luni, 16 februarie 2015

Amintește-ți că în mâinile tale stă timpul... de tine depinde în ce fel se scurge ...


Zile grele avem cu toții. Ne întoarcem lipsiți de vlagă de la serviciu și acasă ne apucăm din nou de treabă. Fie nu este mâncare pe masă, fie vasele nu sunt spălate sau temele copiilor nu sunt pregătite pentru a doua zi, întotdeauna există un motiv de nemulțumire, un motiv pentru care mergem la culcare supărați, obosiți, cu mintea încărcată de gânduri și întrebări, cu sufletul amărât. 


Chiar astăzi mă gândeam la cât de lung e drumul pe care-l parcurg spre serviciu, deși nu merg mai mult de 15 minute pe jos. Totuși de câțiva ani, mergând aceeași distanță de două ori pe zi ați crede că m-am obișnuit. Ei bine, nu, continui să mă plâng de parcă aș merge kilometri întregi. Totuși astăzi mi-a fost atrasă atenția: „nu ai mai spune așa ceva dacă nu ai avea picioare”. Cuvinte grele, știu, însă răscolitoare. Și-au făcut însă efectul. Așa este, de multe ori uităm cât de mult avem și nu prețuim ceea ce primim. Și acesta este numai un exemplu. Cu siguranță pot face ceva plăcut în timp ce parcurg acest drum. Mâine dimineață mă gândeam să ascult muzică. Poimâine mă gândesc să sun un prieten cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp. Sunt multe chestii mărunte pe care le-aș fi putut face până acum, însă am preferat să nu-mi bat capul și să mă complac în această situație. 

La fel se întâmplă și când ajungem acasă. Continuăm să ne plângem. Nu contează unde, la cine, despre ce sau cât. Pentru noi contează să ne descărcăm de frustrări și să fim ascultați. Însă nu ne alegem cu nimic bun. Știu că zilele sunt obositoare și că devin epuizante la un moment dat. Știu că de abia așteptăm să ajungem acasă și să ne întindem în pat. Știu că nu ne place să gătim, să facem curat, să stăm de făcut teme, însă asta pentru că nu realizăm că putem face aceste activități într-un mod plăcut: petrecând timp cu familia, cu cei dragi. Oare aceste momente de care noi le lipsim, oare aceste clipe pe care le irosim stând îmbufnați, trântind și bolborosind, oare acest timp pe care îl avem și totuși îl ignorăm nu poate fi folosit într-un alt mod? Armonia, veselia, pozitivismul, speranța, căldura și iubirea sunt sentimente pe care le-am vrea în viața noastră, în familia noastră și totuși cât de mult ne lăsăm copleșiți de griji și frământări. Cât de puțin ne gândim la copiii noștri care de abia așteaptă să alerge spre noi și să ne spună tot ce au făcut la școală. Cât de puțin ne gândim la familia pe care am întemeiat-o și căreia îi dedicăm atât de puțin timp. Nu spun că ar trebui să ne schimbăm cu toții viețile, însă susțin că ar trebui să ne gândim în ce direcție o iau visele noastre. Și să facem ceva dacă drumul respectiv nu ne este pe plac. Nu este ușor să-ți faci noi obiceiuri, să te schimbi în următorul minut, dar cu siguranță nu este greu să te gândești la acest lucru, să conștientizezi că ceea ce faci oricum te schimbă în fiecare zi și nu neapărat în bine. Gândește înainte să te plângi altora de viața ta, sunt alții în lume care nu au nimic, inclusiv timp.

Fă în așa fel încât să găsești timp pentru binecuvântările zilnice, și nu pentru lipsuri. 

Fă în așa fel încât sufletul să cunoască doar speranță, curaj și încredere și nu împovărare sau regrete. 

Fă în așa fel încât să-ți exprimi iubirea în ciuda oboselii care îți cuprinde trupul, și petrece cât mai mult timp cu cei dragi. 

Fă în așa fel încât să-ți cureți sufletul gândind și simțind frumosul din jur, armonia și minunile lui Dumnezeu. 

Amintește-ți că în mâinile tale stă timpul... de tine depinde în ce fel se scurge ...

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

duminică, 15 februarie 2015

Rugăciunea inspirată ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta”!

"A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă 
a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt"

Ne dorim cu intensitate ceva: un lucru, o situație, o iubire, dar adesea dorința e născută din simțurile noastre, din Eul nostru omenesc, din trăiri inferioare, care – odată împlinite – dezechilibrează viețile noastre și pe ale celor din jurul nostru, făcând mai mult rău decât bine. Discernământul omenesc nu-i întotdeauna plin de lumină, nu reflectă întotdeauna adevărul și nu sprijină întotdeauna viața. Doctorul David Hawkins, creatorul unei scale a stărilor de conștiință, afirmă că 78 la sută din populația lumii nu are capacitatea de a discerne între adevăr și falsitate, așa încât alegerile se produc în perimetrul inconștienței și sunt determinate de trăiri joase, precum durerea, frica, mânia sau ura. Din acest motiv, dorințele noastre s-ar putea să nu fie chiar ceea ce avem nevoie, să fie toxice pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să distrugă, în loc să construiască. S-ar putea ca ele să fie împliniri ale voinței Eului și nu expresii ale voinței divine. 

Pentru că s-ar putea ca noi să nu știm care este voia lui Dumnezeu într-o situație de viață, atunci am putea să ne rugăm ”neâncetat”, cum spune Apostolul Pavel (nu doar într-o zi, într-un moment), să putem recunoaște voia divină. ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta...în problema aceasta...”, cum putem să ne rugăm și pentru oamenii din jurul nostru : ”Doamne, te rog, ajută-l pe x... să cunoască și să facă voia ta”! 

Nu ce vrem noi, nu cu orice preț să cerem ce vrem noi, căci voința noastră poate fi poluată de inconștiență, iar împlinirea ei poate face rău. A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt, care ne va feri de vinovăție, deopotrivă în forma ei de autoânvinuire sau învinuire a altor oameni. Dacă insistăm ca un om să facă ce ne dorim noi (să ne iubească, să ne dea un lucru sau altul etc), atunci nu avem cunoașterea libertății de alegere, încălcăm această libertate și transmitem în subconștientul său, dar și în al nostru, o presiune, o constrângere, care ne va face rău și va face rău. Liberul arbitru poate fi forțat cu un cost mare: forța exercitată asupra lui va atrage forța exercitată asupra noastră. Cu alte cuvinte, dacă vom constrânge, de undeva, din lume, ne va parveni o constrângere. Constrângem și ne autoconstrângem, iată! Forțăm și vom fi forțați și acesta-i prețul pentru împlinirea dorinței noastre egoiste. 

Pentru a evita forța și răul pe care-l crează ea, să ne rugăm ca dorințele noastre să se împlinească dacă sunt spre binele nostru și al celor din jurul nostru. Să nu cerem dragoste, bani, poziții, lucruri cu orice preț, să nu forțăm nimic, ci doar să cerem și să cerem corect, cunoscând că numai dorința inspirată de Duhul Sfânt nu se polarizează, nu ne face nouă bine și altora rău (în timp, răul devine și al nostru). 

”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta și arată-le celor din jurul meu (copiilor, iubiților, prietenilor, celor care decid pentru mulțimi, politicienilor, celor bogați și influenți, oricui doriți și aveți nevoie) care este voia ta și ajută-i s-o împlinească”! Rugați-vă așa zi de zi, ori de câte ori vă gândiți la dorința, la visul vostru, căci așa nu veți greși, nu veți constrânge și veți simți apoi frumusețea și grația divină, ajutându-vă în feluri pe care nu le puteți cuprinde cu mintea, nici nu le puteți pune în scenă, precum o face lumina Duhului Sfânt, căruia-i permiteți să lucreze prin voi! Aceasta este rugăciunea inspirată, plină de lumină și de cunoașterea adevărului, rugăciunea care are o putere imensă pentru că este rugăciunea prin care noi înțelegem și recunoaștem libertatea absolută a tuturor ființelor și, în special, propria noastră libertate. 

de Maria Timuc

sâmbătă, 14 februarie 2015

Oare cât pot lacrimile tale?

Să ne amintim astăzi şi în fiecare zi, cu dor, de cei dragi care nu mai sunt printre noi.


Oare cât pot lacrimile tale?
Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.

de Ierom. Hrisostom Filipescu

vineri, 13 februarie 2015

20 de semne care-ți atrag atenția că a venit momentul să te detașezi și să mergi mai departe

 
Adesea aflăm cât de puternici suntem cu adevărat în momentele de incertitudine pe care viaţa ni le scoate în cale. Evenimentele neplanificate – disponibilizări, deces, boală sau divorţ – ne pot distruge lumea în orice moment.

Apoi, apar întrebările “Ar trebui să stau sau să plec?”, “Ar trebui să fac economii sau să cheltuiesc?”, “Ar trebui să iert sau să uit?”, “Ar trebui să mă mut sau nu?”.

Relaţiile romantice, locurile de muncă, chiar şi locurile în care trăim au un termen de expirare. Uneori, ne ataşăm prea mult de lucruri motivaţi negativ fiind de frica de necunoscut. Probabil cea mai mare frică a noastră este reprezentată de frica de necunoscut, motiv pentru care foarte mulţi dintre noi încercăm să controlăm multe dintre aspectele vieţii pe care nu le putem controla. Cu toate acestea, rezultatul este întotdeauna acelaşi: durere, frustrare şi vinovăţie.

