Maica Siluana Vlad – Despre radiestezie, bioenergie și autoenergizare

"Diavolul, în dorinţa-i nemărginită de a-i amăgi pe oameni, îşi ascunde răutăţile sub masca binelui, încercând prin aceasta să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile minciunii şi ale pierzării. Ori, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Calea este BISERICA, adevărul este ORTODOXIA şi viaţa este RAIUL"

Acum se crede că bolile, pe care le au oamenii în aceste timpuri nu ar mai fi cauzate de păcatele lor sau ale înaintaşilor (cum învaţă Sfânta Biserică), ci că ar fi doar nişte dezechilibre ale energiilor ce ne alcătuiesc, iar reechilibrarea energiilor o pot face doar cei înzestraţi cu „har vindecător”.

Mii de oameni mărturisesc faptul că unii din aceşti „vindecători” le-au înşelat încrederea. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor şi sfinţitor nu vine prin vrăjitorie sau prin oamenii care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă, icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice sau de vrăjitorie), ci harul vine prin oamenii sfinţiţi de Dumnezeu (episcopi, preoţi şi diaconi). De aceea, orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii este străină de Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare din păgânism (vrăjitori, parapsihologie, bioenergie…) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei"

 Vă invit să ascultați acest interviu, accesând link de mai jos:

http://www.doxologia.ro/audio/parinti-duhovnicesti/maica-siluana-vlad-despre-radiestezie-bioenergie-autoenergizare

Ce te face cu adevărat fericită?

Trăim într-o societate manipulată de bani, de nevoi, de grija zilei de mâine, de responsabilităţi. Ne pierdem în rutina fiecărei zile şi uităm încet, dar sigur, de noi. De ce ne place, de ce ne face fericite, de ce visăm să devenim când eram mici. Ne pierdem în hârtii, în sunetul infernal al traficului dimineaţa, în lucruri ce “trebuie făcute”. Şi cu ce preţ? Ne pierdem esenţa, personalitatea, entuziasmul şi energia, încercând să “fim în rând cu lumea”.

Avem nişte etape standard prin care trecem. Mergem la şcoală pentru ca mai apoi să avem un job, ne întemeiam o familie şi mai trebuie doar să trăim. Dar cum trăim, asta este important!

Cum ajungem seara acasă, după o zi de muncă, asta spune multe despre modul în care trăim, dacă trăim cu adevărat sau am devenit roboţei cu setările prestabilite.

Ajungi acasă cu zâmbetul pe buze sau efectiv, sleită de puteri, irascibilă? Răspunde-ţi la întrebarea asta şi trage-ţi un semnal de alarmă dacă balanţa înclină mai mult spre a doua parte. De ce? Pentru că tindem să ne irosim viaţa pentru un minim confort financiar, pentru care ne ştirbim sănătatea mentală şi pe cea a trupului. Şi pentru ce? Pentru o sumă infimă de bani pe care o ai în momentul ăsta, şi în secunda următoare s-a risipit pe facturi, întreţinere, chirie, alimente. Şi cu ce rămâi? Rămâi cu un gust amar şi cu aceeasi frustrare pe care o porţi cu tine în fiecare zi şi care devine din ce în ce mai pronunţată, până la un moment dat când o să explodezi şi o să îi răneşti pe cei dragi. Vreau să cred că nu trăim doar ca să plătim facturi.

Gândeşte-te bine: ce te face cu adevărat fericită? Este o întrebare atât de simplă. Şi totuşi atât de complexă. Ştii ce să răspunzi? Sau ai căzut pe gânduri? Nici eu nu ştiu să răspund concret la întrebarea asta, dar încercând mai multe lucruri, am început să îmi fac o idee despre ceea ce mă face fericită. Îmi place să lucrez cu oamenii, să pot să îmi pun mintea la contribuţie, să creez, să scriu, să aduc zâmbete pe chipurile oamenilor din jurul meu, să le arăt că văd ceva special în ei. Ştiu, sună puţin haotic, puţin indecis, dar mi-am conturat în minte lucrurile care mă fac fericită şi am ajuns să scriu pentru voi, să lucrez într-o echipă frumoasă cu aceleaşi principii şi valori ca ale mele, care mă inspiră în fiecare zi să mă autodepăşesc. Dacă nu ţi-ai dat seama ce îţi surâde, ce te entuziasmează, uită-te la oamenii din jurul tău care fac ceva cu entuziasm şi o să îţi faci o idee despre ce ai putea să faci cu deplina dăruire.

Nu te mai rătăci în atâtea” cum ar fi dacă” sau “dar-uri”, ci pur şi simplu încearcă să te descoperi, să afli cine eşti şi să îţi pui amprenta în tot ce faci. Niciodată nu este prea târziu să o iei de la capăt, să te reinventezi, să încerci mai mult, să ieşi din mulţime. Aminteşte-ţi, când erai mică, erai sigură că poţi fi o prinţesă sau doctoriţă sau orice îţi trecea prin minte. De ce ne pierdem visele odată cu trecerea timpului? Nu ar trebui să fie aşa. Îndrăzneşte să fii unică, să fii puternică, să spui NU răspicat la tot ceea ce nu te face fericită.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/ce-te-face-cu-adevărat-fericită/

De ce cred în îngeri

Toată viaţa am crezut în îngeri. Nu într-o formă fanatică şi nici măcar mistică, ci cu optimismul unui copil care crede în bunătate, în finalul pozitiv al poveştilor, în lumina care învinge întunericul. Copilului din mine i s-a spus cândva că a primit un îngeraş la botez şi totul a fost transmis axiomatic, nu a trebuit demonstrat, ci pur şi simplu aşa trebuia să fie.

Eu crescând, copilul din mine a rămas tot mai mic şi poveştile cu şi despre îngeri parcă s-au micşorat şi ele. Dar, nu ştiu de ce, mi-am ridicat deodată întrebarea firească a copilului: DE CE? De ce am primit un îngeraş? Erau prea mulţi în Rai şi au degajat astfel un loc? Şi, dacă l-am primit, ce trebuie să fac cu el sau el cu mine? Dacă aş primi un căţel, de ce l-aş primi sau, mai bine zis, de ce mi l-ar da cineva? Poate ca să mă protejeze, poate ca să-mi ţină companie. Şi atunci, nu ar trebui să îl hrănesc, să îl plimb, să mă joc cu el, să avem grijă unul de altul? Nu ar trebuie să îl ascult, dar şi el pe mine? Nu ar trebui să stabilim un limbaj comun de comunicare?

Întrebările poate sunt copilăreşti, dar răspunsurile nu. Cred că îngeraşul mi-a fost dat nu doar ca să mă protejeze, ci ca să fie un instrument al Domnului în relaţia cu mine, pentru că fiecare dintre noi suntem câte o piesă importantă dintr-un puzzle gigant. Şi, ca orice instrument, nu funcţionează dacă nu-i ceri să o facă. Dacă ai un stilou, nu va scrie până nu îl umpli cu cerneală şi până nu îl iei efectiv în mână, lopata nu sapă singură, liftul nu vine dacă nu îl chemi… Dar cum aş putea scrie fără stilou, cum aş obţine groapa fără lopată sau cât de greu aş ajunge sus dacă nu aş avea lift…

Sună logic, nu? Asta e frumuseţea liberului arbitru! Am voie să gândesc pentru mine, să găsesc sensuri şi să le aleg pe cele care-mi plac sau mă satisfac. Atunci, aleg să cred în îngeri şi să îmi schimb relaţia cu ei. Dacă accept că ei sunt aici ca să mă ajute, atunci oare nu am nevoie chiar de niciun ajutor? Nu am eu scrierile mele, gropile sau treptele mele? Nu trebuie oare să îmi obţin instrumente? Şi ei nu sunt orice fel de instrumente (poate că sună chiar prea pământesc!). Ei sunt Iubire şi Lumină şi tot ce trebuie să fac este să le cer ajutorul, să le spun exact ce vreau, să-mi fac planuri de lumină. Şi ce aş obţine astfel? Un drum în concordanţă cu Marele Plan, întregind puzzle-ul pentru care am venit.

