Suferința din spatele unui zâmbet

“Cam cât de "ciudată" să fie lumea în care trăim dacă oamenii despre care noi credem că o duc bine şi sunt fericiţi se sinucid?”

Nu lumea este "ciudată", noi suntem superficiali. Suntem superficiali prin modul în care ne raportăm la ceilalţi, prin modul în care credem că unii o duc bine şi sunt fericiţi doar pentru că au.

Întrebarea este – ce au de fapt?

Case, faimă, bani? Okay! O fi suficient? Atunci de ce se sinucid milionarii?

De ce se sinucid celebrităţile? Doar se bucură de adulaţia publicului, au cam tot ce îşi doresc, traiul lor este lipsit de griji…

Şi totuşi, de ce aflăm după ce mor că în spatele zâmbetelor, în spatele imaginii şi a PR-ului atent construit, se ascund ani de zile de abuz de substanţe sau depresii severe?

Nu cumva pentru că nu suntem ceea ce avem, ci ceea ce gândim?

Da, ştiu, vorba asta vine din zona new age, o zonă extrem de hulită, însă cred că exact asta suntem – ceea ce gândim.

Degeaba ai milioane de euro, faimă, degeaba ai case, femei etc… dacă în tine se duce un război groaznic care îţi roade şi ultima sămânţă de energie.

Degeaba ai toate astea dacă nu eşti capabil să te bucuri de ele şi te simţi inadecvat, marginalizat, abandonat etc.

Şi uite că mai moare cineva de depresie şi lumea se întreabă “ce dracu’ e în neregulă cu lumea asta?”

Lumea este aşa cum trebuie să fie, noi greşim atunci când judecăm alte persoane în funcţie de ceea ce este la vedere. Asta e cea mai mare eroare pe care o facem toţi pe parcursul vieţii – credem că ştim ce gândesc ceilalţi, credem că ştim cum sunt ceilalţi. Fals! Nu ştim!

Şi cred că nici nu vrem să ştim cu adevărat. Ne place vrăjeala mult prea mult.

În plus, ar fi bine să acceptăm încă un lucru extrem de important – depresia nu iartă pe nimeni! Şi încă ceva – depresia este o boală care te poate ucide.

Iar dacă ne raportăm la rapoartele OMS, România se află pe locul 5 în topul ţărilor depresive.

Stăm bine, nu-i aşa?

Aveţi idee câte persoane consumă anti-depresive în România? V-aţi întrebat oare de ce se pronunţă din ce în ce mai mult termenul de “generaţie Xanax”?

Din păcate, noi, românii, credem că le ştim pe toate, credem că putem lua totul la mişto, inclusiv propria noastră viaţă. Ghiciţi ce – nu putem!

Cât despre modul la care ne raportăm la ceilalţi – psihologul Andreea Enache are dreptate – “Astfel judecaţi de valoare nu fac decât să confirme cât de superficiali suntem, în general, în felul în care îi evaluăm pe ceilalţi.

Lucrul cel mai de preţ în viaţă cred că este capacitatea de a fi fericiţi. Iar fericirea nu ţine de cât şi ce ai, ci de ceea ce eşti şi cât de mult structura ta psihică îţi permite să îţi găseşti bucuria şi echilibrul dincolo de diverse reuşite sau dezamăgiri, dincolo de un context sau altul. Multe studii arată faptul că abilitatea de a fi fericiţi este oarecum independenţa de nivelul socio-economic şi educaţional”.

Viaţa nu e o caterincă, nu e un spritz de vară, mai ales atunci când avem de-a face cu oameni care au probleme. Şi, din păcate, sunt mulţi, din ce în ce mai mulţi.

Concluzia o extrem tot din Gândul. Mi se pare cât se poate de clară – “Depresia ar trebui considerată o urgenţă medicală de cei din anturajul şi/sau familia unei persoane aflate în suferinţă”.

Lăsaţi caterinca, lăsaţi vrăjeala şi luaţi măsuri – cimitirele sunt pline de oameni ce păreau fericiţi!

de Andrei Vulpescu

Adu-mi aminte cine voi fi

Ne răsucim pe verticală de noi înşine în perpetuă căutare de celălalt, omul alături de care să fim, să facem, să simţim, să gândim, să visam şi să ne imaginăm, să transformăm, să analizăm, să cunoaştem şi să folosim ceea ce cunoaştem, să ştim şi să credem…omul acela alături de care să nu mai simţim ameninţarea timpului şi limitatea spaţiului, omul acela care să ne aducă în permanenţă aminte…cine vom fi!

Important este ce facem cu şi din acel om după ce l-am găsit…cât de mult îl facem să fie după chipul şi asemănarea noastră, alegând să vedem în el, doar ce este în noi, limitându-i libertatea de a fi şi făcându-l să fie o simplă clonă cuminte şi la locul ei, dată pe brazdă şi fără voinţă proprie, a noastră clona, pe care unde o pui acolo stă şi care face şi este doar ce spunem noi. Recunoaşteţi personajul? Toţi şi toate ne dorim o astfel de fiinţă cuminte care să fie un fel de latură pasivă a propriei fiinţe, care nu se poate manifesta decât în cercul nostru strâmt de reguli şi care dacă face altfel decât spunem…ne dovedeşte că nu merită dragostea noastră, că nu ne iubeşte şi nu ne respectă, că ne-a înşelat aşteptările…

Căutăm o viaţă un om pe care să îl folosim drept scuză pentru propria micime, căruia să îi punem în cârcă eşecurile şi neîmplinirile, care să fie bun de paravan şi pe seama căruia să punem tot ce s-a întâmplat rău în viaţa noastră. Jurămintele de căsătorie ar trebui să sune altfel şi să fie altfel alcătuite:

Cetăţene X de bună voie şi nesilit de nimeni o iei pe cetăţeana Y ca să ai în capul cui să îţi torni nervii şi cu mâinile cui să scoţi castanele din foc, ca să aibă cine să îţi spele şi să îţi calce şi să îţi crească copiii şi la care să te întorci după ce te-ai săturat de alte cetăţene?

Cetăţeană Y de bună voie şi nesilită de nimeni îl iei pe cetăţeanul X că să ai cui să reproşezi nereuşitele, pe cine să cicăleşti şi cui să pui zgarda, ca să ai pe cine să dai pe brazdă şi cui să limitezi libertatea, pe cine să ţii sub papuc şi de cine să te plângi la toată lumea că ţi-a distrus viaţa?

Cu asemenea declaraţii şi angajamente măcar am fi oneşti şi lipsiţi de ipocrizie, conştienţi că avem o parte întunecată care cel mai bine se manifestă în relaţiile cu cei dragi…paradoxal, cei care spunem că ne sunt cei mai dragi sunt cei mai limitaţi de iubirea noastră şi cei mai condiţionaţi şi judecaţi, incriminaţi şi pedepesiti pentru că nouă nu ne ies lucrurile cum am vrea.

Unde este iubirea aceea sublimă la care visăm de când deschidem ochii în lume? Unde mai este gingăşia aceea senină a sufletelor care iubindu-se se eliberează de orice condiţionare şi cresc până dincolo de ceruri?

Unde este sentimentul acela că avem alături de noi entitatea magică şi sublimă alături de care divinitatea ne îngăduie să o căutăm? Este departe…căci mintea noastră este cea care ne împiedică să iubim complet …şi care forţează într-o viaţă de singurate în doi. Iubim până la PRIMA JUDECATĂ A CELUILALT…în clipa în care l-am judecat prima dată…iubirea a murit …şi rămâne în loc un hău din ce în ce mai adânc!

Va dorim să găsiţi fiinţa aceea de lumină şi bucurie care să vă aducă aminte cine veţi fi când veţi fi cu adevărat…eliberaţi de minte şi propulsaţi de inimă pe verticala veşniciei.

sursa: http://www.astrosofia.ro/

Iubirea excesivă: când a iubi înseamnă a suferi

Când a iubi înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult. Când trecem peste graniţa eu-lui nostru şi deja ne vindem sufletul în vălvătaia a ceea ce noi credem că este iubire, înseamnă că suferim. Suferim de iubire excesivă, iraţională. Când aproape toate conversaţiile noastre cu prietenii se învârt în jurul lui – problemele lui, sentimentele lui, gândurile lui, acţiunile lui – şi aproape toate propoziţiile noastre cumva ajung, mai mult sau mai puţin subtil, tot la „el”, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că noi nu mai suntem noi, ci suntem el, ca şi cum am fi fost absorbite de un vacuum şi nu ne mai putem desprinde fiinţa de a lui.

Când îi găsim scuze pentru indispoziţiile, iritările, indiferenţa sau tăcerile prelungite, pentru ignorarea şi egoismul lui, punându-le pe toate pe seama unei copilării nefericite, a unui trecut dificil sau a unui efort susţinut ce l-a depus pentru a-şi depăşi condiţia şi începem să acţionăm ca nişte terapeuţi în loc de iubite, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că suferim.