Iată care sunt cele 20 de semne care-ţi atrag atenţia că a venit momentul să te detaşezi şi să mergi mai departe:

1. Atunci când gândurile tale sunt îndreptate mai mult către trecut decât către momentul prezent.

2. Atunci când situaţia actuală îţi provoacă mai multă durere decât bucurie.

3. Atunci când aştepţi, speri şi te rogi pentru ca o persoană, un loc sau o situaţie să se schimbe.

4. Atunci când eşti nemulţumit, plictisit şi plin de resentimente.

5. Atunci când tiparul persistă în ciuda încercărilor tale repetate de a schimba ceva.

6. Atunci când te simţi singur, neascultat sau când nu eşti tratat într-un mod respectuos.

7. Atunci când situaţia, persoana sau locul inhibă procesul personal de dezvoltare personală.

8. Atunci când aştepţi, sperând că lucrurile se vor îmbunătăţi.

9. Atunci când plângi mai mult decât râzi şi mai mult decât iubeşti.

10. Atunci când te simţi epuizat emoţional, fizic şi spiritual.

11. Atunci când bucuria şi pasiunea te-au părăsit.

12. Atunci când convingerile fundamentale s-au schimbat şi când sacrifici cine eşti cu adevărat.

13. Atunci când nu te mai distrezi.

14. Atunci când te temi că nu o să vină vremuri mai bune pentru tine.

15. Atunci când te pierzi pe tine însuţi şi încetezi să mai visezi.

16. Atunci când eşti paralizat de frica de necunoscut.

17. Atunci când te străduieşti să zâmbeşti pentru a masca suferinţa interioară.

18. Atunci când simţi că eşti ataşat de ceva de care ar trebui să te eliberezi.

19. Atunci când gândul la libertatea de o situaţie anume ţi se pare expansiv.

20. Atunci când crezi într-o viaţă mult mai bună pentru tine însuţi.

sursa:
http://www.e-dimineaţa.ro/

joi, 12 februarie 2015

Tinereţea veşnică nu e decât arta de a îmbătrâni frumos.


Aud parcă din ce în ce mai des în jurul meu "am 40 de ani şi mă simt grozav", "am 45 de ani, dar arăt minunat", "are 50 de ani, dar trăieşte ca şi cum ar avea 30", de parcă bătrâneţea ar fi o boală, ridurile un handicap, iar nepoţii...un blestem!

Sunt statusuri şi replici pe care le citesc şi le aud din ce în ce mai frecvent. Parcă mă urmăresc, ca nişte refrene de-a dreptul agasante, revelând o obsesie, poate dintotdeauna sau poate astăzi mai mult decât oricând, a unei fiinţe umane tânjind cu disperare după tinereţea veşnică. Fugind cu groază de bătrâneţe, de riduri, de boală, de declin.

Poate că uităm să îmbătrânim frumos? Şi pentru mine a îmbătrâni frumos nu înseamnă a arăta la 40 tot ca o puştoaică de 25 de ani cu privirea mirată şi tâmpă, nu de la naivitate, ci de la botox. Nu să ai trupul tonifiat şi să porţi îmbrăcăminte suchita cum aveai în liceu. Nu să ieşi să te distrezi cu fetele străduindu-vă să vă mai simţiţi ca în facultate şi să uitaţi de neîmpliniri ascunse sub preş, zi după zi, în goana asta nebună după fericire perpetuă - nu, să nu care cumva să fie întreruptă, nici măcar o clipă, o zi două, acolo...- gândire pozitivă- neabătută! succes etern cu orice preţ- nu, nici o deraiere- şi tinereţe veşnică. Nu cred că a îmbătrâni frumos înseamnă să vânezi senzaţii şi trăiri întocmai cum aveai în adolescenţă, gonind orbeşte după fluturaşi pe care să îi aşezi, victorios, unul după altul în insectarul intens ( evident!) colorat de trăiri de licean... Sau vânând senzaţii pe care poate nu le-ai avut şi le cauţi acum cu disperare, frizând de cele mai multe ori grotescul şi penibilul.

De ce ascundem ceva ce poate fi, odată asumat, atât de frumos? De ce luptăm cu ceva atât de firesc? De ce ne îngropăm cu delicateţe, temeri, vulnerabilităţi, fragilităţi, sensibilităţi, neputinţe care pot fi, la urma urmei, odată ce te împrieteneşti cu ele, atât de speciale, atât de frumoase?

Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că nu mai îmbătrânesc, eu una am 36 de ani, plini, care au trecut într-o clipă....şi mă sperie asta la nebunie. Aş fi vrut să îmi spună cineva la 25 că frumuseţea trece, atât de repede. Că vin valuri de fete atât de frumoase din urmă...Că starea aceea când crezi că poţi să ai totul, să faci totul, să treci peste orice, să o iei din nou şi din nou şi din nou de la început...va trece. Că vei ajunge să oboseşti mai repede, să crezi mai greu, să visezi mai puţin. Aş fi vrut să îmi spună cineva, mai tare, că toate greşelile au un preţ, pe care îl plăteşti mai devreme sau mai târziu, inevitabil. Aş fi vrut să îmi spună cineva mai tare, mai clar, mai răspicat că e un timp pentru toate....că urmează zile cu mai multă oboseală, cu mai multă tristeţe când te priveşti în oglindă, cu mai multe spaime, dureri, amintiri, nu toate frumoase, cu mai multe greşeli, pierderi, înfrângeri, slăbiciuni, lacrimi....O spun eu acum tare şi răspicat pentru toate cele care cred, aşa cum am crezut şi eu, că tinereţea, frumuseţea, forţa sunt veşnice. Nu sunt. Dar mai spun şi că e firesc să fie aşa. Şi mai ales, că le poţi înlocui, cu înţelepciune, cu altceva. Care te poate împlini poate chiar mai mult. Sau poate că nu ar trebui să existe un termen de comparaţie. Poate că aici greşim...

Fiecare prag al vieţii noastre şi fiecare lume spre care el ne poartă aduce cu sine comorile şi împlinirile sale, farmecul şi magia sa...şi câte pierzi când încerci să îngrămădeşti chestiile tale vechi în încăperi ce îţi oferă atâtea alte noi comori...Fiecare etapă îţi dăruieşte altceva, într-un alt stil, cu alte nuanţe...îţi întinde cu dărnicie alte noi împliniri în timp ce uneori tu poate cotrobăi neîncetat după cele vechi, pierzând totul....şi nici nu ştii câte pierzi când apari îmbrăcat ca pentru o petrecere în club, fiindcă tu vânezi starea de licean euforic, la o petrecere la castel, care avea atâtea alte trăiri inedite pentru tine...şi în timp ce în fiecare încăpere a castelului - şi sunt atât de multe, atât de diferite, atât de spectaculoase- te aşteaptă câte o comoară, nebănuit de frumoasă, atât de altfel faţă de ce ai trăit până atunci, tu plângi şi cauţi în continuare senzaţii ce te mint, trăiri ce nu mai sunt la locul lor în filmul ăsta. Şi nici nu ştii că ai obosit să fii cine nu eşti. Să pari mai tânăr decât eşti...Să te minţi în continuare, deşi masca te trădează. Pentru că lacrimile sufletului se văd şi se simt, oricât ai încerca să le maschezi....

Mi-aş dori să învăţăm să ne asumăm cu mai multă demnitate trecerea spre rolul de bunici ce îşi aşteaptă nepoţii cu gutui pe dulap...Să învăţăm să ne iubim mai mult ridurile, să ne învelim în poezie pungile de sub ochi, să înlocuim cu bunătate şi cu înţelepciune prospeţimea de altădată...cu distincţie, clasă şi eleganţă strălucirea de acum câţiva ani -că ne place să recunoaştem sau nu, destul de mulţi. Să ne trăim cu demnitate bolile, să ne purtăm cu spatele drept neputinţele şi neîmplinirile, fără să le mai ascundem sub preş, sub operaţii estetice sau ţinute penibile de adolescenţi.

Poate că tinereţea veşnică nu e o chestie care ţine de riduri, trup tonifiat şi senzaţii de adolescent....poate că tinereţea veşnică e o chestie care ţine mai mult de suflet....Iar sufletul nu se va putea simţi bine decât atunci când învăţăm să îmbătrânim frumos. Nu, nu frumos în sensul de "fără riduri". Nu. Frumos în sensul de firesc.

Tinereţea....Mă uit în jur şi tot ce văd e că, pe măsură ce o vânăm mai mult, parcă suntem din ce în ce mai departe de ea ....Poate pentru că tinereţea veşnică nu e decât ştiinţa de a îmbătrâni frumos.

Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că arată şi se simt din ce în ce mai tineri, eu una constat că îmbătrânesc. Şi mă emoţionează şi mă sperie asta la nebunie.

Dar cât de altfel, cât de frumos şi cât de absolut firesc este să fie aşa....

de Alexandra Svet

sursa: http://www.catchy.ro/

miercuri, 11 februarie 2015

Fie și de o mie de ori să ai dreptate, ce rost are, dacă femeia ta plânge?

