său către popor citește un extras:

„I-am spus omului care stătea în pragul Anului Nou: Dă-mi o lumină ca să merg cu siguranță spre necunoscut! Iar acela mi-a spus: Ieși afară la lumină și pune-ți mâna ta în mâna lui Dumnezeu, iar aceasta va fi mai bine pentru tine decât orice lumină și mai sigur decât orice drum obișnuit”.

Aceasta suntem chemați să facem. Și poate astăzi vom lua hotărârea să fim credincioși chemării noastre și să începem Noul An cu curaj. Amin.

de Mitropolit Anthony Bloom

sursa: http://www.marturieathonita.ro/in-pragul-anului-nou/

E un DAR să ştii să zâmbeşti

ZÂMBETUL poate descreţi şi cele mai crâncene dureri ale oamenilor.

Am uitat sa fim oameni, am uitat să trăim. Ne tulbură gândurile, grijile vieţii. Dar uităm că nimic nu e întâmplător. Avem posibilitatea ca şi în cele mai grele momente să găsim un motiv de a zâmbi. Ne plângem că nu suntem fericiţi, ne văietăm că e mult prea greu…Dar uităm să scormonim în adâncul nostru pentru a găsi adevărata fericire.

DA! Fericirea se află în noi; în micile noastre momente de bucurie. În micile noastre realizări în care Domnul îşi pune de fiecare dată mâna pentru a ne ajuta.

De ce să zâmbim?!

Pentru că ne-am trezit în această dimineaţă. Pentru că am văzut soarele zâmbindu-ne. Pentru că ne putem bucura de tot ce ne înconjoară. Pentru că trăim!

Dacă eu zâmbesc cel de lângă mine se va simţi bine, va simţi nevoia să-mi zâmbească şi el şi astfel am câştigat un zâmbet. Dacă eu zâmbesc lângă cel trist, îşi va uita tristeţea şi se va însenina lângă zâmbetul meu. Dacă eu zâmbesc este pentru că mă simt bine şi vreau ca şi ceilalţi să aibe măcar prin zâmbetul meu un moment de bucurie.

Nu e greu; putem măcar încerca. A zâmbi poate fi egal cu a fi fericit! Depinde doar de noi…

O zi colorată numai cu zâmbete,

de Cryna

sursa: http://www.ozibuna.net/

Vă doresc să fiţi în Noul An astfel...

Gândesc, trăiesc şi simt...FERICIRE

Extrage fericirea din lucrurile mărunte din viață. Extrage-o din fiecare moment de bucurie, din fiecare zâmbet, din fiecare gând optimist. 

Extrage fericirea din starea ta interioară, din pacea care-ți înconjoară inima, din armonia care se regăsește în mintea și sufletul tău. Joacă-te cu copiii tăi, poartă-ți gândurile la vedere, exteriorizează-ți stările și spune-le celor dragi cât de mult îi iubești. Gesturile tale să fie însoțite de generozitate și blândețe, de dragoste și veselie, de pace și suport.

Extrage fericirea din ceea ce ești, din ceea ce simți, din ceea ce trăiești. E posibil ca nu întotdeauna să primești ceea ce îți dorești, însă învață cum să te bucuri de ceea ce ai și să lupți pentru lucrurile importante din viață: prietenie, iubire, bucurie, armonie, sănătate, echilibru. Credința să-ți însoțească întotdeauna gândurile și pașii iar speranța să nu părăsească niciodată încăperile sufletului tău. Crede în puterea rugăciunii, în miracolele zilnice, în poveștile de viață din care ai ce învăța și insuflă-le tuturor adevărul, frumusețea, iubirea și simplitatea.

Extrage fericirea din ziua de AZI, din cea de mâine și din cele care vor urma, dar nu uita niciodată că nectarul cel mai dulce e cel extras din clipa prezentă.

de Une femme

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Rugăciune la început de an

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

La mulți ani tuturor, la mulți ani 2015!

Multe s-au mai întâmplat în anul care stă să treacă. Multe se vor întâmpla şi în anul care bate la uşă, nerăbdător. Am cules în suflet un buchet frumos de amintiri, de momente frumoase, de oameni speciali, buchet care îşi va păstra totdeauna frumuseţea şi culoarea.

Fie că am pus punct sau am pus virgulă după fiecare persoană care ne-a intrat în viaţă, fie că am plâns sau am râs, fie că am cunoscut iubirea sau dezamăgirea, anul care tocmai trece ne-a marcat sufletele şi vieţile deopotrivă. Ne-am schimbat, am suferit, am depăşit probleme, am legat prietenii iar acum, la final de an, culegem roadele traiului nostru. 

Am cunoscut de-a lungul acestui an foarte multe persoane dintre care unele încă mai fac parte din viaţa mea, iar altele cu regret şi lacrimi şi-au găsit propriul drum, departe de mine. Sufletul meu a cunoscut deopotrivă emoţia şi vibraţia iubirii, dar şi tristeţea şi deziluzia de după. Inima mea a învăţat să fie mai răbdătoare, mai ascultătoare, mintea mai optimistă, mai liniştită, paşii mai cutezători, mai perseverenţi. Am învăţat multe din anul care păleşte în faţa noului, strălucitorului, mult aşteptatului an nou, poate câteodată am învăţat şi cum să merg înapoi, dar sunt sigură că sunt pe drumul cel bun în ciuda încercărilor şi al greutăţilor.

Am renunţat la liste, am renunţat să mai vânez himere, am devenit o realistă care nu crede decât în veridicitatea lucrurilor palpabile, o realistă care nu mai crede în cuvinte goale sau în gesturi măreţe, lipsite de căldură şi emoţie. M-am detaşat de unii oameni care au semănat în sufletul meu amărăciune şi astăzi mă prezint la şcoala vieţii cu lecţia învăţată. 