Când nu ne plac comportamentul şi caracterul lui, valorile lui, dar le suportăm, gândindu-ne că dacă suntem suficient: de atrăgătoare, de bune, de înţelegătoare, de tandre, de săritoare, de generoase, de corecte, de sincere, de harnice, de deştepte, de cochete, de sofisticate (să mai continui?), el va dori să se schimbe de dragul nostru şi va face o excepţie cu noi, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că suferim.

Când relaţia cu el ne pune în pericol fiinţa emoţională, integritatea psihică şi poate chiar şi cea fizică, dar noi continuăm să ne străduim mai mult, înseamnă că iubim excesiv. Înseamnă că suferim.

Contrar durerii şi insatisfacţiei la care dă naştere, o iubire excesivă este atât de comună la din ce în ce mai multe femei. Ea, durerea, a devenit o obişnuinţă încât cele mai multe femei ajung să creadă că aşa trebuie să decurgă o relaţie intimă. Caută febrile răspunsuri şi soluţii panaceu pentru te miri ce situaţii de la cele mai nesemnificative, până la adevărate comportamente problemă. Se implică pe forum-uri, blog-uri şi citesc articole superficiale din reviste pentru a înţelege „cum să îl facă să răspundă la telefon”, „cum să îl facă să vorbească mai mult”, „ ce să facă dacă a minţit-o”, „ cum să îşi suporte mai bine suferinţa pentru că el a înşelat-o şi şi-a pierdut încrederea”, „cum să-l facă să mişte lucrurile mai repede…să ţină cont de ea… să îi pese de ce simte ea…să îi acorde timp…”. Pentru multe femei aceste comportamente se perpetuează în aceeaşi relaţie, însă pentru şi mai multe acestea se transferă dintr-o relaţie în alta, iar ele ajung epuizate, dezamăgite şi fără speranţa că mai pot fi iubite, sau că mai există şi altfel de bărbaţi. Ce omit aceste femei să vadă este numitorul comun al acestor situaţii.

 Dependenţa este un cuvânt care sperie, produce repulsie şi respingere. Nu ne place cuvântul şi refuzăm să aplicăm acest concept relaţiei cu bărbaţii. Dar asemenea altei dependenţe, atâtea femei aflate în căutarea unui bărbat care să le iubească par să găsească, inevitabil, parteneri labili, lipsiţi de sentimente. Chiar şi atunci când înţelegem că relaţia pe care o avem nu este ceea ce doream, ne vine totuşi atât de greu să-i punem capăt. Asemenea oricărei alte dependenţe. Creăm obsesii.

 Iubind persoane nepotrivite ne creăm viduri interioare şi, dintr-o iubire normală cu nevoie de dragoste, de a iubi şi a fi iubit, totul se transformă în iubire excesivă şi dureroasă pentru că niciodată parcă nu ajungem să ne îndeplinim nevoia iniţială alături de el. Şi atunci iubim şi mai mult. Atunci se naşte şi dependenţa. Dependenţa de iubire este ca o foame, o foame ce nu se stinge niciodată, atât timp cât ea, credem noi, nu poate fi hrănită decât din exterior.

 Dar orice femeie care a ajuns să iubească excesiv, dacă reuşeşte să-şi depăşească negarea, va observa că la originea obsesiei ei pentru un bărbat, nu este dragostea, ci teama. Femeile care iubesc obsesiv sunt împovărate de teamă – teamă de singurătate, teamă de a nu fi demne de iubire, teamă de a nu fi ignorate, abandonate şi distruse. Iubim excesiv un bărbat, nu din dragoste, ci din dorinţa ascunsă – inconştientă – că el ne va alunga temerile.

Răspunsurile la aceste tipare nu pot fi găsite în reviste, articole şi cărţi. Acestea te pot ajuta să te informezi, însă pentru a-ţi înţelege tiparul este nevoie de mai mult. Trebuie să înţelegi că temerile tale preced orice iubire de moment ai trăi tu acum. Şi că tocmai de aceea ai creat o astfel de iubire nepotrivită, pentru a-ţi vindeca temerile. În realitate, atragi şi alegi inconştient acelaşi tipar de persoane care îţi vor perpetua toate aceste temeri, asemenea persoanelor alături de care le-ai creat iniţial. Este ca şi cum ai încerca mereu şi mereu să repari, sau să închei, ceva ce nu a fost terminat, sau a fost nedrept, sau nu ai înţeles. Ceva ce te-a făcut să suferi şi ai ascuns în inconştientul tău. Ceva la care poate ai asistat şi iubeai acele persoane, ceva pe care tu singură nu-l puteai finaliza, pentru că erai prea mică sau prea vulnerabilă.

Sunt şi bărbaţi care suferă de iubire excesivă şi dezvoltă obsesia faţă de o femeie, dar sunt mult mai rari. Pur şi simplu, datorită unor factori biologici, dar şi culturali, femeile sunt cele predispuse la acest tip de suferinţă.

 Nu este o ironie ca noi femeile, care suntem atât de capabile de compasiune şi înţelegere la suferinţa celor din jur, să rămânem legate la ochi în faţa propriei suferinţe? Nu vă lăsaţi orbite de suferinţă şi nu o confundaţi cu iubirea, cu viaţa sau cu norocul. Dacă suferi emoţional, înseamnă că ai temeri şi convingeri nedescoperite (sau pe care le negi) şi care îţi sabotează accesul la adevăratele sentimente de iubire. Dacă ai temeri nerezolvate şi convingeri iraţionale despre tine, despre bărbaţi, despre iubire şi relaţii, atunci probabil că ai acumulat şi multă furie, frustrare, ruşine şi chiar apatie.

A iubi şi a fi victimă nu este acelaşi lucru. Nu confunda mila cu iubirea. Şi nu, nu mă refer la ceilalţi, ci la tine. Când vei putea separa cele două concepte în tine, vei reuşi să proiectezi acest lucru şi în exterior.

de Oana Popescu-Argetoia

Amintește-ți că în mâinile tale stă timpul... de tine depinde în ce fel se scurge ...

Zile grele avem cu toții. Ne întoarcem lipsiți de vlagă de la serviciu și acasă ne apucăm din nou de treabă. Fie nu este mâncare pe masă, fie vasele nu sunt spălate sau temele copiilor nu sunt pregătite pentru a doua zi, întotdeauna există un motiv de nemulțumire, un motiv pentru care mergem la culcare supărați, obosiți, cu mintea încărcată de gânduri și întrebări, cu sufletul amărât. 

Chiar astăzi mă gândeam la cât de lung e drumul pe care-l parcurg spre serviciu, deși nu merg mai mult de 15 minute pe jos. Totuși de câțiva ani, mergând aceeași distanță de două ori pe zi ați crede că m-am obișnuit. Ei bine, nu, continui să mă plâng de parcă aș merge kilometri întregi. Totuși astăzi mi-a fost atrasă atenția: „nu ai mai spune așa ceva dacă nu ai avea picioare”. Cuvinte grele, știu, însă răscolitoare. Și-au făcut însă efectul. Așa este, de multe ori uităm cât de mult avem și nu prețuim ceea ce primim. Și acesta este numai un exemplu. Cu siguranță pot face ceva plăcut în timp ce parcurg acest drum. Mâine dimineață mă gândeam să ascult muzică. Poimâine mă gândesc să sun un prieten cu care nu am mai vorbit de foarte mult timp. Sunt multe chestii mărunte pe care le-aș fi putut face până acum, însă am preferat să nu-mi bat capul și să mă complac în această situație. 

La fel se întâmplă și când ajungem acasă. Continuăm să ne plângem. Nu contează unde, la cine, despre ce sau cât. Pentru noi contează să ne descărcăm de frustrări și să fim ascultați. Însă nu ne alegem cu nimic bun. Știu că zilele sunt obositoare și că devin epuizante la un moment dat. Știu că de abia așteptăm să ajungem acasă și să ne întindem în pat. Știu că nu ne place să gătim, să facem curat, să stăm de făcut teme, însă asta pentru că nu realizăm că putem face aceste activități într-un mod plăcut: petrecând timp cu familia, cu cei dragi. Oare aceste momente de care noi le lipsim, oare aceste clipe pe care le irosim stând îmbufnați, trântind și bolborosind, oare acest timp pe care îl avem și totuși îl ignorăm nu poate fi folosit într-un alt mod? Armonia, veselia, pozitivismul, speranța, căldura și iubirea sunt sentimente pe care le-am vrea în viața noastră, în familia noastră și totuși cât de mult ne lăsăm copleșiți de griji și frământări. Cât de puțin ne gândim la copiii noștri care de abia așteaptă să alerge spre noi și să ne spună tot ce au făcut la școală. Cât de puțin ne gândim la familia pe care am întemeiat-o și căreia îi dedicăm atât de puțin timp. Nu spun că ar trebui să ne schimbăm cu toții viețile, însă susțin că ar trebui să ne gândim în ce direcție o iau visele noastre. Și să facem ceva dacă drumul respectiv nu ne este pe plac. Nu este ușor să-ți faci noi obiceiuri, să te schimbi în următorul minut, dar cu siguranță nu este greu să te gândești la acest lucru, să conștientizezi că ceea ce faci oricum te schimbă în fiecare zi și nu neapărat în bine. Gândește înainte să te plângi altora de viața ta, sunt alții în lume care nu au nimic, inclusiv timp.