Un gând inspirat şi o viaţă plină de iubire şi lumină  vă doresc!

de Adriana Manolică

Dragul meu Trecut,

Fiecare dintre noi s-a întrebat, cel puţin o dată în viaţă, dacă te-ar schimba în vreun fel...dacă, având puterea de a se întoarce în timp, ar “corecta” câte ceva din propria-i poveste.

Eu una nu am nici o îndoială că, dacă aş putea modifica ceva, dacă aş putea să fac alte alegeri pentru situaţiile care mi-au adus profundă suferinţă sau doar simple neplăceri, aş lăsa totul să decurgă în acelaşi mod, pentru a ajunge tot la acest Prezent. Nu te-aş schimba cu nimic altceva! Cu siguranţă, aş retrăi totul înţelegând că fiecare dintre experienţele care m-au întristat atunci, m-au învăţat, m-au transformat şi m-au devenit cea care sunt Astăzi...

I-aş urî mai puţin pe cei care m-au făcut să plâng, mulţumindu-le pentru lecţia pe care mi-au oferit-o, i-aş iubi mai mult pe cei care mi-au refuzat iubirea, mulţumindu-le pentru că m-au învăţat să aleg, să simt, să iubesc necondiţionat, să uit de egoism, de orgolii, de frică. I-aş judeca fără patimă pe cei care s-au grăbit să mă umilescă atunci când mi-am deschis inima în faţa lor, care m-au privit fără să mă vadă atunci când tânjeam după aprecierea lor, sau pe cei care s-au folosit de mine când eu le-am dăruit prietenia mea. M-aş simţi mai puţin vinovată faţă de cei cărora le-am greşit şi cei pe care i-am făcut, la rândul meu, să sufere cu sau fără voie, ştiind că le-am fost învăţător preţios. Şi, oricât de tentată aş fi să îndulcesc răul făcut celor pe care îi iubeam, doar pentru că temerile care mă bântuiau sau mândria-mi imensă erau mai puternice decât însăşi dragostea, mi-aş rejuca rolul negativ, conştientă de data aceasta de finalul valoros al întregului scenariu.

Nu aş schimba nimic, doar că aş înţelege suferinţa altfel. Deşi, aşa înţeleaptă cum aş fi, poate că aş influenţa vieţile altora într-un mod diferit; răzvrătirile mele, fiind mai calme sau nefiind defel, ar modifica percepţia celorlalţi asupra mea şi fără să doresc asta, toată viaţa mea nu ar mai decurge la fel: ar rămâne lângă mine oameni care m-au respins sau pe care i-am respins, sau m-ar iubi oameni care nici măcar nu m-au observat vreodată.

Astfel că, fără vreo maşinărie complicată de întoarcere în timp, doar retrăindu-mi-te, dragul meu Trecut, devin iar şi iar altă persoană, mai plină de iubire, mai înţelegătoare, mai înţeleaptă!

sursa: facebook

Dacă ne-am strădui să ne ţinem inimile la fel de curate precum ne chinuim cu trupurile, veşmintele şi casele, lumea asta ar fi mult mai frumoasă.

Spa pentru suflet.

Acordăm zeci de mii de ore îngrijirii trupului. Două, trei duşuri pe zi. Cremă de corp. Uleiuri. Băi lungi, cu sare parfumată, uleiuri esenţiale, lumânări, muzică ambientală. Masaje. Manichiură. Pedichiură. Bază de unghii, ojă, lac protector, unghii false, acrilic, aplicaţii. Depilare atentă, minuţioasă. Tratamente cosmetice. Măşti cu caviar. Pensat. Produse de machiaj. Sute. Demachiant. Loţiune tonică. Cremă de zi. De noapte. Peeling. Seruri. Ne spălăm dinţii. Aţă dentară. Apă de gură. Îi albim. Mergem la coafor. Şampon, balsam, fiole, tratament leave-in, spumă, bigudiuri, fixativ, ulei de păr. Mergem la sală. De cel puţin trei ori pe săptămână. Fesieri, abdomene,bandă. Piscină. Saună. Din nou duş. 

Ne îngrijim cu grijă hainele. Le spălăm. Detergent, balsam. Le Ducem la curăţătorie. Le Curăţăm de scame. 

Ne curăţăm cu grijă pantofii. Îi dăm cu cremă, îi lustruim, îi ştergem cu cârpă moale. 

Ne curăţăm cu grijă casele. Spălăm pe jos, aspirăm, ştergem praful, frecăm faianţă, gresie, oglinzi, geamuri, spălăm perdele, covoare, draperii. 

Cu toate astea, mulţi dintre noi nu realizăm că în sufletele noastre s-au adunat pânze de păianjeni. De la prea multe neiertări, răutăţi, judecaţi, greşeli. Mişună gândacii păcatelor zilnice, mai mici sau mai mari, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă. Colcăie grupuri grupuri, negri sau coloraţi, prin toate cotloanele sufletului nostru. Pe zâmbetul inimii, pete negre de minciuni, de trădări, de înşelări. Pe hainele cândva strălucitoare, noroi. De la prea multe patimi. Desfrânări, pofte nelalocul lor, furturi şi atâtea alte zeci şi sute de păcate au întunecat cu totul geamurile prin care vedem lumea. Şi ne revoltăm apoi că e atât de urâtă. Şi oamenii atât de răi. Ura ne-a murdărit cu totul aripile iubirii cu care zburăm spre cer. Invidia, gelozia şi prea multele pietre aruncate ne-au legat cu lanţuri grele şi întunecate braţele inimii cu care altădată îmbrăţişam oamenii, viaţa, lumea. Buzele sufletului nu mai ştiu să se roage, le-au astupat prea multe valuri de îndoieli, temeri şi deznădejde. Au uitat să rostească vorbe de iubire, le-au îngropat prea multe prăvăliri de cuvinte grele. Au uitat să sărute alte inimi. Sunt pline de sângele atâtor săgeţi pe care le-am aruncat şi s-au întors tot la noi. E atâta praf, noroi şi mâzgă în casa sufletelor noastre. De parcă n-am făcut curat de-o veşnicie. Şi în inimi ni s-a adunat aşa de mult balast. Prea multe lucruri am lăsat să între în locul nostru cel mai sfânt. 

Dacă ne-am strădui să ne ţinem inimile la fel de curate precum ne chinuim cu trupurile, veşmintele şi casele, lumea asta ar fi mult mai frumoasă. 

Dacă ne-am îmbăia şi sufletul în lumina rugăciunilor, în taina spovedaniei, a întâlnirilor de taină cu lumina lumii, în iertare, iubire, lacrimi şi fapte bune, inimile noastre strălucind de curăţenie ar face din pământul ăsta bolnav un soare. Poate că soarele asta şi e de fapt... Un pământ unde oamenii petrec zeci de mii de ore îngrijindu-şi sufletele... 

de Alexandra Svet

Să fim în Lumină și fii ai Luminii

E bine să avem aprinsă nu numai candela inimii, ci şi cea de la icoane. Căci parcă nu se poate bucura una fără cealaltă. Mulţi dintre noi avem în odaie, aşezată la icoană o candelă ce veghează precum un înger binecuvântările casei. Ea trimite tăcut dar constant rugăciuni spre cer. Candelele noastre, atât cea materială cât mai ales a inimii, ard mereu întru întâmpinarea Mirelui. Candela îndeamnă la rugăciune, la stare de priveghere. Doar oare ştim noi de ce stăm cu candela pregătită?!