 
O femeie alături de un bărbat trebuie să fie fericită. Atât. Da, împreună construiesc, împreună rezolvă probleme, împreună discută, se ceartă și se împacă. Însă doar atât timp cât femeia este împlinită alături de bărbatul ei. Cât se simte fericită și are motive să îl susțină și să-i fie alături, oricând. Nu există condiția să obții fericirea în timp, să crezi că lucrurile se vor schimba, că el se va schimba, că fericirea va avea un alt sens în viitor. O altă direcție. Lucrurile se fac în doi și pentru doi, altfel nu merge. Dar felul în care se simte o femeie, felul în care se știe protejată sau nu, admirată sau nu, iubită sau nu, depinde nu de ea. Ci de bărbatul ei. Omul ei. Jumătatea ei.

Un bărbat deștept va ști când să asculte și când să se facă ascultat. Când să tacă și când să spună. Când să rezolve și când să îmbrățișeze. Nu femeile sunt vinovate de faptul că plâng într-o relație. Sau că suferă. Sau că reproșează prea mult. Ele o fac cu un sens, fiind indignate, geloase, supărate sau dezamăgite de cel de alături. Și iarăși, nu pentru că femeia ar trebui să primească totul de-a gata și vezi bine, nu primește nimic. Femeile așteaptă un pas în plus din partea unui bărbat. Chiar dacă ele pot lua decizii, să mai ia și el. Chiar dacă ele pot fi puternice, să mai fie și el. Să vadă că în momente de grijă au pe cine se baza și în momente de fericire au cu cine se bucura. Un bărbat deștept nu va căuta un reproș la reproșul ei. Nici motive la motivele ei. Pentru că reproșurile și motivele nu duc la nimic bun. Când le aude un bărbat, el fie rezolvă, fie iese pe ușă, fie reproșează. Când le aude o femeie, ea plânge. De cele mai multe ori nu de neputința lor, ci de a celui de alături. Ele vor dori ca el să fie alături. Să le iubească, să le admire. Dar mai hotărât, mai puternic, mai bărbat. Chiar dacă ei au dreptate.

Poți să ai dreptate. Să știi că capriciile ei și reproșurile și toată isteria nu-și au argumente. Poți să te crezi mai bun, mai implicat în relația asta, mai decis. Poți să știi că azi ea nu a făcut nimic corect, să începi să strigi, să reproșezi la rândul tău, să vii cu pretenții, lovituri în ușă și masă. Poți să te dai puternic și deștept. Un adevărat macho sau un geniu al construirii unei relații. Poți să ai milioane și cu fiecare milion să îi cumperi 10 motive de fericire. Să știi că așa ai rezolvat și cu dreptatea ta. Poți să fii cel mai corect. Sincer. Bărbat. Dar, ce rost va avea, dacă femeia ta va plânge. Dimineața de indiferență, ziua de absență și seara de reproșuri. Atunci bărbăția ta va fi egală cu un mare semn de întrebare. Pentru că a fi bărbat înseamnă uneori și să cedezi, să asculți și să susții de zece ori mai mult decât ea, cât nu ți s-ar părea de straniu. Fă fericită femeia de alături și atunci fericit vei fi și tu.

Fie și de o mie de ori să ai dreptate, ce rost are, dacă femeia ta plânge.

sursa:
http://devorbacutine.eu/

marți, 10 februarie 2015

Extraordinarul este acum și aici!


Atâtea amânări şi irosiri în aşteptarea extraordinarului!

Pentru mine, extraordinarul înseamnă, pur şi simplu, viaţa. Viaţa cu tot ce înseamnă din clipa în care deschid ochii în zorii unei zile şi până noaptea târziu, când adorm cu gândul la oamenii dragi, la planurile de viitor şi când îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reuşite, pentru şanse şi pentru oamenii minunaţi pe care mi i-a adus aproape.

Mie mi se pare extraordinar faptul că pot vedea. Şi că pot merge. Mirosul cafelei mi se pare extraordinar.

Florile din balconul meu şi faptul că le pot îngriji, ajutându-le să fie frumoase, mi se pare extraordinar.

Zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc, micile atenţii şi dovezi de prietenie pe care ni le oferim unii altora, mi se par extraordinare. Îmbrăţişările şi mângâierile mi se par extraordinare. Împăcările mi se par extraordinare. Muzica, râsetele copiilor şi vocile oamenilor dragi mi se par extraordinare. Aromele şi culorile fructelor mi se par extraordinare. Ploaia, nuanţele naturii, anotimpurile cu toate capriciile lor, cerul în toate stările lui şi razele soarelui care încălzesc tot ce ating, mi se par extraordinare. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare extraordinară. Momentul în care împart cu cineva un covrig, pe o bancă în parc, mi se pare extraordinar.

Braţele primitoare şi confortabile ale iubitului meu mi se par extraordinare. Mâinile mici şi harnice ale mamei mele mi se par extraordinare. Faptul că o mai pot vizita pe mama mi se pare extraordinar.

Exuberanţa prietenilor mei mi se pare extraordinară. Faptul că în fiecare zi am ceva de făcut mi se pare extraordinar. Faptul că pot dărui, că am pe cine mângâia, că am pe cine iubi, mi se pare extraordinar. Faptul că pot hrăni un animal flămând mi se pare extraordinar. Faptul că pot aduce bucurie unui suflet mi se pare extraordinar.

Şansa de a cunoaşte oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi învăţături şi visuri, mi se pare extraordinară.

Voi sunteţi extraordinari!

Extraordinarul nu este atunci şi acolo. Este acum şi aici. În clipa de faţă, în tot ce avem, în oamenii de lângă noi.

Extraordinarul înseamnă viaţa trăită, nu acele momente la care visăm şi pe care le plănuim mult timp, sacrificând ceea ce suntem, ceea ce avem şi timpul atât de preţios, netrăit...

Vă doresc să aveţi o zi extraordinară!

de Irina Binder
sursa:
http://www.irinab.com/

luni, 9 februarie 2015

ZECE motive pentru care ar trebui să ierţi persoana pe care o urăşti cel mai mult

“Când vom ierta totul, le vom câştiga pe toate” – Sfântul Ioan Gură de Aur


Cele mai importante texte ale spiritualităţii ne îndeamnă să iertăm persoana pe care o urâm cel mai mult. În acele momente în care duşmanii noştri imaginari dispar, egoul se prăbuşeşte. Această lecţie pe care am învăţat-o încă de la începutul vieţii ne va fi prezentată iar şi iar până vom ajunge să o înţelegem şi să trăim în conformitate cu aceasta.

Iată care sunt motivele pentru care ar trebui să-i iertăm pe cei din jurul nostru şi nu în ultimul rând pe noi înşine:

1. Iertarea ne permite să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru propria noastră fericire.

Ceea ce atragem în viaţa noastră nu este altceva decât o reflecţie a lumii noastre interioare. Gândurile şi acţiunile noastre creează lumea noastră exterioară. Zicala populară “cine se aseamănă se adună” nu face referire numai la cele pe care le atragem în viaţa noastră, ci şi la gânduri, emoţii sau intenţii. Tot aceasta este legea care ne învaţă că nu putem avea o călătorie cu un final fericit, în cazul în care întreaga noastră călătorie a fost una nefericită. Lăsându-ne exploataţi de propria mânie şi de propriile noastre resentimente nu facem altceva decât să pavăm drumul călătoriei noastre cu mânie şi resentimente. Felul în care ne simţim şi emoţiile pe care le trăim sunt cele care ne deschid calea către experienţele viitoare.

2. Iertarea ne permite să-i vedem pe cei din jurul nostru ca pe nişte profesori ai vieţii

Membri ai familiei, soţi, prieteni, şefi, etc. – fiecare dintre aceste persoane se află în viaţa noastră pentru a ne învăţa cât mai multe despre noi înşine. Este necesar să le mulţumim acestor persoane pentru lecţiile la care ne supun şi pentru oportunitatea de dezvoltare pe care ne-o oferă. Acesta este un pas uriaş în dezvoltarea nivelului conştiinţei.

Aceeaşi filosofie se aplică şi relaţiilor pline de negativism sau relaţiilor eşuate. De îndată ce ai învăţat cu adevărat lecţia şi motivul pentru care a pătruns în viaţa ta o relaţie plină de negativism, nu vei mai atrage astfel de relaţii în viaţa ta, relaţii care vor încerca să te înveţe aceeaşi lecţie. Astfel, eşti precum un absolvent de liceu care a trecut la nivelul următor. De ce ai mai face încă o dată liceul dacă ai luat toate examenele?

3. Iertarea ne împiedică să mai jucăm rolul de victimă

Schimbându-ne perspectiva către un loc al iertării ne va împiedica să mai jucăm rolul de victimă. De cele mai multe ori nu eşti victimizat de o altă persoană, ci de propriul tău nivel vibraţional şi nivel de conştientizare. Atunci când alegi să învinovăţeşti pe altcineva, îi oferi acelei persoane în mod automat controlul asupra vieţii tale. Mai grav este că această “identitate” pe care ţi-o alegi te poate urmări tot restul vieţii tale, cu excepţia cazului în care conştientizezi acest tipar mental-emoţional.

4. Iertarea ne ajută să înţelegem că majoritatea oamenilor fac tot ceea ce pot cu adevărat

Înţelegând acest lucru, vom putea să-i tratăm pe cei din jurul nostru cu compasiune în loc să-i judecăm pentru fiecare greşeală pe care o fac în preajma noastră. Fiecare dintre noi face tot ceea ce-i stă în putinţă, în concordanţă cu nivelul fiecăruia de înţelegere şi de conştientizare.