Din mulţii oameni care traversează prin viețile noastre, timpul dar şi viaţa are grijă să-i trieze. De aceea, ne trezim în iureşul greutăţilor singuri, apăsaţi de gânduri negative, fără nici un strop de speranţă, orbecăind în întuneric. Atunci, în acele momente, îţi dai seama care îţi sunt cu adevărat prieteni, care sunt oamenii care merită iubirea şi aprecierea ta. Şi, la final de an, aduni împreună aceste comori, adaugi puţină voie bună, muzică şi mâncare din belşug, şi dansezi fericit până cazi lat, de la atâta mulţumire. Fiindcă, înainte de toate trebuie să fim recunoscători pentru tot, pentru momentele mai puţin bune care ne-au arătat cât de puternici putem fi, pentru clipele de singurătate fiindcă ne-au maturizat, pentru oamenii dragi care te definesc şi te fac persoana minunată care ai devenit astăzi.

Mulțumesc că ați trecut pe aici în 2014 și ați fost alături de mine, că ați comentat, pentru că ne-am cunoscut măcar așa virtual și am descoperit că sunteți oameni minunați! A fost un an bogat pentru blog, mulțumesc tuturor celor care mi-au scris și cu inima deschisă să ne citim și în 2015!

Se spune că alegerile ne influenţează paşii în viaţă, aşa că la final de an 2014 şi la început de an 2015 nu vă urez decât să cunoaşteţi adevărata iubire, prietenie, credinţă, generozitate, simplitate, să vă bucuraţi de toate momentele împreună cu cei dragi dar mai ales, să întâmpinaţi greutăţile cu zâmbetul pe buze fiind conştienţi mereu, că Cineva acolo sus vă Iubeşte şi vă Ocroteşte. 

Să stingem lumina şi să o aprindem mult mai încrezători, mult mai curaţi sufleteşte, mult mai iubitori. 

La mulţi ani binecuvântați tuturor, la mulţi ani 2015!

Cu iubire şi lumină, Daniela 

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Sunt eu și este de ajuns…

Indiferent cum ar arăta viaţa noastră, de cele mai multe ori nu ne suntem de ajuns nouă înşine. Ne simţim de parcă am încheiat un acord pe termen nelimitat cu o profundă şi inevitabilă comparaţie cu cei din jur. În majoritatea cazurilor, afirmaţia “Sunt eu“ nu este de ajuns. Printr-o forţare a firescului fiinţei noastre, această propoziţie cere “îmbunătăţiri”. Şi, din păcate, adăugăm un nivel superficial din celălalt în noi înşine încât ajungem să ne umplem cu un eu care nu ne aparţine.

Putem observa această traiectorie a eu-ului în toate acţiunile noastre de zi cu zi: fata timidă şi-ar dori să aibă îndrăzneala ce nu o caracterizează, oamenii ocupaţi şi-ar da reputaţia pentru câteva clipe de linişte, părinţii şi-ar fi dorit ca fetiţa ce se află în burtica mamei să fi fost de fapt băiat, avocatul ar fi vrut să aibă curajul de a deveni actor…

Oare nu ne regăsim cu toţii în cele de mai sus?

Oare nu am simţit vreodată că vrem să fim altcineva decât noi înşine?

Oare nu ne-am fi dat rădăcinile la schimb pentru altele mai pure şi mai puţin dureroase?

Oare nu ne-am fi schimbat pielea aceasta obosită şi tristă cu una strălucitoare şi energică?

Oare nu am fi vrut să fim oricine altcineva decât cine suntem în acest moment?

O să răspund eu înainte să o faceţi voi. Am simţit asta de nenumărate ori şi chiar am încercat să-mi prefac eul într-un alt eu. Am vrut să văd cum se simte şi cum îl “prinde” noul rol. Şi mi-am dat seama că pot face schimbări bruşte şi extreme la un nivel superficial fără să mă simt vinovată şi fără să caut explicaţii. Mi-am dat seama că pot juca rolul altcuiva dacă accept această provocare. Însă, în astfel de momente îmi dădeam seama cu adevărat cine sunt eu. Şi nu ştiu cum se face, că a început să-mi placă să fiu eu.

Ne putem preface la nesfârşit că suntem oricine altcineva decât noi înşine, însă cel mai profund strat din ființa noastră ştie cine suntem şi cu siguranţă nu ne va lăsa să dormim liniştiţi dacă vom continua să ne prefacem. Şi poate că în momentele în care atingem extazul de a fi altcineva, oricât de perfectă ar părea imaginea celuilalt, observăm cât de firesc este să fim noi înşine. Cu siguranţă adevăratul eu nu îşi dă voie să fie trădat şi va avea de ales între a se preface în continuare sau în a încerca să se accepte…

Iar această acceptare vine adesea pe nesimţite.

Vine când nu-ţi mai doreşti atât de mult să-i aparţii exteriorului, ci când începi să priveşti în oglindă spre tine însuţi.

Şi vor fi momente în care acea oglindă îţi va arăta cea mai tristă şi cea mai nemulţumită faţă, însă ceva îţi va spune să nu mai renunţi la ea, să nu o mai schimbi cu un chip vesel de plastic, ci să rămâi acolo şi să o priveşti.

Să plângi cu ea şi să accepţi că această tristă şi nemulţumită faţă îţi aparţine şi nu o poţi părăsi.

