Dragoste cu sila nu se poate. Sindromul ‘Te vreau pentru că tu nu mă vrei’ într-o relație

Cum se întâmplă că deşi partenerul te tratează prost, te simţi respinsă de el, se joacă de-a faţa ascunselea în relaţie, pentru tine este invers…îl vrei şi mai mult, rămâi blocată şi fixată aproape obsesiv pe această persoană?!

Devii convinsă că eşti îndrăgostită şi încerci repetat să confirmi şi să dovedeşti, să arăţi obiectului afecţiunii tale că meriţi afecţiunea şi iubirea din partea lui.

Sindromul "Te vreau pentru că tu nu mă vrei"

Deseori e greu să recunoşti că motivul pentru care o persoană nu este interesată nu are nici o legătură cu tine. E mai ‘uşor’ să internalizezi respingerea şi să tragi concluzia că este din cauza ta, că nu eşti suficient de ok pentru ei şi că nu mai sunt interesaţi.

Când se întâmplă asta, interesul tău se transformă într-o obsesie şi toate eforturile se canalizează pe acţiuni pentru ca el să te observe. Te dai peste cap să îi arăţi cât de minunată şi specială eşti, ca el să se răzgândească.

Cum se face că nu te gândeşti la: ‘de fapt cât de benefică este situaţia asta pentru mine?’ sau ‘cât de fericită mă face acest bărbat în această relaţie?’. Te concentrezi doar pe faptul că nu te vrea deşi ar trebui să te concentrezi pe motivul pentru care tu îl vrei pe el, deoarece primordial, o relaţie sănătoasă este cea în care ambii parteneri doresc să fie în ea.

Este sindromul ‘Te vreau pentru că tu nu mă vrei’.

Când te aştepţi ca alţii să îţi arate care e valoarea ta, eşti mereu dezamăgită. În primul rând pentru că nu este treaba altcuiva să îţi ofere stima de sine – asta este treaba ta. În al doilea rând, oamenii sunt destul de centraţi pe sine şi pe propriile nevoi şi le pasă prea puţin despre cum simţi tu faţă de tine – faptul că te dai peste cap şi că îl tratezi ca un premiu este doar un stimul pentru Ego-ul lui.

Când stima de sine este scăzută, de fapt eşti aşa obişnuită cu propriile gânduri şi credinţe negative despre tine, încât vei căuta, mai mult sau mai puţin conştient, oameni şi situaţii care să îţi confirme aceste gânduri şi credinţe. Este demonul pe care îl cunoşti şi te simţi ca acasă. Te-ai obişnuit că dragostea înseamnă durere şi ceea ce tu numeşti iubire este de fapt o călătorie de a căuta validare şi cineva care să îţi arate cât de mult valorezi. Trist? Stai că nu am terminat!

Dacă prin minune, apare cineva cu ataşament sănătos, care chiar este interesat de tine şi este dispus să îţi ofere relaţia pe care pretinzi că o vrei, vei fugi mâncând pământul, deoarece este împotriva a tot ceea ce crezi inconştient despre tine şi este inconfortabil.

Problema este că atunci când cineva nu este hotărât în privinţa ta, este un preţ de plătit. Când stând şi încercând să îl convingi că eşti destul de bună pentru el, îţi sacrifici stima de sine. Doar simplul fapt că ai ajuns în acest stadiu, spune că ai stimă de sine scăzută, în caz contrar îl invitai afară din viaţa ta cu mult timp în urmă.

Când te angajezi cu un ‘spectator’ sau continui o relaţie cu cineva care te tratează sărăcăcios, vei afla că găseşte mereu un alt obstacol, un alt motiv pentur care nu îţi poate oferi relaţia pe care o doreşti. În acest timp tu plăteşti scump şi îţi confirmi în continuare că nu eşti destul de bună. Ajungi să te simţi ca şi cum eşti doar opţiunea pentru zilele ploioase.

Această dinamică devine un ciclu nesfârşit şi poţi zbura din relaţie în relaţie, şi cumva, te găseşti în aceeaşi situaţie, cu acelaşi ‘personaj’ lângă tine, doar că are o figura diferită. Când vei realiza că doar tu îţi determini valoarea, că meriţi mai mult decât firimituri de atenţie şi când te vei trata cu dragoste şi respect şi ceilalţi îţi vor călca pe urme. Tu îi înveţi pe ceilalţi cum să se poarte cu tine. Încetează să cauţi validare şi relaţii de la surse indisponibile. Este ca şi cum cauţi prăjituri la magazinul de unelte, poţi să aştepţi mult şi bine!

Prostituţie emoţională pentru aprobare?

Aceste ‘personaje’ pe care le găseşti au compasiunea unei stânci şi trăiesc pe insula EU-EU-EU, unii nici nu au capacitatea să vadă mai departe de vârful propriului nas şi au zero înţelegere şi interes despre ce vorbeşti tu. De fapt, nu contează ce ar spune, ei au un interes real faţă de tine foarte limitat. Totul se învârte în jurul nevoilor lor, dorinţelor lor şi aşteptărilor lor – ceea ce ai TU nevoie, TU doreşti sau te aştepţi nu face parte din ecuaţie.

Ştiu, este greu să auzi asta. Dacă el nu este în relaţie şi tu eşti, dacă tu continui să investeşti şi el nu, singurul lucru pe care îl va valida este capitolul de credinţe negative despre tine. Cauţi validare de la cineva care prin natură sa te invalidează prin acţiunile sale şi prin tipul de relaţie pe care îl aveţi.

Cel mai uşor de arătat paradoxul este descrierea dinamicii: Tu îl cauţi activ şi experimentezi relaţia despre care zici că nu o doreşti. Investeşti emoţional în relaţii pe care nu le doreşti. Îl doreşti pe el, dar nu în ‘pachetul’ în care a venit. Doar câteva mici schimbări are nevoie… Multe din contradicţiile tale reies din a nu acţiona. Când realizezi că interesul tău nu este acelaşi şi din partea lui, totuşi te angajezi în ideea unei relaţii şi să te simţi respinsă, trăind într-o fantezie.

Drama nu este dragoste, Suferinţa nu este dragoste. Drama este dramă. Suferinţa este suferinţă.

de Mihaela Iordache, psiholog

Afară e vopsit gardul

"Ce contează cum ne este sufletul dacă zâmbetul e la locul lui, nu?"

Ne place sa ne cumpărăm haine. Mai ales nouă, femeilor, deşi cunosc şi bărbați care nu ar renunța la o sesiune de shopping pentru nimic in lume. Ne place să ne îmbunătățim în permanență exteriorul, să avem un trup frumos, haine frumoase, un parfum bun, accesorii potrivite, totul ales cu gust. Sau, măcar, încercăm. Ideea este că ne preocupă. Mult. Exteriorul e important. Imaginea e totul. Vindem ce se caută. Nimic rău în asta. 

Însă ce facem cu interiorul? Are şi el nevoie de îmbunătățiri.

Din păcate ce nu se vede, a ajuns să ne preocupe din ce în ce mai puţin. Ce contează cum ne este sufletul dacă zâmbetul e la locul lui, nu? Pentru că ne pricepem să zâmbim şi fals. Nu-i aşa? Însă cât durează această şaradă? Nu mult. Zic eu. Dacă sufletește nu suntem îmbrăcați de sărbătoare, nu putem sărbători. Dacă nu suntem împăcați cu alegerile noastre, nu avem liniște. Dacă nu am găsit ce căutăm, nu ne putem opri. Dacă nu suntem unde trebuie, simțim că ne lipsește ceva.

Degeaba ne cumpărăm haine şi ne înfrumusețăm trupul dacă sufletul strigă după ajutor. Degeaba avem totul dacă nu avem ce ne trebuie. Degeaba suntem înconjurați de oameni minunați dacă nu sunt minunați pentru noi.

Sufletul are nevoie de puţin pentru a fi fericit. Nu avem nevoie de un buget extravagant. Are nevoie de îmbrățișarea oamenilor care contează, de o vorbă bună spusă când avem mai mare nevoie, de aprecierea şi susținerea celor importanți pentru noi.

Avem nevoie de iubire, de atenție, de respect. Avem nevoie să simțim că suntem importanți și că viața jumătății noastre nu ar mai fi completă fără noi.

Dar avem nevoie și să fim generoși, să ajutam, să mângâiem suflete, sa schimbăm vieți, să fim indispensabili.

Se întâmplă des să vrem să astupăm un gol interior cu lucruri materiale, menite să ne bucure ochii și să ne ofere o clipă de fericire. De obicei funcționează, însă pentru scurt timp. Sufletul e lihnit, își vrea hrana, iar hrana sa nu-i materială. 

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Vindecare...prin smerenie

1) Nu-ți judeca aproapele. 

2) Arată-i aproapelui iubirea în orice împrejurare. 

3) Socotește-l pe cel de lângă tine, din afara ta, mai presus de sine. 

4) Ascunde faptele tale bune și virtuțile tale (nu te lăuda cu ele). 

