Vreau să învăţ şi eu. Să rămân. Orice-ar fi. Căci am înţeles, în sfârşit...Să pleci e uşor. Să rămâi nu!

Cei care rămân...

Pentru cei care rămân să plătească nota de plată când distracţia s-a terminat.

Pentru cei care rămân să facă curat când petrecerea s-a încheiat.

Pentru cei care rămân şi ascultă când toţi ceilalţi doar au vorbit. Şi apoi au plecat.

Pentru cei care rămân lângă tine şi când începe furtuna, nu doar la plajă.

Pentru cei care rămân şi dăruiesc când toţi ceilalţi au luat tot şi apoi au dispărut.

Pentru toţi cei care rămân şi mor cu tine de gât atunci când toată lumea s-a întors împotriva ta plină de furie. Ei totuşi rămân. Fără niciun alt motiv decât: "E prietenul meu!".

Pentru cei care rămân pe cale, alături de tine, atunci când trandafirii încep să dispară ‒ şi apar spinii. Când mierea se transformă în fiere. Când florile se transformă în cuie şi laudele în bice.

Pentru cei care rămân să te ajute chiar şi când nu ar trebui să o facă.

Pentru cei care rămân chiar şi după ce ai făcut-o lată.

Pentru cei care rămân şi zâmbesc chiar după ce le-ai dat motive să plângă.

Pentru cei care rămân şi iubesc chiar şi când le-ai dat motive să urască.

Pentru cei care rămân şi iartă, chiar şi atunci când până și ție ţi-e greu să te ierţi.

Pentru cei care rămân şi uită, chiar şi atunci când pare imposibil.

Pentru cei care rămân şi aleg să privească doar binele, chiar dacă răul ar fi trebuit să îi gonească demult.

Pentru cei care rămân, întru unire, pace şi iubire, când toţi ceilalţi au plecat urmându-şi orgoliul.

Pentru cei care rămân şi îţi întind mâna, atunci când toţi ceilalţi te-au înjunghiat pe la spate.

Pentru cei care rămân şi rostesc cuvinte de iubire, chiar dacă nu le meriţi.

Pentru cei care rămân şi încearcă să ajute, când toţi ceilalţi au plecat criticând.

Pentru cei care rămân şi dăruiesc în continuare, chiar dacă tu nu le-ai dat nimic.

Pentru cei care rămân chiar şi când nu mai ai nimic să le dai.

Pentru cei care rămân şi cred atunci când ceilalţi dispreţuiesc sau ignoră.

Pentru cei care rămân să aline răni. Atât pe ale tale, cât şi pe cele pe care li le-ai făcut chiar tu.

Pentru cei care rămân să îţi lipească aripile, după ce ţi s-au frânt.

Pentru cei care rămân şi luptă chiar şi când lupta pare pierdută.

Pentru cei care rămân cu tine în corabie, chiar dacă aceasta dă semne că se scufundă.

Pentru cei care rămân pe baricade, chiar dacă victoria nu e sigură.

Pentru cei care rămân şi îţi amintesc de visele tale atunci când tu ai obosit.

Pentru cei care rămân chiar şi atunci când toată lumea le spune să plece. Chiar şi tu.

Gândul meu de Preţuire. Azi şi întotdeauna. Pentru cei care rămân!

Vreau să învăţ şi eu. Să rămân. Orice-ar fi. Căci am înţeles, în sfârşit... Să pleci e uşor. Să rămâi nu!

"Floarea din asfalt"- Alexandra Svet

Frunze, flori şi roade noi

A venit din nou primăvara. Lumina ei se simte chiar şi pe vreme ploioasă. Suflul ei de viaţă ne însufleţeşte, iar lecţiile ei ne sunt oferite din nou cu blândeţe. Tot ceea ce face natura în fiecare primăvară trebuie să facem şi noi în interior. An de an ni se oferă aceeaşi lecţie, an de an învăţăm tot mai puţin din ea!

Luaţi ceva de la capăt! O iubire, o relaţie, o profesie, o pasiune – luaţi-o de la capăt. Faceţi-o să renască! Priviţi-o ca şi cum abia se naşte. Nu trebuie să schimbaţi o iubire cu alta, sau o profesie cu alta. Luaţi-o doar de la capăt. Păstraţi-i aspectele şi coordonatele esenţiale şi pe această structură faceţi să renască toate detaliile, cuvintele, gesturile şi gândurile sale specifice. Copacii îşi păstrează ramurile, dar în fiecare primăvară pe acestea apar frunze, flori şi roade noi. Regeneraţi iubirile! Amintiţi-vă de început, iubiţi ca la început, iubiţi ca şi cum abia aţi începe să iubiţi. Nu vă împiedicaţi în amintiri şi neiertări, astea sunt frunze moarte pe sol, putrezesc şi hrănesc toporaşii. Chiar dacă frunzele sunt identice cu cele de anul trecut ele sunt cu totul noi şi fiecare îşi trăieşte viaţa de acum.

de Cristian Ţurcanu

Două vorbe despre machiaj

Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.

Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu. La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină, în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com­plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.

Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat… Există o men­talitate de emisie şi pe linia bărbatului.

Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp…

(Pr. Constantin Necula, „Provocarile strazii”, Editura Agnos, Sibiu, 2006)

Odată a venit la Părintele Paisie o femeie tânără, machiată foarte strident, cu un copil de câteva luni în braţe, care era agitat şi plângea mereu. A intrat la părintele si i-a spus necazul său, ca nu reuşeşte să-şi potolească copilul, care este mereu foarte speriat şi agitat, si îi este frică să nu moara de atâta plâns. Părintele i-a răspuns: „Daca vrei sa se facă sănătos, sa te duci acasă si sa iţi dai jos toate vopselele de pe faţă. Sa fii aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, si sa vezi ca se va vindeca pruncul tău”. Deşi neîncrezătoare, mama s-a dus acasă si a făcut ce i-a spus părintele si, spre marea ei mirare, copilul a încetat sa mai plângă si s-a făcut sănătos. După câteva zile, a alergat din nou la părintele sa ca-i mulţumească si sa-l întrebe din ce pricina a încetat copilul sa plângă. Atunci părintele i-a spus: ”De cate ori pruncul se uita la tine, el vedea pe duhul cel rău al sulemenelii care te stăpânea, si se speria. Iar acum, când ai părăsit acest obicei, te-a lăsat si duhul acela, iar copilul s-a liniştit.”