Spiritualitatea ortodoxă afirmă că se aprinde candela în faţa icoanei deoarece:

1. Credinţa este lumina noastră. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Eu sunt Lumina Lumii" (Ioan 8,12). Lumina candelei ne aminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletul nostru.

2. Să ne amintească despre lumina caracterului sfântului în faţa căruia aprindem candela. Sfinţii sunt numiţi şi „fii ai Luminii", pe care Biserica ni-i dă ca exemple de urmat: „Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii" (Ioan 12,36) şi „ca fiii Luminii să umblaţi"(Efes.5,8)

3. Să ne slujească ca dojenitoare faptelor noastre întunecate, gândurilor şi dorinţelor rele şi să ne cheme pe calea luminii evanghelice. Astfel să ne trudim cu râvnă a împlini porunca Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt.5,16)

4. Aceasta să fie mica noastră jertfa zilnică pentru Dumnezeu, care în întregime s-a jertfit pentru noi. Un semn mic al recunoştinţei şi al iubirii noastre adânci adusă cu şi în lumină faţă de Hristos, de la care noi cerem viaţă, mântuire şi cele de folos sufletului şi trupului, prin rugăciuni.

5. Să fie mantie protectoare puterilor întunericului, care vin de multe ori în vremea rugăciunilor noastre şi ne împrăştie mintea de la Dumnezeu la lucruri amăgitoare şi nefolositoare pentru acel moment pe care noi dorim să-l sfinţim, să-l ducem ca ofrandă lui Dumnezeu.

6. Să ne îndemne la arderea de sine. După cum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, plecate voii noastre, tot aşa să ardă şi inima noastră în flacăra iubirii, plecate mereu voii lui Dumnezeu.

7. Să ne înveţe că, precum candela nu se poate aprinde fără ajutorul mâinilor noastre, tot aşa şi candela din inima noastră nu se poate aprinde fără focul sfânt a lui Dumnezeu care este pururi în stare de dăruire, măcar de ar fî plină de toate virtuţile. Căci, toate virtuţile sunt ca nişte pâlpâiri, dar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde şi le face nemuritoare.

8. Să ne amintească că precum Dumnezeu, Creatorul lumii, la început a creat lumina şi apoi, pe rând, toate celelalte. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină." (Fac. 1,3) Aşa trebuie şi la începutul vieţii noastre duhovniceşti, întâi să se aprindă înlăuntrul nostru Lumina Adevărului lui Hristos, iar din aceasta se încolţeşte, creşte şi dă roade în noi şi în jurul nostru tot ce este bun.

Ca o candelă să ardă ea trebuie să aibă trei lucruri : untdelemn, feştilă şi flacără. Fără una din cele trei, candela nu arde. Aş îndrăzni să asociez untdelemnul cu credinţa, feştila cu nădejdea şi faptele bune, iar flacăra cu iubirea, dragostea ce niciodată nu ar trebui să se stingă... Căci dacă este credinţă în Dumnezeu şi iubire toate se împlinesc!

Lumina lui Hristos să lumineze în noi!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Sursa: http://www.librariaortodoxia.ro/?page=product&productId=3901&title=putine-cuvinte-multa-iubire

FĂ-ȚI TIMP…

Fă-ți timp să vezi, să simți și să trăiești fiecare moment din viața ta! Căci nu e nimic mai regretabil decât sentimentul că ai irosit clipe din viață.

Fă-ți timp să savurezi pe îndelete, precum o cafea tare și bună, fiecare oportunitate care te aduce mai aproape de ceea ce îți dorești! Pentru că nu e nimic mai banal decât o viață fără vise și țeluri.

Fă-ți timp să înțelegi ceea ce ai greșit, să înveți ceea ce nu știi, să păstrezi ceea ce ai! Pentru că fiecare lucru, bun sau rău, contează în viață.

Fă-ți timp să apreciezi micile momente petrecute împreună cu oamenii pe care îi iubești! Pentru că timpul care-ți dăruiește amintiri frumoase nu este irosit.

Fă-ți timp să zâmbești și să te bucuri că ești în viață! Pentru că atâta timp cât respiri le poți face pe toate și poți depăși orice obstacol ți-ar iești în cale.

Fă-ți timp să iubești fiecare om în parte, să-l înțelegi, să-l respecți și să-l apreciezi pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce ai vrea tu să fie!

Fă-ți timp să te iubești! Să te înțelegi. Să te cunoști. Să-ți explorezi sufletul și să-l hrănești cu sentimente, gânduri și emoții pozitive.

Fă-ți timp să fii lângă oameni atunci când este nevoie de tine! Nu întoarce spatele celor care se bazează pe ajutorul tău și nu căuta recunoștință sau răsplată. Lasă-l pe Dumnezeu să-ți răsplătească faptele bune.

Fă-ți timp să fii mamă, tată, soră, frate, prieten, bunic, bunică, iubit, iubită și lasă-te înconjurat de dragostea lor! Fii acolo pentru ei! Dacă nu poți fizic cel puțin sufletește. Fă în așa fel încât să știe că îi iubești și că te gândești la ei.

Fă-ți timp să te bucuri de o rază de soare, de cântecul păsărilor, de foșnetul frunzelor, de adierea vântului, de primăvară, de ziua care stă înaintea pașilor tăi și-ți așteaptă deciziile!

Fă-ți timp pentru viața ta și umple-o cu momente frumoase, cu fapte deosebite, cu gânduri din cele mai alese!

Fă-ți timp și crează-ți o viață pe măsura viselor tale!

Ai curajul de a spune cu voce tare visele și acționează!

Între tine și obiectivele tale nu este decât un pas. Ai curajul și fă-l!

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Ia atitudine!

Când decidem că merităm mai mult, înseamnă că începem să ne cunoaștem. Nu neapărat nevoile, ci mai degrabă dorințele ascunse. Sufletul nu mai este un străin. Începem să dezvoltăm gânduri, sentimente, vise și să trecem la treabă.

Ne stabilim obiective, ne prioritizăm timpul, facem lumină în viața noastră. Lucruri bune și minunate se întâmplă în momentul în care decizi că meriți mai mult, că vrei o viață fericită, că banalitatea nu este o opțiune.

Când decidem că merităm mai mult, ne plasăm pe primul loc și nu la coadă. Luptăm mai intens, suntem mai înțelepți, conștientizăm că de fapt „bine” nu este extraordinar.

Deci încetăm să mai dorim o viață bună. Încetăm să mai dorim o relație bună. Încetăm să mai avem vise bune. Și trecem la un alt nivel, cel al extraordinarului. Ne situăm gândurile și deciziile la un alt nivel. Gândim mai profund, lăsăm impulsivitatea deoparte, chiar riscăm uneori, pentru că suntem deja la un alt nivel.

Când decidem că merităm mai mult, ne rupem de trecut. De greșeli. De regrete. Este ca și când am începe un nou capitol, ca și când am da pagina. În acel moment începem să punem în aplicare toate lucrurile de care ne temeam. Investim în noi și prin urmare în viață. Cantitatea nu mai este importanță pentru cei care se cunosc. Calitatea în schimb devine obiectivul principal.

Când decidem că merităm mai mult, ne aruncăm în cutia cu vechituri gândurile negative, cuvintele care încep cu „dacă”, ”nu pot ”,"nu știu”, ”mi-e teamă„ și începem să luăm inițiativă.

Când decidem că merităm mai mult, ne respectăm. Prin simplul fapt că suntem deschiși la schimbare ne vom transforma viețile în ceva extraordinar. Vom fi alții, la fel și cei din jurul nostru.

Așadar, decide că vrei extraordinarul în viața ta și începe cu tine. Meriți mai mult, așa că dă startul unei noi etape din viața ta! Ai curajul să fii schimbarea pe care ți-o dorești!

sursa: https://anasstassya.wordpress

FĂRĂ BUCURIA ŞI IUBIREA TA…totul s-ar sfârşi mai devreme cu o respiraţie!