5) Recunoaște-ți greșelile proprii și nu le repeta. 

6) Iartă-te pe tine și pe ceilalți. 

7) Nu te încrede în voința proprie, ci în Voia lui Dumnezeu. 

8) Fii răbdător. 

9) Nu agonisi. 

10) Practică tăcerea. 

11) Înfrânează-te. 

12) Fii blând și simte compasiunea. 

A atinge iubirea din inima noastră

Dacă noi am practica aceste virtuți, numai pe ele singure, am crește în interior, am simți cu adevărat iubirea pe care inima noastră o poartă în ascunsul inimii, căci acolo, în inimă, cum spun sfinții părinți, e lăcașul lui Dumnezeu. Inima noastră fizică e vehiculul iubirii, căruia îi dăm putere să funcționeze, practicând smerenia, respectiv cele două mari forme ale iubirii: iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru oamenii din jurul nostru. Scopul vieții nu este acela de a dobândi lucruri, de a poseda oamenii la fel ca pe niște obiecte, de a obține titluri și a apărea mari în fața lumii și de ochii lumii, ci acela de a conștieniza iubirea și adevărata sursă a iubirii, care este în noi înșine, este Dumnezeu în inima noastră. Aceasta este cea mai înaltă formă de iubire posibilă, adevărata iubire, este țelul și capătul căutărilor noastre: doar atingând iubirea aceasta și trăind-o în noi înșine avem șansa mântuirii și a îndumnezeirii. În mod potențial, oricărui om îi este dăruită șansa de a atinge iubirea în propria sa inimă și comuniunea cu divinul din sine, numai că omul caută sprijinul în afara sa, omul se atașează periculos de alți oameni, devine dependent de alții, de oamenii apropiați, de un om iubit și, prin aceasta, el încalcă însăși legea iubirii. Într-un fel sau altul, practica smereniei ne ajută să iubim, iar iubirea ne ajută să ne smerim, înțelegând că treapta esențială către iubirea de Dumnezeu, treapta ultimă este abandonul Egoului nostru , a voinței proprii, ceea ce înseamnă că-i permitem iubirii divine să lucreze prin noi, să se manifeste prin noi și să ne vindece, deopotrivă pe noi și lumea din jurul nostru. Dependența de un alt om sau de lucrurile lumii este cauzată de eșecul nostru de a găsi iubirea în noi și aceasta este- poate- lupta fundamentală a omului, căci în dependență el crede că iubirea și vindecarea vin din lume, dintr-o ființă iubită, din a avea bani 

sau diferite alte forme de posesiune. Când suntem dependenți de formele lumii, punem voința noastră mai presus de voința divină și suferim cumplit; când suntem liberi de lume înseamnă că liberul nostru arbitru a ales să se supună Voinței divine și să-i permită iubirii adevărate să se exprime prin noi. A iubi cu iubirea lui Dumnezeu înseamnă a fi vindecați...

Vindecarea este un proces de transformare de sine

Cu alte cuvinte, vindecarea presupune un proces de transformare de sine, care poate dura mulți ani, desigur, practicând iubirea și smerenia în mod conștient, în toate situațiile vieții, fără nici o excepție. Chiar dacă eșuăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna, chiar dacă Egoul omenesc ne atrage și ne ispitește, chiar dacă întreaga lume ne-ar sta împotrivă, noi suntem iubiți și susținuți continuu din interior, adesea și din exterior, prin Grația Divină, să atingem vindecarea ființei noastre sau măcar să pășim apăsat către ea. Vindecarea nu este doar un proces fizic, cum tindem să credem, ci unul spiritual, profund, care ne cere să ”coborâm mintea noastră în inimă”, cum spun tot sfinții părinți, pentru ca gândurile noastre omenești să fie impregnate cu mireasma desăvârșită a iubirii lui Dumnezeu, ce izvorăște din inima noastră. Gândurile omenești sunt precum norii negri, care ascund soarele, iar atunci când soarele e ascuns, viața se ofilește, viața suferă, viața se rătăcește și noi suferim, iar suferința noastră e semnul separării de Sine și semnul separării de divinul care-i atât de aproape, atât de frumos și de puternic...în inima noastră. Redescoperirea iubirii divine din inima noastră și trăirea în această iubire se numește vindecare. Restul este doar...ameliorare! 

de Maria Timuc

Nu mai căutați fericirea acolo unde ați pierdut-o!

Intrăm în relații plini de speranță, visând că ne vom găsi sau întreține fericirea. Ne îndrăgostim, suntem cu capul în nori și ne imaginăm că în felul acesta va decurge viața noastră, de acum înainte. În jurul nostru miroase a fericire. Însă după ce îndrăgosteala se duce și ar trebui să trecem la nivelul următor, lucrurile pot lua o altă turnură.

Poate pentru că nu suntem pregătiți pentru mai mult decât pentru ceea ce tocmai s-a terminat.

Poate pentru că nu concepem că relațiile sunt și altceva, nu doar lapte și miere.

Poate pentru că încă nu suntem suficient de maturi să gestionăm problemele care pot apărea.

Poate pentru că descoperim că, de fapt, nu avem în comun ceea ce ne trebuie pentru un drum mai departe.

Sau poate pentru că iubim diferit, sau, pur și simplu, nu suntem unul pentru celălalt. 

Și atunci suntem nevoiți să ne luăm la revedere, să rămânem cu amintirile frumoase și să mergem mai departe. Separat! Ideal așa ar fi, însă suntem oameni, avem slăbiciuni și, uneori, ne este imposibil să ne detașăm și să vedem din afară cât de clar este că s-a terminat.

Ne încăpățânăm să reluam firul relației, din nou și din nou, pentru a realiza unde am greșit și cum am putea repara. Întoarcem relația pe toate părțile, încercăm să o resuscităm și refuzăm să acceptăm prezentul.

Suntem chinuiți de “cum ar fi fost dacă…”, iar acest gând nu ne dă pace, ne dă speranțe, ne facem iluzii. 

Nu acceptăm că nu vom mai regăsi fericirea în locul în care am pierdut-o. Am vrea să fie posibil să o luăm de la capăt, să dispară tot ce-a fost urât și prost, să ne purtăm altfel, să avem alte reacții, să fim altfel. Însă asta este imposibil. Chiar de-am avea șansa să retrăim totul, nu știu dacă am schimba ceva. Și asta pentru că suntem dispuși să ne schimbăm comportamentul abia după ce am pierdut relația.

Însă fericirea nu mai este de mult acolo, așa că perseverenţa cu care o căutăm nu va da roade.

O căutăm și sperăm, poate pentru că ne este teamă. Teamă că s-a dus, că asta a fost și am ratat-o. Ne e teamă că alta nu va mai veni.

Dar fericirea e în noi, nu în relații, nu în cei de lângă noi. Data viitoare, în relațiile ce vor veni, putem fi și mai fericiți. E alegerea noastră! Fie alegem să batem pasul pe loc, răscolind printre amintiri după bucăți de fericire, fie alegem să adunăm ce-a fost frumos în relație, și să mergem mai departe. Cu demnitate și speranța că data viitoare vom greși mai puțin, vom fi mai înțelepți, mai atenți, mai pregătiți, sau mai potriviți. 

sursa: http://psihologinconcediu.ro/

Să TRĂIEŞTI, nu să exişti: 6 semne că îţi iroseşti viața

Funcţia adevărată a unui om este să trăiască, nu să existe. Nu îmi voi irosi zilele încercând să le lungesc. Am să încerc să îmi folosesc timpul. – Jack London

Iată 6 semne care îţi arată că, poate, îţi pierzi timpul vieţii. Dacă găseşti că anumite aspecte dintre cele enumerate ţi se potrivesc, nu te panica, nu te autocritica. Mai bine priveşte totul cu umor şi apoi încearcă să te scoţi din acea trapă şi să începi o nouă viaţă. Mai frumoasă. Mai sănătoasă.

Îţi iroseşti viaţa dacă…

1. Ai un corp nesănătos, o minte şi un suflet bolnave

Dacă ai tendinţa de a te îngrijora prea mult, ai tendinţa de a te plânge în legătură cu trecutul tău şi nu te străduieşti să faci mai mult pentru prezent, atunci s-ar putea să nu fii prea bine la nivel mental. Este esenţial să mănânci sănătos, să faci exerciţii fizice să practici forme de liniştire a minţii (chiar şi ruga face parte din aceeaşi arie); este esenţial să îmbrăţişezi natura în solitudine.

2. Eşti foarte negativ/ă

· „Cea mai bună armă împotriva stresului este abilitatea noastră de a alege un gând faţă de un altul.” – William James

Fericirea este cu adevărat o alegere. Dacă eşti prea negativ/ă, dacă mereu vezi mai degrabă jumătatea goală a paharului şi te plângi prea mult, atunci alegi tristeţea. Dar viaţa este miraculoasă şi merită să te bucuri de ea. Bucură-te de savoarea ei. Începi chiar acum.