Fă în așa fel încât să găsești timp pentru binecuvântările zilnice, și nu pentru lipsuri. 

Fă în așa fel încât sufletul să cunoască doar speranță, curaj și încredere și nu împovărare sau regrete. 

Fă în așa fel încât să-ți exprimi iubirea în ciuda oboselii care îți cuprinde trupul, și petrece cât mai mult timp cu cei dragi. 

Fă în așa fel încât să-ți cureți sufletul gândind și simțind frumosul din jur, armonia și minunile lui Dumnezeu. 

Amintește-ți că în mâinile tale stă timpul... de tine depinde în ce fel se scurge ...

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro

Rugăciunea inspirată ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta”!

"A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă 
a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt"

Ne dorim cu intensitate ceva: un lucru, o situație, o iubire, dar adesea dorința e născută din simțurile noastre, din Eul nostru omenesc, din trăiri inferioare, care – odată împlinite – dezechilibrează viețile noastre și pe ale celor din jurul nostru, făcând mai mult rău decât bine. Discernământul omenesc nu-i întotdeauna plin de lumină, nu reflectă întotdeauna adevărul și nu sprijină întotdeauna viața. Doctorul David Hawkins, creatorul unei scale a stărilor de conștiință, afirmă că 78 la sută din populația lumii nu are capacitatea de a discerne între adevăr și falsitate, așa încât alegerile se produc în perimetrul inconștienței și sunt determinate de trăiri joase, precum durerea, frica, mânia sau ura. Din acest motiv, dorințele noastre s-ar putea să nu fie chiar ceea ce avem nevoie, să fie toxice pentru noi și pentru cei din jurul nostru, să distrugă, în loc să construiască. S-ar putea ca ele să fie împliniri ale voinței Eului și nu expresii ale voinței divine. 

Pentru că s-ar putea ca noi să nu știm care este voia lui Dumnezeu într-o situație de viață, atunci am putea să ne rugăm ”neâncetat”, cum spune Apostolul Pavel (nu doar într-o zi, într-un moment), să putem recunoaște voia divină. ”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta...în problema aceasta...”, cum putem să ne rugăm și pentru oamenii din jurul nostru : ”Doamne, te rog, ajută-l pe x... să cunoască și să facă voia ta”! 

Nu ce vrem noi, nu cu orice preț să cerem ce vrem noi, căci voința noastră poate fi poluată de inconștiență, iar împlinirea ei poate face rău. A-i preda voinței divine problema noastră înseamnă a cere înțelegerea duhovnicească, luminată de Duhul Sfânt, care ne va feri de vinovăție, deopotrivă în forma ei de autoânvinuire sau învinuire a altor oameni. Dacă insistăm ca un om să facă ce ne dorim noi (să ne iubească, să ne dea un lucru sau altul etc), atunci nu avem cunoașterea libertății de alegere, încălcăm această libertate și transmitem în subconștientul său, dar și în al nostru, o presiune, o constrângere, care ne va face rău și va face rău. Liberul arbitru poate fi forțat cu un cost mare: forța exercitată asupra lui va atrage forța exercitată asupra noastră. Cu alte cuvinte, dacă vom constrânge, de undeva, din lume, ne va parveni o constrângere. Constrângem și ne autoconstrângem, iată! Forțăm și vom fi forțați și acesta-i prețul pentru împlinirea dorinței noastre egoiste. 

Pentru a evita forța și răul pe care-l crează ea, să ne rugăm ca dorințele noastre să se împlinească dacă sunt spre binele nostru și al celor din jurul nostru. Să nu cerem dragoste, bani, poziții, lucruri cu orice preț, să nu forțăm nimic, ci doar să cerem și să cerem corect, cunoscând că numai dorința inspirată de Duhul Sfânt nu se polarizează, nu ne face nouă bine și altora rău (în timp, răul devine și al nostru). 

”Doamne, te rog, arată-mi care este voia ta și arată-le celor din jurul meu (copiilor, iubiților, prietenilor, celor care decid pentru mulțimi, politicienilor, celor bogați și influenți, oricui doriți și aveți nevoie) care este voia ta și ajută-i s-o împlinească”! Rugați-vă așa zi de zi, ori de câte ori vă gândiți la dorința, la visul vostru, căci așa nu veți greși, nu veți constrânge și veți simți apoi frumusețea și grația divină, ajutându-vă în feluri pe care nu le puteți cuprinde cu mintea, nici nu le puteți pune în scenă, precum o face lumina Duhului Sfânt, căruia-i permiteți să lucreze prin voi! Aceasta este rugăciunea inspirată, plină de lumină și de cunoașterea adevărului, rugăciunea care are o putere imensă pentru că este rugăciunea prin care noi înțelegem și recunoaștem libertatea absolută a tuturor ființelor și, în special, propria noastră libertate. 

de Maria Timuc

Oare cât pot lacrimile tale?

Să ne amintim astăzi şi în fiecare zi, cu dor, de cei dragi care nu mai sunt printre noi.

Oare cât pot lacrimile tale?

Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.

de Ierom. Hrisostom Filipescu

20 de semne care-ți atrag atenția că a venit momentul să te detașezi și să mergi mai departe

 

Adesea aflăm cât de puternici suntem cu adevărat în momentele de incertitudine pe care viaţa ni le scoate în cale. Evenimentele neplanificate – disponibilizări, deces, boală sau divorţ – ne pot distruge lumea în orice moment.

Apoi, apar întrebările “Ar trebui să stau sau să plec?”, “Ar trebui să fac economii sau să cheltuiesc?”, “Ar trebui să iert sau să uit?”, “Ar trebui să mă mut sau nu?”.

Relaţiile romantice, locurile de muncă, chiar şi locurile în care trăim au un termen de expirare. Uneori, ne ataşăm prea mult de lucruri motivaţi negativ fiind de frica de necunoscut. Probabil cea mai mare frică a noastră este reprezentată de frica de necunoscut, motiv pentru care foarte mulţi dintre noi încercăm să controlăm multe dintre aspectele vieţii pe care nu le putem controla. Cu toate acestea, rezultatul este întotdeauna acelaşi: durere, frustrare şi vinovăţie.

Iată care sunt cele 20 de semne care-ţi atrag atenţia că a venit momentul să te detaşezi şi să mergi mai departe:

1. Atunci când gândurile tale sunt îndreptate mai mult către trecut decât către momentul prezent.

2. Atunci când situaţia actuală îţi provoacă mai multă durere decât bucurie.

3. Atunci când aştepţi, speri şi te rogi pentru ca o persoană, un loc sau o situaţie să se schimbe.

4. Atunci când eşti nemulţumit, plictisit şi plin de resentimente.

5. Atunci când tiparul persistă în ciuda încercărilor tale repetate de a schimba ceva.

6. Atunci când te simţi singur, neascultat sau când nu eşti tratat într-un mod respectuos.

7. Atunci când situaţia, persoana sau locul inhibă procesul personal de dezvoltare personală.

8. Atunci când aştepţi, sperând că lucrurile se vor îmbunătăţi.

9. Atunci când plângi mai mult decât râzi şi mai mult decât iubeşti.

10. Atunci când te simţi epuizat emoţional, fizic şi spiritual.

11. Atunci când bucuria şi pasiunea te-au părăsit.

12. Atunci când convingerile fundamentale s-au schimbat şi când sacrifici cine eşti cu adevărat.

13. Atunci când nu te mai distrezi.

14. Atunci când te temi că nu o să vină vremuri mai bune pentru tine.

15. Atunci când te pierzi pe tine însuţi şi încetezi să mai visezi.

16. Atunci când eşti paralizat de frica de necunoscut.

17. Atunci când te străduieşti să zâmbeşti pentru a masca suferinţa interioară.

18. Atunci când simţi că eşti ataşat de ceva de care ar trebui să te eliberezi.

19. Atunci când gândul la libertatea de o situaţie anume ţi se pare expansiv.

20. Atunci când crezi într-o viaţă mult mai bună pentru tine însuţi.

sursa: http://www.e-dimineaţa.ro/

Tinereţea veşnică nu e decât arta de a îmbătrâni frumos.

Aud parcă din ce în ce mai des în jurul meu "am 40 de ani şi mă simt grozav", "am 45 de ani, dar arăt minunat", "are 50 de ani, dar trăieşte ca şi cum ar avea 30", de parcă bătrâneţea ar fi o boală, ridurile un handicap, iar nepoţii...un blestem!