Nimeni nu este de neînlocuit, toţi avem locul nostru până într-un punct al vieţii, când acelaşi loc devine locul altuia şi totul se întâmplă firesc şi fără ca soarele să se oprească din luminat, sau stelele din strălucit. Poate că pentru ego-ul nostru gândul acesta nu este unul prea uşor de suportat, dar ce uşurare pentru suflet că orice ar fi făcut, ştafeta poate fi preluată de altcineva, visul poate fi dus mai departe, flacăra va fi hrănită de un alt suflet.

Oamenii nu sunt de neînlocuit, dar sentimentele lor da. Cum ar arăta această lume fără bucurie, fără zâmbet, fără joacă şi joc, fără cântec şi dans, fără lecţii, fără iertare, fără tămăduire, fără zis şi fără intuiţie, fără iubire… Acestea sunt de neînlocuit, acestea o dată dispărând fac să dispară întreg universul, căci pânza uşoară a creaţiei este ţesută din fir de iubire şi bucurie!

Cu tine sau fără tine… Lumea ar fi aceeaşi. Dar.....

FĂRĂ BUCURIA ŞI IUBIREA TA…totul s-ar sfârşi mai devreme cu o respiraţie!

Cu tine sau fără, pământul s-ar învârti la fel, dar fără gândul tău cel bun lumea s-ar prăbuşi într-un hău fără rost!

Cu tine sau fără, vieţile celor din jur ar curge la fel, dar fără puterea ta de a vedea lumina chiar şi în sufletul în care nu a răsărit încă soarele, mulţi ar rămâne nenăscuţi întru bucurie!

Poate că ai impresia că eşti o cantitate neglijabilă…nu este doar o impresie…dar nu subestima puterea seminţei care la prima rază de soare se ridică din pământ pentru a învinge gravitaţia şi a se legăna în vântul de primăvară…Şi sămânţa este un nimic în comparaţie cu Pământul, dar îl sfredeleşte şi îl transformă în viaţă.

Omul nu este de neînlocuit…dar ceea ce este el…NU poate fi înlocuit!

de Glasul Inimii

O singură iubire...

"Iubirea în Duh este radiantă, da, este lumină neomenească,
este un dar peste măsură, pe care îl primim uneori
pentru a şti încotro avem să mergem în viaţă"

”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, a spus Apostolul Pavel. Acesta este – poate – unul dintre cele mai mari adevăruri care s-au rostit vreodată, unul în care s-ar putea ascunde indiciul care ne duce către sensul vieţii noastre şi unul în care e ascuns...sensul însuşi! Mulţi oameni cred că apostolul a vorbit despre...a fi iubit de cineva, a avea lână tine pe cineva care te iubeşte deplin, total, care-ţi dăruieşte totul, face totul pentru tine şi nu cere niciodată nimic. Sigur că ”a fi iubit” e o ipostază a vieţii umane, o nevoie fundamentală, o aspiraţie pe care, oricât am nega-o, ne mistuie. Această nevoie de a fi iubit de. ..altul este o certitudine, doar că nu e suficientă, iar dovadă este faptul că uneori ne iubeşte cineva, s-ar da peste cap pentru noi, dar noi...nu-l iubim! Dacă noi nu iubim, se poate să fugim de cel care ne iubeşte, se poate să nu-l înţelegem, se poate chiar să ne agaseze şi să nu ne bucure prezenţa lui.

Să iubeşti tu, asta e iubirea ideală, dar Apostolul Pavel nu ne-a vorbit nici măcar despre această iubire, despre a iubi tu o singură persoană sau trei, patru oameni apropiaţi. Este posibil ca, iubind cu adevărat pe cineva, iubind din toată inima, să iubeşti lumea întreagă, dar acest lucru este rar. Iubirea pentru o persoană îi dă celui ce iubeşte o surprinzătoare generozitate, o capacitate uriaşă de a fi bun, de a răspunde cu bucurie lumii înconjurătoare, de a fi o fiinţă tolerantă şi plină de lumină. Dar ”dragostea” despre care vorbeşte Sfântul Pavel este o putere care vine din Duh, este singura putere care ne poate duce până acolo unde să iubim totul, să trăim această iubire cu toată fiinţa, să nu excludem din ea nimic din ce există. La această iubire omul poate ajunge când este mântuit! Cum noi, oamenii, vieţuim agăţaţi de natura noastră omenească, ar fi minunat să iubim cu adevărat un singur om pentru ca iubirea pentru acel om să iradieze ca o torţă de lumină în jurul nostru. O singură iubire, chiar şi una, dar reală, puternică, sinceră, pe care s-o trăim până-n adâncul fiinţei, ne poartă în clipele trăirii în tainica şi minunata stare divină de ”a iubi”! A iubi înseamnă a avea iubire în tine însuţi: altfel, iubirea s-ar putea să te împovăreze şi să nu fie...chiar la nivelul radianţei pe care o are iubirea în Duh. Iubirea în Duh este radiantă, da, este lumină neomenească, este un dar peste măsură, pe care îl primim uneori pentru a şti încotro avem să mergem în viaţă. Când nu mai radiem iubire, e semn că avem treabă cu noi înşine, că avem să vedem unde şi când am rătăcit drumul către iubire, adică unde ne-am pierdut de sensul nostru. Să iubim o persoană, s-o iubim cu adevărat, dincolo de condiţii, ne poate întoarce în trăirea fantastică pe care am pierdut-o pe drum pentru a învăţa să ajungem la ea conştient. Dacă am simţit o asemenea iubire o singură dată, nimic nu ne mai face fericiţi decât...clipa în care ne vom întoace la ea şi, de obicei, suntem atraşi ca de o forţă teribilă către a parcurge acest drum, uneori deosebit de greu, către iubirea care luminează lumea când o trăim noi înşine.

de Maria Timuc

Există și bărbați înșelați și lor nu le dă nimeni sfaturi!

Tot citesc articole despre „de ce sunt femeile înșelate”. Ce să faci, ce să nu faci, ce să spui, când să taci, ce să-i dai și ce să-i iei bărbatului de lângă tine ca să nu te trădeze. Cred că s-au scris tomuri întregi despre asta.

Și totuși, există și bărbați înșelați. Lor nu le dă nimeni sfaturi. Nu le spune nimeni cum să-și trateze femeia ca ea să nu caute alte brațe, mai calde. Poate că unii dintre ei chiar nu ştiu ce să facă, dar poate că alţii trăiesc cu convingerea fermă că simpla lor existenţă e suficientă pentru a asigura fericirea femeii de lângă ei.

Când un bărbat pleacă la alta, e pentru că „acasă nu are ce-i trebuie”. Când o femeie pleacă la altul, „e ușuratică”. Dar v-aţi întrebat vreo secundă dacă nu cumva nici ea n-are acasă ce-i trebuie, domnilor? Şi nu mă refer (doar) la sex. Cu siguranţă, și ea are nevoie de atenție, de căldură, de sprijin, de toate lucrurile pe care i se tot spune să le ofere bărbatului de lângă ea.

E adevărat, iubirea nu e un troc. Dai pentru că așa simți, nu pentru că aștepți ceva înapoi. Dar niciun om, indiferent de gen, nu poate iubi ca un câine. Din păcate.

Nu sunt avocata femeilor care înșală. Nu am înșelat şi nici nu o voi face vreodată. Nu sunt capabilă de asta. Nu mi s-ar părea loial față de omul de lângă mine să o fac. Oricât de dureros ar fi sfârșitul, prefer punctul în locul parantezei. Dar urăsc dublul standard.