Cu destul exerciţiu, gândurile negative vor începe să dispară. Şi chiar atunci când ţi se pare că în jurul tău lucrurile nu stau deloc bine, chiar şi atunci poţi aprecia modul cum gândurile pozitive te fac atât de puternic/ă. Gândirea pozitivă ne ajută să ne păstrăm un organism sănătos, după cum au arătat chiar mai multe studii în ultima perioadă.

3. Nu te-ai schimbat îndeajuns

· „Nu drumul este dificil. Dificultatea este drumul.” – Søren Kierkegaard

Pentru a avea parte de exeperiențe transformatoare, trebuie să părăsim zona noastră de confort. Dacă nu călătoreşti, dacă nu schimbi peisajul vieţii tale, din toate punctele de vedere şi îţi cauţi mereu scuze. Există atât de multe lucruri de învăţat, de aflat. De experimentat. Nu te închide în tine bucură-te de toate darurile vieţii. Imbratișează uraganul, dansează cu apocalipsa. Limitează-ţi pe cât posibil limita de confort, pentru a evolua, pentru a te preschimba şi pentru a învăţa. Vei rămâne uimit/ă de câte eşti capabilă să faci!

4. Îi laşi pe ceilalţi să îţi dicteze ce să faci

· “Oamenii furioşi vor că tu să îi vezi cât sunt de puternici. Oamenii care te iubesc vor să vadă cât eşti de puternic.“ - Chief Red Eagle

Nu există nimic greşit în a primi un sfat bun din partea cuiva. Dar ţine minte, doar tu poţi evalua cât este de bun acest sfat. Nimeni nu ştie mai bine decât tine, anumite aspecte ale vieţii tale. Dacă laşi pe oricine altcineva să îţi conducă viaţa, să îţi spună ce să faci, să îţi spună ce e mai bine pentru tine, atunci poate că de fapt ţi-o iroseşti.

5. Nu te simţi valoros/valoroasă

· „Devenim cu atât mai valoroşi cu cât ne antrenăm minţile să devină mai impersonale. Devenim mai buni cu cât acceptăm universul, ne gândim mai mult la măreţia sa şi mai puţin la micimea noastră.” – Rebecca Goldstein

· Să învăţăm a ne auto-preţuim este un lucru în acelaşi timp dificil şi... uşor. Dacă te auto-surprinzi adesea minimalizându-te, este timpul să îţi schimbi atitudinea şi să înţelegi că eşti o fiinţă valoroasă, pentru simplul fapt că... EXIŞTI.

6. Îţi petreci prea mult timp îngrijorându-te din cauza banilor

„Nu te simțí invidios/ invidioasă pe aceia care trăiesc într-un paradis al proştilor, căci doar un prost poate crede că aceea este fericirea” - Bertrand Russell

Crezi că munca este singurul lucru care contează pe lume? Te înşeli… Dacă munca este doar acel ceva care îţi aduce bani, atunci înseamnă că îţi iroseşti viaţa.

Banii sunt probabil, cea mai mare distracţie a vieţii pentru noi oamenii, dar ei nu înseamnă totul. Din păcate, din punct de vedere cultural, li s-a dat o prea mare importanţă banilor şi trăim astăzi bazaţi pe un sistem de valori nesustenabil.

Mulţi dintre noi credem că averile ne-ar putea cumva salva, că banii ne pot aduce fericire şi iubire. De fapt, banii sunt doar o unealtă prin care putem potenţa anumite aspecte care sunt deja frumoase în viaţă. Problemele apar atunci când ne transformăm noi înşine în maşinării de făcut bani. Dar trebuie să renunţăm la această condiţionare socială. Căci altfel… NE IROSIM VIAŢA!

sursa: http://www.garbo.ro/

Răsfăţul pe care îl merităm

Azi voi scrie o postare diferită de ceea ce scriu eu de obicei, mai ales că nu numai o dată m-aţi întrebat de ce nu fac recenzii sau câte un review despre lucruri care îmi plac sau care îmi displac şi despre lumea mea şi obiceiurile mele. Eu mă gândisem că sunt deja bloguri dedicate pentru tot felul de lucruri, dar voi scrie şi eu cu plăcere atunci când voi simţi nevoia să scriu despre lucruri pe care le cunosc şi pe care le consider utile pentru cititorii mei.

Azi voi scrie despre noi, femeile, despre felul în care ne îngrijim frumuseţea. Sau urâţenia (pentru cele care se simt urâte), pentru că şi ea trebuie îngrijită până la urmă.

Să fim sincere: nu toate suntem nişte frumuseţi răpitoare, nu toare reuşim să avem siluete de vis şi ten imaculat. Dar cu siguranţă toate putem fi frumoase, cu condiţia să ne îngrijim frumuseţea dată de natură, să ascundem micile imperfecţiuni şi să evidenţiem calităţile cu care am fost înzestrate. Putem fi frumoase chiar și mai plinuțe, chiar și când nu mai suntem tocmai în floarea vârstei și chiar și cu defectele cu care ne-a lăsat natura.

Multe femei îşi imaginează că îngrijirea personală presupune tratamente cosmetice sofisticate şi costisitoare și mult timp dedicat. Greşit.

Mă întristează să văd din ce în ce mai multe femei lipsite de orice preocupare pentru sănătatea, frumuseţea şi feminitatea lor, faţă de felul în care apar în faţa lumii. Nu mai ies din zona lor de confort şi nu renunţă la jeanşi, adidaşi, părul prins într-o coadă sau lăsat în voia sorţii (netuns, nevopsit, deshidratat), bijuterii prost asortate, neadecvarea ţinutelor şi a machiajului la locaţie şi timp. Paiete şi ştrasuri ziua, converşi şi şlapi seara în restaurant.

Tot trist mi se pare că mai există încă persoane care consideră îngrijirea personală ca pe un fel de depravare. Li se pare greșit să te fardezi, să mergi la coafor, să ai o manichiură îngrijită. Iar aiurea de tot mi se par bărbații care ne vor frumoase, dar care nu înțeleg că frumusețea trebuie întreținută și că pentru a o întreține avem nevoie de timp și de produse și care ne reproșează că ne cumpărăm cosmetice și parfumuri. Bine zicea tata: "Fă cumva să ai bănuții tăi, să nu fii nevoită să-i ceri bărbatului tău bani pentru un săpun bun și să nu îți poată reproșa niciodată că ai cheltuit pe ceva ce îți trebuie și îți place!"

Dacă detest ceva la o femeie, atunci detest să o văd neîngrijită, cu părul nespălat (nu admit scuza “n-am avut timp!"), unghiile neîngrijite, machiajul prost şi părul inutil de pe corp. Nu înţeleg de ce e greşit să avem păr pe picioare (şi-l epilăm) dar e corect să avem păr pe mâini? Sau mustaţă.

Sunt femei care consideră cosmeticele inutile, care n-au descoperit încă plăcerea de a le folosi și beneficiile lor. Am o prietenă dragă care, ori de câte ori vine la mine, se miră că am multe “creme şi cremuțe”. Într-o zi m-a întrebat dacă îmi trebuie într-adevăr atâtea. Nu îmi trebuie chiar atâtea câte am de obicei… dar nici nu mă limitez la strictul necesar, pentru că trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru cosmetice şi parfumuri… şi îmi cumpăr, pentru că le folosesc cu plăcere şi mă bucur de ele. Fiecare cu nebuniile lui. Bine că nu sunt vicii nesănătoase, nu?

Aceeaşi prietenă mi-a spus că şi-ar dori şi ea să aibă un ten frumos, dar nu are nici timp, nici banii necesari şi nici răbdare să se dea cu creme.

Aici a început teoria.  “Cum adică nu ai răbdare şi timp pentru tine?” Timp pentru propria persoană şi pentru îngrijirea personală îţi faci şi dacă ar fi să găseşti doar noaptea târziu, înainte de culcare. Vă asigur că nu veţi fi mai obosite pentru că aţi “pierdut” 20-30 minute de somn în baie, din contră.

A te îngriji nu ar trebui să fie un efort sau un supliciu, ci o plăcere binemeritată după o zi de muncă. Un răsfăţ.

Fiecare femeie ar trebui să îşi aloce câteva minute (în funcţie de posibilităţi) doar pentru ea. O baie cu spumă sau chiar un duş relaxant, apoi răsfăţul cremelor şi al uleiurilor catifelate și parfumate… Cum să nu ai răbdare şi timp pentru aşa ceva? Cum să nu te bucuri de linişte, de senzaţii şi de arome? Învățați să vă bucurați de produse, să le aplicați cu plăcere și vă asigur că își vor face efectul pe măsură.