Sunt statusuri şi replici pe care le citesc şi le aud din ce în ce mai frecvent. Parcă mă urmăresc, ca nişte refrene de-a dreptul agasante, revelând o obsesie, poate dintotdeauna sau poate astăzi mai mult decât oricând, a unei fiinţe umane tânjind cu disperare după tinereţea veşnică. Fugind cu groază de bătrâneţe, de riduri, de boală, de declin.

Poate că uităm să îmbătrânim frumos? Şi pentru mine a îmbătrâni frumos nu înseamnă a arăta la 40 tot ca o puştoaică de 25 de ani cu privirea mirată şi tâmpă, nu de la naivitate, ci de la botox. Nu să ai trupul tonifiat şi să porţi îmbrăcăminte suchita cum aveai în liceu. Nu să ieşi să te distrezi cu fetele străduindu-vă să vă mai simţiţi ca în facultate şi să uitaţi de neîmpliniri ascunse sub preş, zi după zi, în goana asta nebună după fericire perpetuă - nu, să nu care cumva să fie întreruptă, nici măcar o clipă, o zi două, acolo...- gândire pozitivă- neabătută! succes etern cu orice preţ- nu, nici o deraiere- şi tinereţe veşnică. Nu cred că a îmbătrâni frumos înseamnă să vânezi senzaţii şi trăiri întocmai cum aveai în adolescenţă, gonind orbeşte după fluturaşi pe care să îi aşezi, victorios, unul după altul în insectarul intens ( evident!) colorat de trăiri de licean... Sau vânând senzaţii pe care poate nu le-ai avut şi le cauţi acum cu disperare, frizând de cele mai multe ori grotescul şi penibilul.

De ce ascundem ceva ce poate fi, odată asumat, atât de frumos? De ce luptăm cu ceva atât de firesc? De ce ne îngropăm cu delicateţe, temeri, vulnerabilităţi, fragilităţi, sensibilităţi, neputinţe care pot fi, la urma urmei, odată ce te împrieteneşti cu ele, atât de speciale, atât de frumoase?

Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că nu mai îmbătrânesc, eu una am 36 de ani, plini, care au trecut într-o clipă....şi mă sperie asta la nebunie. Aş fi vrut să îmi spună cineva la 25 că frumuseţea trece, atât de repede. Că vin valuri de fete atât de frumoase din urmă...Că starea aceea când crezi că poţi să ai totul, să faci totul, să treci peste orice, să o iei din nou şi din nou şi din nou de la început...va trece. Că vei ajunge să oboseşti mai repede, să crezi mai greu, să visezi mai puţin. Aş fi vrut să îmi spună cineva, mai tare, că toate greşelile au un preţ, pe care îl plăteşti mai devreme sau mai târziu, inevitabil. Aş fi vrut să îmi spună cineva mai tare, mai clar, mai răspicat că e un timp pentru toate....că urmează zile cu mai multă oboseală, cu mai multă tristeţe când te priveşti în oglindă, cu mai multe spaime, dureri, amintiri, nu toate frumoase, cu mai multe greşeli, pierderi, înfrângeri, slăbiciuni, lacrimi....O spun eu acum tare şi răspicat pentru toate cele care cred, aşa cum am crezut şi eu, că tinereţea, frumuseţea, forţa sunt veşnice. Nu sunt. Dar mai spun şi că e firesc să fie aşa. Şi mai ales, că le poţi înlocui, cu înţelepciune, cu altceva. Care te poate împlini poate chiar mai mult. Sau poate că nu ar trebui să existe un termen de comparaţie. Poate că aici greşim...

Fiecare prag al vieţii noastre şi fiecare lume spre care el ne poartă aduce cu sine comorile şi împlinirile sale, farmecul şi magia sa...şi câte pierzi când încerci să îngrămădeşti chestiile tale vechi în încăperi ce îţi oferă atâtea alte noi comori...Fiecare etapă îţi dăruieşte altceva, într-un alt stil, cu alte nuanţe...îţi întinde cu dărnicie alte noi împliniri în timp ce uneori tu poate cotrobăi neîncetat după cele vechi, pierzând totul....şi nici nu ştii câte pierzi când apari îmbrăcat ca pentru o petrecere în club, fiindcă tu vânezi starea de licean euforic, la o petrecere la castel, care avea atâtea alte trăiri inedite pentru tine...şi în timp ce în fiecare încăpere a castelului - şi sunt atât de multe, atât de diferite, atât de spectaculoase- te aşteaptă câte o comoară, nebănuit de frumoasă, atât de altfel faţă de ce ai trăit până atunci, tu plângi şi cauţi în continuare senzaţii ce te mint, trăiri ce nu mai sunt la locul lor în filmul ăsta. Şi nici nu ştii că ai obosit să fii cine nu eşti. Să pari mai tânăr decât eşti...Să te minţi în continuare, deşi masca te trădează. Pentru că lacrimile sufletului se văd şi se simt, oricât ai încerca să le maschezi....

Mi-aş dori să învăţăm să ne asumăm cu mai multă demnitate trecerea spre rolul de bunici ce îşi aşteaptă nepoţii cu gutui pe dulap...Să învăţăm să ne iubim mai mult ridurile, să ne învelim în poezie pungile de sub ochi, să înlocuim cu bunătate şi cu înţelepciune prospeţimea de altădată...cu distincţie, clasă şi eleganţă strălucirea de acum câţiva ani -că ne place să recunoaştem sau nu, destul de mulţi. Să ne trăim cu demnitate bolile, să ne purtăm cu spatele drept neputinţele şi neîmplinirile, fără să le mai ascundem sub preş, sub operaţii estetice sau ţinute penibile de adolescenţi.

Poate că tinereţea veşnică nu e o chestie care ţine de riduri, trup tonifiat şi senzaţii de adolescent....poate că tinereţea veşnică e o chestie care ţine mai mult de suflet....Iar sufletul nu se va putea simţi bine decât atunci când învăţăm să îmbătrânim frumos. Nu, nu frumos în sensul de "fără riduri". Nu. Frumos în sensul de firesc.

Tinereţea....Mă uit în jur şi tot ce văd e că, pe măsură ce o vânăm mai mult, parcă suntem din ce în ce mai departe de ea ....Poate pentru că tinereţea veşnică nu e decât ştiinţa de a îmbătrâni frumos.

Nu ştiu, între atâţia oameni care zic că arată şi se simt din ce în ce mai tineri, eu una constat că îmbătrânesc. Şi mă emoţionează şi mă sperie asta la nebunie.

Dar cât de altfel, cât de frumos şi cât de absolut firesc este să fie aşa....

de Alexandra Svet
sursa: http://www.catchy.ro/

Fie și de o mie de ori să ai dreptate, ce rost are, dacă femeia ta plânge?

 

O femeie alături de un bărbat trebuie să fie fericită. Atât. Da, împreună construiesc, împreună rezolvă probleme, împreună discută, se ceartă și se împacă. Însă doar atât timp cât femeia este împlinită alături de bărbatul ei. Cât se simte fericită și are motive să îl susțină și să-i fie alături, oricând. Nu există condiția să obții fericirea în timp, să crezi că lucrurile se vor schimba, că el se va schimba, că fericirea va avea un alt sens în viitor. O altă direcție. Lucrurile se fac în doi și pentru doi, altfel nu merge. Dar felul în care se simte o femeie, felul în care se știe protejată sau nu, admirată sau nu, iubită sau nu, depinde nu de ea. Ci de bărbatul ei. Omul ei. Jumătatea ei.

Un bărbat deștept va ști când să asculte și când să se facă ascultat. Când să tacă și când să spună. Când să rezolve și când să îmbrățișeze. Nu femeile sunt vinovate de faptul că plâng într-o relație. Sau că suferă. Sau că reproșează prea mult. Ele o fac cu un sens, fiind indignate, geloase, supărate sau dezamăgite de cel de alături. Și iarăși, nu pentru că femeia ar trebui să primească totul de-a gata și vezi bine, nu primește nimic. Femeile așteaptă un pas în plus din partea unui bărbat. Chiar dacă ele pot lua decizii, să mai ia și el. Chiar dacă ele pot fi puternice, să mai fie și el. Să vadă că în momente de grijă au pe cine se baza și în momente de fericire au cu cine se bucura. Un bărbat deștept nu va căuta un reproș la reproșul ei. Nici motive la motivele ei. Pentru că reproșurile și motivele nu duc la nimic bun. Când le aude un bărbat, el fie rezolvă, fie iese pe ușă, fie reproșează. Când le aude o femeie, ea plânge. De cele mai multe ori nu de neputința lor, ci de a celui de alături. Ele vor dori ca el să fie alături. Să le iubească, să le admire. Dar mai hotărât, mai puternic, mai bărbat. Chiar dacă ei au dreptate.