Nu cred că avem nevoie de sfaturi despre cum să vă ținem lângă noi, domnilor! Cred că avem nevoie de voi și-atât. Atunci când vă iubim. Mi-ar plăcea să înțelegeți asta. Pentru cei care nu-nţeleg, există sfaturi.

de Laura Nureldin

sursa: http://www.catchy.ro/

Dragostea nu înseamnă frică!

Şi dacă tot a trecut ziua de 8 martie şi aţi fost tratate aşa cum se cuvine de către domni, bine ar fi să se poarte cu voi la fel de frumos şi în restul anului, nu-i aşa?

"Femeie, câteodată uiți cât ești de frumoasă, specială și importantă!"

Fiecare om are un destin și un țel dar sensul său este să întâlnească un suflet pereche și să aibă parte de dragostea meritată. De multe ori, oamenii pe care îi considerăm buni la suflet se transformă în teama noastră, ca un coșmar din care nu ne putem trezi. Am cunoscut femei care au cunoscut sufletul pereche și încă mai trăiesc o poveste de dragoste; femei care au ascultat rațiunea ignorând inima, femei care au iubit dar au plecat și femei care au iubit, au realizat că meritau mai mult decât au primit și au rămas, deși fiecare zi era o tortură. Femei pentru care o palmă înseamnă o mângâiere; urletele sunt niște șoapte.

Mă deranjează mentalitatea celor care cred că prin vorbe urâte și lovituri, primesc respect. Un bărbat primește respectul unei femei atunci când știe să-i vorbească, știe să o ajute și nu crede în preconcepții cum că există o mare diferență între bărbat și femeie. Un adevărat domn știe că o femeie merită respect, in public dar și acasă. Un adevărat domn nu controlează viața unei femei, o ajută sa-și hrănească visele, o susține și nu-i reproșează acele mici greșeli.

Stimate domn, degeaba spui că iubești dacă nu știi sa asculți dar continui sa țipi; degeaba spui că ești bărbat dacă folosești puterea pentru a te simți superior, ca și cum femeia de lângă tine ar fi un obiect asupra căruia tu decizi.

Stimată doamnă, îți amintesc că nu ești deloc inferioară unui bărbat. Probabil n-ai putere fizică, dar ai un caracter puternic. Probabil nu îți place berea, preferi să savurezi o cafea. Sigur nu lucrezi într-un şantier, dar garantat lucrezi multe ore pe zi.

Probabil uneori ai nevoie de ajutor pentru a repara lucruri prin casă, dar sunt sigură că și singură te-ai descurca. Privește în jur, meriți un bărbat care să aprecieze tot ceea ce faci. Un om care să te surprindă, să știe ce înseamnă o mângâiere.

Nu sta lângă omul care te rănește, cel care n-are timp pentru tine, nu te surprinde, doar te acuză și nu vede ce femeie frumoasă are alături. Să nu crezi că singură nu te vei descurca: o poți face pentru că ești un om puternic. Dragostea nu înseamnă pumni, palme, lacrimi și frică. Zilnic trebuie să-ți amintesti că meriți încredere și respect. Tu ai dreptul la fericire. Violența trebuie oprită, nu există alte explicații. Nu justifica și nu subestima o palmă sau o jignire, tu nu ești un obiect, ai dreptul la o părere și nu ești obligată să suporți lipsa de respect. Iubire înseamnă liniște sufletească, nu înseamnă frică.

de Maria Cristiana Tudose
sursa: http://www.gazetaromaneasca.com/

Primul meu strigăt te-a făcut fericită. Pentru restul să mă ierți, mamă!

„Mama – cel dintâi cuvânt, cel mai dulce zâmbet, cel mai sincer suflet, cel din urmă vis. Cea mai dulce voce, cea mai grea durere, cea mai mândră floare, cea mai scumpă carte. Preţuiţi-o până o mai aveţi! Mama e îngerul nostru păzitor. La mulţi ani!”

Am văzut mame fericite. Am văzut mame îngrijorate. Am văzut mame care rupeau din pâinea lor ca să dea la copil. Am văzut mame cu țigara în gură, care-și aruncau frustrările de om neîmplinit asupra copiilor. Am văzut mame cu bilet de avion în mână, gata să plece departe pentru un viitor mai bun. Am văzut mame bătându-și copilul pentru o notă de 2. Am văzut mame indiferente, în timp ce băiatul sau fata lor se droga. Și totuși, erau mame…

Mame care cândva au decis să nască un copil, fie că au vrut acest copil, fie că au refuzat să facă avort. Din instinctul de mamă și din iubirea față de pici, a avut grijă de el, l-a crescut cum știa mai bine, l-a educat cum putea mai reușit. Dacă nu ea, atunci alții. A fost prezentă când a recitat prima poezie sau nu, i-a cântat seara noapte bună sau nu, l-a dus de mână la școală, a fost în rândul întâi la prima sa victorie sau nu. Și totuși, e mamă.

Mamă care a făcut sacrificii, care poate a plâns noaptea în pernă și a dat ultima economie, doar să ajungă copilul ei cineva, undeva. Mamă care a rămas acasă, nu a devenit vedetă, doamnă cu fițe sau top model. Mamă care în loc să își ia un parfum scump a plătit orele de dans pentru fiica ei. Mamă care a prețuit fiecare clipă alături de copil, pentru că știa că va veni ziua când acesta își va lua zborul departe și nu știa dacă se va întoarce. Mamă care poate a interzis, a certat, a lovit cu palma. Și totuși, e mamă.

Copilul? E mare, are tot ce i-ar trebui unui îngâmfat de 15 sau 20 de ani sau își trăiește viața pe cont propriu. Trăiește pe banii părinților sau economisește în fiecare zi, uită să treacă pe acasă sau vine cu dragoste. Când maică-sa nu îi recunoaște vocea la telefon, îi răspunde că deja e bătrână sau o cuprinde și își aduce aminte de momentul când îi cânta de noapte bună. Și doar de ziua ei, dacă nu e pe la vreo petrecere, îi bate la ușă cu o floare. Așa este el, copilul mamei care face și greșeli, dar niciodată nu uită cine i-a purtat de grijă.

Certăm mamele care și-au părăsit copiii de mici dar nu certăm copiii care uită de mame deja îmbătrânite. Eu sunt un om fericit că mi-e alături mama, buna care nu uită să îmi amintească de fiecare dată că sunt copilul ei iar eu nu uit să mă mândresc cu faptul că este mama mea. Copiii sunt copii și mamele sunt mame. Iar dacă mamele greșesc e pentru că așa stă în firea unei mame, să mai și greșească. Sau poate fiecare greșeală își găsește scuza în grija oarbă pentru copii. Copiii greșesc și ei, prea tineri și prea cruzi fiind. Aceiași copii însă își iubesc mama, deși înțeleg acest lucru atunci când la rândul lor devin părinți. În timp, caută să fugă de grija ei, refugiindu-se în sfaturile unor prieteni, așa ziși prieteni. Uneori își mai ceartă și mamele, în glumă sau cu ciuda unui alintat. Mamele însă nu trebuiesc certate. Mamele trebuiesc iubite și acoperite cu recunoștința unor clipe ce trec dincolo de zilele unei copilării fericite.

Să ne iubim mamele. Sună straniu poate, neobișnuit să îndemni să îți iubești mama, dar astăzi dragostea față de cea mai scumpă ființă e altfel, e limitată, e trăită doar la comandă sau în termeni reduși de timpi. Și pentru că nici timpul, nici limitele și nici un fel de comandă nu îți poate interzice să îți iubești mama, fă-o cu dragoste și recunoștință!