Ştiu, multe dintre voi sunteţi mămici şi îmi veţi spune că nu prea găsiţi timp pentru un asemenea răsfăţ. Nu sunt de acord. Seara, înainte de culcare sau când copilaşii voştri dorm, meritaţi câteva momente ale voastre. Aceste momente vă vor ajuta să vă relaxaţi, vă vor îmbunătăţi calitatea somnului şi îşi vor arăta beneficiile chiar şi a doua zi, când vă veţi trezi mai odihnite şi mai frumoase. Iar cei pe care-i iubim ne merită frumoase și mai puțin tensionate, nu?  Refuz să cred că sunt femei care aleg să meargă la culcare mirosind a mâncarea pe care au gătit-o, a produse chimice cu care au făcut curat, cu mâini aspre și tenul neglijat, în loc să fie curate, delicate, parfumate și relaxate...

Vreau să cred că fiecare femeie, indiferent de vârstă, îşi doreşte să se simtă frumoasă şi se simte bine când este curată, parfumată, fină, aranjată.

Insist pe răsfăţul de seară, aşa cum îi spun eu, pentru că este necesar pentru corp, minte şi suflet. Sunt momente benefice în care fiecare femeie are posibilitatea să fie singură cu gândurile ei, să nu o mai preocupe nimic din grijile lumeşti, să îşi facă ordine în gânduri, să îşi stabilească priorităţile, să aibă răgazul de a se gândi ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi starea şi viaţa, de a deveni cea mai frumoasă variantă a sa şi de a visa. Avem nevoie de asta…  

Nu mai daţi vina pe timp, renunţaţi la câteva minute de privit la televizor (sau navigat pe internet) şi acordaţi-vă atenţia pe care o meritaţi.

Ştiu că unele dintre voi vă veţi supăra pe mine dacă vă spun că preferaţi mai bine să “răsfăţaţi” mobila şi covoarele din casă, în loc să vă răsfăţaţi pe voi înşivă. Uneori, din dorinţa (obişnuinţa sau chiar obsesia) de a avea o casă foarte curată, unele femei se neglijează pe ele însele. Nu este corect. Trebuie să existe un echilibru, să nu neglijăm nici una, nici alta.

Trist este că atunci când vârsta începe să îşi arate semnele, devenim disperate şi nu mai ştim ce să facem şi cât să cheltuim pentru a salva ceea ce nu am îngrijit la timp.

Şi acum să discutăm şi despre produse şi despre ce ne permitem şi ce nu, poate scăpăm de prejudecata că e prea scump şi că nu ne permitem .

Sunt sigură că anumite doamne vor gândi că ele nu au bani de creme, seruri şi alte minuni cosmetice. Dar există creme pentru fiecare buzunar. Şi vă rog să mă credeţi că există creme ieftine, cu ingrediente naturale care sunt mai bune decât multe creme renumite şi scumpe. Eu nu folosesc numai game de top, ci produse care îmi fac bine. Am o gamă preferată, dar schimb des cosmeticele pentru a le testa, dar şi pentru că după folosiri îndelungate tenul se obişnuieşte cu o anumită cremă şi devine imun la “farmecele” ei.

Nu îmi aleg cosmeticele cu snobism… Nu trebuie neapărat să avem produse scumpe, că nu doar acelea sunt eficiente. Există uleiuri natural inegalabile (din argan, avocado, orhidee, sâmburi de caise, etc) care fac minuni şi pe care şi le-ar putea permite oricine. Important este să ne cunoaştem tenul. Să nu-i dăm surplus din ceea ce are prea mult şi să-l lipsim de ceea ce-i trebuie mai mult.

Aşadar, fiecare femeie poate găsi cosmetice care să o ajute, important este ca ele să fie alese cum trebuie, în funcţie de necesităţile tenului, nu după ureche, nu după reclame şi nu după părerile altora.

Ştiu femei care se îngrijesc perfect cu produse accesibile şi care au succes cu ele, aşa cum ştiu femei care folosesc toate minunile cosmetice mult lăudate şi scumpe şi care nu au parte de niciun rezultat favorabil.

Dar dacă totuşi buzunarul vă permite, n-ar trebui să vă zgârciţi să cheltuiţi pentru sănătatea şi frumuseţea voastră. Vă asigur că sunt multe femei care se consideră prea sărace să cheltuiască 150 lei pe o cremă (de care s-ar folosi 2-3 luni), dar care cheltuiesc câte 3-400 lei lunar pe ţigări şi pe alte prostii (care mai sunt şi nesănătoase). Nu faceți rabat de la calitate când este vorba despre propria persoană, studiați ingredientele, comparați și alegeți ceea ce este mai bun.

Este musai să te îngrijeşti sau e doar o plăcere şi o fiţă? Este şi musai şi o plăcere.

Am auzit adesea femei spunând: „Eu nu am folosit cremă în viaţa mea şi uite, nu am riduri“.

Desigur, vorbim despre femei care au trăit alte vremuri, mai puţin expuse radicalilor liberi (poluare, stress, soare nociv şi alimente chimizate), dar au avut noroc şi de o genetică bună.

Dar cremele nu folosesc doar la prevenirea/diminuarea sau estomparea ridurilor. Rolul lor este să întreţină pielea, aşa cum rolul apei este să întreţină vegetaţia (de exemplu), iar una dintre cele mai importante necesităţi ale pielii este hidratarea. Din păcate nu toate femeile ştiu asta şi trăiesc cu impresia că îşi îngrijesc tenul corect, folosind uleiuri şi creme inutile, inadecvate tenului lor (antirid la 25 de ani!).

Este important de ştiut că pielea îşi pierde hidratarea (indiferent cât de bună este crema hidratantă pe care o folosim) dacă nu se aplică înainte de cremă o barieră care să menţină hidratarea (care să nu permită pierderea apei). Nu vreau să vă plictisesc şi nu vorbim aici despre chestii complicate şi costisitoare, ci despre o formulă simplă: înainte de a folosi crema hidratantă (de care are nevoie orice ten), folosiţi un ser (loţiune sau spray) care menţine hidratarea. Altfel, crema este inutilă, pentru că se va purta aşa cum se poartă apa: după un timp se va evapora, deci nu va mai avea niciun efect.

Lipsa de hidratare = ofilire. Aşa se explică de ce femei foarte tinere au tenul tern, lipsit de luminozitate, necatifelat, obosit.

Nu voi insista foarte mult, mi-am dorit să vă încurajez să vă acordaţi răsfăţul şi atenţia pe care le meritaţi. Să nu consideraţi că îngrijirea personală şi răsfăţul sunt un lux inutil sau o extravaganţă.

Sunt sigură că fiecare femeie va căuta să afle ce necesităţi are tenul și trupul ei şi va găsi cea mai bună formulă pentru a le întreţine.

Paşii cei mai importanţi sunt: curăţarea (demachierea și neapărat exfolierea), apoi hidratarea şi revitalizarea sau nutriţia (acolo unde este necesar). Nu ne ajută cu nimic să ne copleşim tenul cu toate cremele posibile dacă nu cunoaştem rolul fiecăreia şi etapele de folosire.

Aveţi grijă de voi, femei frumoase! Nu vă abandonaţi şi nu vă neglijaţi. Meritaţi să fiţi luminoase şi fericite!

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Cu mintea întreagă!

 

Cel mai mult au de pierdut în viaţă, oamenii care insistă aiurea să obţină ceea ce nu li se cuvine, ceea ce nu este pentru ei, ceea ce nu-şi permit să aibă, ceea ce numai în capul lor le este “menit”. Evident că este vorba despre toate aspectele vieţii, însă pe primul loc, în categoria “vieţi distruse”, se situează cei ce rămân ancoraţi în relaţii sentimentale din trecut. Ei visează la împăcări, reveniri, resuscitări şi tot felul de intervenţii divine. Acestea nu se întâmplă niciodată, şi astfel, acest gen de oameni, trăiesc în tot felul de halucinaţii şi fantezii bazate pe un trecut care nu mai revine. O altă categorie de oameni, aflaţi într-o adâncă prăpastie, este reprezentată de către cei care îşi imaginează, în mod bolnăvicios, că un anumit om le este sortit. Bineînţeles că această idee este doar în mintea lor.

 

Este foarte simplu: CINE ÎŢI ESTE SORTIT, ŞI ESTE PENTRU TINE, RĂMÂNE LÂNGĂ TINE PENTRU TOATĂ VIAŢA CHIAR DE LA PRIMA ÎNTÂLNIRE!