5. Iertarea ne aminteşte proverbul “Ce semeni aia culegi"

Fiecare dintre noi suntem oameni şi fiecare dintre noi am greşit la un moment dat. În profunzimea sufletului nostru, fiecare dintre noi tânjim după aceeaşi iertare. Atunci când îi vom elibera pe ceilalţi de greşelile acţiunilor lor, vom crea un spaţiu în care vor putea fi iertate propriile noastre acţiuni necugetate pe care le-am făcut împotriva celorlalte persoane.

6. Iertarea îţi dezvoltă nivelul de conştiinţă

Procesul de dezvoltare personală şi spirituală este un proces continuu. Momentul în care încetăm să mai învăţăm, momentul în care încetăm să mai căutăm lecţii şi să încercăm să ne dezvoltăm nivelul conştiinţei, ego-ul preia controlul. Fiecare dintre noi ne aflăm într-o călătorie către un scop mult mai profund decât îşi poate imagina “micul eu”. Iertarea ne poate ajuta să ajungem acolo mult mai repede, prin eliminarea legăturilor care ne ţin prizonierii trecutului nostru.

7. Iertarea ne învaţă să ne temperăm aşteptările

Nu ar trebui să aştepţi nimic de la nimeni. Atunci când aştepţi ceva de la o anumită persoană, toată puterea ta de a lua decizii este neglijată. Noi suntem creatorii propriului nostru univers, iar atunci când ne aflăm într-o conexiune cu propria noastră lume interioară, nu mai avem nevoie de nimic de la nimeni. Este extraordinar să primeşti mici cadouri, dar nu ai nevoie de aceste mici cadouri pentru a avansa în viaţă.

8. Iertarea ne învaţă să atenuăm puterea instinctelor de auto-conservare

De prea multe ori îi rănim pe cei din jurul nostru cu scopul de a ne proteja pe noi înşine din punct de vedere financiar, emoţional şi nu numai. Fiecare dintre noi am făcut acest lucru. Devenind conştienţi de acest model de gândire putem să încetăm să-i mai rănim pe cei din jurul nostru pentru propriul nostru beneficiu.

9. Iertarea creează un spaţiu în care apare libertatea şi dragostea

Nu toată lumea şi nu fiecare situaţie este menită să facă parte din viaţa noastră pentru totdeauna. Uneori, aceste persoane se află în viaţa noastră pentru a ne ajuta să deschidem un nou capitol al poveştii noastre de viaţă. Renunţarea ne ajută să facem loc noilor persoane şi noilor experienţe.

10. Iertarea este cea mai bună răzbunare

Există un pic de sarcasm în această afirmaţie, dar este pe cât se poate de adevărat. Vei putea întotdeauna să-ţi cauţi răzbunarea înfăptuind ceva pozitiv şi prin crearea unui viitor mai bun pentru tine. Nimic nu deranjează un adversar sau o forţă negativă din viaţa ta mai tare, decât să te vadă zâmbind după ce l-ai iertat.

sursa: e-dimineaţa.ro

duminică, 8 februarie 2015

Cum mă rog? Cer o schimbare în mintea mea, nu în lume!


Cineva a întrebat de curând: "Cum mă rog?" I-am răspuns: "Eu nu mă rog pentru intervenţia divină în lumea din jur, ci pentru intervenţia divină în mintea mea, pentru că în ea se află rădăcina nemulţumirii mele.

De obicei ne gândim la rugăciune ca un apel la Dumnezeu, sau o altă entitate spirituală, de a schimba lumea într-un anumit fel. S-ar putea să ne rugăm pentru vindecarea cuiva, pentru a avea succes într-o acţiune riscantă, pentru o viaţă mai bună, sau pentru îndrumare în unele aspecte provocatoare. În spatele unor asemenea rugăciuni se află recunoaşterea faptului că nu avem puterea de a crea lumea în modul în care ne-am dori să fie - dacă am făcut-o, pur şi simplu, mergem mai departe cu treaba - aşa că am implora o putere şi mai mare să schimbe lucrurile pentru noi.

Schimbarea lumii într-un fel sau altul ne ocupă majoritatea timpului şi atenţia. Ne dorim să obţinem proprietăţi, oportunităţi, sau experienţe, care credem că ne vor face fericiţi - sau invers, îi evităm pe cei care ne fac să suferim. Noi credem că, dacă lucrurile ar fi fost diferite, am fi fericiţi.

Acesta este modul de gândire al ego-ului. Acesta se bazează pe convingerea că, modul în care ne simţim în interior depinde de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci când lumea nu este cum credem noi că ar trebui să fie, devenim nemulţumiţi. Acest lucru poate lua multe forme - insatisfacţie, nemulţumire, frustrare, supărare, iritare, depresie, disperare, tristeţe, nervozitate, intoleranţă, judecată, nemulţumire, cârtire. Cu toate acestea, indiferent de ce formă poate lua nemulţumirea, aceasta este de fapt o creaţie a minţii noastre. Ea provine de la felul în care vedem lucrurile, de la interpretările pe care le-am pus cu privire la experienţa noastră.

De exemplu, dacă sunt blocat în trafic, fie pot să-l văd ca pe ceva care mă va face să sufăr mai târziu - întârziind la o întâlnire, lipsindu-mă de o anumită experienţă, sau nemulţumind pe cineva - şi astfel, încep să mă simt anxios, frustrat, sau nerăbdător. Fie pot să-l văd ca pe o şansă de a mă relaxa, de a o lua uşor, şi a nu face nimic pentru câteva minute. Aceeaşi situaţie; două reacţii total diferite. Iar diferenţa este pur în mintea mea.

Ego-ul consideră că are la inimă interesele mele cele mai bune, şi are punctul său de vedere asupra a ceea ce am nevoie. Închis într-o percepţie fixă că aceasta, este greu pentru mine să văd că sunt blocat. Eu cred că greşeala este în lumea de acolo, mai degrabă, decât în convingerile mele despre cum ar trebui să fie lucrurile. Aşa îmi spun o poveste cu ce ar trebui să se schimbe, ca eu să fiu fericit, şi mă apuc să încerc să fac acest lucru să se întâmple.

Când descopăr că nu pot face lumea în felul în care cred eu că ar trebui să fie, atunci s-ar putea, dacă nevoia pare suficient de importantă, să implor o putere mai mare să intervină şi să schimbe lucrurile pentru mine. Eu îi cer, de fapt, să îndeplinească porunca ego-ului meu. Cu toate acestea, aşa cum mulţi dintre noi au descoperit, ego-ul ştie rareori ce este cu adevărat cel mai bine pentru noi.

Dacă, pe de altă parte, recunosc că suferinţa mea ar putea veni din modul în care privesc lucrurile, atunci are mai mult sens să cer, nu o schimbare în lume, ci o schimbare în gândirea mea. M-aş putea ruga ca blocajul din trafic să dispară, când ar fi mai înţelept să mă rog ca sentimentele mele de frustrare şi tensiune să plece.

Ajutorul de care am nevoie este sprijinul în a ieşi din modul de a vedea al ego-ului.

Aşa că, atunci când mă rog, eu întreb, cu o atitudine de curiozitate inocentă: "Ar putea exista, probabil, un alt mod de a vedea acest lucru?" Nu încerc să îmi răspund la întrebare, pentru că ar activa fără îndoială mintea-ego, care iubeşte să încerce şi să facă lucrurile să funcţioneze pentru mine. Deci, pur şi simplu pun întrebarea, îi dau drumul şi aştept.

Ceea ce se întâmplă de multe ori este că un nou mod de a vedea coboară asupra mea. Acesta nu vine ca un răspuns verbal, el vine ca o schimbare reală în percepţie. Eu personal văd situaţia într-un mod nou.

Unul din primele momente în care m-am rugat în acest fel, era legat de unele dificultăţi pe care le aveam cu partenera mea. Ea nu se comportă în felul în care m-am gândit că ar trebui (şi câţi dintre noi nu s-au simţit aşa uneori?). După câteva zile de relaţie tensionată, am decis să mă rog, doar întrebând dacă ar putea fi posibil un alt mod de a percepe această situaţie.

Aproape imediat, m-am trezit că o văd într-o lumină diferită. Aici era o altă fiinţă umană, cu propria ei istorie şi propriile ei nevoi, luptând pentru a naviga într-o situaţie dificilă. Dintr-o dată totul arată altfel. Am simţit compasiune pentru ea, mai degrabă decât animozitate, înţelegere, mai degrabă decât judecată. Am realizat că în ultimele două zile am fost în afara iubirii; dar acum iubirea s-a întors.

Cu o rugăciune convenţională, probabil că m-aş fi rugat ca ea să se schimbe. Dar intervenţia divină, de care aveam nevoie, nu a fost în comportamentul ei, ci în mintea mea, în starea mea de spirit, care mi-a condus gândirea.

Rezultatele acestui tip de rugăciune nu încetează niciodată să mă impresioneze. Invariabil, mi se pare că temerile şi judecăţile mele pleacă rând pe rând. În locul lor este un sentiment de uşurinţă. Oricine sau orice m-a deranjat, privesc acum prin ochii iubitori şi plini de compasiune. Mai mult decât atât, noul mod de a vedea pare de multe ori atât de evident: De ce nu am văzut acest lucru înainte? Adresarea acestei întrebări simple îmi permite accesul la cunoaşterea interioară, şi îi permite acesteia să strălucească în viaţa mea.