Poți să ai dreptate. Să știi că capriciile ei și reproșurile și toată isteria nu-și au argumente. Poți să te crezi mai bun, mai implicat în relația asta, mai decis. Poți să știi că azi ea nu a făcut nimic corect, să începi să strigi, să reproșezi la rândul tău, să vii cu pretenții, lovituri în ușă și masă. Poți să te dai puternic și deștept. Un adevărat macho sau un geniu al construirii unei relații. Poți să ai milioane și cu fiecare milion să îi cumperi 10 motive de fericire. Să știi că așa ai rezolvat și cu dreptatea ta. Poți să fii cel mai corect. Sincer. Bărbat. Dar, ce rost va avea, dacă femeia ta va plânge. Dimineața de indiferență, ziua de absență și seara de reproșuri. Atunci bărbăția ta va fi egală cu un mare semn de întrebare. Pentru că a fi bărbat înseamnă uneori și să cedezi, să asculți și să susții de zece ori mai mult decât ea, cât nu ți s-ar părea de straniu. Fă fericită femeia de alături și atunci fericit vei fi și tu.

Fie și de o mie de ori să ai dreptate, ce rost are, dacă femeia ta plânge.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Extraordinarul este acum și aici!

Atâtea amânări şi irosiri în aşteptarea extraordinarului!

Pentru mine, extraordinarul înseamnă, pur şi simplu, viaţa. Viaţa cu tot ce înseamnă din clipa în care deschid ochii în zorii unei zile şi până noaptea târziu, când adorm cu gândul la oamenii dragi, la planurile de viitor şi când îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reuşite, pentru şanse şi pentru oamenii minunaţi pe care mi i-a adus aproape.

Mie mi se pare extraordinar faptul că pot vedea. Şi că pot merge. Mirosul cafelei mi se pare extraordinar.

Florile din balconul meu şi faptul că le pot îngriji, ajutându-le să fie frumoase, mi se pare extraordinar.

Zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc, micile atenţii şi dovezi de prietenie pe care ni le oferim unii altora, mi se par extraordinare. Îmbrăţişările şi mângâierile mi se par extraordinare. Împăcările mi se par extraordinare. Muzica, râsetele copiilor şi vocile oamenilor dragi mi se par extraordinare. Aromele şi culorile fructelor mi se par extraordinare. Ploaia, nuanţele naturii, anotimpurile cu toate capriciile lor, cerul în toate stările lui şi razele soarelui care încălzesc tot ce ating, mi se par extraordinare. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare extraordinară. Momentul în care împart cu cineva un covrig, pe o bancă în parc, mi se pare extraordinar.

Braţele primitoare şi confortabile ale iubitului meu mi se par extraordinare. Mâinile mici şi harnice ale mamei mele mi se par extraordinare. Faptul că o mai pot vizita pe mama mi se pare extraordinar.

Exuberanţa prietenilor mei mi se pare extraordinară. Faptul că în fiecare zi am ceva de făcut mi se pare extraordinar. Faptul că pot dărui, că am pe cine mângâia, că am pe cine iubi, mi se pare extraordinar. Faptul că pot hrăni un animal flămând mi se pare extraordinar. Faptul că pot aduce bucurie unui suflet mi se pare extraordinar.

Şansa de a cunoaşte oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi învăţături şi visuri, mi se pare extraordinară.

Voi sunteţi extraordinari!

Extraordinarul nu este atunci şi acolo. Este acum şi aici. În clipa de faţă, în tot ce avem, în oamenii de lângă noi.

Extraordinarul înseamnă viaţa trăită, nu acele momente la care visăm şi pe care le plănuim mult timp, sacrificând ceea ce suntem, ceea ce avem şi timpul atât de preţios, netrăit...

Vă doresc să aveţi o zi extraordinară!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

ZECE motive pentru care ar trebui să ierţi persoana pe care o urăşti cel mai mult

“Când vom ierta totul, le vom câştiga pe toate” – Sfântul Ioan Gură de Aur

Cele mai importante texte ale spiritualităţii ne îndeamnă să iertăm persoana pe care o urâm cel mai mult. În acele momente în care duşmanii noştri imaginari dispar, egoul se prăbuşeşte. Această lecţie pe care am învăţat-o încă de la începutul vieţii ne va fi prezentată iar şi iar până vom ajunge să o înţelegem şi să trăim în conformitate cu aceasta.

Iată care sunt motivele pentru care ar trebui să-i iertăm pe cei din jurul nostru şi nu în ultimul rând pe noi înşine:

1. Iertarea ne permite să ne asumăm întreaga responsabilitate pentru propria noastră fericire.

Ceea ce atragem în viaţa noastră nu este altceva decât o reflecţie a lumii noastre interioare. Gândurile şi acţiunile noastre creează lumea noastră exterioară. Zicala populară “cine se aseamănă se adună” nu face referire numai la cele pe care le atragem în viaţa noastră, ci şi la gânduri, emoţii sau intenţii. Tot aceasta este legea care ne învaţă că nu putem avea o călătorie cu un final fericit, în cazul în care întreaga noastră călătorie a fost una nefericită. Lăsându-ne exploataţi de propria mânie şi de propriile noastre resentimente nu facem altceva decât să pavăm drumul călătoriei noastre cu mânie şi resentimente. Felul în care ne simţim şi emoţiile pe care le trăim sunt cele care ne deschid calea către experienţele viitoare.

2. Iertarea ne permite să-i vedem pe cei din jurul nostru ca pe nişte profesori ai vieţii

Membri ai familiei, soţi, prieteni, şefi, etc. – fiecare dintre aceste persoane se află în viaţa noastră pentru a ne învăţa cât mai multe despre noi înşine. Este necesar să le mulţumim acestor persoane pentru lecţiile la care ne supun şi pentru oportunitatea de dezvoltare pe care ne-o oferă. Acesta este un pas uriaş în dezvoltarea nivelului conştiinţei.

Aceeaşi filosofie se aplică şi relaţiilor pline de negativism sau relaţiilor eşuate. De îndată ce ai învăţat cu adevărat lecţia şi motivul pentru care a pătruns în viaţa ta o relaţie plină de negativism, nu vei mai atrage astfel de relaţii în viaţa ta, relaţii care vor încerca să te înveţe aceeaşi lecţie. Astfel, eşti precum un absolvent de liceu care a trecut la nivelul următor. De ce ai mai face încă o dată liceul dacă ai luat toate examenele?

3. Iertarea ne împiedică să mai jucăm rolul de victimă

Schimbându-ne perspectiva către un loc al iertării ne va împiedica să mai jucăm rolul de victimă. De cele mai multe ori nu eşti victimizat de o altă persoană, ci de propriul tău nivel vibraţional şi nivel de conştientizare. Atunci când alegi să învinovăţeşti pe altcineva, îi oferi acelei persoane în mod automat controlul asupra vieţii tale. Mai grav este că această “identitate” pe care ţi-o alegi te poate urmări tot restul vieţii tale, cu excepţia cazului în care conştientizezi acest tipar mental-emoţional.

4. Iertarea ne ajută să înţelegem că majoritatea oamenilor fac tot ceea ce pot cu adevărat

Înţelegând acest lucru, vom putea să-i tratăm pe cei din jurul nostru cu compasiune în loc să-i judecăm pentru fiecare greşeală pe care o fac în preajma noastră. Fiecare dintre noi face tot ceea ce-i stă în putinţă, în concordanţă cu nivelul fiecăruia de înţelegere şi de conştientizare.

5. Iertarea ne aminteşte proverbul “Ce semeni aia culegi"

Fiecare dintre noi suntem oameni şi fiecare dintre noi am greşit la un moment dat. În profunzimea sufletului nostru, fiecare dintre noi tânjim după aceeaşi iertare. Atunci când îi vom elibera pe ceilalţi de greşelile acţiunilor lor, vom crea un spaţiu în care vor putea fi iertate propriile noastre acţiuni necugetate pe care le-am făcut împotriva celorlalte persoane.

6. Iertarea îţi dezvoltă nivelul de conştiinţă

Procesul de dezvoltare personală şi spirituală este un proces continuu. Momentul în care încetăm să mai învăţăm, momentul în care încetăm să mai căutăm lecţii şi să încercăm să ne dezvoltăm nivelul conştiinţei, ego-ul preia controlul. Fiecare dintre noi ne aflăm într-o călătorie către un scop mult mai profund decât îşi poate imagina “micul eu”. Iertarea ne poate ajuta să ajungem acolo mult mai repede, prin eliminarea legăturilor care ne ţin prizonierii trecutului nostru.

7. Iertarea ne învaţă să ne temperăm aşteptările

Nu ar trebui să aştepţi nimic de la nimeni. Atunci când aştepţi ceva de la o anumită persoană, toată puterea ta de a lua decizii este neglijată. Noi suntem creatorii propriului nostru univers, iar atunci când ne aflăm într-o conexiune cu propria noastră lume interioară, nu mai avem nevoie de nimic de la nimeni. Este extraordinar să primeşti mici cadouri, dar nu ai nevoie de aceste mici cadouri pentru a avansa în viaţă.

8. Iertarea ne învaţă să atenuăm puterea instinctelor de auto-conservare

De prea multe ori îi rănim pe cei din jurul nostru cu scopul de a ne proteja pe noi înşine din punct de vedere financiar, emoţional şi nu numai. Fiecare dintre noi am făcut acest lucru. Devenind conştienţi de acest model de gândire putem să încetăm să-i mai rănim pe cei din jurul nostru pentru propriul nostru beneficiu.