(Părintele Paisie Olaru, Povăţuitor spre poarta raiului – in memoriam - Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

sursa: http://ortodox.md/

De ce te ascunzi?

Da, tu te ascunzi. Noi toţi ne ascundem uneori sau mai tot timpul.

Te-ai gândit vreodată cât din viaţă ţi-o petreci ascuns după un paravan? Poate de frică, poate de ruşine, poate din prea multă precauţie sau poate din ignoranţă. Cine ştie. Ne ascundem de noi, ne ascundem de ceilalţi, ne ascundem de viaţă. De multe ori ieşim de după paravan doar când ne convine sau când împrejurările ne forţează. Şi ne mai mirăm că ne bucurăm aşa de puţin în viaţă.

Acordă-ţi câteva minute pentru a afla: cât de des te ascunzi, când te ascunzi de regulă, de ce o faci şi cum ar arăta viaţa ta dacă ai sta mai puţin pitit şi ai participa mai mult la acţiunea vieţii tale.

Ştiu că se mai întâmplă uneori să simţi că viaţa nu e prea darnică cu tine, dar te-ai întrebat vreodată:

Oare nu cumva în fiecare moment avem mai multe opţiuni decât conştientizăm noi?

Oare noi nu cumva aşteptăm doar acele oportuităţi care să nu ne scoată din zona noastră de confort, pentru care să fim perfect pregătiţi şi să nu trebuiască să ne asumăm niciun risc?

Oare nu cumva ne e groază să vizităm teritorii noi pentru că nu ştim ce ne poate aştepta?

Oare nu cumva nu facem ceea ce am putea face pentru că nu vedem răsplata imediată?

Dar te-ai întrebat vreodată: oportunităţile te ocolesc sau tu ocoleşti oportunităţile?

E o întrebare simplă, dar nu o trata superficial. Ia gândeşte-te ce ai mai putea face azi, săptămâna viitoare, ceva ce nu ai mai încercat până acum de teamă, din nesiguranţă, din comoditate sau poate că până acum nu ai văzut acea alternativă?

O ştim cu toţii, nu toate oportunităţile dau peste noi. Trebuie să le căutăm, trebuie să le generăm. Dar pentru aceasta trebuie să ieşim din ascunzătoare, din ce e cunoscut şi confortabil pentru noi, să învăţăm să ne punem cât mai des întrebări precum:

“Ce pot face acum?”

“Ce alte variante am?”

“Ce aş vrea să fac, dar mi-e teamă?”

sursa: http://www.ozibuna.net/

Geneza, iar și iar – studiu de blondă

Îmi imaginez că Tatăl Etern și-a pus un șorț de bucătărie în față, și-a așezat la îndemână tot ce-a mai găsit neexpirat prin cămara lui dumnezeiască și-apoi ne-a frământat din carne, oase și câteva sentimente, unele mai trufașe ca altele, unele mai pline de compasiune ca altele, iar câteva dintre ele, cele mai gustoase, invariabil numite păcate, asezonate cu ceva așa-zis liber arbitru. Între toate, tronând la loc de mare cinste, a presărat cât apuci între două degete, mărunt, visul fiecăruia de fericire. Poate că la unii a scăpat mai mult din acesta, iar la alții l-a folosit dietetic, puțin doar, cât să le șadă bine.

A mai turnat în noi, să dospească și să dea uneori pe dinafară, și ceva din mărețiile de la Facerea Lumii: două valuri ce duc și aduc cu ele Speranța într-o maree fără de început și sfârșit, albastrul nemărginit al Dragostei și apoi, a așternut peste toate o perdea de spumă sfârtecată în mii de fâșii: Durerea.

Când a venit vremea de improvizat, pentru nemurirea cugetului ne-a așezat pe umeri aripile de foc ale Păsării Phoenix, iar zborurile către înalt ni l-a picurat peste inimi dintr-o sticluță cu esență spirituală de sine stătătoare, veșnică, de origine divină, născând astfel în noi Sufletul.

La sfârșit de tot a împărțit plămada sfântă la doi și a suflat peste ea cu o mare poruncă: plecați în viață și întregiți-vă în acea unică creație primordială pe care am desăvârșit-o în voi! Întoarceți-vă la mine Unul, prin Iubire, cu Iubire!

Ne-a suflat vânt de ducă peste capetele încinse deja – de adieri de dor pământesc! – în cuptorul Raiului și ne-a dat drumul, într-o lansare blajină, nepătimașă, agale în viață, să ne rumenim frumos și bine pe toate părțile.

*

Pe orbită am înfruntat cu darurile primite tot ce-am întâlnit în cale, de la lacrimă la surâs și de la patimă la indiferență. Ne-am impiedicat în toate treptele ce urcau amețitor înspre fericire, ne-am târât prin mocirlele năclăite ale neputințelor, ne-am ridicat și iar am căzut.

Și am plecat din iubiri, iubind.

Ne-am agățat de toate firele țesute în Cer spre ajutorarea noastră și-am scăpat astfel din toate diluviile universale ale disperărilor.

Am nesocotit frumosul dăruit, am mințit și înșelat o lume întreagă și mai întotdeauna pe noi înșine, am închinat imnuri de slavă preamărind păcatul, ne-am însușit năvalnic chiar și ceea ce nu ne era scris nouă în rețeta originală.

Și, mai ales, am plecat fără remușcări din iubiri, iubind.