 

Din păcate cei ce trăiesc la nivel imaginativ, sperând că vine ziua în care doritul şi adulatul “Suflet Pereche” soseşte triumfător, explicându-şi cu argumente solide întârzierea, ajung să dezvolte boli psihice. De obicei este vorba despre o combinaţie între schizofrenie şi paranoia. Şi cu bolile psihice nu se glumeşte. Sunt necesare îngrijiri medicale de specialitate. Dacă aceste persoane mai au şi o formare “spirituală” atunci lucrurile sunt şi mai grave. Şi asta pentru că Spiritualitatea prost înţeleasă, sau defectuos asimilată, îţi poate crea nişte scenarii demne de Science Fiction. Unii ating tot felul de puncte imaginare prin care cred, cu desăvârşire, că trebuie să se lupte pentru a obţine un Suflet. Minţile lor nasc câmpuri de lupte mistice şi apocaliptice. Îşi dezvoltă idei prin care consideră că au tot felul de misiuni. Am asistat, pe parcursul carierei, la tot felul de cazuri de acest gen, cazuri în care oamenii au dorit să-şi explice prin parapsihologie sau spiritualitate decepţiile lor, neacceptările lor. S-au gândit că totuşi există o soluţie miraculoasă care le poate salva viaţa, le poate confirma “acurateţea” gândirii. Nu, nu există nicio asemenea soluţie. Spiritualitatea corectă nu are rol încurajator asupra unui psihic labil sau dezechilibrat. Astfel de oameni au nevoie de psihoterapie serioasă dacă doresc să mai revină la realitate. Unii pot să revină, pentru alţii este prea târziu. Depinde de cât de mult au lucrat la alimentarea propriilor fantezii. Este de înţeles faptul că un om îşi doreşte pe cineva alături, îşi doreşte un Suflet cu care să-şi petreacă tot restul vieţii, însă de aici şi până la fantasme demne de filme artistice, de aici şi până la a trăi înglodat într-o disfuncţionalitate satisfăcută de un orgoliu uriaş, de aici şi până la a ajunge în situaţia prin care toată viaţa ta depinde de un suflet “menit”, vorbim deja despre un dezechilibru mental puternic. Parapsihologia şi Spiritualitatea se adresează oamenilor care au un bun discernământ, persoanelor care posedă un simţ dezvoltat al echilibrului, celor ce doresc să evolueze, nu să dezvolte “până la cer” sâmburi de boli psihice. Recomand multă atenţie în paşii spirituali şi multă răbdare celor ce doresc o anumită creştere, recomand împăcarea cu trecutul, recomand trăirea în clar şi concret, recomand mult discernământ în alegerea informaţiilor cu caracter spiritual. De ce? Simplu: spiritualitatea poate să te înalţe sau să te termine psihic. Depinde întru totul de tine ce alegi!

de parapsiholog: Adrian Valerian Antonovici

Cele mai importante NU-uri în viață!

Nu-ţi subestima valoarea comparându-te cu alţii. Fiecare suntem diferiţi şi fiecare suntem speciali.

Nu-ţi stabili obiectivele după ceea ce susţin alţii că este important. Doar tu poţi şti ce e mai bine pentru tine.

Nu ignora lucrurile dragi ţie. Ţine de ele ca şi cum ar fi însăşi viaţa ta, pentru că fără ele viaţa este lipsită de sens.

Nu lăsa viaţa să ţi se scurgă printre degete trăind fie în trecut fie pentru viitor. Doar trăind câte o zi odată vei putea trăi toate zilele vieţii tale.

Nu renunţa atunci când ai ceva de oferit.

Nimic nu se termină până în momentul în care te opreşti să mai încerci.

Nu-ţi fie frică să admiţi că nu eşti perfect. Acesta este firicelul fragil care ne leagă unii de alţii.

Nu-ţi fie frică să îţi asumi riscuri. Doar încercându-ne norocul învăţăm să fim bravi.

Nu alunga dragostea afară din viaţa ta spunând că e imposibil de găsit. Cea mai rapidă modalitate de a primi dragoste este să dăruieşti; cea mai rapidă cale de a o pierde este să o ţii prea strâns; dar dându-i aripi vei reuşi să o păstrezi.

Nu alerga atât de repede prin viaţă încât să uiţi nu numai pe unde ai fost ci şi încotro te îndrepţi.

Nu uita! Cea mai acută dorinţă emoţională a oricărei persoane este aceea de a se simţi apreciată.

Nu îţi fie frică să înveţi. Cunoaşterea este o comoară pe care întotdeauna o poţi purta cu tine cu uşurinţă.

Atenţie cum îţi foloseşti timpul şi vorbele. Niciunele dintre ele nu mai pot fi recuperate.

Viaţa nu e o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Eu decid, eu îmi cunosc mai bine viața

S-a încheiat încă un an. Spre fericirea mamei mele, m-a prins cu portofelul în mână. Din păcate, am pășit în 2015 cu sufletul obosit, dezamăgit și puțin trist. Anul ce a trecut m-a făcut să cunosc oameni noi și să pierd persoane care probabil n-au avut ce căuta în viața mea de la bun început deși eu m-am încăpățânat să le găsesc în loc în inima mea.

A fost un an plin cu învățături, cu dezamăgiri dar și ocazii care mi-au oferit încredere în valorile și în visele mele. Ca întotdeauna, când facem acest pas imaginar către un an nou, ne propunem lucruri noi, decidem să renunțăm la anumite tabieturi pentru obiceiuri mai bune, ne simțim pregătiți pentru a lupta din nou dar în același timp ne pregătim sufletul pentru obstacole, greutăți și momente grele.

Într-adevăr, ne-am născut cu pesimismul în brațe. Realizez că de multe ori pun răul în fața și nici nu reușesc să mă bucur de frumusețea vieții; când lucrurile merg prea bine, parcă aștept să vină o veste proastă sau mă preocup pentru că ce e mult strică. Merg pe stradă și realizez că oamenii sunt grăbiți, nu mai avem timp pentru a admira ce este frumos în jurul nostru, ne călcăm în picioare pentru propriul câștig; practic trăim într-o junglă. Printre clădiri înalte, mașini de lux, trăim o viață aparent frumoasă pentru că am ajuns să credem că bunurile materiale ne pot aduce fericirea.

Printre oamenii grăbiți, care nu se uită pe unde merg, parcă sunt haiduci, neștiind nici măcar ce-și doresc, mai există și oameni care nu caută ceartă, oameni care răspund calm și nu jignesc, oameni care își văd de drum și încă mai zâmbesc. În buzunare probabil au ascuns griji, probleme și multă tristețe dar pe chipul lor citești omenia, dragostea și respectul. Sunt oameni care încă mai păstrează calități delicate, oameni care nu judecă faptele altora și stau demni în fața vieții.

Anul care a trecut m-a învățat să nu mai pretind nimic de la ceilalți, să mă bazez pe mine și să lupt pentru ce-mi doresc. Am realizat că am obosit, am încetat să lupt pentru a-i mulțumi pe toți ceilalți, oameni care la un moment dat vor pleca și vor uita. Am ajuns să nu mai cred în promisiuni, să nu mai dai explicații unor oameni care oricum nu vor să înțeleagă, oameni care caută oricare motiv pentru a discuta și nu deosebesc între un sfat bun sau prefăcut.

Am realizat că este mai bine așa, să-i țin strânși lângă mine pe oamenii de la care am ce învăța, care mi-au înțeles slăbiciunile și mă susțin, oameni care cred în mine și nu mă bârfesc pe la colțuri, oameni care nu-mi zâmbesc fals.

După anul care a trecut, am decis să fac curățenie prin viața mea și să ofer prioritate celor care contează cu adevărat, celor care mă pot ajuta cumva și mă pot învăța să fiu un om mai bun. Încă o dorință pentru 2015? Să ajut pe cine are cu adevărat nevoie, pentru că eu sunt un om norocos iar tu, drag cititor, ca și mine poți ajuta la rândul tău. Vreau să ofer puțin din ce am eu, am început să nu mai suport oamenii care se vaită deși au totul și parcă niciodată viața nu le oferă îndeajuns.

Vreau să râd mai mult, să renunț la stres, să ma bucur de lucrurile mărunte, să fac cât mai multe fotografii și mai ales, să-mi clădesc amintiri. Momentele trec dar amintirile rămân; peste ani și ani, acestea vor aduce căldură în sufletul nostru și ne vor bucura în momentele de singurătate. Vreau să trăiesc fiecare zi ca o bucurie deși realizez că este greu; printre responsabilități și lucruri de rezolvat, de multe ori aducem gândurile negative acasă și nu reușim să ne desprindem de ele.

Regula pentru anul 2015: când intrați în casă, lăsați grijile în buzunarul de la geacă și zâmbiți, bucurați-vă de familie, de părinți, de frați și surori, de persoana iubită, de cei care vă așteaptă cu brațele deschise acasă.

Iubiți mai mult, nu vă încărcați sufletul cu oameni cărora nu le pasă, fiți bucuroși, comunicați mai mult, îmbrățișați persoana iubită mai des, alegeți o zi în care puteți face ceea ce vă place și aveți grijă de sănătatea voastră. De la viață ați primit un stilou cu cerneală aurie, acum aveți șansa de a scrie o nouă carte în care sunteți autorul și personajul principal. Povestea voastră depinde doar de voi, de perseverența și voința voastră.

de Maria Cristiana Tudose 

sursa:http://www.gazetaromaneasca.com/

Rugăciune de iertare şi dezlegare

Te rog fierbinte pe Tine, Tată Ceresc, pe Tine Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Sfinte Duh, în faţa Ta, PreaSfântă Treime şi a Maicii Preacurate, îmi cer iertare pentru tot ce am greşit faţă de întreaga Ta Creaţie Divină, cu gândul, cu vorba sau cu fapta, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, cu voie sau fără de voie, acum, în trecut sau altădată, împreună cu arborele meu genealogic, cunoscut sau necunoscut.