Răspunsul nu vine întotdeauna la fel de repede, ca în exemplul de mai sus. Uneori, schimbarea apare mai târziu - într-un vis, sau când te relaxezi fără a face nimic. Rugăciunea pune sămânţa; ea germinează în propriul timp. Nici nu am întotdeauna răspunsurile la astfel de rugăciuni. Cu toate acestea, chiar şi dacă am primi un răspus jumătate din timp, aceste momente fac ca ruga să fie binemeritată.

Frumuseţea acestei abordări este că eu nu mă rog pentru o putere dincolo de mine însămi. Mă rog la propriul meu sine, pentru ghidare. Dincolo de gândirea de suprafaţă a minţii-ego, fiinţa mea interioară ştie adevărul. Se vede unde am devenit prins într-o anumită stare de spirit, şi este tot mai dispusă să mă ajute să mă eliberez.

Mai mult decât atât, de când rugăciunile mele sunt îndreptate către interior, către propria mea esenţă, nu mai am nici o grijă dacă ele vor fi sau nu auzite. Cel care oferă rugăciunea şi cel care o primeşte sunt unul şi acelaşi.

sâmbătă, 7 februarie 2015

„AŞ VREA” – PENTRU TINE …

"Aș vrea să începi fiecare zi a vieții tale gândind optimist, colorat,
mulțumind Domnului pentru tot ceea ce ai, fiind recunoscător vieții
și destinului pentru ceea ce ești și pentru că ești"

Aș vrea să dai uitării sentimentele de neputință ce te încearcă. Aș vrea să lași în urmă temerile și neliniștile care îți înconjoară sufletul. Aș vrea să te axezi doar pe lucrurile care contează, care merită concentrarea, dăruirea și pasiunea ta. Aș vrea să ai în minte mereu, ca un motto numai al tău, că iubirea este tot ce contează în viață, că fericirea depinde numai de tine, că poți să ai tot ce îți dorești atâta timp cât ai un țel bine definit în mintea ta. Aș vrea să ai încredere în forța ta interioară și să folosești acest gând atunci când o să te simți neputincios, obosit și mult prea trist. Aș vrea să nu găsești scuze comportamentului tău, momentelor de lașitate, plictiseală sau indiferență. Aș vrea să profiți de fiecare clipă pentru a da tot ce poți, să iei în calcul fiecare lecție pe care viața ți-o predă în mod constant, să te agăți de fiecare oportunitate care îți iese în cale. Aș vrea să dansezi în ciuda picioarelor obosite, să cânți în ciuda vocii răgușite, să te înalți în ciuda aripilor frânte. Aș vrea să înțelegi că numai tu poți găsi calea spre fericire, mulțumire și împlinire sufletească. Aș vrea să nu uiți niciodată oamenii care te-au iubit, care au însemnat ceva în viața ta, care ți-au redat zâmbetele pierdute, încrederea în forțele proprii, visele și speranța uitate. Aș vrea să începi fiecare zi a vieții tale gândind optimist, colorat, mulțumind Domnului pentru tot ceea ce ai, fiind recunoscător vieții și destinului pentru ceea ce ești și pentru că ești. Aș vrea să nu te gândești la trecut, la greșeli, la modul în care ai reacționat în diverse situații cu tristețe, dezamăgire, rușine, ci cu pricepere, maturitate și înțelepciune. Aș vrea să nu te resemnezi în fața faptului împlinit și să nu știi ce este supunerea. Ești propriul tău stăpân și nu trebuie să te lași influențat de nimeni în viață. Aș fi vrut să-ți pot spune toate acestea înainte de a da piept cu viața. Aș fi vrut să te pregătesc înainte de marele meci al vieții, dar toate aceste lecții au scopul și timpul lor. Nu te dezice de oamenii care te iubesc, de ceea ce ești tu în interior, de principiile însușite, de valoarea ta. Ești un luptător în ciuda pierderilor suferite și fiecare cicatrice de pe trupul și sufletul tău reprezintă curajul și forța ta.

de Anasstassya

vineri, 6 februarie 2015

Secvență dintr-un film alb-negru...


Mă simt atât de străină uneori de timpurile în care trăim. De prea multă stridenţă în tot. De prea multă goliciune de peste tot. De prea multă grabă în toate. De prea multă vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur.

Lumea mea e uneori ca un film alb-negru... dar cu oameni care încă mai roşesc. Uneori e fără sonor, alteori îţi mângâie sufletul Chopin, Haydn, Mozart...Uneori cântec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vânt de seară...

Uneori lumea mea are tihna şi manierele unui ceai de la ora 5...Şi parfumul unei scrisori trimise după multe ezitări, scrise pe multe pagini cu litere tremurate... pe care primitorul o sărută şi o păstrează o viaţă întreagă, ca pe cea mai de preţ comoară.

Se găsesc în ea uneori gesturi de un eroism care astăzi poate părea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se găsesc uneori în ea oameni cu suflet de copil şi cu gesturi de o candoare ce îţi topeşte sufletul.

Lumea mea pare uneori o călătorie cu Orient Expressul alături de cei mai fascinanţi companioni: cartea, amintirile, visele, versurile, neapărat versurile, florile, rugăciunile prietenilor şi omul care te iubeşte pentru sufletul tău. Şi care rămâne acolo, cu tine în compartiment, orice ar fi şi oriunde îl va duce această călătorie.

În lumea mea cel mai frumos machiaj e bunătatea, cele mai de preţ accesorii sunt faptele frumoase, făcute neapărat în taină aici delicateţea şi nobleţea nu sunt un handicap, dacă ierţi nu înseamnă că eşti "fraier", iar ridurile sunt iubite, pentru că fiecare spune, într-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Filmul meu alb-negru capătă din ce în ce mai mult contur, construindu-se singur, pas cu pas, din ce în ce mai clar de când am constatat că mă simt din ce în ce mai străină de lumea în care trăim. Dar că nu mă opreşte nimeni să construiesc eu una mai frumoasă....

Ca un film alb negru, uneori. Dar în care, foarte important!, oamenii încă mai roşesc...


de Alexandra Svet

joi, 5 februarie 2015

Sufletul îţi vorbeşte prin sentimente


Totul se întoarce în viața asta: și răul și binele și zâmbetele și lacrimile, doar timpul este ireversibil și atât de prețios.

Am fost crescuți cu frică de Dumnezeu, cu principii sănătoase și cu maniere potrivite. Am fost iubiți, respectați, privilegiați, protejați. Am fost certați la nevoie, consolați în anumite momente, iertați pentru fiecare greșeală. Iubirea care ni s-a arătat și modul în care am fost crescuți se reflectă asupra modului în care suntem astăzi, asupra mentalității și sufletului. Știm deja că darul din inimă se va întoarce la noi multiplicat. La fel este și cu iubirea și celelalte sentimente frumoase. Tot ce faci bun în viață, tot ce lași în urma ta nu va fi de prisos.

Și dacă totuși simți că nu ai căpătat nimic plăcut de la viață, nimic special și ești înconjurat de gânduri și frământări, adu-ți aminte de toate lucrurile bune care ți s-au întâmplat, de toate visurile care s-au realizat, de faptul că ești sănătos, că ești iubit și ai o viață împlinită.

Amintește-ți doar momentele frumoase, doar țelurile din mintea ta și eliberează-te de tot ce presupune regretul. Spune un cuvânt bun acolo unde este cazul, zâmbește deschis și sincer tot timpul, oferă ajutor celor care au nevoie, fii onest și corect în orice împrejurare, alină suflete triste și niciodată nu răni intenționat.

Ni s-a dat totul pentru a ne construi așa cum credem de cuviință viitorul. La fel trebuie să facem și noi la rândul nostru. Experiența trebuie împărtășită. Viața trebuie trăită. Haosul trebuie stopat. Lumea schimbată. Nu putem face acest lucru decât dacă punem iubire și credință în tot ceea ce facem. Fiecare dintre noi își face și desface viața după propriu-i ritm. Nu îmbătrânim din cauza timpului care trece, ci în funcție de energia pe care o consumăm și-o reînnoim în strădaniile noastre.


sursa: https://anasstassya.wordpress.com

miercuri, 4 februarie 2015

Fericirea vine din lucruri mărunte


Când am fost copii viața a fost mai simplă, așa-i? Cred că nu sunt singura care crede uneori acest lucru. Adevărul este că viața a fost, este și va fi mereu simplă, doar că noi o complicăm. Să te bucuri de lucrurile simple e aproape o garanție a fericirii .

Suntem într-o permanentă grabă prin viață, într-o concurență unul cu celălalt. Mergem pe stradă dând din coate încercând să îi depășim pe cei din fața noastră. Dar oare unde ne grăbim? Când am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple din jurul nostru?

Dimineața ne bem cafeaua pe fugă, ne plângem mereu de vreme indiferent dacă e cald sau frig, uităm să ne bucurăm de oamenii din jurul nostru și de fiecare dată îi respingem sau îi exepediem, deoarece tindem să credem că ne opresc din atingerea idealurilor. Am devenit precauți și stăm de fiecare dată cu garda sus când cineva ne zâmbește sau ne vorbește frumos, bănuindu-l de intenții ascunse.