Am repetat, nesăbuit și disprețuitor, zi după zi, păcatul originar, perpelindu-ne cu bună știință și rea cuviință în toate focurile pe lângă care am adăstat uneori.

Am încălcat cu toată candoarea toate preceptele, am desconsiderat – radiindu-ne totul din minte -, orice lege morală ce ne-a fost scrijelită por cu por, pe întreaga întindere mărginită a pielii noastre.

Am lăcrimat viclean, cu durere de operetă, la căderea aproapelui în nefericire și-am revenit la dispreț de îndată ce el nu ne-a mai putut privi.

Și n-am aruncat nici un ochi înapoi când am plecat din iubiri, iubind.

Ne-au ars mândrii tembele, ne-au secat trufii pline de îngâmfare, ne-au sufocat vanități circumstanțiale iar orgoliile ne-au ros și ultima fărâmă de libertate.

Am devenit dependenți de Fata Morgana, regina tuturor deșertăciunilor, și am ridicat mereu o piatră să-i lovim pe ceilalți, întotdeauna vinovați de toate neîmplinirile și visele noastre năruite fără de speranță. Ce amnezică vendettă!

Da, chiar și noi am înălțat nedemn mâna, cei ce am plecat din iubiri, iubind.

Și ne-am pârjolit sufletele pe lângă toate flăcările unde am crezut că ne vom regăsi, ieșind din foc cu o crustă groasă, arzândă și secătuită de pierderea tuturor iluziilor. Cu miezul încă necopt, crud .

*

Pornim în viață legați la ochi, deși avem toate darurile cu noi.

Dar nu ne învață cineva cum să renaștem după ce murim, zi de zi, himeră cu himeră spulberată, câte un pic.

Nu ne arată niciun om calea spre fericire, spre deplina libertate.

Cine să ne silabisească Iubirea, cu răbdare și înțelepciune, spre a o putea învăța cum se cuvine, din scoarță în scoarță, temeinic și adevărat, astfel încât să o recunoaștem de la primul sărut?

Și-atunci bâjbâim mai orbi ca liliecii și ne călcăm în picioare împiedicat pe toate căile de evacuare în caz de urgență majoră pe care Plăsmuitorul nostru, totuși, le-a deschis generos în calea fiecăruia dintre noi.

Și plecăm într-o zi oarecare înapoi spre Rai cu știința tardivă că rațiunea este un condiment nu foarte ticălos, orânduit doar cu milă și osârdie în creația divină. Dar, folosit în exces, acoperă aroma noastră esențială: sufletul, cel unde stă în așteptare desăvârșirea noastră, împlinirea. Iubirea.

Batem la ușa bucătăriei ce s-a închis cândva în urma noastră și intrăm înapoi cu mâinile goale, pârjoliți. Doar în cel mai fericit caz cu un surâs, un trandafir sângeriu în dreptul inimii și niciun regret. Și, poate, chiar cu o dragoste frumoasă ori mai multe prinse cu fală la pălărie, în văzul tuturor.

Ne-am reîntors întregi? Unul?

Sau nereușita asta va fi biletul nostru de călătorie înapoi în viață pentru o nouă aventură? Va fi o altă tristă escapadă ori vom înhăța cu ambele mâini, lacomi, o nouă șansă la Iubire hotărâți, de data aceasta, să nu-i mai dăm drumul până la capăt? Ori abia așteptând să repetăm mereu aceleași greșeli?

Dar dacă biletul nostru a fost unul unic, dus-întors, cu traseu fix Rai-Purgatoriu-Rai și-am ratat?

Unde e, la finalul tuturor timpurilor, jumătatea noastră primordială, bucata de aluat divin ruptă la început din carnea și sângele nostru?

Pe care țărm de mare am rătăcit-o?

de Carmen Voinea Raducanu

sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Iubește-mă, te rog!

Care este nevoia fundamentală a ființei? N-am întrebat ”care este dorința fundamentală”, deși iubirea e și o dorință, dar înainte de a fi dorință, e nevoie. Nu doar de aer avem nevoie să trăim, nu doar de apă, nu doar de hrană, ci și de iubire. Iubirea e aerul sufletului, e mâncarea sufletului și e apa lui. Ființa care nu are iubire nu mai vrea să trăiască și e de înțeles asta, căci sufletul bea, mănâncă și respiră iubire. Iată ce spune Luule Vilma în cartea sa, ”Lumina Sufletului - Învață să ierți”(Ed. Dharana), despre momentul în care se naște un copil: ”Mama geme din cauza durerilor sale, moașa e agitată din cauza muncii sale, medicul e preocupat numai de rezolvarea problemelor sale. Copilul, însă, simte și imploră: iubiți-mă, vă rog, întrucât numai atunci îmi este bine. Fără iubire nu pot rezista...”.

Ei, bine, nu doar copilul nou născut strigă ”iubește-mă”! Copilul, care continuă să fie o prezență ascunsă în noi, chiar și în cei mai vârstnici dintre noi, pare să păstreze în memorie acest strigăt dintâi, așa încât în viața sa toată, prin tot ce face, prin tot ce caută, prin tot ce este, strigă disperat: ”iubește-mă, te rog”! În adultul rănit e un copil care strigă că vrea iubire. În bătrânul furios e un copil care cere iubire. În adolescentul rătăcit și disperat, e un bebeluș care strigă după iubire. În omul care pierde, în cel care greșește, în cel care ridică glasul la altul, în cel care lovește, în toate manifestările emoționale ale ființelor, un copil strigă disperat ”vreau să fiu iubit: nu mă iubești, dacă m-ai iubi, aș fi fericit”! Da, am fi fericiți dacă am avea iubire ne-ar cuprinde pacea, blândețea, bunătatea și ne-ar sfredeli pe dinăuntru înțelegerea pentru tot ce-i omenesc. Când suntem îndrăgostiți de o persoană trăim adevărata dimensiune a ceea ce poate iubirea, căci dragostea are în ea un fel de lumină, dar și un fel de nebunie. Îndrăgostitul strălucește, iartă, cântă, înțelege totul, se trezește bun fără să facă vreun efort: iubirea care-i hrănește sufletul iubește lumea, pur și simplu, și vede frumos chiar și urâtul. Iubirea poate lua în brațe copacii și poate vedea că și pietrele strălucesc. La această nebunie a iubirii visăm cu toții, dar așteptăm ca alții să ne iubească și, poate, această așteptare are în ea un firesc, poate-i chiar amprenta primelor clipe de viață, când - abia veniți pe lume, șocați de preocuparea banală a celor ce ne întâmpină, de neștiința lor, de ignoranța lor - strigăm prin plânsul nostru dintâi: iubiți-mă, vă rog!