Tot ce poţi face este să încerci să o iubeşti…măcar un pic…

Ştiţi care este adevărul? Că este de ajuns să fim noi înşine. Că unicitatea este cartea de vizită a fiecăruia şi că o putem prezenta în orice moment fără nicio ruşine sau restricţie. Unicitatea este singurul lucru care ne aparţine cu adevărat şi care ne permite să ne bucurăm sincer atunci când suntem aşa cum suntem…

de Andreea
aimee.ro

Irepetabila istorie

Lacătele nu ne garantează că nu vom fi niciodată călcaţi de hoţi, toate zidurile închisorilor poartă pe ele urmele încercărilor (şi ale reuşitelor) de evadare, atenţia, oricât de mare, nu ne-a ferit întotdeauna de incidente dureroase, experienţele din trecut par a fi nepotrivite momentului prezent, aşa cum un pantof din copilărie ne strânge picioarele de adult; legile şi clauzele contractuale devin adesea caduce sub imperiul unui impuls sau al unei necesităţi răsărite neprevăzut, promisiunile care le-am dăruit cuiva sau nouă înşine se pot transforma în Calul Troian ce permite declanşarea unui război la capătul căruia se semnează, de regulă un armistiţiu ,,spre binele tuturor,, deci al nimănui; faptul că stăm deoparte nu ne scuteşte de riscuri şi de primejdii. faptul că suflăm şi în iaurt după ce ne-am ars cu supă, nu ne face rău; totuşi, nu am fi oare mai câştigaţi să privim cerul sau pe cel de lângă noi în timp ce mâncăm un iaurt care nu va fi niciodată fierbinte decât să stăm cu ochii şi cu suflarea în lingură spre care nu mai depunem niciun efort să vedem dacă conţine supă fierbinte, iaurt rece ori o otravă amară, ce ne poate distruge, în timp ce noi suntem prea ocupaţi să ne ferim să nu ne ardem buzele? Pedepsele şi sancţiunile nu stau în calea faptelor rele, recompensele şi laudele nu zămislesc totdeauna eroi. cărţile, oricât de multe am fi citit, am fi învăţat pe de rost sau am fi integrat în sistemul nostru de viaţă, nu ne vor da răspunsuri la marile examene ale vieţii, chiar dacă stăm cu ele deschise, pe masă. religia şi nicio biblie, nicio dogmă, niciun set de valori şi principii, oricât de solide ar fi, pe unii dintre noi, nu ne vor scuti de îndoieli şi incertitudini, de contradicţii şi căutări. oricâte indicatoare sunt într-o pădure, într-o gară mare sau într-un mare oraş, vom întâlni la tot pasul rătăcitori, rătăciţi şi rătăciri… niciun ceas, oricât de exact ar arăta ora, nu va şti să ne răspundă la întrebarea:,,care este timpul potrivit?,,; teama de moarte nu ne scuteşte să murim, ne-dorinţa de a ne naşte nu ne scuteşte de a poposi pe tărâmul vieţii, frica şi fuga de orice lucru sau experienţă pe care nu ni le dorim sunt chiar funiile cu care suntem atraşi către ele.

Cu toţii ştim toate astea de când lumea şi pământul şi cu toate astea…continuăm aşa, căci (ni)se pare că dormim mai liniştiţi când avem şi la uşă dar şi la suflet zăvoare, că găsim mai uşor ce căutăm dacă urmăm traseele dintr-o hartă împrumutată de vreun turist binevoitor din viaţa noastră, că vom fi mai aplaudaţi dacă cântăm muzica de pe o partitură (ab)uzată de atâtea interpretări decât muzica ce se naşte spontan în inima noastră, că prindem trenul potrivit dacă ajungem la ora exactă într-o gară în care totul este atât de bine pus la punct încât nu vei avea cum să te regăseşti căci nu ai avea cum să crezi că te-ai putea pierde… continuăm aşa, căci se pare că …

Atunci când suntem atinşi de Iubire, toate zidurile, ceasurile, religiile, legile, fricile, par fără sens; o vreme, iubirea ţine loc de tot şi de toate. apoi, fără să ştim cum şi de ce, lumea, cea aşa cum este, ne prinde iarăşi din urmă…cu ceasurile, cu fricile, cu zidurile, cu partiturile ei, cu istoria ei scrisă din experienţele tuturor şi rescrisă prin experienţele noastre … experienţe care îndeobşte nu ne folosesc la nimic, pentru că, deşi istoria pare că se repetă şi deşi scena pare a fi mereu aceeaşi, noi suntem mereu alţii şi mereu altfel, având liberul arbitru de a ne trezi după orologiul satului, după cel al soarelui sau după ceasul interior, de a ne îndrepta paşii după harta din buzunar, după indicatorul din faţa noastră sau după farul visurilor noastre, de a ne trăi viaţa apărându-ne de tot ce-i neplăcut sau ieşind în întâmpinarea a tot ce-I minunat, de a ne judeca după coduri de legi rigide, antice şi abstracte sau după legi fluide, circumstanţiale şi pline de toleranţă, de a pedepsi sau de a ierta, de a ne umbri iubirea cu norii tuturor limitelor, fricilor şi greşelilor noastre omeneşti sau de a ne îndrepta către lumina şi puterea ei, în pofida umbrelor, temerilor şi slăbiciunilor noastre …

sursa: https://exprimari.wordpress.com

Mai devreme sau mai tarziu, cum-necum, toţi ajungem să înţelegem această...Lecţie simplă

Intenţionam să scriu astăzi ceva despre recunoştinţă, acest lucru minunat pe care din ce în ce mai puţin îl trăim, datorită erorii de a crede că doar ce-i considerat “bun” şi “frumos” merită un cuvânt ori un gest de mulţumire…

… mai doream să scriu ceva despre acele părţi întunecate din noi şi din viaţa noastră, despre acele teritorii umbrite şi respingătoare ale existenţei noastre pe care ne-o dorim plină de lumină, de zâmbet, de succese, de fericire, de armonie .