Am ajuns să facem lucrurile mecanic, ne trezim dimineața și fără să ne dăm seama și fără să simțim ajungem la locul de muncă, ne întoarcem obosiți, ne aruncăm în pat pentru a o lua mâine din nou de la capăt. Trecem prin viață superficial, iar în puținele momente de meditație ne gândim la fericire ca la un obiect pe care trebuie cândva să îl găsim. Tânjim dupa fericire fără să ne dăm seama că aceasta vine din sentimente și trăiri.

Știm exact ce nu ne place, ce ne deranjează, ce ne scoate din sărite, inventariem cu exactitate toate neplăcerile, dar oare știm cu adevarat și ce ne place?

În graba noastră zilnică dupa beneficiile materiale, lucrurile simple au ajuns să nu ne mai atragă atenția. Unde oare am pierdut simplitatea? Pentru că în momentul în care o vom redescoperi, ne vom regăsi pe noi înșine.

Un apus sau un răsărit de soare, gustul cafelei de dimineață, o plimbare într-o zi însorită prin parc, cititul unei cărți frumoase sau un zâmbet oferit. Acestea sunt doar câteva din bucururile simple care nu costă nimic, dar fiind prea împovărați de griji uităm să le trăim.

A venit timpul să investim în oameni, în dragoste și în bucuria produsă de lucrurile mărunte. Să încetăm să vânăm himere și să ne oprim din această goană prin viață și să ne bucurăm de lucurile mărunte și simple și de fericirea care se află exact în fața noastră.

A venit timpul să ne regăsim fericirea uitată. Te rog, bucură-te de lucrurile mici din viață. Într-o zi vei realiza că acestea au fost într-adevăr lucrurile mari!

sursa:
http://www.dragaviata.ro/

marți, 3 februarie 2015

Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești

"Dacă Dumnezeu ar fi negustor…"

Noi, oamenii, cerem neîncetat ceva: sănătate, bani, mașină, casă, iubire, soție, copii, concedii… și lista e lungă. Cerem unui izvor nesecat. Dacă Dumnezeu ar fi negustor, cu siguranță ar fi de temut. Dar fiindcă e Dumnezeu și ne permite să cerem fără a plăti pe loc, Îl tratăm ca pe lampa lui Aladin.

De parcă ceva din ceea ce suntem ni s-ar cuveni, cerem minuni fără să ne gândim că tot ce primim e cu împrumut. ”Avans 0, rate fără girant și fără dobândă!” Câteva cuvinte și gata, facem creditul și continuăm să cerem. Nici măcar nu ni se impune o sumă maximă pentru risipă. Putem lua cât vrem. Profităm, căci ”pomeni” nu-s multe pe lumea asta! Iar proști sunt destui să ne împrumute dacă n-avem cu ce să plătim o lună-două.

Noi, oamenii, credem că ne jucăm cu Dumnezeu Război. Care adună mai mult, câștigă: Doamne, uite, acum am mai mult ca Tine! Am luat eu! Punctajul la final! Hai, Doamne, continuă să joci cu mine, poate de data asta câștig eu!

Dumnezeu intră în joc ori de câte ori Îl chemi. Pentru că El ia toate șansele ca oportunități de a ni Se dezvălui. Chiar și-n război. Deși vede că la final a câștigat mai mult, ne lasă să-L păcălim. El știe că ne păcălim singuri. Îl chemăm în război și în pace Îl lăsăm la ușă. În pacea cu alții. ”Doamne, lucrează Tu la inima lui, să mă poată ierta pentru cât i-am greșit! Doamne, îți promit că dacă… ”

Și El lucrează. Și suntem iertați. Și după ce primim iertarea greșim altcuiva. Sau tot lui, dar în alte feluri. Și iar cerem împrumut de la Dumnezeu. Și-i cumpărăm omului iertarea. Da, i-o cumpărăm, căci nimic nu ni se dă pe gratis. Ci cu preț de sânge. Sânge de Domn.

Și vine o zi când și omul acela ne greșește nouă. Ne revoltăm. Îi întoarcem spatele și după umilințe, îl iertăm. Iar la prima următoare greșală reproșăm: ”Ai mai greșit o dată! Nu ți-ai ținut promisiunea! Mi-ai înșelat încrederea! Eu, care de atâtea ori te-am ajutat, eu, care atâtea am făcut pentru tine… eu, care te-am iubit, eu, care te-am pus pe primul loc mereu, eu, care m-am sacrificat!”

Oh, da! SACRIFICAT! Noi vorbim de sacrificii de parcă am vorbi de aerul pe care-l respirăm. Nu-i așa că noi am fost răstigniți, biciuiți, huliți, scuipați? Pentru greșelile altora! ”Da, eu m-am sacrificat în relația asta să-ți fie ție bine, am muncit să-ți asigur ție decența, să ajungi cine ești, să ajungi CE ești, să te vindeci, să te descoperi, să îți faci relații…” și atâtea ”Să”-uri … Chiar așa, tocmai eu, care am așteptat atâta să te întorci tu la mine, care am avut atâta răbdare să nu mai joci la poker, să nu mai fumezi, să nu mai bei, să nu mai lipsești nopțile! Tocmai pe MINE să mă părăsești, să mă înșeli, să mă lovești, să mă folosești, să mă acuzi… și tot atâtea ”Să”-uri… avem atâtea drepturi și o singură obligație: SĂ CEREM!

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Căutăm dreptatea la semenii noștri, să ni se dea cu aceeași mână cu care am dat, să ni se măsoare cu aceeași măsură cu care am măsurat (nici mai mult nici mai puțin, dar, Doamne, dacă se poate… pune la mine mai mult!)!

”Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești, și pe deasupra să mă mai și minți! Nu e drept să mă folosești, și pe deasupra să mă mai și rănești!” Nu sunt drepte atâtea nedreptăți care ni se fac!

Și vă întreb acum: dacă pentru noi nu e drept, pentru El cum a fost? Pentru El cum e când noi promitem și uităm să împlinim, când luăm și nu mai plătim, când judecăm și nu mai cerem iertare, când aruncăm și nu mai luăm înapoi? Când avem mândrie, și nu știm nici măcar antonimul ei?

”ce-ar fi fost cu noi, ce s-ar fi ales de noi, oamenii, dacă tot Dumnezeu n-ar fi încercat să ” facă pace” cu noi? să ne aducă la Pace?…fiindcă, dacă s-ar fi purtat cu noi după adevăr, după dreptatea dumnezeiască… s-ar fi ales praful de noi!…”

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Oare dacă am da oamenilor pacea noastră, mai degrabă decât dreptate în ceea ce fac, am putea să lăcrimăm mai puțin? Dacă am plânge mai degrabă pentru noi, decât după alții pe care-i acuzăm că nu ne-au iubit și am plânge neputința lor de-a ne iubi, am putea să vedem că Dumnezeu NU E NEGUSTOR și noi nu suntem judecători?

de Monica Berceanu

luni, 2 februarie 2015

Îmi cer iertare…


Îmi cer iertare dacă am tăcut când trebuia să vorbesc sau am vorbit când trebuia să tac.

Îmi cer iertare dacă m-am grăbit să trag concluzii fără să îmi acord timp pentru a înțelege.

Îmi cer iertare dacă nu am avut răbdare sau dacă am așteptat prea puțin.

Îmi cer iertare dacă vorbele mele au fost cuțite și nu au mângâiat.

Îmi cer iertare dacă am plecat când trebuia să rămân sau nu am venit deloc. 

Îmi cer iertare dacă într-un moment de slăbiciune sau nesiguranță am devenit o altă persoană decât ceea ce sunt.

Îmi cer iertare dacă ai plâns și nu ți-am șters lacrima sau dacă am fost mai întâi egoistă înainte de a fi prietenă.

Îmi cer iertare dacă propriile dureri mi-au întunecat judecata și m-au făcut mai aspră.

Îmi cer iertare dacă timpul ne-a fost dușman și nu prieten.

Îmi cer iertare dacă nu am spus întotdeauna ce trebuia sau când trebuia.

Îmi cer iertare dacă uneori am fost prea încăpățânată și poate prea orgolioasă.

Îmi cer iertare dacă vreodată am invadat un spațiu care nu era pentru mine.

Îmi cer iertare dacă uneori mi-am revărsat neîmplinirile asupra unor oameni care nu meritau asta.

Îmi cer iertare. Pentru tot ce am spus, pentru tot ce n-am spus, pentru tot ce am gândit rău, pentru tot ce m-a urâțit și pentru tot ce m-a îndurerat. 

Îmi cer iertare…

de Iustina Ţalea

duminică, 1 februarie 2015

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei - Arsenie Boca


Nimic nu chinuie omul mai tare, decât ideile greşite: Dumneata trebuie să te împaci cu situaţia sănătăţii mai puţine!

A dori, la disperare o sănătate deplină poate duce până la sinucidere. A dori să lucrezi mai mult, a fi nemulţumită că nu poţi să urci scările, că nu poţi aduce apă, spăla sau alte lucrări, duce la stări sufleteşti în care blestemi părinţii, lumea şi poţi învinui şi pe Dumnezeu. Ideile greşite ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Dumneata să fii recunoscătoare purtării de grijă a lui Dumnezeu, că ai cu cine te ajuta, cine să te îngrijească şi celelalte. A cere o minune e prea mult. Credinţa nu implică numaidecât o tămăduire organică. Credinţa numai atât ne dă: „linişte sufletească" în orice împrejurare ne-am găsi.