”Iubiți, vă rog”, zic și eu, căci acesta-i șocul bebeluşului, cum spune Luule Vilma: lumea care-l primește e banală, scufundată în nimicurile ei, îndepărtată de esența ei, de iubire. Iubirea pe care o dăruim e cel mai puternic vaccin împotriva celor mai aprige boli ale lumii. După iubire strigăm cu toții ca niște armate de cerșetori și, poate, tocmai asta e problema: rămânem în stadiul de bebeluși, în acel strigăt inițial, în acea așteptare mistuitoare a iubirii pe care ceilalți au uitat-o printre grijile banale ale vieții. Să ieșim din așteptare înseamnă să iubim noi, să ne luăm înapoi puterea de a iubi, înțelegând că strigătul nostru după dragoste ar putea rămâne la fel de neînțeles cum a rămas strigătul copilului nou născut. Toți spunem ”iubește-mă, te rog”, dar cine mai iubește dacă toți așteptăm doar să fim iubiți? Starea noastră firească e starea de iubire, cheia hranei sufletului nostru e-n puterea de a iubi, pe care o avem înscrisă în fiecare ungher al ființei și al biologiei noastre, dar șade ascunsă, încă neeliberată pentru mulți dintre noi din simplul motiv că am rămas...în așteptare. Și atâta ne obișnuim să așteptăm încât..dacă vine, dacă suntem iubiți într-o zi, ne cuprinde frica, groaza și disperarea, căci iubirea e o forță, e un șuvoi nebunesc, e o stare de așa natură încât...schimbă toate reperele și ne dezbracă pe noi de Eul nostru, de orgoliile noastre și de tot ce am învățat că suntem. ”Te rog, iubește-mă” - ”Te rog, iubește tu”...ambele ipostaze sunt omenești și divine și, într-un fel sau altul, avem nevoie de amândouă, dar amândouă apar din starea noastră de ”a iubi”! Așa că... te rog, iubește tu! Te rog, iubește-mă!

de Maria Timuc

Simplitatea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

"...așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul"

Lucrurile obișnuite ar trebui să fie simple, însă de la zi la zi se dovedesc a fi tot mai încurcate. Într-o lume care îndeamnă neîncetat la competiție, la etalarea calităților și la încrederea în forțele proprii, omul contemporan este tot mai amețit de contraste. Opulența promovată în mass-media din ce în ce mai agresiv, a devenit standardul pe care majoritatea sufletelor visează să îl atingă. Este doza zilnică pe care neuronii o doresc pentru a se menține treji în somnul lumii. Și când te gândești că în călătoria acestei vieți ar trebui să avem la noi doar bagajul strict necesar care să ne folosească în viața cea veșnică.

Întrucât statisticile sunt alarmante în privința stresului și a modului aglomerat în care omul contemporan viețuiește, deja se vorbește de un curent al simplității: simplitatea la locul de muncă, simplitatea în bucătărie, simplitatea în sănătate, simplitatea și naturalețea în frumusețe, simplitatea în filme, simplitatea în muzică, simplitatea în reclame, simplitatea în joacă, simplitatea în viață, etc. Simplitatea nu este o stare ce o caută doar oamenii ce vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, ci este un subiect ce stă de ceva vreme și în mințile filosofilor și logicienilor, pe paginile de statistică ale sociologilor şi pe buzele psihologilor și psihiatrilor. Mai multă simplitate, mai puține bătăi de cap parcă ne-ar spune toţi ! La toate problemele soluția stă în simplitate, în firescul lucrurilor. Cu cât e mai mare problema, cu atât soluția e mai simplă, însă omului îi este greu să accepte. De ce ? Pentru că ne plac și ne atrag lucrurile întortocheate, speculațiile, excesele. Avem „darul” de a transforma orice problemă simplă într-una care nu are nici început, nici sfârşit. Ne-au intrat în sânge informaţii, dureri, cuvinte, vise, frustrări, tăceri, singurătăţi, etc. Ne pierdem în labirinturi în care am intrat de bună voie. Diavolul e în detalii, spunea cineva. Tocmai de aceea Cuviosul Paisie Aghioritul spunea mereu: simplificați-vă viața, și stresul va dispărea. Lucrurile simple au devenit cele mai grele. Mă gândesc că așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul. Dacă renunțăm la lucrurile ce ne îngreuiează sufletul, el devine mai ușor, liber, firesc… și se ridică la Creator. Simplitatea este cheia liniștii, dieta sufletului şi transfuzia trupului.

Sfinții sunt modele vii de simplitate, de golire a e-ului pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul e plin de mărturii ale bătrânilor nevoitori ce prin simplitatea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Simplitatea, conține în sine frumosul care odihnește și unește bunătatea cu sinceritatea, naturalețea cu discreția, smerenia cu rugăciunea. Dumnezeu ne vrea simpli, viața însăși este simplă, noi însă o complicăm cu nimicuri disecate într-o multitudine de fire ce nu mai știm să le înnodăm. Şi apoi suspinăm că am rămas îngenunchiați în propria lucrare stângace. Simplitatea nu acoperă cu nimic firea, ea este cea care dă suflet universului, aripi gândirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Înalță sufletul către tot ce este bun, drept și frumos. Oare, astăzi a fi simplu este o artă sau un veșmânt doar pentru o anumită categorie de oameni ?!... În simplitate sufletul se liniștește, devine mai îngăduitor, mai nobil, mai sensibil, mai atent și învață bucuria de a fi mic.