9. Iertarea creează un spaţiu în care apare libertatea şi dragostea

Nu toată lumea şi nu fiecare situaţie este menită să facă parte din viaţa noastră pentru totdeauna. Uneori, aceste persoane se află în viaţa noastră pentru a ne ajuta să deschidem un nou capitol al poveştii noastre de viaţă. Renunţarea ne ajută să facem loc noilor persoane şi noilor experienţe.

10. Iertarea este cea mai bună răzbunare

Există un pic de sarcasm în această afirmaţie, dar este pe cât se poate de adevărat. Vei putea întotdeauna să-ţi cauţi răzbunarea înfăptuind ceva pozitiv şi prin crearea unui viitor mai bun pentru tine. Nimic nu deranjează un adversar sau o forţă negativă din viaţa ta mai tare, decât să te vadă zâmbind după ce l-ai iertat.

sursa: e-dimineaţa.ro

Cum mă rog? Cer o schimbare în mintea mea, nu în lume!

Cineva a întrebat de curând: "Cum mă rog?" I-am răspuns: "Eu nu mă rog pentru intervenţia divină în lumea din jur, ci pentru intervenţia divină în mintea mea, pentru că în ea se află rădăcina nemulţumirii mele.

De obicei ne gândim la rugăciune ca un apel la Dumnezeu, sau o altă entitate spirituală, de a schimba lumea într-un anumit fel. S-ar putea să ne rugăm pentru vindecarea cuiva, pentru a avea succes într-o acţiune riscantă, pentru o viaţă mai bună, sau pentru îndrumare în unele aspecte provocatoare. În spatele unor asemenea rugăciuni se află recunoaşterea faptului că nu avem puterea de a crea lumea în modul în care ne-am dori să fie - dacă am făcut-o, pur şi simplu, mergem mai departe cu treaba - aşa că am implora o putere şi mai mare să schimbe lucrurile pentru noi.

Schimbarea lumii într-un fel sau altul ne ocupă majoritatea timpului şi atenţia. Ne dorim să obţinem proprietăţi, oportunităţi, sau experienţe, care credem că ne vor face fericiţi - sau invers, îi evităm pe cei care ne fac să suferim. Noi credem că, dacă lucrurile ar fi fost diferite, am fi fericiţi.

Acesta este modul de gândire al ego-ului. Acesta se bazează pe convingerea că, modul în care ne simţim în interior depinde de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci când lumea nu este cum credem noi că ar trebui să fie, devenim nemulţumiţi. Acest lucru poate lua multe forme - insatisfacţie, nemulţumire, frustrare, supărare, iritare, depresie, disperare, tristeţe, nervozitate, intoleranţă, judecată, nemulţumire, cârtire. Cu toate acestea, indiferent de ce formă poate lua nemulţumirea, aceasta este de fapt o creaţie a minţii noastre. Ea provine de la felul în care vedem lucrurile, de la interpretările pe care le-am pus cu privire la experienţa noastră.

De exemplu, dacă sunt blocat în trafic, fie pot să-l văd ca pe ceva care mă va face să sufăr mai târziu - întârziind la o întâlnire, lipsindu-mă de o anumită experienţă, sau nemulţumind pe cineva - şi astfel, încep să mă simt anxios, frustrat, sau nerăbdător. Fie pot să-l văd ca pe o şansă de a mă relaxa, de a o lua uşor, şi a nu face nimic pentru câteva minute. Aceeaşi situaţie; două reacţii total diferite. Iar diferenţa este pur în mintea mea.

Ego-ul consideră că are la inimă interesele mele cele mai bune, şi are punctul său de vedere asupra a ceea ce am nevoie. Închis într-o percepţie fixă că aceasta, este greu pentru mine să văd că sunt blocat. Eu cred că greşeala este în lumea de acolo, mai degrabă, decât în convingerile mele despre cum ar trebui să fie lucrurile. Aşa îmi spun o poveste cu ce ar trebui să se schimbe, ca eu să fiu fericit, şi mă apuc să încerc să fac acest lucru să se întâmple.

Când descopăr că nu pot face lumea în felul în care cred eu că ar trebui să fie, atunci s-ar putea, dacă nevoia pare suficient de importantă, să implor o putere mai mare să intervină şi să schimbe lucrurile pentru mine. Eu îi cer, de fapt, să îndeplinească porunca ego-ului meu. Cu toate acestea, aşa cum mulţi dintre noi au descoperit, ego-ul ştie rareori ce este cu adevărat cel mai bine pentru noi.

Dacă, pe de altă parte, recunosc că suferinţa mea ar putea veni din modul în care privesc lucrurile, atunci are mai mult sens să cer, nu o schimbare în lume, ci o schimbare în gândirea mea. M-aş putea ruga ca blocajul din trafic să dispară, când ar fi mai înţelept să mă rog ca sentimentele mele de frustrare şi tensiune să plece.

Ajutorul de care am nevoie este sprijinul în a ieşi din modul de a vedea al ego-ului.

Aşa că, atunci când mă rog, eu întreb, cu o atitudine de curiozitate inocentă: "Ar putea exista, probabil, un alt mod de a vedea acest lucru?" Nu încerc să îmi răspund la întrebare, pentru că ar activa fără îndoială mintea-ego, care iubeşte să încerce şi să facă lucrurile să funcţioneze pentru mine. Deci, pur şi simplu pun întrebarea, îi dau drumul şi aştept.

Ceea ce se întâmplă de multe ori este că un nou mod de a vedea coboară asupra mea. Acesta nu vine ca un răspuns verbal, el vine ca o schimbare reală în percepţie. Eu personal văd situaţia într-un mod nou.

Unul din primele momente în care m-am rugat în acest fel, era legat de unele dificultăţi pe care le aveam cu partenera mea. Ea nu se comportă în felul în care m-am gândit că ar trebui (şi câţi dintre noi nu s-au simţit aşa uneori?). După câteva zile de relaţie tensionată, am decis să mă rog, doar întrebând dacă ar putea fi posibil un alt mod de a percepe această situaţie.

Aproape imediat, m-am trezit că o văd într-o lumină diferită. Aici era o altă fiinţă umană, cu propria ei istorie şi propriile ei nevoi, luptând pentru a naviga într-o situaţie dificilă. Dintr-o dată totul arată altfel. Am simţit compasiune pentru ea, mai degrabă decât animozitate, înţelegere, mai degrabă decât judecată. Am realizat că în ultimele două zile am fost în afara iubirii; dar acum iubirea s-a întors.

Cu o rugăciune convenţională, probabil că m-aş fi rugat ca ea să se schimbe. Dar intervenţia divină, de care aveam nevoie, nu a fost în comportamentul ei, ci în mintea mea, în starea mea de spirit, care mi-a condus gândirea.

Rezultatele acestui tip de rugăciune nu încetează niciodată să mă impresioneze. Invariabil, mi se pare că temerile şi judecăţile mele pleacă rând pe rând. În locul lor este un sentiment de uşurinţă. Oricine sau orice m-a deranjat, privesc acum prin ochii iubitori şi plini de compasiune. Mai mult decât atât, noul mod de a vedea pare de multe ori atât de evident: De ce nu am văzut acest lucru înainte? Adresarea acestei întrebări simple îmi permite accesul la cunoaşterea interioară, şi îi permite acesteia să strălucească în viaţa mea.

Răspunsul nu vine întotdeauna la fel de repede, ca în exemplul de mai sus. Uneori, schimbarea apare mai târziu - într-un vis, sau când te relaxezi fără a face nimic. Rugăciunea pune sămânţa; ea germinează în propriul timp. Nici nu am întotdeauna răspunsurile la astfel de rugăciuni. Cu toate acestea, chiar şi dacă am primi un răspus jumătate din timp, aceste momente fac ca ruga să fie binemeritată.

Frumuseţea acestei abordări este că eu nu mă rog pentru o putere dincolo de mine însămi. Mă rog la propriul meu sine, pentru ghidare. Dincolo de gândirea de suprafaţă a minţii-ego, fiinţa mea interioară ştie adevărul. Se vede unde am devenit prins într-o anumită stare de spirit, şi este tot mai dispusă să mă ajute să mă eliberez.