Primul meu strigăt te-a făcut fericit. Pentru restul să mă ierți, mamă!

sursa: http://devorbacutine.eu/

Și totuși, de atât de multe ori irosim iubiri mari pe oameni mici

În viață gustăm dragostea de mai multe ori. O trăim de mai puține. Și o simțim atât de rar. Uneori lângă suflete pereche. Uneori lângă oameni îndrăgostiți. Uneori lângă oameni de umplutură. Prea puternici pentru a ne putea trezi un sentiment și prea mici pentru a-l putea menține. Iubim oameni goi pe dinăuntru și iubim goliciunea lor din afară. Iubim nulități. Iubim pe cei care nici nu se încumetă să trăiască dragostea. Apoi rămânem cu ochii suspendați într-un tavan, suferind. Și culmea, găsim motive până și în suferință, de dragul cuiva. Greșit.

Irosim iubiri mari pe oameni mici. Pierdem din încredere cu fiecare femeie care renunță la dragoste și cu fiecare bărbat ce face o femeie să sufere. Ne detașăm de realitate, gândind o iubire utopică, doar pentru a supraviețui realității. Iar realitatea e simplă. Cineva va trăda. Cineva va iubi. Cineva nu va ști ce simte. Ne ferim parcă de oamenii mici în dragoste și de fiecare dată tot peste ei dăm. Tot pentru ei ne transformăm. Tot din cauza lor trecem dragostea în niște lecții învățate în diferite perioade de timp. Uneori, asta e necesar. Doar așa am face diferența între iubiri false și adevărate. Doar așa am ști cum să dăm la o parte ceea ce ne provoacă durere și nu un zâmbet. Iubirea până și ea se trăiește în doze și nu se află din prima. Pentru că, iubind, vom da de prea mulți oameni cu care să vrei să te culci noaptea și de prea puțini alături de care să vrei să te trezești dimineața. Și asta pentru că gustăm de prea multe ori. Trăim prea puțin. Și nu simțim defel.

Și toate astea doar pentru că de atât de multe ori irosim iubiri mari pe oameni mici. 

sursa: http://devorbacutine.eu/

De ceva vreme am o senzaţie acută că nu mai e timp!

Nu, nu mai e timp!

Avem prea puţin timp să ne permitem să ne grăbim.

Avem prea puţin timp să ne permitem luxul de a mai vedea defectele celorlalţi, în loc să ni le vedem pe ale noastre.

Avem prea puţin timp să ne permitem să ne plângem de milă.

Avem prea puţin timp să ne mai permitem pasivitatea sau nefacerea de bine.

Avem prea puţin timp să ne mai irosim în ură, judecăţi, invidii, certuri, bârfă, întuneric, în loc să ne umplem de lumină, iertare şi iubire.

Avem prea puţin timp pentru jumătăţi de măsură, scuze, explicaţii, compromisuri.

Avem prea puţin pentru a nu fi noi înşine.

Avem prea puţin timp pentru orice nu e marea iubire.

Avem prea puţin timp pentru a nu face ceea ce ne place şi ne împlineşte.

Avem prea puţin timp pentru a sluji la doi stăpâni.

Avem prea puţin timp pentru teamă.

Avem prea puţin timp pentru a ne îngropa talanţii. Pentru a ne sufoca visele. Pentru a mai ignora vocea inimii.

Avem prea puţin timp pentru a gândi "Eu" în loc de "Noi"

Avem prea puţin timp să ne mai permitem să cerem, în loc să dăruim. Să aşteptăm, în loc să acţionăm. Să rănim, în loc să ne jertfim. Să vrem schimbarea, în loc să fim schimbarea.

Să căutăm disperaţi exemplul pozitiv, în loc să fim exemplul pozitiv. Să tăcem când trebuie să vorbim şi să continuăm să urlăm haotic când trebuie să tăcem. Să sporovăim, în loc să cuvântăm. Să vorbim, în loc să facem. Să pierdem timpul, în loc să ajutăm. Să urâm, în loc să ne rugăm. Să întoarcem celălalt obraz când trebuie să dăm palma Sfântului Nicolae. Să dăm cămaşa de pe noi atunci când trebuie să scoatem sabia, uitând că în templu Mântuitorul a pus mâna pe bici.

Avem prea puţin timp să mai confundăm creştinismul cu prostia. Smerenia cu imbecilitatea. Bunătatea cu tâmpenia.

Avem prea puţin timp să mai fugim.

Avem prea puţin timp să mai lăsăm lucrurile esenţiale pe "mâine".

Avem prea puţin timp să nu ne rostim "te iubesc"-urile care ne par de la sine înţelese, dar nu sunt.

Avem prea puţin timp să nu ne rostim "iartă-mă"-urile care ne pot părea fără rost, dar nu sunt.

Avem prea puţin timp să ne permitem să nu rostim apăsat, cu demnitate şi curaj: " Pe aici nu se trece!", când ni se bagă pe gât vreun cal troian pe care scrie mare "politically correct". Sau "Nu, domnule!", atunci când Iuda ne invită la dans.

Avem prea puţin timp să trăim fără rost, fără a ne fi înţeles misiunea, chemarea, sensul. Fără să îndrăznim. Fără să nădăjduim, să batem la uşi, să cerem.

Avem prea puţin timp pentru orice ne mănâncă timp, în loc să îl dilate. Pentru orice ne ţine legaţi de pământ, în loc să ne dea aripi. Pentru orice ne îngroapă în lut sau noroi, în loc să ne înalţe spre stele. Pentru orice ne cufundă în noapte, în loc să ne apropie de soare.

Avem prea puţin timp să ne ocupăm de lucruri care nu ne vor folosi după ce murim.

Nu mai avem timp să ne raportăm la timp.

Sau la timpuri.

Să ne construim, aşadar, veşnicia.

Căci nu, nu mai e timp...

Nu, nu mai avem timp!

În orice clipă poate suna ceasul deşteptător.

Cel fără buton de ”Snooze”...

Numărătoarea inversă a început deja...

Nu mai e timp!

fragment "Floarea din asfalt"- Alexandra Svet

Cu drag...pentru sufletul tău !

 

Astăzi voi vorbi despre oameni. Subiectul acesta controversat poate aduce pace sau tulburare în inima celui care îl dezbate sau îl citește. Important totuși este să aducă limpezime în gândire și în suflet, orice primă reacție ar avea cel ce îl citește acum.

Deși spun mulți din experiența lor că lucrul cu oamenii este foarte dificil, totuși el poate deveni puțin mai ușor dacă sunt respectate anumite reguli morale. Știți că impulsurile inimii pe care noi le denumim sentimente, par la prima vedere, cel mai important lucru într-o relație interumană. Probabil așa și sunt, dar părerile sunt împărțite. Uneori, cred eu că dozajul acestor sentimente de către minte către exteriorul ei, contează cel mai mult. Dacă ai ideea că fiecare om care a apărut în viața ta, îți va fi alături până la sfârșitul vieții, atunci te înșeli cu idealisme. Idealisme sunt visurile la care ne place să visăm sub influența gândirii societății de astăzi sau pur și simplu a realității care se desfășoară fără nici cel mai mic inconvenient sub ochii noștri. De aceea când avem idealisme, unii plutesc în realitate iar noi ne izbim de visurile noastre. Dacă această izbire produce durere dar nu schimbă cu nimic atitudinea noastră față de cei din jurul nostru, durerea se va repeta până când ne vom învăța lecția. Referitor la ideea de mai sus, cea cu a rămâne un om în viața ta până la sfârșitul ei, schimbând modul de gândire, ideea se poate adapta așa; un om va rămâne în viața ta cât e nevoie pentru el sau pentru tine, iar nu până la sfârșitul vieții. Astfel nu vei suferi, ci te vei împăca știind că ai făcut ceea ce trebuie și atât a fost să fie de la Doamne Doamne. Aceasta este prima regulă.