Așadar „sfânta simplitate” este primăvara minții, a inimii, a vieții, este locul de întâlnire cu Dumnezeu… Iar dacă îl avem pe El, ne este suficient, căci „toate celelalte se vor adăuga vouă”(Matei 6,33).

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă...

Selfies

Mă uit în newsfeed şi mă frapează faptul că ne facem atât de multe fotografii singuri, cu telefonul, majoritatea în trafic. Asta spune foarte multe despre lumea în care trăim astăzi.

Din ce în ce mai însinguraţi, din ce în ce mai îndrăgostiţi de noi înşine, din ce în ce mai plini de întrebări pe care, pentru că nu le găsim răspuns, le îngropăm sub încă o linie conturată tremurat unei imagini publice pe care ne-am creionat-o şi pe care ne străduim să ne-o însuşim. Din ce în ce mai plini de aşteptări pe care, pentru că nu le găsim împlinire, le justificăm cu încă un motiv pentru care ar trebui să nu renunţăm la ele. Încă o fotografie, pe care ne-o facem, tot singuri, să ne reamintim şi să reamintim lumii cât suntem de frumoşi. Din ce în ce mai pe drumuri, pe care, pentru că nu ne umplu şi nu ne împlinesc şi uneori chiar ne golesc, ne oprim să mai punem un indicator. Fără să realizăm că trimite tot către noi, din ce în ce mai puţin şi mai rar către alţii...

Ce diferenţă între portretele de familie de pe vremuri ‒ cu părinţi radioşi înconjuraţi întotdeauna de peste trei, patru copii ‒, între tablourile alb negru ale părinţilor noştri, care trăiau sau nu povestea de iubire îndelung visată, dar erau împreună şi fotografiile de azi, "selfies" cu priviri triste, cu buze care au uitat să îşi mai rostească cuvintele propriului suflet şi le-a rămas doar vocea stridentă a unei lumi prea grăbite şi prea zgomotoase, cu prea mult machiaj, cu prea mult silicon, cu prea mulţi muşchi, de cele mai multe ori cu prea puţine haine şi... cu parcă din ce în ce mai puţină bucurie. Cu din ce în ce mai puţină iubire. Cu tot mai multă tristeţe în ochii care par să strige din ce în ce mai mult "ajutor!" Cu tot mai multă disperare mută în atâtea suflete care strigă pe la fiecare semafor "Uită-te la mine!", "Uită-te la mine!".

De ce atâta tristeţe în ochi, chiar dacă buzele surâd? De ce atâta gol şi atâta durere ce străbate uneori din spatele machiajului? De ce mă deprimă oare atât de tare să văd aşa de multe poze făcute în oglindă?

Poate pentru că omul nu a fost făcut să trăiască singur şi să îşi facă singur poze în oglindă? Poate pentru că mă încăpăţânez să mai cred în iubire ‒ şi încă într-o iubire mare, care străbate timpul şi moartea ‒ într-o lume în care suntem împinşi din ce în ce mai agresiv, din toate părţile, pe toate canalele, pe căi mai largi, mai pline de plăceri şi mai uşoare... Dintre care, nu-i aşa, autosatisfacerea e mai rapidă şi mai uşoară...

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă, dar în tot timpul ăsta newsfeedul meu ma contrazice. Îmi arată o lume în care parcă şi noi, şi fotografiile noastre suntem din ce în ce mai”selfies”. Din ce în ce mai singuri. Din ce în ce mai însinguraţi. Mergem din ce în ce mai mult către noi înşine, dar, paradoxal, din ce în ce mai departe de noi. Poate pentru că drumurile duc spre noi, în timp ce Calea duce mereu către alţii?

Din ce în ce mai pe drumuri, din ce în ce mai puţin pe cale, ne îndepărtăm uneori prea tare de inima noastră şi ne oprim să ne mai facem o fotografie.

Poate aşa ne vom reaminti cine suntem?

Poate aşa ne va vedea cineva, în sfârşit, cu adevărat, în lumea asta din ce în ce mai grăbită, cu oameni care privesc din ce în ce mai puţin în jur, căci sunt mereu cu ochii în oglindă... sau... cu ochii tot mai mult în ecranul unui telefon?

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Să fim cine suntem este e menire şi o artă

Fii cine eşti!

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Puterea e în mâinile tale!

Dacă vrei cu adevărat poţi!

Iubeşte-ţi aproapele!

Iartă şi mergi mai departe!

Succesul e în tine!

Uşor de zis, toate acestea sunt lucruri pe care le ştim pentru că le-am auzit repetate de nenumărate ori. Sunt nişte “CE-uri” cu care suntem familiarizaţi şi de care suntem agasaţi. Cărţile, televizorul, radioul, mama, tata, partenerii, profesorii, psihologii, preoţii, prietenii, colegii, şefii toţi ne spun toate astea, dar nu este nimic nou. Încă nu am întâlnit pe nimeni care să treacă de la aceste CE-uri la CUM -uri şi asta pentru că această călătorie de la CE la CUM este experienţa noastră de iniţiere personală pe care care nu o poate trăi nimeni în locul nostru.

Cum să te cunoşti pe tine însuţi când nu ştii cine eşti!

Cum să ai puterea în mâini când te simţi ca o meduză nepuntincioasă mai tot timpul?

Cum să vrei cu adevărat dacă nu ştii ce anume să vrei?

Cum să îţi iubeşti aproapele când este atât de comod să te delimitezi de el şi să îl judeci?

Cum să ierţi şi să mergi mai departe când nu reuşeşti să te ierţi pe tine şi când traumele trecutului sunt scuze atât de bune pentru eşecuri prezente!

Cum să fie succesul în tine când toată viaţa ţi s-a spus că eşti un mediocru?