În timp ce încerc să scriu despre toate aceste lucruri, imi amintesc că a deveni recunoscători norului din faţa soarelui, lacrimii de dinaintea zâmbetului, nopţii de dinaintea zorilor, bolii de dinaintea vindecării, haosului de dinaintea ordinii, este poate cea mai importantă lecţie pe care ne-o dă, cu înţelepciunea ei, Viaţa…

Iar în faţa înţelepciunii Vieţii-Profesor, teoretizările mele ar fi devenit doar cerneală irosită…

Mai devreme sau mai tarziu, cum-necum, toţi ajungem să înţelegem această …Lecţie simplă:

Învăţăm, greşind, să iertăm;

Învăţăm, căzând, să zburăm;

Învăţăm, suferind, să vindecăm;

Învăţăm, încătuşaţi, să ne eliberăm;

Învăţăm, mirându-ne, să înţelegem;

Învăţăm, îndoindu-ne, să credem;

Învăţăm, plecând, să ne întoarcem;

Învăţăm, pierzând, să învingem;

Învăţăm, tăcând, să vorbim;

Învăţăm, plângând, să zâmbim;

Învăţăm, distrugând, să construim;

Învăţăm, cerând, să dăruim;

Învăţăm, urând, să iubim;

Învăţăm, trăind, să trăim…

de Clara T

Azi n-am nici o idee!

Iată-mă într-o zi în care nu am nici o idee despre ce subiect interesant aş posta!! Aș fi vrut azi să vină din cer, de undeva, din lumea interioară, o idee fantastică, strălucitoare, una care să curgă prin inimile oamenilor cu grație, să tulbure și să inspire, să lumineze și să dăruiască. Am meditat pentru ca mintea și inima mea să intre în ”lumea ideilor”, în lumea nemuritoate a ideilor, cum spunea Socrate, dar singura idee care-a rămas suspendată între sufletul meu și cer e ideea că ”azi n-am nici o idee”! Azi nu vreau să mă inspir de nicăieri, fiindcă a nu avea nici o idee e și ea ...o idee. E un fel de a te recunoaște într-un aspect al tău, e un fel de a recunoaște că aspectul din tine – să nu ai idei într-o zi, într-o clipă, într-o vreme oarecare – e unul al ființelor, al tuturor ființelor. Zile, ceasuri și vremuri fără idei trec prin noi toți. Poate clipa de lipsă a ideilor e o vreme a coacerii, e un timp ca acela al fructelor; sunt undeva, dar nu le poți gusta dacă nu s-au copt. Da, în starea aceasta fără idei se plimbă unele idei de colo – colo, dintr-o parte în alta minții, dintr-un colț în altul al sufletului, autojustificându-și prezența, dar ele par necoapte, le lipsește dulceața, esența, substanța. Nici una dintre ele nu te poate convinge pe tine însuți că-i destul frumoasă, de bună, de înaltă sau măcar atât de utilă încât să...o trimiți în lume, să fie pentru azi, pentru acum, mesagerul tău. Ideea pe care o trimiți în lume ar trebui să te reprezinte sută la sută, să fie cine și ce ești tu, să fii tu însuți în ea pentru ca puterea ei să pătrundă, să vibreze, să atingă mințile, sufletele și viețile celor din jurul tău. Pentru că într-o idee ești chiar tu, atunci tu, cel ce pleacă în lume sub forma ideii tale, trebuie să fii autentic, să fii în propriul tău adevăr, să călătorești prin lumea aceasta în acea tulburătoare și fantastică stare de comuniune cu Sinele tău. Dacă ideea e slabă, dacă te îndoiești de ea, dacă ți-e teamă că ideea va eșua, dacă o trimți tristă, leneșă, lipsită de vitalitate, de încredere, fără lumină, fără torțele iubirii tale în ea, ideea te va înșela pe drum. Ideea va căpăta în mersul ei prin suflete și prin minți formele tuturor dubiilor, ale rătăcirilor tale lăuntrice, formele sentimentelor și ale gândurilor tale. Ideea e ca un călător care pleacă spre o destinație cunoscută; ea știe pe ce drum va ajunge la țel și își cunoaște - în aspectele esențiale - orarul de existență, de mișcare. Așa cum un om care pleacă la Iași știe cu ce tren va merge, la ce oră va pleca și știe unde va ajunge, ideea curge la fel ca omul, va ajunge la țintă, chiar dacă pe drum va întâlni și obstacole, și opoziții, și rezitență, și ploaie, și vânt... !