Mai mult decât atât, de când rugăciunile mele sunt îndreptate către interior, către propria mea esenţă, nu mai am nici o grijă dacă ele vor fi sau nu auzite. Cel care oferă rugăciunea şi cel care o primeşte sunt unul şi acelaşi.

sursa: http://www.astrocafe.ro/

„AŞ VREA” – PENTRU TINE …

"Aș vrea să începi fiecare zi a vieții tale gândind optimist, colorat,
mulțumind Domnului pentru tot ceea ce ai, fiind recunoscător vieții
și destinului pentru ceea ce ești și pentru că ești"

Aș vrea să dai uitării sentimentele de neputință ce te încearcă. Aș vrea să lași în urmă temerile și neliniștile care îți înconjoară sufletul. Aș vrea să te axezi doar pe lucrurile care contează, care merită concentrarea, dăruirea și pasiunea ta. Aș vrea să ai în minte mereu, ca un motto numai al tău, că iubirea este tot ce contează în viață, că fericirea depinde numai de tine, că poți să ai tot ce îți dorești atâta timp cât ai un țel bine definit în mintea ta. Aș vrea să ai încredere în forța ta interioară și să folosești acest gând atunci când o să te simți neputincios, obosit și mult prea trist. Aș vrea să nu găsești scuze comportamentului tău, momentelor de lașitate, plictiseală sau indiferență. Aș vrea să profiți de fiecare clipă pentru a da tot ce poți, să iei în calcul fiecare lecție pe care viața ți-o predă în mod constant, să te agăți de fiecare oportunitate care îți iese în cale. Aș vrea să dansezi în ciuda picioarelor obosite, să cânți în ciuda vocii răgușite, să te înalți în ciuda aripilor frânte. Aș vrea să înțelegi că numai tu poți găsi calea spre fericire, mulțumire și împlinire sufletească. Aș vrea să nu uiți niciodată oamenii care te-au iubit, care au însemnat ceva în viața ta, care ți-au redat zâmbetele pierdute, încrederea în forțele proprii, visele și speranța uitate. Aș vrea să începi fiecare zi a vieții tale gândind optimist, colorat, mulțumind Domnului pentru tot ceea ce ai, fiind recunoscător vieții și destinului pentru ceea ce ești și pentru că ești. Aș vrea să nu te gândești la trecut, la greșeli, la modul în care ai reacționat în diverse situații cu tristețe, dezamăgire, rușine, ci cu pricepere, maturitate și înțelepciune. Aș vrea să nu te resemnezi în fața faptului împlinit și să nu știi ce este supunerea. Ești propriul tău stăpân și nu trebuie să te lași influențat de nimeni în viață. Aș fi vrut să-ți pot spune toate acestea înainte de a da piept cu viața. Aș fi vrut să te pregătesc înainte de marele meci al vieții, dar toate aceste lecții au scopul și timpul lor. Nu te dezice de oamenii care te iubesc, de ceea ce ești tu în interior, de principiile însușite, de valoarea ta. Ești un luptător în ciuda pierderilor suferite și fiecare cicatrice de pe trupul și sufletul tău reprezintă curajul și forța ta.

de Anasstassya

Secvență dintr-un film alb-negru...

Mă simt atât de străină uneori de timpurile în care trăim. De prea multă stridenţă în tot. De prea multă goliciune de peste tot. De prea multă grabă în toate. De prea multă vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur.

Lumea mea e uneori ca un film alb-negru... dar cu oameni care încă mai roşesc. Uneori e fără sonor, alteori îţi mângâie sufletul Chopin, Haydn, Mozart...Uneori cântec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vânt de seară...

Uneori lumea mea are tihna şi manierele unui ceai de la ora 5...Şi parfumul unei scrisori trimise după multe ezitări, scrise pe multe pagini cu litere tremurate... pe care primitorul o sărută şi o păstrează o viaţă întreagă, ca pe cea mai de preţ comoară.

Se găsesc în ea uneori gesturi de un eroism care astăzi poate părea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se găsesc uneori în ea oameni cu suflet de copil şi cu gesturi de o candoare ce îţi topeşte sufletul.

Lumea mea pare uneori o călătorie cu Orient Expressul alături de cei mai fascinanţi companioni: cartea, amintirile, visele, versurile, neapărat versurile, florile, rugăciunile prietenilor şi omul care te iubeşte pentru sufletul tău. Şi care rămâne acolo, cu tine în compartiment, orice ar fi şi oriunde îl va duce această călătorie.

În lumea mea cel mai frumos machiaj e bunătatea, cele mai de preţ accesorii sunt faptele frumoase, făcute neapărat în taină aici delicateţea şi nobleţea nu sunt un handicap, dacă ierţi nu înseamnă că eşti "fraier", iar ridurile sunt iubite, pentru că fiecare spune, într-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Filmul meu alb-negru capătă din ce în ce mai mult contur, construindu-se singur, pas cu pas, din ce în ce mai clar de când am constatat că mă simt din ce în ce mai străină de lumea în care trăim. Dar că nu mă opreşte nimeni să construiesc eu una mai frumoasă....

Ca un film alb negru, uneori. Dar în care, foarte important!, oamenii încă mai roşesc...

de Alexandra Svet

Sufletul îţi vorbeşte prin sentimente

Totul se întoarce în viața asta: și răul și binele și zâmbetele și lacrimile, doar timpul este ireversibil și atât de prețios.

Am fost crescuți cu frică de Dumnezeu, cu principii sănătoase și cu maniere potrivite. Am fost iubiți, respectați, privilegiați, protejați. Am fost certați la nevoie, consolați în anumite momente, iertați pentru fiecare greșeală. Iubirea care ni s-a arătat și modul în care am fost crescuți se reflectă asupra modului în care suntem astăzi, asupra mentalității și sufletului. Știm deja că darul din inimă se va întoarce la noi multiplicat. La fel este și cu iubirea și celelalte sentimente frumoase. Tot ce faci bun în viață, tot ce lași în urma ta nu va fi de prisos.

Și dacă totuși simți că nu ai căpătat nimic plăcut de la viață, nimic special și ești înconjurat de gânduri și frământări, adu-ți aminte de toate lucrurile bune care ți s-au întâmplat, de toate visurile care s-au realizat, de faptul că ești sănătos, că ești iubit și ai o viață împlinită.

Amintește-ți doar momentele frumoase, doar țelurile din mintea ta și eliberează-te de tot ce presupune regretul. Spune un cuvânt bun acolo unde este cazul, zâmbește deschis și sincer tot timpul, oferă ajutor celor care au nevoie, fii onest și corect în orice împrejurare, alină suflete triste și niciodată nu răni intenționat.

Ni s-a dat totul pentru a ne construi așa cum credem de cuviință viitorul. La fel trebuie să facem și noi la rândul nostru. Experiența trebuie împărtășită. Viața trebuie trăită. Haosul trebuie stopat. Lumea schimbată. Nu putem face acest lucru decât dacă punem iubire și credință în tot ceea ce facem. Fiecare dintre noi își face și desface viața după propriu-i ritm. Nu îmbătrânim din cauza timpului care trece, ci în funcție de energia pe care o consumăm și-o reînnoim în strădaniile noastre.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Fericirea vine din lucruri mărunte

Când am fost copii viața a fost mai simplă, așa-i? Cred că nu sunt singura care crede uneori acest lucru. Adevărul este că viața a fost, este și va fi mereu simplă, doar că noi o complicăm. Să te bucuri de lucrurile simple e aproape o garanție a fericirii .

Suntem într-o permanentă grabă prin viață, într-o concurență unul cu celălalt. Mergem pe stradă dând din coate încercând să îi depășim pe cei din fața noastră. Dar oare unde ne grăbim? Când am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple din jurul nostru?

Dimineața ne bem cafeaua pe fugă, ne plângem mereu de vreme indiferent dacă e cald sau frig, uităm să ne bucurăm de oamenii din jurul nostru și de fiecare dată îi respingem sau îi exepediem, deoarece tindem să credem că ne opresc din atingerea idealurilor. Am devenit precauți și stăm de fiecare dată cu garda sus când cineva ne zâmbește sau ne vorbește frumos, bănuindu-l de intenții ascunse.

Am ajuns să facem lucrurile mecanic, ne trezim dimineața și fără să ne dăm seama și fără să simțim ajungem la locul de muncă, ne întoarcem obosiți, ne aruncăm în pat pentru a o lua mâine din nou de la capăt. Trecem prin viață superficial, iar în puținele momente de meditație ne gândim la fericire ca la un obiect pe care trebuie cândva să îl găsim. Tânjim dupa fericire fără să ne dăm seama că aceasta vine din sentimente și trăiri.

Știm exact ce nu ne place, ce ne deranjează, ce ne scoate din sărite, inventariem cu exactitate toate neplăcerile, dar oare știm cu adevarat și ce ne place?

În graba noastră zilnică dupa beneficiile materiale, lucrurile simple au ajuns să nu ne mai atragă atenția. Unde oare am pierdut simplitatea? Pentru că în momentul în care o vom redescoperi, ne vom regăsi pe noi înșine.

Un apus sau un răsărit de soare, gustul cafelei de dimineață, o plimbare într-o zi însorită prin parc, cititul unei cărți frumoase sau un zâmbet oferit. Acestea sunt doar câteva din bucururile simple care nu costă nimic, dar fiind prea împovărați de griji uităm să le trăim.

A venit timpul să investim în oameni, în dragoste și în bucuria produsă de lucrurile mărunte. Să încetăm să vânăm himere și să ne oprim din această goană prin viață și să ne bucurăm de lucurile mărunte și simple și de fericirea care se află exact în fața noastră.