Nu îţi mai bate capul cu toate astea! Sunt doar cuvinte despre cuvinte pe care nu le înţeleg nici cei care le spun, nici cei care le aud. Nimeni nu ştie CUM…cum a început creaţia, cum am apărut în fiinţă, cum ni se desfăşoară procesele vitale, cum de nu se destructurează acest univers şi cum catastroferele sunt de milioane de ori mai rare decât minunile! Nu ştie nimeni nici un răspuns la nici o întrebare şi ăsta este un adevăr pe care îl simţi şi tu. Oricum cel ce ştie nu spune, iar cel care spune… nu ştie de fapt!

Ce ne rămâne atunci, cum scăpăm de vina pe care o simţim gândindu-ne şi simţind că nu suntem la înălţimea aşteptărilor celorlalţi şi a celor proprii (mult mai înalte de cât ale celorlalţi, între noi fie vorba)?

Doamne câte ne mai rămân de făcut!

În loc să încercăm să ne cunoaştem, mai bine trăim cu bucurie şi în deplină conştiinţă de sine orice întâmplare, avem o viaţă ca să aflăm cine am fost, cine suntem şi cine vom fi!

În loc să te gândeşti că puterea este în mâinile tale, mai bine te gândeşti ce bucurii poţi face cu mâinile…o pictură, un mic dejun delicios, o poezie, o reparaţie, o coafură, o mângâiere, o îmbrăţişare… continuă tu lista… la infinitul din tine!

În loc să te gândeşti ce vrei cu adevărat mai bine spune un Facă-se voia TA doamne, căci tu ştii ce îmi sporeşte lumina întru bucuria de Tine!

În loc să te învinovăţeşti că nu îţi iubeşti destul aproapele mai bine încearcă să vezi chipul şi asemănarea divină în toţi cei din jur… nu încerca să te vezi pe tine, căci îţi vei vedea egoul, vezi doar divinul din fiecare!

În loc să ierţi mai bine îţi spui că nu e nimic de iertat, că toate sunt aşa cum trebuie!

În loc să te gândeşti la succes mai bine te gândeşti la BUCURIE! la lucrurile pe care le faci fără efort şi care te împlinesc şi te strălucesc pe dinăuntru!

Este simplu…Fii cine eşti şi fă din asta o bucurie!

Să fim cine suntem este e menire şi o artă prin care cerul pogoară în fiecare zi pe pământ!

Ţie ce anume îţi aduce bucurie?

sursa: astrosofia.ro

"Rețeta de mântuire" a părintelui Paisie Aghioritul pentru toți cei osteniți și împovărați

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu Voia Lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. 

Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

– Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

– Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

sursa: http://www.doxologia.ro/

Ca să fii Fericit, ai nevoie de Curaj

Că tot a fost ieri Ziua Internațională a Fericirii...

Nu de lucruri avem nevoie ca să fim fericiţi, ci de curaj. Fericirea nu e la îndemâna şi mintea oricui. Fericirea e curajoasă, strălucitoare, luminoasă şi voluptoasă. Şi deseori nu e comodă…pentru alţii.

Fericirea nu e o pastilă, un obiect sau o vârstă. E alegerea de a FI una cu tine, de a te gusta în fiecare zi, şi de a mânca cu poftă viaţa, nu cu gura ci cu inima.

Fericirea nu e o şpagă pe care ţi-o dă cineva ca să stai lângă el sau să-i faci pe plac. E cadoul pe care ţi-l faci tu lăsându-te să curgi prin tine, în viaţă.

Fericirea nu se capătă, nu se dă, nu se cumpără. Nu ea te alege, ci tu o alegi pe ea. Nu ţine de înfăţişare, de statut sau de vreme. E la liberă, e infinită şi peste tot în inimi, când ochii sunt pregătiţi să vadă şi mintea s-o primească.

Dar…ai nevoie de curaj să fii fericit, când majoritatea în jurul tău alege calea mai comodă a nefericirii. Ai nevoie de curaj, pentru că fericirea înseamnă să fii altfel, iar a fi altfel nu e comod mereu.

Ai nevoie de curaj să te urmezi pe tine, să faci alegeri pentru bucuria ta, chiar şi atunci când ceilalţi se împotrivesc, coboară colţul gurii a îndoială sau te judecă. Uneori e nevoie de curajul de a fi urât şi judecat de ceilalţi.

Ai nevoie de curaj ca să vezi frumuseţea, uneori de unul singur, acolo unde majoritatea vede urâţenia.

Ai nevoie de curaj pentru a trăi cu graţie, în momentele în care majoritatea alege zbuciumul şi lupta.

Ai nevoie de curaj să-ţi menţii bucuria, într-un grup în care ceilalţi nu fac decât să se plângă.

Ai nevoie de curaj, să crezi în visele tale, dincolo de ceea ce ai auzit de la ceilalţi că ar trebui să crezi şi să faci.

Ai nevoie de curaj să iubeşti cu toată inima, în forma pe care o alegi tu şi nu în cea predefinită care ţi se serveşte într-un glas colectiv.

Ai nevoie de curaj să mergi pe drumul inimii tale, mai ales când acesta este divergent în raport cu cel pe care merg toţi ceilalţi.

Şi da, ai nevoie de curaj pentru a te iubi în aşa măsură încât să fii fericit indiferent ce. Ai nevoie de curaj pentru a crede în tine, mai ales când tu-ţi spui exact opusul reţetelor, definiţiilor şi regulilor lumii.

Ai nevoie de curaj să alegi Fericirea. Pentru că da, o poţi alege.