Să nu ai nici o idee e o idee, faptul că nu avem idei se naște dintr-o anumită trăire, dar și lipsa unui ceva face ca ceva să fie prezent. Lipsa însăși e o prezență, e o atitudine(iar asta înseamnă că nu există gol, nu există lipsă), e – poate – o vreme în care sentimetele și gândurile se coc, se dospesc, se adună, pregătesc ceva. Când nu știi ce să faci – cum nu știam eu azi ce să scriu – totul e să știi că e firesc să nu știi. Să ai răbdare cu neștiința ta, cu sentimentul de gol, cu acel ”nu știu” ce pare să te posede și să te cotropească, să accepți întru totul ”golul” sau insuficienta putere a unei idei de a te reprezenta, căci nu se poate umple decât atunci când există un gol. Nu pot fi răspunsuri fără întrebări, nu pot fi idei fără să trăiești sentimentul profund al lipsei lor; nu poți înțlege pacea fără zgomot și nici lumina n-ar fi frumoasă, n-ar fi în conștiența noastră fără întuneric. Mie mi-a lipsit astăzi ideea, dar am creat o idee tocmai din această absență! Ție îți poate lipsi iubirea și – iată – dacă-ți lipsește iubirea acum e pentru că prea plinul ei va picura sau va năvăli într-o zi chiar în acel gol. E o stare necesară conștiinței și conștienței; ești conștient de prezența iubirii doar grație absenței ei. Poate-ți lipsește un lucru, poate-ți lipsește o ființă dragă, poate că azi îți lipsesc banii, poate-ți lipsește încrederea că poți face un lucru anume: orice ți-ar lipsi, fie o idee, fie un lucru, fie o ființă, în esența lipsei e o trăire, e un sentiment, e o stare care va trece. E ceva ce are sens, ceva ce te duce spre cunoaștere. A nu avea vine la tine pentru ca tu să simți, să percepi, să înțelegi momentul în care vei avea. Nu-ți fie teamă că acum nu ai. Nu te îngrijora pentru că acum ceva îți lipsește; sensul oricărui lucru absent e profund, e teribil, el îți spune că va fi și prezent. Golul vine pentru ca tu să percepi plinul. Lipsurile sunt pentru ca tu să fii conștient, să fii treaz când prezența dorită va fi în ființa ta, în fața ta, în viața ta. Nu să te temi, nu să te îndoiești, nu să strigi, nu să plîngi, nu să te lamentezi, nu să te nemulțumești, nu să fii gelos, invidios, rău și întristat ai nevoie, ci să accepți, să tolerezi, să fii conștient că nu ai tocmai pentru ...a ști, a conștientiza, a fi prezent în starea ce va veni în virtutea legii existenței, a legii divine, de a avea. Pentru mine tocmai lipsa a umplut golul și așa se întâmplă pentru fiecare ființă, mereu și mereu. Iar aceasta e o conștientizare tulburătoare, care ne poate ajuta să trecem prin hățișurile vieții conștienți și fără teamă, eliberați de sentimentul că...ne lipsește ceva. Lipsurile au un sens: să știm, să înțelegem și să apreciem momentul în care se va umple golul...

de Maria Timuc

Ne suntem datori să luptăm!

Luptă! Luptă! Luptă!

Asta-mi spun de fiecare dată când cad. Şi lupt. Şi mă ridic. Până la urmă mă ridic deşi la un moment dat îmi pare că e bine acolo jos, e linişte, nu mai aud zgomotul lumii. Văd gesturi disperate şi frunţi încruntate care îmi vorbesc, dar nu mai aud nimic. E linişte.

Parcă aş vrea să mă mai odihnesc niţel. Am obosit. Să tot cad, să mă ridic, apoi să îngenunchez iarăşi şi iar să fac eforturi pentru a învinge. Pentru că luptele pe care le port cu mine însămi sunt cumplite. Mă seacă de energie, de viaţă, de mine. Iar oamenii nu-mi întind nici o mână, dimpotrivă. Ei îmi zdrobesc sufletul deja căzut la pământ. Pentru că eu cred în ei, în oameni. Naivitatea e o boală greu de dus, oameni buni. Nu te vindeci niciodată de ea pentru că tu crezi. Îi crezi. Şi crezi în ei până la ultima bătaie a inimii. Iar ei te dezamăgesc. Îţi spun „Nu” când vrei să auzi „Da” şi invers. Pleacă atunci când tu îţi doreşti ca un nebun ca ei să rămână. Îţi ucid vise, retezându-le aripile şi-aşa fragile. Te fac să te simţi vinovat pentru greşeli pe care nu le-ai făcut şi în loc să îţi şteargă urma unei lacrimi de pe obraz ei dau naştere la o alta pe celălalt.

Sunt lupte greu de dus acelea în care cel ce trebuie recuperat este chiar sufletul tău. Dar suntem obligaţi să le ducem. În viaţa asta uneori atât de crudă suntem obligaţi să fim puternici şi să ne învingem propriile greşeli, propriile pierderi, să ne învingem regretele şi orgoliul.

Suntem obligaţi să păşim cu demnitate chiar şi cu genunchii juliţi, plini de praf şi de sânge.

Suntem noi împotriva. Noi împotriva vieţii, noi împotriva celorlalţi, noi împotriva noi înşine.

Şi uneori vom câştiga, alteori vom pierde. Dar ne suntem datori să luptăm şi să mergem mai departe!

Întotdeauna.

© Iustina Ţalea

Crăciunul nu e...

"E nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem".