Viaţa cere şi răbdare. Răbdarea e o virtute şi o credinţă. Pe deasupra, liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă. Bine ar fi să fim atât de creştini încât să răbdăm cu bucurie orice răstignire pe cruce, fie că toată viaţa pământească a noastră, nu-i decât o agonie pe cruce. Suferinţa - mai ales cea inevitabilă - poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului. De aceea Iisus n-a înlăturat toate suferinţele întâlnite, ci a corectat, prin pilda proprie, modul de a le primi. Iisus n-a fugit de suferinţă, cum fugim noi...

Deci nu putem cere să-Şi schimbe învăţătura, fiindcă noi suntem prea slabi. Printre ideile greşite, sunt bănuielile, prejudecăţile, care distrug
.

Din caietul maicii Timoteia de la Prislop. Sfaturi date unei persoane de către parintele Arsenie Boca.
Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Cine nu a întâlnit oameni falși? Trăim într-o junglă și în pericol sunt oamenii cu suflet bun.


Cine nu a întâlnit oameni falși? Cine nu s-a mânjit cu problemele altora pentru ca apoi să rămână singur în fața loviturilor primite de la viață? Cine nu a pierdut prietenii pe drum, cine nu s-a îndepărtat de oameni dragi, oameni care au ales alte drumuri și au uitat de unde plecat? Cine nu a simțit ce înseamnă să ajuți cu un sfat dar apoi să primești indiferență și reproșuri? Cine nu a savurat din invidie, răutate și falsitate? Cine nu s-a simțit părăsit pentru că la un moment dat nu avea ceva de oferit, deoarece trecea printr-o perioadă mai grea?

Să legi prietenii este greu. Se spune că există prietenii care pot dura o viață, o perioadă sau câteva luni. Există prietenii care se formează după ani lungi, prin care cei doi se cunosc, știu de unde au plecat, au întâmpinat împreună greutățile vieții, s-au sprijinit unul pe celălalt ca apoi să se îndepărteze fizic, nu sufletește. Am auzit despre aceste prietenii și le-am considerat basme minunate, pentru că acești oameni deși nu se mai văd, ei nu se pierd și atunci când se întâlnesc parcă nu-i mai poți desprinde. Sunt povești rare dar sunt incredibile.

Apoi există prieteniile care durează o simplă perioadă; noi oamenii simțim nevoia de a găsi un cuvânt pentru oricare sentiment, impresie sau legătură față de un om sau un obiect. Pe această persoană o numim cunoștință. Timpul unește sau desparte oameni; în momentele grele oamenii se leagă unul de celălalt pentru un interes comun, altfel fiecare ar continua pe propria stradă nepăsător, pentru că ceea ce nu ne lovește direct parcă nu ne mai interesează.

Oamenii care ne sunt alături în momentele grele sau pur și simplu ne cuceresc prin anumite comportamente, devin prieteni. Atunci demonstrăm prețuirea și respectul nostru prin întâlniri, povestiri și sfaturi. Există oameni care trec prin grădina noastră doar pentru a ne învăța mici secrete despre flori și pomi; oameni care intră în viața noastră pentru a ne arăta unde greșim și ce mai putem schimba. Apoi dispar. Ei nu fac gălăgie, nu pretind nimic.

Oamenii sunt un mister, de multe ori devin vulnerabili în fața altora, mai ales când au de a face cu sentimentele. Este ușor să spui că ești puternic, este ușor să ascunzi câteva lacrimi, este ușor să eviți privirile altora. 

Drag cititor, adevărul este că suntem mai fragili decât o floare, pentru că și aceasta rezistă sub ploaie și vânt. Când vine vorba de sentimente, parcă suntem o păpădie părăsită într-un câmp.

Câteodată greșim, oferim altora ocazia de a ne controla bunadispoziție, deși aceștia nu realizează sau altori o fac intenționat, pentru a ne face să suferim. Când iubim, punem în palmele persoanei iubite, al nostru destin. Suntem atât de orbiți încât parcă nu ne interesează ce vor face cu această iubire, deși realizăm că fericirea noastră depinde de un alt om. Suntem fragili, de multe ori picăm și nu ne mai putem ridica. E ca și cum cineva te lovește de infinite ori iar tu trebuie să te ridici. 

Astăzi realizez că nu mai am răbdarea de altădată; nu mă mai aștept la nimic, nu mai vreau nimic din ceea ce n-am obținut prin munca mea, nu mai alerg după oameni, nu mă mai obosesc cu explicații, nu mai încerc să-i mulțumesc pe toți dar știu că orice s-ar întâmpla, nu mă voi schimba, nu voi renunța la principiile mele doar pentru că cineva, cândva, mi-a târât sufletul prin mocirlă. Nu mă voi schimba, voi continua să fiu un om bun și modest pentru că nimeni nu mă poate transforma în ceea ce nu sunt.

Trăim într-o junglă și în pericol sunt oamenii cu suflet bun. Fiecare pentru el, regula principală este să nu pretinzi, să te pregătești sufletește pentru orice, să ai curaj și să nu renunți la vise, să nu te schimbi și în oricare ocazie, nu uita: fii tu.

de Maria Cristiana Tudose

vineri, 30 ianuarie 2015

Puţine cuvinte, multă iubire


Nu contează ce ai pierdut în viață, ci ce ţi-a rămas. Multumește lui Dumnezeu, bucură-te și mergi mai departe!...

Viaţa nu e doar o simplă autostradă dreaptă pe care să o poţi parcurge cu o viteză foarte mare, să nu îţi dai seama când ai finalizat-o şi ai ajuns la Destinaţie. Viaţa înseamnă şi drumuri accidentate, gropi, curbe, suişuri şi coborâşuri, popasuri, intersecţii, sensuri giratorii, sens unic, semafor, etc. Viaţa e un drum parcurs pe îndelete, chiar dacă unii îl termină brusc, alergaţi fiind de zbuciumul colosal al lumii acesteia. Viața înseamnă să mergi pe partea dreaptă a drumului, să fii optimist, pozitiv, să vezi binele din orice rău, lumina din întuneric.

Să încercăm o clipă să mai ieşim din cea mai grea luptă; lupta cu noi înşine. Avem o plăcere bolnavă în a condamna, a urî, a critica, a arăta cu degetul, a ne îndreptăți-justifica. Uităm să ne punem în pielea celui de lângă noi. Nu mai avem vreme de prețuit. Probleme sunt peste tot în lumea aceasta, de noi depinde cum ne raportăm la ele, cum relaţionăm, limbajul comun. Acolo unde sunt probleme, sunt şi oportuniţăţi, dar mai ales, lecţii de viaţă. În momentele cruciale ale vieții omul se descoperă, se maturizează, crește; ceas cu ceas, pas cu pas. Operaţiile pe suflet deschis le simţim, deoarece nu au anestezie, fiind clipe de întâlnire cu Dumnezeu.

Nu mai e timp să trăim povestea altora, să ne frământăm pentru ipotetice treburi din viitor, pentru greșelile celor din jur sau să rămânem pironiţi într-un trecut pe care nu îl mai putem schimba. Nu își au rost nopțile transformate în zi atunci când toate culorile se transformă parcă în gri. Pietrele vieţii le mai dăm jos, obstacolele le mai ocolim, ne mai odihnim, ne mai ştergem fruntea, mai tragem aer în piept, facem o cruce mare şi mergem mai departe. Toate trec și într-un final, oricum ar fi, va fi bine!

Greutăţile, necazurile, suferinţele ne modelează caracterul în viaţă. Atunci când durerea îţi curge prin vene, înveţi Adevărul vieţii. Iertând, binecuvântând, iubind, orice se poate ! Nu avem suficientă credinţă, speranţă, vise, libertate interioară şi fireşte că suferim. Natural, autentic, firesc, cu un suspin al firii, fiecare om a ars pe pământ păcatul măcar cu o lacrimă, învăţând că totul se poate repara, totul ! Mai ales după ce guști din bucuria de a ierta și a fi iertat!

fragment din cartea 
http://www.libris.ro/putine-cuvinte-multa-iubire-ieromonah-hrisostom-PIM978-606-13-1577-2--p807663.html
de Ieromonah Hrisostom Filipescu

joi, 29 ianuarie 2015

Bărbatul manipulator, bărbatul care se joacă cu mintea ta pentru a-ți face praf inima


Îţi joacă mintea şi emoţiile la zarurile de noroc ale sorţii, ale voinţei sale imense şi ale tacticii incredibile de a controla prin emoţii.

Îl cauţi cu speranţa că de data aceasta ai găsit bărbatul potrivit. Te îndrăgosteşti de el pentru că tot ceea ce face, tot ceea ce spune, tot ceea ce afişează îţi demonstrează că da, este bărbatul potrivit pentru tine. Eşti măgulită, fericită şi te consideri norocoasă că un astfel de bărbat se poate îndrăgosti de tine, că tocmai el te poate iubi. Şi crezi că alături de el, în limitele posibile ale iubirii, vei câştiga încredere, putere şi independenţă. Crezi că îi poţi şterge tristeţea din ochi şi îi poţi vindeca durerea din suflet. Te face să crezi că poţi. Eşti convinsă că te-ai născut cu posibilitatea de a a-i face bine acestui bărbat, de ai lua grijile cu un sărut, de a-l face fericit.