Vedea-te-aş fericit/ă!

de Nicoleta Svârlefus
sursa astrocafe.ro

Maica Siluana Vlad – Despre radiestezie, bioenergie și autoenergizare

"Diavolul, în dorinţa-i nemărginită de a-i amăgi pe oameni, îşi ascunde răutăţile sub masca binelui, încercând prin aceasta să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile minciunii şi ale pierzării. Ori, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Calea este BISERICA, adevărul este ORTODOXIA şi viaţa este RAIUL"

Acum se crede că bolile, pe care le au oamenii în aceste timpuri nu ar mai fi cauzate de păcatele lor sau ale înaintaşilor (cum învaţă Sfânta Biserică), ci că ar fi doar nişte dezechilibre ale energiilor ce ne alcătuiesc, iar reechilibrarea energiilor o pot face doar cei înzestraţi cu „har vindecător”.

Mii de oameni mărturisesc faptul că unii din aceşti „vindecători” le-au înşelat încrederea. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor şi sfinţitor nu vine prin vrăjitorie sau prin oamenii care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă, icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice sau de vrăjitorie), ci harul vine prin oamenii sfinţiţi de Dumnezeu (episcopi, preoţi şi diaconi). De aceea, orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii este străină de Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare din păgânism (vrăjitori, parapsihologie, bioenergie…) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei"

 Vă invit să ascultați acest interviu, accesând link de mai jos:

http://www.doxologia.ro/audio/parinti-duhovnicesti/maica-siluana-vlad-despre-radiestezie-bioenergie-autoenergizare

Ce te face cu adevărat fericită?

Trăim într-o societate manipulată de bani, de nevoi, de grija zilei de mâine, de responsabilităţi. Ne pierdem în rutina fiecărei zile şi uităm încet, dar sigur, de noi. De ce ne place, de ce ne face fericite, de ce visăm să devenim când eram mici. Ne pierdem în hârtii, în sunetul infernal al traficului dimineaţa, în lucruri ce “trebuie făcute”. Şi cu ce preţ? Ne pierdem esenţa, personalitatea, entuziasmul şi energia, încercând să “fim în rând cu lumea”.

Avem nişte etape standard prin care trecem. Mergem la şcoală pentru ca mai apoi să avem un job, ne întemeiam o familie şi mai trebuie doar să trăim. Dar cum trăim, asta este important!

Cum ajungem seara acasă, după o zi de muncă, asta spune multe despre modul în care trăim, dacă trăim cu adevărat sau am devenit roboţei cu setările prestabilite.

Ajungi acasă cu zâmbetul pe buze sau efectiv, sleită de puteri, irascibilă? Răspunde-ţi la întrebarea asta şi trage-ţi un semnal de alarmă dacă balanţa înclină mai mult spre a doua parte. De ce? Pentru că tindem să ne irosim viaţa pentru un minim confort financiar, pentru care ne ştirbim sănătatea mentală şi pe cea a trupului. Şi pentru ce? Pentru o sumă infimă de bani pe care o ai în momentul ăsta, şi în secunda următoare s-a risipit pe facturi, întreţinere, chirie, alimente. Şi cu ce rămâi? Rămâi cu un gust amar şi cu aceeasi frustrare pe care o porţi cu tine în fiecare zi şi care devine din ce în ce mai pronunţată, până la un moment dat când o să explodezi şi o să îi răneşti pe cei dragi. Vreau să cred că nu trăim doar ca să plătim facturi.

Gândeşte-te bine: ce te face cu adevărat fericită? Este o întrebare atât de simplă. Şi totuşi atât de complexă. Ştii ce să răspunzi? Sau ai căzut pe gânduri? Nici eu nu ştiu să răspund concret la întrebarea asta, dar încercând mai multe lucruri, am început să îmi fac o idee despre ceea ce mă face fericită. Îmi place să lucrez cu oamenii, să pot să îmi pun mintea la contribuţie, să creez, să scriu, să aduc zâmbete pe chipurile oamenilor din jurul meu, să le arăt că văd ceva special în ei. Ştiu, sună puţin haotic, puţin indecis, dar mi-am conturat în minte lucrurile care mă fac fericită şi am ajuns să scriu pentru voi, să lucrez într-o echipă frumoasă cu aceleaşi principii şi valori ca ale mele, care mă inspiră în fiecare zi să mă autodepăşesc. Dacă nu ţi-ai dat seama ce îţi surâde, ce te entuziasmează, uită-te la oamenii din jurul tău care fac ceva cu entuziasm şi o să îţi faci o idee despre ce ai putea să faci cu deplina dăruire.

Nu te mai rătăci în atâtea” cum ar fi dacă” sau “dar-uri”, ci pur şi simplu încearcă să te descoperi, să afli cine eşti şi să îţi pui amprenta în tot ce faci. Niciodată nu este prea târziu să o iei de la capăt, să te reinventezi, să încerci mai mult, să ieşi din mulţime. Aminteşte-ţi, când erai mică, erai sigură că poţi fi o prinţesă sau doctoriţă sau orice îţi trecea prin minte. De ce ne pierdem visele odată cu trecerea timpului? Nu ar trebui să fie aşa. Îndrăzneşte să fii unică, să fii puternică, să spui NU răspicat la tot ceea ce nu te face fericită.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/ce-te-face-cu-adevărat-fericită/

De ce cred în îngeri

Toată viaţa am crezut în îngeri. Nu într-o formă fanatică şi nici măcar mistică, ci cu optimismul unui copil care crede în bunătate, în finalul pozitiv al poveştilor, în lumina care învinge întunericul. Copilului din mine i s-a spus cândva că a primit un îngeraş la botez şi totul a fost transmis axiomatic, nu a trebuit demonstrat, ci pur şi simplu aşa trebuia să fie.

Eu crescând, copilul din mine a rămas tot mai mic şi poveştile cu şi despre îngeri parcă s-au micşorat şi ele. Dar, nu ştiu de ce, mi-am ridicat deodată întrebarea firească a copilului: DE CE? De ce am primit un îngeraş? Erau prea mulţi în Rai şi au degajat astfel un loc? Şi, dacă l-am primit, ce trebuie să fac cu el sau el cu mine? Dacă aş primi un căţel, de ce l-aş primi sau, mai bine zis, de ce mi l-ar da cineva? Poate ca să mă protejeze, poate ca să-mi ţină companie. Şi atunci, nu ar trebui să îl hrănesc, să îl plimb, să mă joc cu el, să avem grijă unul de altul? Nu ar trebuie să îl ascult, dar şi el pe mine? Nu ar trebui să stabilim un limbaj comun de comunicare?