Crăciunul nu înseamnă cadouri, dacă asta înseamnă nervi. Crăciunul nu înseamnă îmbulzeală, ci mai degrabă retragere. Crăciunul nu e goana irezistibilă de a fi în rând cu lumea care pune bucatele pe masă "că aşa-i tradiţia". Crăciunul nu e tradiţie. Crăciunul nu e ghiftuială oarbă, nu e năpustire hulpavă după ce ai postit. Crăciunul nu e război în trafic pentru familie. Crăciunul nu e familie dacă familia zbârnâie de tensiuni nerostite. Crăciunul nu e Moş Crăciun în alb şi roşu. Crăciunul nu e colind cu orice preţ, supracântat, la ore nepotrivite. Crăciunul nu e o perioadă în care "ne deschidem inima ca să între lumina sfântă". De ce ar fi închis în restul anului? Crăciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Crăciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsă. Crăciunul nu e un program special la televizor. Şi nici zâmbet fals nu e Crăciunul. Crăciunul nu e prilej de regret că nu ai cu cine petrece sărbătorile. Crăciunul nu e bilanţ. Crăciunul nu e lumina electrică în exces sau bradul pe care te-ai luptat să-l aduci acasă ca un erou modern. Crăciunul nu e luptă. Crăciunul nu e promoţie. Nu-l găseşti pe rafturile care urlă că e Crăciunul. Nu e cozonac, caltaboş, tobă, şorici sau vin roşu. Crăciunul nu e ilustrată şi nici fericire tâmpă împachetată în spoturi publicitare cu reni şi Moş Crăciuni pentru diferite nişe. Crăciunul nu e nimic din toate astea. Nu e nici popcorn sau clubbing. Crăciunul nu e discotecă şi nici fantezie sexuală de iarnă. Crăciunul nu e bere. Crăciunul nu e nimic din tot zgomotul ăsta surd şi disonant ca o orchestră mondială care se acordează la nesfârşit fără să mai înceapă să cânte. N-are niciun rost aşa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun în fiecare an, încercând cu disperare să înot spre marginile vârtejului care mă trage la fund unde în mâlul vâscos zac resturi de sarmale, conserve, reproşuri, un fel de mâzgă sufletească, o inerţie veştedă.

Crăciunul e altceva. Crăciunul este momentul în care s-a schimbat TOTUL. Crăciunul e momentul în care Oamenii au descoperit Speranţa prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moartă. Dar, pentru că vorbele astea mici care plutesc în derivă să ajungă la destinaţie şi să umfle pânzele celor care mai au curajul să navigheze, e nevoie să sărbătorim Crăciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne dă în fiecare zi. Pentru tot ce uităm să-i înapoiem.

****

de Tudor Chirilă

În fiecare an, Slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne aminteşte că e bine să ne înveşmântăm sufletele cu iubire, căci numai cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.

La ceas de taină şi de sărbătoare Vă doresc pacea şi bucuria aduse lumii de Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa, iar Pruncul Iisus să Vă umple sufletul de harul iubirii Sale.

Întru mulţi ani binecuvântaţi de Dumnezeu cu sănătate, putere, răbdare şi frumoase împliniri pe calea urcuşului spre mântuire !

Sărbători fericite!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

În prag de sărbători...

Retrospectivă

Am trăit și zile mai bune dar și mai dificile. Nu am tot ceea ce îmi doresc dar am tot ceea ce am nevoie. Mă trezesc câteodată cuprinsă de îndoieli și întrebări, dar știu să văd și partea bună din toate astea, faptul că mă trezesc, că mi s-a mai dat o zi, o șansă. Viața mea nu este perfectă dar mă simt binecuvântată cu ceea ce am, cu ceea mi s-a dat și sunt recunoscătoare pentru toate oportunitățile primite. Desigur că îmi doresc mai mult, bineînțeles că nu mă pot mulțumi cu ceea ce am, dar nu îmi caut scuze. Încerc să fiu o persoană mai bună, poate că nu reușesc întotdeauna, dar cel puțin știu că mă străduiesc în fiecare clipă. Nu am învățat cum să-mi exteriorizez de fiecare dată sentimentele, cum să declar ceea ce simt, cum să mă manifest liber, încă mă simt ca o pasăre privată de libertate căreia i s-a deschis portița coliviei dar care nu știe că poate zbura și continuă să privească cu jind dinăuntru, fără să facă ceva în acel sens. Știu că am multe defecte, însă mai știu și că cei care mă iubesc o fac necondiționat, iar defectele și lipsurile nu îi îndepărtează, din contră ne apropie și mai mult. Nu știu să fiu elegantă, frumoasă, fără cusur, tind mai mult către simplitate și naturalețe, dar știu că nimic nu-mi va schimba părerea pe care o am despre mine. Îmi place ceea ce văd când privesc în oglindă. Nu doar un chip drăguț și doi ochi mari, ci și un suflet frumos. Vreau să cred că sunt o persoană frumoasă pe dinăuntru. Vreau să cred că sentimente precum generozitatea, modestia, compasiunea, simplitatea, nu sunt străine de mine. Vreau să cred că mă îndrept într-o direcție bună și că vântul bate propice. Încerc să adorm cu mintea împăcată și lipsită de gânduri negativiste, uneori reușesc, alteori nu, însă întotdeauna las regretele zilei de ieri. Încă învăț ce este corect, ce este adevărat, ce este bine și uneori mă mai poticnesc în drumul meu, însă nu rămân niciodată repetentă la lecțiile vieții. Încerc să țin pasul cu tot ceea ce mă învață clipă de clipă, știu că este greu, dar în fond este alegerea mea. Am învățat că în final viața este un cumul de alegeri, suma tuturor deciziilor tale și că cel mai bine este să înveți din greșeli și să nu le mai repeți. Ce bine ar fi dacă toți am învăța ceva din toate acestea. Poate am ști cum să înfruntăm diversele situații, cum să le facem față, cum să privim cu detașare și curaj spre ceea ce ne așteaptă.

În prag de sărbători, cu pace, lumină şi căldură în suflet, vă doresc sa aveţi parte de zile minunate alături de cei dragi. Crăciun fericit şi La mulţi ani! Cu iubire şi lumină, Daniela.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

De ce ne întâlnim, de ce ne despărţim?