Toți simțim nevoia de afecțiune. Stă în adâncurile umanului această nevoie. Afecțiunea este împărtășirea sentimentelor frumoase și dorința de a sprijini pe celălalt în greutățile vieții lui. Este o cale de a descoperi pe Dumnezeu și de a fi noi înșine prin intermediul celuilalt. Doar că...și cel care împarte afecțiune, așteaptă la rândul lui afecțiune. Iar aceasta este un lucru greșit. Deși stă în firea ta de om, totuși trebuie schimbată această atitudine. Propriu oamenilor le este slăbiciunea, sentimentul acela de clătinare pe căile vieții. Propriu diavolilor le este păcatul, reaua voință și răzvrătirea. Propriu îngerilor și sfinților le este virtutea, supunerea și dragostea de Dumnezeu și de oameni. De aceea, deseori în fața vieții te simți singur. Oamenii sunt neputincioși să te înțeleagă și chiar uneori și să te mângâie. Durerea ta, în adevarata ei intensitate, nu o poate simți decât Cel de Sus. Mama poate doar pe jumătate, cel care a trecut prin așa ceva, la fel, iar rudele și prietenii apropiați în funcție de cât de profundă și adevărată este iubirea lor pentru tine. Iar bucuria, la fel. Când vei căuta mângâiere de la oameni și nu de la Dumnezeu, nu vei fi înțeles pe deplin și atunci vei avea dezamăgiri. Când vei căuta mângâiere de la Dumnezeu și nu de la oameni, atunci nu îți va mai păsa de amarul vieții. Și iarăși; când vei căuta mângâiere de la Dumnezeu prin oameni, atunci fiecare te va mângâia cum va simți sau va ști, dar nu în totalitate. Iar când vei căuta mângâiere de la oameni prin Dumnezeu, atunci Dumnezeu va pune în gura lor, cuvintele Lui.

Deci, încearcă să te consideri în viața aceasta trecătoare ca un vis, singur, doar tu cu Dumnezeu, oferind afecțiune oricărei ființe întâlnite, dar așteptând mângâiere numai de la Dumnezeu. Aceasta este a doua regulă.

În lucrul cu oamenii va exista tot timpul vulnerabilitate. Te va durea când un om te jignește, spune lucruri neadevărate despre tine, te folosește în scopuri urâte sau mai rău de atâta, nu te ascultă. Pentru a nu fi vulnerabil în totalitate, (pentru că atâta timp cât există implicare sentimentală va exista și vulnerabilitate) trebuie să fii foarte conștient de slăbiciunile și neputințele oamenilor, dar mai ales de intenția omului respectiv și de scopul tău în relația cu el. Dacă scopul tău este de a ajuta dezinteresat, atunci să fii foarte conștient că îl vei atinge doar în momentul în care binele pe care l-ai făcut, îți va fi răsplătit cu rău. Astfel, te vei amărî puțin la început, dar cu timpul vei ajunge să înțelegi scopul lui Dumnezeu în privința sufletului tău; acela de nu numai a fi un om bun în totalitate, ci de a rămâne neschimbat de nimeni ca fiind bun. Iar intenția omului respectiv în relația pe care o aveți contează foarte mult să o afli. Aflându-o, vei ști ce fel de om este, dacă a greșit față de tine premeditat sau din neputinţa sa, cât suportă și cât trebuie să îi spui pentru folosul și îndreptarea lui și mai ales, cât din universul tău îți este îngăduit să îi descoperi. Deci: nu uita că oamenii sunt neputincioși și binele făcut îți va fi întotdeauna răsplătit cu rău. Aceasta este a treia regulă.

Într-o relație, înafara faptului că trebuie să fie încredere reciprocă, unul dintre lucrurile cele mai importante este convingerea sau puterea de convingere. Vorba frumoasă, chiar dacă e dreasă cu sare literară sau academică, nu încălzește cu nimic sufletul omului. Nu îi atinge corzile sufletului, ci doar îi desfată preț de câteva secunde tărâmul minții. Dar dacă ceea ce au rostit buzele tale sunt lucrurile pe care te-ai străduit să le faci iar nu visurile pe care dorești să ți le ai sau să ți se îndeplinească, atunci fii sigur că lucrul care pornește de la suflet la suflet ajunge. Cuvintele tale vor avea tăria lucrurilor pe care le-ai făcut. Și atunci, va rămâne în sufletul celui care l-a auzit sau l-a citit.

Deci; orice spui sau scrii, trebuie să fi făcut înainte, altfel nu își va atinge scopul. Aceasta este a patra regulă.

O altă regulă, dar prima ca importanță este ca în toate lucrurile tale, acțiunile tale, sentimentele tale, felul tău de a fi, scopul tău, să Îl promovezi pe Dumnezeu sub absolut toate formele Sale, după felul fiecăruia de a-L percepe, iar nu pe tine. Dacă te vei promova pe tine și nu pe Dumnezeu, natura slăbiciunilor tale îți va da de gol identitatea și caracterul, interesul și aspirațiile. Vei suferi mai devreme sau mai târziu, pentru că nici o minciună nu își poate ascunde identitatea la nesfârșit în fața adevărului. Dacă Îl vei promova pe Dumnezeu, atunci oricât amar vei gusta la început, oricâtă suferință vei avea, de oricâtă invidie vei avea parte, Dumnezeu va fi întotdeauna de partea ta. Iar acest sentiment este incomparabil.

Să nu uiți să spui întotdeauna ceea ce trebuie, iar nu ceea ce crezi sau ceea ce simți. Astfel făcând, spusele tale vor fi întotdeauna de actualitate și vor avea valoare. Nu trebuie să fii dintr-o bucată, chiar dacă ai reguli, principii sau experiență. Ci de la caz la caz. Iar mai presus de toate, nu uita să fii smerit. Smerenia își are drumul său. Nu e atentă la vorbele oamenilor, nu le caută, nu se desfată și nici nu se mâhneşte de sensul lor. Smerenia își știe foarte bine identitatea, țelul în viaţă, datoriile către Dumnezeu și nevoia permanentă de a iubi oamenii.

Respectând regulile pe care le-am scris, îți va fi mai ușor să lucrezi cu oamenii, suflete drag! Ține minte: nu privi la durerea pe care o simți din mâhnirile tale, ci la dragostea pe care Dumnezeu ți-o dă și vei avea liniște. Cu drag. ...pentru sufletul tău !

sursa: facebook

Vreau să mulţumesc pe toată lumea

De multe ori am avut senzaţia că îmi trăiesc viaţa încercând să fac pe plac celorlalţi. Eram tristă pentru că uneori eram judecată greşit sau respinsă tocmai de către aceste persoane. 

Mă gândesc că şi ţie ţi s-a întâmplat să te apuce disperarea pentru că ai încercat să faci pe placul cuiva şi nu ţi-a reuşit.

Adevărul este că oricât de multă grijă am avea si oricât de conştiincioşi am fi, întotdeauna se va găsi cineva care să înţeleagă greşit atitudinea şi acţiunile noastre sau să le comenteze într-un mod mai “cârcotaş”.

Şi mi-a plăcut mult o zicală a lui Montaigne care sună aşa: “Omului îi trebuie urechi rezistente pentru a suporta să fie judecat în mod sincer.”

Nu mai sunt omul care să judece sau să plece urechea atunci când este judecat însă asta se întamplă frecvent în jurul nostru. Ăsta-i motivul pentru care scriu acest articol, în speranţa că te va inspira.

Eu am înţeles datorită experienţelor de viaţă de până acum că toţi suntem unul şi ne oglindim unul în celălalt, motiv pentru care ar fi absurd să mă judec pe mine judecându-i pe cei din jur. Asta nu înseamnă că sunt o sfântă şi am scăpat de capcana de a intra în reacţie când anumite situaţii “solicită” asta.

Am ajuns la conluzia că îi acuzăm pe alţii tocmai de lucrurile pe care noi înşine le facem şi ni le iertăm sau nu.

Oamenii sunt diferiţi şi au opinii diferite. Fiecare dintre noi suntem liberi să alegem ce ne place, ce vrem, ce spunem şi ce facem.