Îi iert, îi dezleg şi îi binecuvintez pe cei ce mi-au greşit cu gândul, cu vorba sau cu fapta, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă, cu voie sau fără de voie, acum, în trecut sau altădată.

Şi Te rog din suflet, PreaSfântă Treime, să ne ierţi, să ne dezlegi şi să ne binecuvintezi şi pe unii şi pe alţii.

Facă-se Voia Ta, Doamne, pentru noi toţi!

Amin!

de Alina Maria Albert (Neagu)

EȘTI ASTĂZI GÂNDUL TĂU DE IERI

"Iubiți mult și fiți ambasadorii iubirii acolo unde sunteți!"

Unora le mai cade pălăria. O scutură de praf și o pun înapoi pe cap ca și cum nimic nu s-a întâmplat. În general trebuie să te loveşti cu capul de pragul de sus ca să-l vezi pe cel de jos. Aşa e viaţa, aşa e evoluţia personală a fiecăruia. Greşelile altora ne impresionează, greşelile noastre ne schimbă. Fiecare zi din viaţa noastră are o poveste, o lecţie.

S-a tot vorbit recent despre violenţă. Cred că violența psihică este mai puternică decât cea fizică și se manifestă prima. Astăzi nu ne mai lovim cu pumnii sau picioarele, ci din cuvinte și priviri. Sau prin tăceri de mormânt. Uneori poți ucide pe celălalt cu o singură privire plină de venin care îi taie respirația și îl paralizează. Rămâne rănit ca și cum ar fi fost împușcat cu gloanțe. Măcinaţi de griji, greşind des, reparând rar, cu multe întrebări fără răspuns, oamenii se rănesc tot mai mult. Cuvintele dor, cuvintele sunt săbii sau cuțite. Produc răni care se vindecă în timp sau se anesteziază. Violenţa implică grabă şi o „soluţie” aparentă, de moment. Acum l-ai pus la podea pe celălalt dar mâine îi vei lua locul. Aşa e viaţa, roata se întoarce…

Amintirile umede sunt cele mai preţioase. Ne împrietenim cu lacrimile. Ele ne ajută să depăşim pierderile. Cu toţii suntem răniţi. Unii mergem mai departe, alţii rămânem răniţi, blocaţi în spatele unei măşti. Cine şi-a spălat ochii cu lacrimi vede mult mai limpede decât cei care au ochii uscaţi. Toți se ceartă, dar prea puțini se mai iartă. Când vă certați țineți-vă de mână și vedeți cât vă ține. Unde există frică, iubirea nu poate exista. Forța cea mai puternică este iubirea… Cea mai bună metodă de creştere a copiilor, dar şi de îndrumare a adulţilor este iubirea. Renovăm toate etajele emoţionale cu răbdare, înţelegere şi dragoste. Când iubim simplu, credem în oameni, lăudăm mai mult decât criticăm, lucrurile se limpezesc. Mă gândesc la binele meu sau la binele nostru?! Invăţăm să iubim zilnic. Iar şi iar. Cu multe restanţe până luam note de trecere. Nimănui nu îi este uşor să iubească atunci când respiră sacadat. Cu vorba rănești o dată, cu privirea de mai multe ori. .. Fac prezenţă la absenţa ta!…

Niciodată nu-i putem schimba pe cei de lângă noi. Să ne oprim să jucăm roluri de victimă, salvator sau persecutor. Posibilele conflicte, rivalităţi sau invidii pot fi rezolvate în alte contexte. Să ne asumăm viața pe care o avem luându-ne înapoi puterea de a ieși din relațiile nocive! Când ceva te deranjează, pune piciorul pe frână. Repară ce este de reparat sau trimite la casat.

„De ce”,„până când” sunt întrebări care produc panică și răzvrătire în suflet, făcându-l să se zbată ca un animal încolțit. Acceptarea este soluția. Mă mut în întrebare sau în răspuns? Ești așa cum te văd ochii mei. Poate că în ochii tăi se vede altfel. Însă când ochii mei sărută ochii tăi aceștia privesc doar spre cer… Și niciodată nu mai ating pământul…

Printr-un zâmbet oamenii devin pur şi simplu mai frumoşi. Fii motivul pentru care cineva zâmbeşte astăzi. Bucurați-vă de oamenii din jurul vostru, de voi cei compleţi și frumoși, de clipele minunate care nu se mai întorc niciodată! Povestea de iubire e sfântă și nu are sfârșit. E tot ce contează în viaţă. Iubiți mult și fiți ambasadorii iubirii acolo unde sunteți! Un om poate iubi de cel puțin atâtea ori cât spune că nu mai poate iubi. Astăzi am învățat că Iubirea niciodată nu se sfârșește, ci se transformă…

Decât să închizi gura celuilalt cu un cuvânt, mai bine să o închizi cu un sărut… Sau cu un zâmbet dulce. Cald. Iubirea unește, iartă, vindecă. ..

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: https://hrisostomfilipescu.wordpress.com

Te cunosc de undeva?!

Postare dedicată celor care mi-au scris și m-au întrebat exact așa: "Te cunosc de undeva?!"

 

Poate din cămările inimii luminate de zâmbetul tău ce nu se lasă pervertit de rău. Sau poate de pe străzile prăfuite de pașii ce au obosit să caute o iubire atât de pură și autentică.

 

Te cunosc de undeva? Sau doar imaginea ta ce naște năluci o port în minte și în inimă așa cum tu ai învățat să mă porți în chipul cel mai fin și conturat de anii scurși cu grabă în nesimțirea veșniciei noastre.

 

Te cunosc de undeva? Poate din rândurile așternute cu atâta iubire pe hârtia pătată cu grijă de cerneala albăstruie și vie. Sau poate din visele în care te caut atât de mult și te găsesc de atâtea ori…femeie!

Te cunosc de undeva? Din golurile umplute de fericirea împărtășită în doi și din stațiile ce adăpostesc atâția oameni ce așteaptă-un autobuz numit: Iubire! Din drumurile bătătorite cu trudă și înmuiate în lacrimile transparente ale suferinței tămăduitoare. Poate din această Viață în care două inimi își rostesc pe veci, credința!

Te cunosc de undeva? Atunci când trec pe lângă oamenii mirați de măștile trecutului și când respir aerul curat de cald în absența unui “Tu” atât de drag! Așa cum păsările se cunosc cu cerurile și vorbesc aceeași limbă de demult. Asemenea sufletelor pereche ce trăiesc un deja vu atât de viu și autentic.

Te cunosc de undeva …Pentru că doar așa am ajuns să mă cunosc pe mine! :)

 

de Alexandru Chermeleu

În armonie cu lumea sau liber?

Dacă vrei să fii liniştit, să fii plăcut şi acceptat de lume, dacă vrei să nu te urască nimeni, atunci nu ieşi în evidenţă cu nimic. Nu arăta că poţi mai mult, că ştii mai mult, că ai mai mult. Nu face greşeala să ieşi din tipare şi nu îndrăzni să fii diferit. Pentru că dacă o faci, unii te vor invidia şi nu vor mai putea trăi în armonie cu tine sub acelaşi cer. Nu, nu vor mai putea împărţi planeta asta cu tine...Pentru că cine eşti tu să fii mai altfel? Şi de ce crezi tu că meriţi să ai mai mult decât unii, să poţi mai mult, să fii mai mult? Şi cum îndrăzneşti să fii diferit şi să nu te asimilezi turmei? Trebuie să simți la fel ca toată lumea, să gândești la fel, să îți dorești la fel. Ține cont de faptul că a fi asertiv reprezintă un handicap. 

Nu epata cu nimic. Bucură-te de ceea ce ai, în linişte şi singur. Nu-ţi împărtăşi fericirea cu nimeni, pentru că vor avea grijă să ţi-o tulbure. Fii la fel ca ceilalţi: veşnic nemulţumit, agitat, patetic, plângăcios şi împotriva lumii. Iar dacă eşti suficient de generos şi vrei să-i faci fericiţi, adoptă o atitudine de om nefericit, apăsat. Crede-mă, se vor bucura de nefericirea ta!

Apoi, îţi place sau nu, musai fii rău. Arată că nu te laşi călcat în picioare, nu ierta şi nu tolera, că jar mănânci. Te vor acuza de ipocrizie, de prefăcătorie, de faptul că faci pe sfântul ca să epatezi, fiindcă în opinia lor un om nu este Iisus ca să ierte şi ca să înţeleagă greşeli şi slăbiciuni omeneşti.

Nu te apuca să le vorbeşti despre principiile şi despre valorile tale morale, că vei fi tratat ca un extraterestru venit să strice armonia pe planetă.

Fii în armonie cu turma.