 

Nastratin a fost întrebat; ”Cum ai cunoscut-o pe soţia ta? Cine v-a făcut cunoştinţă”? Iar el a răspuns oftând; ” Eh, am cunoscut-o întâmplător. Nu pot să dau vina pe nimeni”. ”Nimeni nu poate să dea vina pe nimeni. Şi nu există întâmplare, doar rezonanţă, afinitate. Un anumit tip de bărbat va alege un anumit tip de femeie şi invers. Nu este un accident. El o alege din anumite motive. Dacă acea femeie ar muri, el ar alege iarăşi acelaşi tip de femeie. Dacă bărbatul nu se transformă, poate să schimbe soţiile la nesfârşit”

Pentru întâlnirile pe care le avem în vieţile noastre nu-i vinovat cineva, nu are un merit altcineva; afinitatea emoţională lucrează, noi suntem doar releul prin care se întâmplă lucrurile. Nu cel ce ne face să ne cunoaştem este cauza relaţiei pe care o avem, nu-i cauza întâlnirii. Suntem atraşi de un anumit tip de femeie, de un anumit tip de bărbat, dar tiparul e-n mintea noastră, e-n personalitatea noastră, e-n tot ce suntem lăuntric. Despărţirile, divorţurile, ruperea legăturilor se petrec, poate, cu prea mare uşurinţă, iar asta ar putea fi o greşeală, atâta vreme cât în interior nu schimbăm nimic. Fără o transformare în sine, vom întâlni aceeaşi femeie în toate femeile, aceeaşi personalitate, acelaşi suflet, aceleaşi probleme şi ne vom confrunta cu aceleaşi suferinţi, mai devreme sau mai târziu. Se poate ca bărbatul sau femeia cu pricina să aibă un alt chip, să aibă un alt nume, să pară diferit sau diferită, dar să fie, în fapt, expresia tiparului mental pe care-l purtăm în noi înşine şi care ne atrage prin legea rezonanţei, prin afinitate. A pleca netransformaţi dintr-o relaţie rea, urâtă, distructivă, a pleca suferinzi şi afectaţi emoţional înseamnă a căuta inconştient aceeaşi suferinţă, a căuta acelaşi partener, dar în alt chip. Legea afinităţii ne determină să ne simţim atraşi mereu şi mereu de acelaşi tip de femeie sau de bărbat.

Pentru ca o relaţie să se schimbe, trebuie să schimbăm ceva în noi înşine; tiparul mental care ne-a împins spre acea relaţie. Nu partenerul trebuie schimbat, ci acel ceva din mintea, din emoţiile noastre, acea parte a personalităţii noastre, adevărata cauză a întâlnirii. Fără să ne schimbăm tiparul, putem fugi de un partener violent, de unul constrângător, abuziv, dar peste ceva vreme vom fi atraşi de unul la fel ca el, iar în anumite situaţii poate fi şi mai rău. Soţia sau soţul, partenerul iubit, cel ce ne agită, ne crează suferinţă sau ne destabilizează emoţional, ar putea fi un fel de oglinzi, pe care le-am atras tocmai în scopul de a ne privi feţele interioare, adică percepţiile despre bărbaţi şi femei, un fel neplăcut de a fi, reprimat tocmai pentru că ne displace profund. Un alt om se manifestă prin noi în prezenţa fiecărei persoane pe care o întîlnim, iar acest alt om se poate să fie tocmai unul suferind, nervos, agresiv, impunător, violent. Trăsăturile acestea sunt tocmai ceea ce avem de schimbat, de transformat pentru ca următoarea întâlnire să fie una diferită şi, de ce nu, fericită? Întâlnirile noastre nu au drept cauză vinovaţi, ci afinitatea tiparelor mentale şi emoţionale, din pricina cărora vom atrage mereu aceeaşi femeie în altă femeie şi acelaşi bărbat în alt bărbat, iar unul diferit ne va fi drag doar când ne-am schimbat pe noi înşine în mod real. Din pricina aceasta, abandonul, separarea, sentimentul că suntem părăsiţi sunt amăgiri; noi ne separăm de un altul atunci când el nu ne poate oglindi chipul lăuntric şi nici noi nu-l oglindim pe al său. Nu putem avea o relaţie cu un om care nu ne poate arăta pe noi la fel ca o oglindă şi de aceea, când nu mai suntem reflectaţi şi nu mai reflectăm, când nu mai avem afinităţi lăuntrice, ne despărţim. Dacă am înţelege această lege a afinităţii, am fi mai fericiţi şi-am înţelege că nu există separare fără motiv, iar acel motiv e şi-n noi, e şi-n celălalt, că într-o zi oarecare, o altă oglindă...ne va arăta chipul nostru lăuntric într-un bărbat sau într-o femeie.

de Maria Timuc

Vezi-ţi de treaba ta!

Pot găsi doar trei feluri de treburi în Univers: treaba mea, treaba ta şi treaba Lui Dumnezeu (pentru mine, Dumnezeu înseamnă realitate. Realitata este Dumnezeu, pentru că este mai presus de orice. Orice iese de sub controlul meu, controlul tău sau al oricui altcuiva pot numi treaba lui Dumnezeu).

Mare parte a stresului nostru provine din faptul că nu ne vedem de treaba noastră, ci vedem de treaba altcuiva. Când gândesc "Trebuie să te angajezi, vreau să fii fericit, ar trebui să vii la timp, ar trebui să ai mai multă grijă de tine", mă ocup de treaba ta. Când îmi fac griji că ar putea avea loc cutremure, inundaţii, războaie sau că o să mor, mă ocup de treaba Lui Dumnezeu. Dacă la nivel mental mă ocup de treaba ta sau de treaba Lui Dumnezeu, efectul este acela de separare. Am observat asta la începutul anului 1986. Când, la nivel mental, mă ocupam de treaba mamei mele, de exemplu cu un gând precum: "Mama ar trebui să mă înţeleagă", imediat mă cuprindea un sentiment de singurătate. Şi mi-am dat seama că, ori de câte ori mă simţisem rănită şi singură, mă băgasem în treaba altcuiva. 