A venit timpul să ne regăsim fericirea uitată. Te rog, bucură-te de lucrurile mici din viață. Într-o zi vei realiza că acestea au fost într-adevăr lucrurile mari!

sursa: http://www.dragaviata.ro/

Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești

"Dacă Dumnezeu ar fi negustor…"

Noi, oamenii, cerem neîncetat ceva: sănătate, bani, mașină, casă, iubire, soție, copii, concedii… și lista e lungă. Cerem unui izvor nesecat. Dacă Dumnezeu ar fi negustor, cu siguranță ar fi de temut. Dar fiindcă e Dumnezeu și ne permite să cerem fără a plăti pe loc, Îl tratăm ca pe lampa lui Aladin.

De parcă ceva din ceea ce suntem ni s-ar cuveni, cerem minuni fără să ne gândim că tot ce primim e cu împrumut. ”Avans 0, rate fără girant și fără dobândă!” Câteva cuvinte și gata, facem creditul și continuăm să cerem. Nici măcar nu ni se impune o sumă maximă pentru risipă. Putem lua cât vrem. Profităm, căci ”pomeni” nu-s multe pe lumea asta! Iar proști sunt destui să ne împrumute dacă n-avem cu ce să plătim o lună-două.

Noi, oamenii, credem că ne jucăm cu Dumnezeu Război. Care adună mai mult, câștigă: Doamne, uite, acum am mai mult ca Tine! Am luat eu! Punctajul la final! Hai, Doamne, continuă să joci cu mine, poate de data asta câștig eu!

Dumnezeu intră în joc ori de câte ori Îl chemi. Pentru că El ia toate șansele ca oportunități de a ni Se dezvălui. Chiar și-n război. Deși vede că la final a câștigat mai mult, ne lasă să-L păcălim. El știe că ne păcălim singuri. Îl chemăm în război și în pace Îl lăsăm la ușă. În pacea cu alții. ”Doamne, lucrează Tu la inima lui, să mă poată ierta pentru cât i-am greșit! Doamne, îți promit că dacă… ”

Și El lucrează. Și suntem iertați. Și după ce primim iertarea greșim altcuiva. Sau tot lui, dar în alte feluri. Și iar cerem împrumut de la Dumnezeu. Și-i cumpărăm omului iertarea. Da, i-o cumpărăm, căci nimic nu ni se dă pe gratis. Ci cu preț de sânge. Sânge de Domn.

Și vine o zi când și omul acela ne greșește nouă. Ne revoltăm. Îi întoarcem spatele și după umilințe, îl iertăm. Iar la prima următoare greșală reproșăm: ”Ai mai greșit o dată! Nu ți-ai ținut promisiunea! Mi-ai înșelat încrederea! Eu, care de atâtea ori te-am ajutat, eu, care atâtea am făcut pentru tine… eu, care te-am iubit, eu, care te-am pus pe primul loc mereu, eu, care m-am sacrificat!”

Oh, da! SACRIFICAT! Noi vorbim de sacrificii de parcă am vorbi de aerul pe care-l respirăm. Nu-i așa că noi am fost răstigniți, biciuiți, huliți, scuipați? Pentru greșelile altora! ”Da, eu m-am sacrificat în relația asta să-ți fie ție bine, am muncit să-ți asigur ție decența, să ajungi cine ești, să ajungi CE ești, să te vindeci, să te descoperi, să îți faci relații…” și atâtea ”Să”-uri … Chiar așa, tocmai eu, care am așteptat atâta să te întorci tu la mine, care am avut atâta răbdare să nu mai joci la poker, să nu mai fumezi, să nu mai bei, să nu mai lipsești nopțile! Tocmai pe MINE să mă părăsești, să mă înșeli, să mă lovești, să mă folosești, să mă acuzi… și tot atâtea ”Să”-uri… avem atâtea drepturi și o singură obligație: SĂ CEREM!

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Căutăm dreptatea la semenii noștri, să ni se dea cu aceeași mână cu care am dat, să ni se măsoare cu aceeași măsură cu care am măsurat (nici mai mult nici mai puțin, dar, Doamne, dacă se poate… pune la mine mai mult!)!

”Nu e drept să te iubesc și tu să nu mă iubești, și pe deasupra să mă mai și minți! Nu e drept să mă folosești, și pe deasupra să mă mai și rănești!” Nu sunt drepte atâtea nedreptăți care ni se fac!

Și vă întreb acum: dacă pentru noi nu e drept, pentru El cum a fost? Pentru El cum e când noi promitem și uităm să împlinim, când luăm și nu mai plătim, când judecăm și nu mai cerem iertare, când aruncăm și nu mai luăm înapoi? Când avem mândrie, și nu știm nici măcar antonimul ei?

”ce-ar fi fost cu noi, ce s-ar fi ales de noi, oamenii, dacă tot Dumnezeu n-ar fi încercat să ” facă pace” cu noi? să ne aducă la Pace?…fiindcă, dacă s-ar fi purtat cu noi după adevăr, după dreptatea dumnezeiască… s-ar fi ales praful de noi!…”

Dacă Dumnezeu ar fi negustor…

Oare dacă am da oamenilor pacea noastră, mai degrabă decât dreptate în ceea ce fac, am putea să lăcrimăm mai puțin? Dacă am plânge mai degrabă pentru noi, decât după alții pe care-i acuzăm că nu ne-au iubit și am plânge neputința lor de-a ne iubi, am putea să vedem că Dumnezeu NU E NEGUSTOR și noi nu suntem judecători?

de Monica Berceanu

Îmi cer iertare…

Îmi cer iertare dacă am tăcut când trebuia să vorbesc sau am vorbit când trebuia să tac.

Îmi cer iertare dacă m-am grăbit să trag concluzii fără să îmi acord timp pentru a înțelege.

Îmi cer iertare dacă nu am avut răbdare sau dacă am așteptat prea puțin.

Îmi cer iertare dacă vorbele mele au fost cuțite și nu au mângâiat.

Îmi cer iertare dacă am plecat când trebuia să rămân sau nu am venit deloc. 

Îmi cer iertare dacă într-un moment de slăbiciune sau nesiguranță am devenit o altă persoană decât ceea ce sunt.

Îmi cer iertare dacă ai plâns și nu ți-am șters lacrima sau dacă am fost mai întâi egoistă înainte de a fi prietenă.

Îmi cer iertare dacă propriile dureri mi-au întunecat judecata și m-au făcut mai aspră.

Îmi cer iertare dacă timpul ne-a fost dușman și nu prieten.

Îmi cer iertare dacă nu am spus întotdeauna ce trebuia sau când trebuia.

Îmi cer iertare dacă uneori am fost prea încăpățânată și poate prea orgolioasă.

Îmi cer iertare dacă vreodată am invadat un spațiu care nu era pentru mine.

Îmi cer iertare dacă uneori mi-am revărsat neîmplinirile asupra unor oameni care nu meritau asta.

Îmi cer iertare. Pentru tot ce am spus, pentru tot ce n-am spus, pentru tot ce am gândit rău, pentru tot ce m-a urâțit și pentru tot ce m-a îndurerat. 

Îmi cer iertare…

de Iustina Ţalea

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei - Arsenie Boca

Nimic nu chinuie omul mai tare, decât ideile greşite: Dumneata trebuie să te împaci cu situaţia sănătăţii mai puţine!

A dori, la disperare o sănătate deplină poate duce până la sinucidere. A dori să lucrezi mai mult, a fi nemulţumită că nu poţi să urci scările, că nu poţi aduce apă, spăla sau alte lucrări, duce la stări sufleteşti în care blestemi părinţii, lumea şi poţi învinui şi pe Dumnezeu. Ideile greşite ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.

Dumneata să fii recunoscătoare purtării de grijă a lui Dumnezeu, că ai cu cine te ajuta, cine să te îngrijească şi celelalte. A cere o minune e prea mult. Credinţa nu implică numaidecât o tămăduire organică. Credinţa numai atât ne dă: „linişte sufletească" în orice împrejurare ne-am găsi.

Viaţa cere şi răbdare. Răbdarea e o virtute şi o credinţă. Pe deasupra, liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă. Bine ar fi să fim atât de creştini încât să răbdăm cu bucurie orice răstignire pe cruce, fie că toată viaţa pământească a noastră, nu-i decât o agonie pe cruce. Suferinţa - mai ales cea inevitabilă - poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.

Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului. De aceea Iisus n-a înlăturat toate suferinţele întâlnite, ci a corectat, prin pilda proprie, modul de a le primi. Iisus n-a fugit de suferinţă, cum fugim noi...

Deci nu putem cere să-Şi schimbe învăţătura, fiindcă noi suntem prea slabi. Printre ideile greşite, sunt bănuielile, prejudecăţile, care distrug.

Din caietul maicii Timoteia de la Prislop. Sfaturi date unei persoane de către parintele Arsenie Boca.

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.