Adulmeci totuşi pericolul, însă atâta timp cât te face să te simţi vie, vibrând de dor, iubire şi suferinţă, nu ai nici cea mai mică intenţie de a fugi din calea pericolului. Şi totuşi ceva, ceva, un semnal, un cuvânt, un gest al lui, un indiciu, o remarcă a prietenilor îţi deschide în faţa ochilor o scânteie de îndoială. O ştergi însă repede cu puterea minţii şi o stîngi cu tocul pantofului. De ce? Pentru că deja te-ai prins în plasa lui şi nu vrei, nu îţi doreşti, nu ai avea cum să te desprinzi din capcana lui. Pentru că odată ce te-ai legat la inimă, îţi este imposibil să te dezlegi fără să te doară… Pentru că este abil şi ştie să manipuleze, ştie să se joace cu mintea şi inima ta. Şi te-a făcut să te implicit trup şi suflet într-o relaţie construită din praf şi fum. Te-a făcut să îl iubeşti. Fără să îţi ofere acelaşi lucru în schimb. El, bărbatul manipulator, bărbatul care îţi joacă mintea şi emoţiile la zarurile de noroc ale sorţii, ale voinţei sale şi ale tacticii de a controla prin emoţii…

Şi nu te-ai înşelat deloc.. Nu, nu… La începutul relaţiei, ba de multe ori şi pe parcursul ei, bărbatul manipulator este incredibil de fermecător. Ştie cum să se poarte cu tine, ştie să rostească cuvântul potrivit la momentul potrivit, te face să te simţi importantă şi îţi demonstrează cât de importantă eşti pentru el. Poate folosi un comportament pozitiv, constructiv pentru a-ţi gâdila orgoliul, dar şi un comportament negativ, menit să-ţi submineze personalitatea şi să-ţi distrugă încrederea în tine. Stăpânul artei manipulare poate să îţi ceară fie frumos şi subtil, fie brutal şi evident, să-i rezervi lui timpul din lume şi te poate îndepărta pe nesimţite de familie şi prieteni. Mai niciunul dintre prietenii tăi nu îi sunt pe plac şi îţi poate da argumente “solide” în raport cu el. Niciunul nu este suficient de bun pentru el… Fiecare minut pe care îl petreci departe de el înseamnă să-i ieşi din sfera de control şi influenţă şi acest lucru îl nemulţumeşte. O să-ţi ceară în curând toate detaliile întâlnirilor tale şi o să te trezeşti mărturisindu-i ce ai făcut în clipele, secundele şi minutele pe care nu le-aţi petrecut împreună.

Iar până să-ţi dai seama, va veni şi ziua răsturnării de roluri. Tu, salvatoarea şi protectoarea bărbatului puternic, însă rănit şi suferind, te vei trezi “slabă” şi “fragilă” în faţa unui bărbat care se consideră salvatorul şi eroul tău. Încetul cu încetul, micile lui tertipuri emoţionale, cultivate pe terenuri solide şi maleabile, reuşesc. Tu, femeia puternică şi sigură pe ea, te simţi puternică atunci când te afli sub protecţia lui. Îţi spune că eşti frumoasă când te îmbraci după gusturile lui. Scoate în evidenţă greşelile tale, mai puţin pe ale lui, îşi proclamă anumite drepturi pe care ţie ţi le refuză, vorbeşte în termini de “noi”, însă acţionează în sensul de “eu”. Iar dacă se scuză, nu o face niciodată cu adevărat pentru că nu regretă, nu îi pare realmente rău.

Una peste alta, vorbele şi cuvintele sunt punctul culminant al tacticii lui şi îl plasează într-o poziţie de superioritate din care îşi rezervă dreptul de a fi “afectuos” şi “înţelegător” cu tine. Nu acceptă un “nu” ca un răspuns şi se va folosi de iubirea şi slăbiciunea ta pentru el, pentru a obţine ceea ce-şi doreşte (“dacă nu vrei să vii cu mine, iau copiii şi plec”). Uneori încearcă să te facă să te simţi vinovată pe tine pentru atitudinea lui (“din cauza ta..”. Este mândru de tine, şi afectuos şi apreciativ dacă acţionezi într-o manieră care îi este pe plac (“eşti cea mai inteligentă când”… Curând, de dragul lui, doar pentru a menţine armonia şi liniştea în relaţie, te vei trezi acţionând şi luând decizii injuste, cu care altădată nu ai fi fost sub nicio formă de acord. Curând, doar de dragul unui astfel de bărbat, te vei trezi că tu… nu mai eşti tu. Şi într-o bună zi, când o să te trezeşti la realitate şi o să înţelegi crudul adevăr de dincolo de minciună şi manipulare, o să te rogi să nu fie prea târziu pentru adevărata TU.

de Dana Negoiţă

miercuri, 28 ianuarie 2015

Ce înseamnă pentru tine "a fi femeie"?


A fi femeie înseamnă a te accepta aşa cum eşti, a-ţi oferi permisiunea de a evolua şi de a învăţa de la cei pe care îi consideri modele în viaţa ta. Aşează-te pe primul loc în lista ta şi încearcă să devii propriul idol, cu atenţie însă, să nu cumva să cazi în capcana narcisismului.
Feminitate şi emoţii

Da, emoţiile vin la pachet cu feminitatea. Femeile sunt un ocean de emoţii: fericire, dragoste, ură, speranţă, teamă, durere, surpriză, extaz, griji şi lista poate fi completată de voi. Ne temem prea mult, iubim prea mult, investim sentimente fără nicio limită.

Nu de puţine ori, auziţi: „voi, femeile sunteţi foarte dificile”. Care este baza acestei presupuneri? Ei bine, femeile iubesc fără margini şi urăsc fară sfârşit, se supără într-o secundă şi le trece într-o clipă. Feminitatea este o serie antonimică de stări prin care trecem la un moment dat în viaţă şi care nu pot fi înţelese cu uşurinţă de bărbaţi. Aceştia sunt modelaţi pe un tipar mult mai simplu, clar şi concis, comparativ cu femeile care au darul de a nuanţa orice pată albă.

Feminitate şi societate

Moralitate, responsabilitate, răspundere, fidelitate, reguli, obiceiuri, superstiţii sunt ornamente sociale obligatorii pe care le poartă femeia şi pe care bărbatul le consideră opţionale. Încă ne confruntăm cu fenomenul discriminării când vine vorba de feminitate, tradusă în comparaţie cu masculinitatea prin: voce dulce, păr mai lung, ten echitabil, înălţimea mai mică şi oase moi faţă de bărbat s.a.m.d.

Pe lângă rolurile sociale importante pe care le poate îndeplini femeia, rolul consacrat şi care nu poate fi egalat, este acela al maternităţii.

Feminitatea este marcată de suferinţă şi durere pe perioada sarcinii dar şi de împlinire sufletească, „viaţă nouă” odată cu naşterea bebeluşului. Femeia are posibilitatea de a se reinventa odată cu bebeluşul său; are şansa de a-şi juca un alt rol în filmul vieţii ei, rolul principal cu final neştiut şi cu personaje alese.

Feminitate şi contradicţii

Subiectul feminităţii este foarte larg şi rămâne deschis discuţiilor. Feminitatea a dat naştere şi unor contradicţii ce acompaniază „definiţiile” acesteia:
1. Feminitatea este o luptă constantă între inimă şi minte.
2. Feminitatea este un amestec continuu între rigiditate şi fragilitate.
3. Feminitatea este o schimbare frecventă între sensibilitate şi duritate.
4. Feminitatea este o modificare regulată între rigiditate şi supunere.
5. Feminitatea este arta de trăi în contradicţii dar de a continua în echilibru.
Aşa suntem noi femeile!
-Da! Cumpărături, make-up, bârfe şi chicotelile sunt drepturile noastre din naştere.
-Da! Avem nevoie de 4-5 ore pentru a fi gata. Iar timpul nostru începe atunci când alţii au ajuns deja la uşă. Răbdare domnule!
-Da! Nu avem nevoie continuă de oxigen pentru a trăi. Avem nevoie de un „non-stop” să vorbim.
-Da! Noi nu înţelegem gadget-uri, motociclete, fotbal şi matematică. Şi ne pasă cel mai puţin.
-Da! Ştim doar două adjective: dulce şi drăguţ! Şi doar o singură interjecţie: " Awwwww… nu este atât de dulce?” Etc.

În încheiere, „de-a lungul secolelor femeile au servit drept ochelari, având însuşirea magică şi încântătoare de a reflecta figura bărbatului de două ori mai mare decât e în realitate.”(Virginia Woolf).

Nu vă fie frică doamnelor, domnişoarelor de feminitatea voastră! Nu o ascundeţi, ci din contră celebraţi-o! Recunoaşteţi că fără ea, lumea ar fi sărăcită de graţie, râsete cristaline, copii fericiţi, soţi împliniţi, nuri atrăgători…

Când v-aţi gândit ultima oară la feminitatea voastră? Când aţi îngrijit-o ultima dată?

sursahttp://www.garbo.ro/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...