Dacă tu îţi trăieşti viaţa, iar eu, la nivel mental, trăiesc tot viaţa ta, cine o mai trăieşte pe a mea? Amândoi suntem acolo. Când mintea mea este preocupată de treaba ta, eu nu mă mai ocup de treaba mea. Sunt separată de mine însămi, mă întreb ce este în neregulă cu viaţa mea.

Când cred că ştiu ce este mai bine pentru oricine altcineva, nu mă ocup de treaba mea. Chiar şi în numele iubirii, este pură aroganţă, iar rezultatul este tensiune, anxietate şi teamă. Ştiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treabă! Ar fi bine să mă ocup de asta, înainte să-ţi rezolv problemele în locul tău.

Dacă înţelegi cele trei tipuri de treburi suficient cât să-ţi vezi de treaba ta, asta îţi va elibera viaţa într-un mod pe care nici nu ţi-l poţi imagina. Data viitoare când te vei mai simţi stresat şi deranjat, întreabă-te de a cui treabă îţi vezi la nivel mental şi s-ar putea să izbucneşti în râs. Această întrebare te poate aduce înapoi la tine însuţi. Şi este posibil să-ţi dai seama că nu ai fost niciodată prezent cu adevărat şi că, la nivel mental, ai văzut toată viaţa de problemele altora.

Şi, dacă practici asta o vreme, este posibil să ajungi la concluzia că nici tu nu ai nicio treabă şi că viaţa ta decurge cât se poate de bine de una singură.

Byron Katie- din cartea 'Iubeste ceea ce este'

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Viaţa însăşi este de partea noastră, nu împotriva noastră

În această zi din viaţa ta, cred că Dumnezeu vrea ca tu să ştii …

…că frica în faţa situaţiilor de temut e ceea ce le face de temut. Şi totuşi, credinţa în faţa situaţiilor de temut îndepărtează frica şi transformă aceste situaţii în ceva frumos. Adică, ceea ce este de temut poate fi de fapt frumos dacă ştim să ne uităm într-un nou mod. Pentru asta este nevoie de o schimbare a minţii. E nevoie de o nouă perspectivă. E nevoie de starea de minunare în faţa vieţii şi de conştientizare că viaţa însăşi este de partea noastră, nu împotriva noastră, la niciun nivel. Sau, dacă vrem să o spunem în termeni mai spirituali, Dumnezeu este mereu de partea noastră. Procesul de Măiestrie este astfel unul de acceptare. Este o îmbrăţişare tăcută a ceea ce este. Este non-rezistenţă. Este o plimbare liniştită în momentul prezent, ştiind că ceea ce are pentru noi este cel mai bun lucru, întotdeauna. Crezi că asta este? Atunci e adevărat.

de Neale Donald Walsch

Iubirea rezistă doar în echilibru

Într-o relaţie de iubire suntem trei. Noi doi şi iubirea noastră. Iar iubirea trebuie întreţinută în permanenţă, altfel se rătăceşte şi nu mai găseşte drumul înapoi. Apoi moare. De aceea este atât de important să nu încetăm niciodată să ne spunem dar şi să ne arătăm că ne iubim. Este greşit să crezi că celălalt ştie că îl iubeşti, şi că nu are rost să consumăm timp, bani şi energie pentru dovezi de iubire. În lipsa acestor dovezi ajungem să ne pierdem cumva unul de altul. Iubirea se menţine vie în permanenţă şi e datoria noastră să o facem.

A invoca lipsa de timp este o scuză ce nu rămâne în picioare. Şi asta pentru că iubirea este ceea ce uneşte doi oameni înainte de toate. În lipsa ei, totul se anulează. Şi nu-ţi trebuie timp pentru o vorbă bună, un compliment, o surpriză, o îmbrăţişare, un sărut, o strângere de mână, un umăr la nevoie. Toate acestea sunt dovezi de dragoste. Apropie cuplul şi-l ţine împreună. Nu e nevoie să ne facem mereu cadouri materiale, şi timpul petrecut împreună este un cadou. Şi mâncarea preferată, şi o vizită surpriză, şi un bileţel de dragoste.

Însă ce facem atunci când numai unul dintre parteneri întreţine iubirea? Nu pentru că celălalt nu ar mai iubi, ci pentru că aşa s-a obişnuit. Să fie curtat, răsfăţat, iubit. Pentru că aşa a început relaţia. Şi o vreme a continuat aşa. Este adevărat că în cupluri se formează nişte reguli tacite de funcţionare dar pentru a înţelege mai bine ce simte cel care doar oferă, ar trebui să ne gândim la un balansoar. Dacă nu mai e nimeni care să contrabalanseze în partea cealaltă, s-ar putea ca aşteptarea să nu dureze la nesfârşit.

Sau gândiţi–vă la un rezervor plin de iubire. Plin, plin. Dar din care iei şi iei până când se goleşte pentru că nu ai mai pus la loc. Cum să se încarce cu iubire partenerul tău, dacă tu nu-i oferi nimic la schimb. Când tu nu mai pui nimic acolo de unde iei, la un moment dat nu vei mai avea ce să iei. Este un cerc vicios. Dacă nu oferi, nu vei mai avea de unde primi.

În relaţie, iubirea rezistă doar în echilibru. Doar dacă oferă şi unul şi altul. Doar dacă amândoi întreţin relaţia. Pe rând, când oferă unul, când oferă celălalt. Iubirea nu poate rezista dacă oferă doar unul iar celălalt doar primeşte. Trebuie să existe un echilibru între a da şi a primi, altfel nimic nu poate funcţiona.

de Loredana