Dacă nimereşti într-un grup în care se bârfeşte, ascultă-i mut de uimire şi musai cu gura căscată, ca şi cum auzi cea mai extraordinară informaţie şi ai fi extrem de interesat de subiect. Şi exclamă din când în când câte un “Hai, du-te, nu pot să cred!”, plus cât mai multe epitete de genul „ce nenorocit/ă”, în funcţie de subiect şi de persoană, ca să arăţi cât de implicat şi de afectat eşti.

Apoi spune neapărat că tu n-ai putea să faci niciodată aşa ceva, ca să susţii nevoia disperată a grupului de a se simți mai presus, superior nemernicilor dezagreabili care îndrăznesc să fie într-un fel sau altul.

Dacă grupul are o dispută cu cineva, alătură-te lor. Să nu cumva să le spui că greşesc, să nu cumva să îndrăzneşti să aplanezi conflicte, că te ia mama naibii. Se vor întoarce dintr-o dată împotriva ta, te vor spurca în ultimul hal şi vor avea grijă să-ţi arate cine eşti dacă nu eşti la fel ca ei şi de partea lor. Te vor transforma dintr-o dată într-un monstru detestabil şi te vor expune oprobiului public, inventându-ți o mie și una de defecte și păcate reprobabile.

Dacă vrei să faci schimbări în viața ta, să te căsătorești, să divorțezi, să faci copii sau să te tunzi, cere-le voie. Nu lua decizii de capul tău, fără să-i informezi ce ai de gând să faci, că nu ești de capul tău, da? Nu le place să fie luați prin surprindere. Arată-le că simți nevoia ca ei să-ți valideze orice alegere. Vrei să-ți iei mașină? Anunță-i cu mult timp înainte și cere-le părerea. După ce vei asculta o mie de argumente cu privire la ce merită să îți iei și ce nu, ia-ți neapărat un jaf, altfel te vor acuza ca ai vrut să le faci în ciudă și oricum vor găsi alte o mie de argumente pentru care nu le va plăcea mașina ta (oricât de mișto ar fi).

Dacă faci bine, fă-l pe ascuns. Altfel te vor trata ca pe un escroc sentimental, acuzându-te că încerci să impresionezi cu generozitatea ta şi că sigur ai nişte scopuri ascunse în acţiunile tale filantropice.

Iar dacă totuși nu-ți place să fii bufon și clovn, dacă nu ții neapărat să fii în amonie cu toți și iubești libertatea, atunci fii cine vrei să fii și trăiește așa cum vrei, fără a cere aprobarea lumii, fără să-ți pese ce gândesc și ce spun unii despre tine. Nu face niciun compromis. Mai devreme sau mai târziu ar fi ajuns oricum să te deteste și să fie împotriva ta...indiferent cum ești și ce faci!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/2015/01/in-armonie-cu-lumea-sau-liber.html

Am genunchi loviți și suflet de copil.

 

Rareori îmi este dor de trecut pentru că am interiorizat fiecare experiență și am înțeles că viața oricum ne schimbă. Din când în când se întâmplă să mă imaginez în fața unei oglinzi și în fața mea să descopăr copilul care am fost cândva. Ce i-aș spune? Aș încerca să protejez copilul din mine, să-l apăr de schimbările vieții sau i-aș spune să nu schimbe nimic, că acele trăiri, acele dezamăgiri și nenumăratele vise îl vor transforma într-un om matur, care își cunoaște limitele și are frică de Dumnezeu? Nu știu exact dar cred că l-aș strânge în brațe pentru a-i proteja sufletul.

 

De când mă știu am avut frică de Dumnezeu. Mama mi-a spus că atâta timp cât Dumnezeu îmi este alături și mă îndrumă, n-am de ce să mă tem.

 

Mă imaginez copil și realizez că sufletul îmi este încă tânăr. Este o tinerețe delicată: un suflet tânăr este un suflet optimist, care riscă și visează. Deși este obosit, nu renunță. Un suflet tânăr este un suflet schimbător, veșnic flămând după noi lecții de viață.

 

Ce sfat i-aș da copilului care am fost cândva? Să se bucure de viață, să nu se grăbească, să zâmbescă cât mai mult și să iubească oamenii indiferent de situație. Să nu uite când a fost rănit dar să nu-și încarce sufletul cu decepții. Probabil i-aș spune să nu se arunce în brațele altora, să aștepte, să cunoască bine, să nu aibă încredere în oricine.

 

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Bărbații care ne tratează cu indiferență ne iubesc?

Aveți grijă ce alegeți dragele mele, dar mai ales, ce suportaţi în numele iubirii!

Discuțiile recente cu femeile angajate în relații cu bărbați indiferenți emoțional m-au determinat să mă întreb care e cauza care le ține pe ele în aceste relații, câtă vreme tot ce primesc este un ”sărut mâna pentru masă!” sau vreun ”Adu-mi, te rog, și mie un sandvici!”, iar restul rămâne de discutat cu prietenii de pahar, de meci sau de amantlâc!

Unele mi-au răspuns că așa le-au învățat mamele acasă, că bărbatul e mai rece, mai insensibil, pentru că el trebuie să aibă grijă să aducă bani în casă și e mai mereu obosit, și-atunci se uită și el la un meci cu un pahar-două de vin și e de înțeles de ce nu are timp și chef de discutat cu noi sau de făcut vreo surpriză sau de cumpărat vreo floare!

Altele mi-au spus că atâta timp cât au ce mânca și cu ce se îmbrăca, nu sunt interesate de nopți de dragoste, de plimbări romantice, de povestit despre nevoile lor de atașament, de un TE IUBESC spus înainte de o partidă de sex care se încheie cu sforăitul bărbatului care nu dă doi bani pe o mângâiere sau o îmbrățișare caldă.

De la unele am auzit că n-au unde să se ducă, altfel ar pleca în clipa aceea și nu le-ar mai interesa un alcoolic sau un insensibil, însă n-au avut ele norocul să aibă joburi care să le permită acest lux, de a-și alege ele bărbații, și atunci s-au lăsat ele alese de bărbați care cer să fii acolo pentru ei, oricând vor ei, oricum vor ei!

De la altele am auzit că dragostea înseamnă să le cumpere parfumuri scumpe și haine de firmă, nu au valoare sentimentele. O partidă de sex pe săptămână e de ajuns pentru amândoi, căci iubirea nu se exprimă prin senzualitate.

Unele erau sigure că am probleme grave dacă sper să găsesc vreodată un bărbat care să lase tv-ul pentru o oră de stat la povești cu mine, altele că sunt naivă crezând că bărbații vor admite vreodată să aspire covorul, să îți pregătească o masă caldă când ești obosită.

M-au privit unele cu milă când le-am spus că eu sunt convinsă că voi găsi bărbatul care să mă prețuiască pentru faptul că sunt călăuza lui în frica de necunoscut și femeia care îl așteaptă acasă cu brațele, nu cu picioarele deschise!

Mi-au râs altele în față când le-am spus că există și bărbați care iubesc femeia ce oferă sprijin, nu pe cea care are mereu nevoie de sprijin!

M-am simțit de pe altă planetă când unele mi-au spus că femeia trebuie să fie supusă bărbatului în sensul de a asculta ce spune el, pentru că depind de el și emoțional, și financiar, este mai deștept și mai puternic decât ele!

M-am simțit umilită când mi s-a spus că bărbații înșală pentru că așa e firea lor și nu trebuie să mă simt jignită, ci va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că eu nu voi fi excepția care confirmă această regulă.

M-am întrebat dacă femeia a fost creată de Dumnezeu pentru a fi sclavă sau parteneră și când am îndrăznit să le întreb pe femei asta am lăcrimat auzind că bărbații nu tratează femeia ca pe o ființă, ci ca pe un obiect! Căci așa au văzut în familie și așa fac și ei cu soțiile lor!

M-am întrebat dacă bărbatul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu sau după chipul și asemănarea unui animal care nu are nici rațiune și nici un sfert din sentimentele unui câine! Și m-am înfricoșat când mi-au răspuns femeile că bărbații iau femeia de nevastă ca să aibă cine le spăla, călca, satisface poftele sexuale oricând și oricum au ei nevoie, să aibă cine le crește copiii făcuți la beție sau din întâmplare, și a le educa odraslele pe care le tratează asemenea mamelor lor, sau puțin mai emoțional, luându-le saci cu jucării în locul unei îmbrățișări calde!

Mi-a fost greu să admit că trebuie să mă țin tare chiar dacă părerile acestor femei sunt altele decât ale mele, dacă visele lor sunt altele decât ale mele sau sunt la fel, însă ele nu au curajul să rămână singure până întâlnesc bărbatul cu care să lupte pentru împlinirea lor!