Nu cred să fi existat cineva pe lume care să fi reuşit să mulţumească pe unul şi acelaşi om de fiecare dată. Cred că nici pe noi înşine nu reuşim să ne mulţumim mereu. Tu eşti mulţumit în permanenţă de acţiunile tale? Bănuiesc că nu. Deci trebuie să fim toleranţi cu noi şi cu ceilalţi dacă vrem ca şi ei să fie îngăduitori cu noi.

Cred că cel mai bine pentru toată lumea ar fi ca să ne comportăm în conformitate cu modul în care înţelegem lucrurile, să ne urmăm propriile convingeri şi valori şi mai ales să avem o minte deschisă la eventualitatea că ne-am putea înşela în privinţa anumitor lucruri. De asemenea putem spera că ceilalţi ne vor ierta atunci când greşim.

Am învăţat de curând că atunci când îţi exprimi adevaratul “eu” şi îţi trăieşti viaţa în acord cu acesta, vor apărea întotdeauna critici.

O să închei amintindu-ţi că: “Nu poţi să mulţumeşti pe toţi şi tot timpul.” Dacă încerci să faci asta te autodistrugi şi nu vei avea niciodată ocazia să exprimi cine eşti tu cu adevărat.

de Irina Gherghilescu

DACĂ O IUBEȘTI, ARATA-I! DACA NU, LAS-O SA PLECE!

Primesc tot mai des mesaje și comentarii pe această temă, fiind rugată să dau un sfat. Dragii/dragele mei/mele, luați aminte și nu vă comportați astfel, pentru nimic în lume!

Pentru că nimeni nu poate sta “legat” de tine doar prin vorbe. Nimeni nu poate crede și spera în promisiuni atât de “sincere” și în cuvinte atât de alese cu grijă și cu trudă, o veșnicie.

Există foarte mulți bărbați experți în arta cuvintelor pompoase. Cuvinte parcă scoase din cele mai fine cărți potrivite inimii. Cuvinte care mângâie până și cel mai înghețat suflet de femeie. Acele cuvinte care, spuse la momentul potrivit, pot înăbuși certuri, trăiri negative, supărări și pot înălța spirite. Sigur, toţi avem nevoie de emulaţie intelectuală şi, de ce nu, spirituală. Toţi savurăm cuvinte şi vorbe pregătite cu atâta iscusinţă. Dar cum rămâne cu faptele? Cum rămâne cu aceste cuvinte ce au uitat să mai fie transformate în acţiuni concrete?

Să umbli cu cioara vopsită o zi, o săptămână sau chiar o lună este atât de obositor. Eu nu i-am înţeles niciodată pe acei oameni care vând gogoşi partenerilor ani de zile la rând fără a obosi, măcar puţin. Îi consider nişte actori teribil de buni şi de “autentici”. Atât de autentici în inautenticitatea lor încât până şi cel mai pragmatic suflet ar cădea pradă şi ar muşca din mărul discordiei şi al promisiunilor deşarte.

Cele mai frumoase femei sunt cele care sunt iubite. Dar iubirea nu o poţi ţine în frâu. În niciun caz prin vorbe dulci şi mascate. Iubirea necesită, înainte de toate, fapte. Iubirea înseamnă acţiune şi nu o continuă contemplare tembelă a fiinţei de lângă tine pe care o abureşti zilnic şi o topeşti din cuvinte.

Iubirea înseamnă să promiţi şi să te ţii de promisiune. Iubirea înseamnă să vorbeşti şi să transformi ce ai vorbit în faptă. Iubirea înseamnă poezie, literatură, teatru şi film. Dar nu un teatru fals şi nici un film de comedie proastă. Iubirea înseamnă să spui, să crezi în ceea ce spui şi mai apoi să înfăptuieşti. Iubirea înseamnă fapte şi nu doar vorbe. Altminteri, nu e iubire. E amăgire. Amăgirea fiinţei şi a simţurilor. E o bătaie de joc sistematică şi de prost gust în care Rişti să răneşti suflete, să otrăveşti inimi şi să intoxici spirite.

Este, în primul rând, amăgirea propriei fiinţe. A celui care amăgeşte şi continuă acest joc dureros al impostorului emoţional. Iar dacă de tine nu îţi pasă, măcar ai grijă ca celălalt să fie protejat.

Aşadar, dacă o iubeşti, arată-i! Dacă nu, las-o să plece! Iar dacă nu pleci tu, va pleca ea! Fii sigur de asta!

de Alexandru Chermeleu
sursa: http://www.andreilaslau.ro/

Să găsim în tot Bucuria

"În tot ce facem să punem ingredientul ăsta sfânt, de neînlocuit, care face diferenţa. Bucuria. Căci cred că dacă ea lipseşte, ceva nu facem bine. Să o căutăm, căci de-abia atunci vom şti că suntem pe drumul bun, când ea ne va bate furtunos în inimă, când ne va scânteia în ochi, când ne va lumina chipurile şi îi va încălzi pe toţi cei din jur. Să găsim în tot Bucuria. În ochi, în mirări, în îmbrăţişări, în mâini întinse, în jertfă, în iertare, în ascultare, în trudă, în rugăciune, în iubire, în dar, chiar şi în suferinţe, în chinuri şi prigoane ‒ bucuria că poţi fi asemeni Mântuitorului, fiindu-i astfel mai aproape... "

fragment "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Toate sunt frumoase, unele doar au uitat asta!

Cunosc femei care au uitat cât de frumoase sunt. Femei care s-au lăsat pradă tuturor săgeţilor otrăvite şi aruncate în dreptul inimilor chinuite de atâta dor şi jale. Femei care au capitulat în faţa “cuceritorului” de suflete şi care s-au lăsat amăgite de imaginea lor ştirbită în oglindă. O oglindă atât de murdară şi de şireată încât au ajuns să se confunde cu imaginea lor văzută în treacăt. Acele femei care nu mai au curajul de a se uita în oglinda inimii, fiind acoperite ca o ceaţă densă de cea a minţii.

Cunosc femei care au uitat iubirea şi cât de frumoasă este ea. Aşa cum amnezicul uită de la mâna până la gură şi asemenea actorului cuprins de emoţie în faţa publicului, căutăndu-şi replicile ascunse în fiinţă. Femei cu chip de înger dar care şi-au tăiat singure aripile în drumul lor spintecat de amintiri. Femei cu suflet de foc dar care şi l-au îngheţat în timp şi fără martori. Femei care nu au înţeles că “Mă iubesc” înainte de “Te iubesc” e ordinea firească. Acele fiinţe care au căzut în golul minţii, lăsându-şi inima departe.

Femeia care a uitat cât este de frumoasă a uitat să fie ea. A uitat să fie femeie. Să fie bucurie, fericire şi iubire. Femeia creatoare de frumos. Născătoare de căldură şi un motor atât de puternic al vieţii. Femeia care primeşte şi care oferă înzecit. Care se lasă purtată de valul şi de energia celorlalţi şi care înfloreşte zi de zi, necontenit. O femeie la fel ca toate celelalte. Dar o femeie care a reînvăţat să se iubească şi să creadă în ea.

Femeia care a uitat să fie frumoasă este femeia uitucă de Viaţă. Este cea care a uitat să trăiască prezentul pur şi să se accepte. Femeia cu bucle sau cu părul drept, cu ochii albaştri sau căprui, mari sau mici, cu pielea fină şi aromată, cu sănii atât de potriviţi, cu buzele ei moi şi calde. Femeia cu trecut, prezent şi un viitor.

Nu există femei urâte. Există doar bărbaţi care au nevoie de ochelari! :-)

Pentru că o Femeie nu trebuie să se uite în oglindă pentru a-şi aduce aminte cât este de frumoasă. Ea trebuie doar să ştie asta şi…Atât!

de Alexandru Chermeleu