Mi-a fost greu să rămân în picioare când ele mă aruncau la pământ pentru naivitatea de a crede că Făt Frumos există! La fel de greu cum mi-a fost să scot două vorbe când am avut în fața mea un bărbat care mi-a spus sigur pe el:

”Dragostea adevărată nu înseamnă sex, mâncare, băutură și copii! Înseamnă asumarea riscului de a face pentru femeia pe care ți-ai ales-o tot ce poți ca ea să fie soția perfectă, mama perfectă și prietena devotată pe care Dumnezeu a trimis-o pentru tine! Dacă mă aștept ca bărbat să facă ea totul, timp în care eu stau la TV urmărind politica și emisiunile stupide ale unora care lipsesc de acasă să facă bani pentru a-și duce soțiile în concedii de lux, tot ce fac este să mă înjosesc eu însumi. Căci Dumnezeu m-a creat să fiu stâlp în familie, nu sponsor și vizitator. Sau, mai rău, client într-un bordel în care prostituată e propria-mi soție! Iar bordelul mi-e propria casă!”

Mi-am șters lacrimile cu degetele tremurânde și m-am întrebat cum de am putut admite în viața mea bărbați care mi-au oferit mai puțin decît este capabil să ofere acest bărbat?

M-a privit cu ochii înlăcrimați și mi-a spus bărbătește: ”o femeie adevărată nu stă la cratiță și așteaptă să i se umplă frigiderul! Ea merge cu bărbatul ei la cumpărături, se sfătuiește cu el, îl întreabă dacă mai pune sare în mâncare, are grijă să aibă cămașa călcată și paltonul periat când iese din casă, dar asta numai după ce s-a asigurat că acestui bărbat nu-i lipsesc îmbrățișările calde, TE IUBESC-urile blânde, încurajările blajine și mai presus de toate, nu-i lipsește demnitatea de a o pune pe ea înaintea tuturor femeilor, și pe Dumnezeu înaintea ei! Femeia adevărată nu are nevoie de diamante pentru a străluci, de rujuri pentru a avea buze care să rostească TE IUBESC, de poșete de lux pentru a ține în ele o carte despre CUM SĂ FII O SOȚIE PLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU, un corp modelat de bisturiu pentru a obține dorința bărbatului ei și perfecțiune pentru a-și garanta singurul loc în viața soțului ei!”

Să fie un vis discuția aceasta, sau să fie realitatea pe care noi, femeile care am admis lângă noi jumătăți de măsură, am crezut-o mit și am râs de ea?

de Monica Berceanu

În 2014, am observat ( mai bine) că:

-oamenii persistă uneori ani întregi în tipare negative numai pentru a-şi hrăni egoul şi aparenţele şi chiar acceptă preţuri inimaginabile: pierderea celor apropiaţi, pierderi financiare, însingurare;

-avem cu toţii daruri speciale şi le putem folosi din plin;

-că geniul se cultivă şi mintea trebuie permanent curăţată şi antrenată;

-că moderaţia şi odihna sunt literă de lege;

-că oricine alege cu putere să se transforme şi e consecvent, reuşeşte;

-că obiectivele sunt extrem de importante, fără ele, viaţa te poartă ca pe o frunză;

-că în primul rând contează ce fac oamenii şi abia apoi ce spun;

-că prietenii adevăraţi sunt puţini;

-că fără sănătate nu ne putem bucura de nimic;

-că e necesar să rămânem fideli visului nostru şi să facem în fiecare zi ceva pentru el şi astfel rezultatele apar;

-că e vital să ne înconjurăm de oameni pozitivi şi agili mental.

sursa: http://www.life-and-executive-coach.com/

Pentru cineva care aşteaptă să se căsătorească

Ajung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, „aşteptând” un soţ cu gândul că acesta, copiii pe care-i vor avea, vor fi antidotul singurătăţii, împlinitorul golului din inimă. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că „a găsi un soţ” nu e de fapt marea problemă, aşa cum „a reuşi la facultate” nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie. Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi „totul”. A-l întâlni pe „ales” poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei. Şi totuşi… a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. Asta poate spune oricine e căsătorit. 

Mihaela, o femeie de 30 de ani, are un soţ extraordinar. Cu lacrimi în ochi, mi-a spus ultimele cuvinte pe care le-a rostit soţul ei înainte de a ieşi din casă, pentru a pleca în delegaţie: „Când îţi vei da seama ce pot face eu ca să te simţi împlinită, să-mi spui şi mie”. Aceste cuvinte au lovit-o profund, rămânând cu un soi de deznădejde. 

Poate că mulţi aţi trecut prin situaţii similare, chiar dacă nu aţi folosit aceste cuvinte. Şi poate că nu soţul ori soţia erau cei faţă de care aţi simţit această neîmplinire, pentru că nu sunteţi căsătoriţi, dar aveţi gândul că, odată căsătorit, aceasta va dispărea. E bine de ştiut că atâta vreme cât aştept ca să mă simt împlinit pe deplin printr-o relaţie cu o persoană, voi fi dezamăgit. Toţi suntem umani. Toţi suntem muritori. Şi toţi păcătuim. Şi oricine ar fi, oricât de moral, de iubitor, de deschis, tot nu ne poate împlini pe deplin, încât, de la un punct, ajungem la cuvântul psalmistului: „Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?” (ps. 72, 24). El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune.

Deşi la un moment dat l-am vrea pe celălalt ca să ne împlinească, orice încercare de a aduce întreaga lume, ca să ne susţină, să ne mângâie, să ne ajute e total fără efectul dorit, dimpotrivă, parcă ne afundă mai tare în propria stare solitară; cu cât vedem că celălalt nu poate ajunge la durerea aceea să ne-o aline, cu atât ne simţim mai singuri. 

Numai Duhul poate mângâia cu adevărat. Doar pe Domnul Îl putem chema cu adevărat să trăim asta, pentru că numai şi numai El ne poate scoate de fapt de pe traiectoria asta a neîmplinirii, care e iadul propriu, numai El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune. El e singurul care ne poate împlini cu adevărat nevoia noastră profundă, acel gol interior, acel dor. Şi a privi la Dumnezeu astfel, nu e doar un lucru concret, ci e esenţial pentru supravieţuire în lumea asta în care lăsăm emoţiile să ne dicteze stările, atitudinile şi fericirea. Doar Dumnezeu este perfect, incapabil să ne dezamăgească, şi doar El ne poate cunoaşte cel mai profund. Nu vom fi niciodată înţeleşi total de soţ, copil ori cel mai bun prieten. Dar Domnul ne ştie. Acest dor, pe care El Însuşi l-a sădit în noi, ne creşte dorinţa de a fi cu El aici şi în viaţa veşnică. Şi cu cât ajungem să-L cunoaştem mai profund şi devenim mai intimi cu El, prin participare la slujbe, prin Împărtăşire, devenim din ce în ce mai conştienţi că, într-adevăr, El chiar ne umple acel dor inconsolabil din inimă, aşa cum citim şi în rugăciunile de la Sfânta Împărtăşanie: „Că Tu eşti dorirea cea adevărată şi veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc” Domnul e cea mai importantă Persoană din viaţa noastră. Nu putem spune că ne apropiem de Dumnezeu doar pentru că mergem duminica la Sfânta Liturghie. O relaţie apropiată cu cineva îl aduce pe celălalt în permanenţă în inima şi sufletul meu. Cum nu va fi aşa şi cu Domnul? Voi vedea că devine prezenţă permanentă, luându-L martor la tot ce spun, tot ce fac. Tot ce am în gând, în inimă, Îi voi spune Lui mai întâi. Bineînţeles, El deja ştie, orice ar fi. Dar spunându-i Lui mai întâi, eu devin conştient că El e cea mai importantă Persoană din viaţa mea. Şi fiind mereu conştient de prezenţa Lui, încep să mă rog neîncetat. Apoi, am nevoie să-L iau cu adevărat în serios. Uneori avem o teamă de Dumnezeu, pentru că aşa am învăţat, că ne bate dacă păcătuim. Dar nu-L luăm în serios. 

Într-o relaţie cu cineva, încercăm să aflăm ce preferinţe are, ce-i displace, dar când e vorba de relaţia cu Domnul, nu ştim ce-I place, ce iubeşte El, ca să facem aşa (şi găsim asta dacă citim în Sfânta Scriptură) şi nu ştim ce nu-I place, ca să evităm (şi putem afla, dacă citim, de asemenea). Avem nevoie să-I luăm în serios cuvintele: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In 14, 15). „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg” Mai există ceva ce ne întăreşte relaţia cu El, aşa cum întăreşte orice relaţie: încrederea. Nădejdea în El, în iubirea Lui şi în faptul că, orice ar fi, oricâtă suferinţă, asta e cu adevărat o premisă pentru mai binele meu. 

Arhim. Simeon Kraiopoulos spune, referindu-se la suferinţă: „Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.” Orice relaţie se bazează pe încredere. Câtă încredere aveţi în Dumnezeu? Dacă vom începe să medităm mai adânc asupra acestor aspecte şi vom lucra la ele, vom vedea că Domnul, Mirele nostru Cel ceresc, a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna cu noi, să ne împlinească şi să ne iubească. Şi orice persoană ar intra în viaţa noastră va deveni un dar de la Dumnezeu pentru noi, cu care ne vom putea bucura împreună pe Calea, care este Hristos. 

sursa: http://ortodox.md/

Moldova Ortodoxă