Întrebările poate sunt copilăreşti, dar răspunsurile nu. Cred că îngeraşul mi-a fost dat nu doar ca să mă protejeze, ci ca să fie un instrument al Domnului în relaţia cu mine, pentru că fiecare dintre noi suntem câte o piesă importantă dintr-un puzzle gigant. Şi, ca orice instrument, nu funcţionează dacă nu-i ceri să o facă. Dacă ai un stilou, nu va scrie până nu îl umpli cu cerneală şi până nu îl iei efectiv în mână, lopata nu sapă singură, liftul nu vine dacă nu îl chemi… Dar cum aş putea scrie fără stilou, cum aş obţine groapa fără lopată sau cât de greu aş ajunge sus dacă nu aş avea lift…

Sună logic, nu? Asta e frumuseţea liberului arbitru! Am voie să gândesc pentru mine, să găsesc sensuri şi să le aleg pe cele care-mi plac sau mă satisfac. Atunci, aleg să cred în îngeri şi să îmi schimb relaţia cu ei. Dacă accept că ei sunt aici ca să mă ajute, atunci oare nu am nevoie chiar de niciun ajutor? Nu am eu scrierile mele, gropile sau treptele mele? Nu trebuie oare să îmi obţin instrumente? Şi ei nu sunt orice fel de instrumente (poate că sună chiar prea pământesc!). Ei sunt Iubire şi Lumină şi tot ce trebuie să fac este să le cer ajutorul, să le spun exact ce vreau, să-mi fac planuri de lumină. Şi ce aş obţine astfel? Un drum în concordanţă cu Marele Plan, întregind puzzle-ul pentru care am venit.

Un gând inspirat şi o viaţă plină de iubire şi lumină  vă doresc!

de Adriana Manolică

Dragul meu Trecut,

Fiecare dintre noi s-a întrebat, cel puţin o dată în viaţă, dacă te-ar schimba în vreun fel...dacă, având puterea de a se întoarce în timp, ar “corecta” câte ceva din propria-i poveste.

Eu una nu am nici o îndoială că, dacă aş putea modifica ceva, dacă aş putea să fac alte alegeri pentru situaţiile care mi-au adus profundă suferinţă sau doar simple neplăceri, aş lăsa totul să decurgă în acelaşi mod, pentru a ajunge tot la acest Prezent. Nu te-aş schimba cu nimic altceva! Cu siguranţă, aş retrăi totul înţelegând că fiecare dintre experienţele care m-au întristat atunci, m-au învăţat, m-au transformat şi m-au devenit cea care sunt Astăzi...

I-aş urî mai puţin pe cei care m-au făcut să plâng, mulţumindu-le pentru lecţia pe care mi-au oferit-o, i-aş iubi mai mult pe cei care mi-au refuzat iubirea, mulţumindu-le pentru că m-au învăţat să aleg, să simt, să iubesc necondiţionat, să uit de egoism, de orgolii, de frică. I-aş judeca fără patimă pe cei care s-au grăbit să mă umilescă atunci când mi-am deschis inima în faţa lor, care m-au privit fără să mă vadă atunci când tânjeam după aprecierea lor, sau pe cei care s-au folosit de mine când eu le-am dăruit prietenia mea. M-aş simţi mai puţin vinovată faţă de cei cărora le-am greşit şi cei pe care i-am făcut, la rândul meu, să sufere cu sau fără voie, ştiind că le-am fost învăţător preţios. Şi, oricât de tentată aş fi să îndulcesc răul făcut celor pe care îi iubeam, doar pentru că temerile care mă bântuiau sau mândria-mi imensă erau mai puternice decât însăşi dragostea, mi-aş rejuca rolul negativ, conştientă de data aceasta de finalul valoros al întregului scenariu.

Nu aş schimba nimic, doar că aş înţelege suferinţa altfel. Deşi, aşa înţeleaptă cum aş fi, poate că aş influenţa vieţile altora într-un mod diferit; răzvrătirile mele, fiind mai calme sau nefiind defel, ar modifica percepţia celorlalţi asupra mea şi fără să doresc asta, toată viaţa mea nu ar mai decurge la fel: ar rămâne lângă mine oameni care m-au respins sau pe care i-am respins, sau m-ar iubi oameni care nici măcar nu m-au observat vreodată.

Astfel că, fără vreo maşinărie complicată de întoarcere în timp, doar retrăindu-mi-te, dragul meu Trecut, devin iar şi iar altă persoană, mai plină de iubire, mai înţelegătoare, mai înţeleaptă!

sursa: facebook

Dacă ne-am strădui să ne ţinem inimile la fel de curate precum ne chinuim cu trupurile, veşmintele şi casele, lumea asta ar fi mult mai frumoasă.

Spa pentru suflet.

Acordăm zeci de mii de ore îngrijirii trupului. Două, trei duşuri pe zi. Cremă de corp. Uleiuri. Băi lungi, cu sare parfumată, uleiuri esenţiale, lumânări, muzică ambientală. Masaje. Manichiură. Pedichiură. Bază de unghii, ojă, lac protector, unghii false, acrilic, aplicaţii. Depilare atentă, minuţioasă. Tratamente cosmetice. Măşti cu caviar. Pensat. Produse de machiaj. Sute. Demachiant. Loţiune tonică. Cremă de zi. De noapte. Peeling. Seruri. Ne spălăm dinţii. Aţă dentară. Apă de gură. Îi albim. Mergem la coafor. Şampon, balsam, fiole, tratament leave-in, spumă, bigudiuri, fixativ, ulei de păr. Mergem la sală. De cel puţin trei ori pe săptămână. Fesieri, abdomene,bandă. Piscină. Saună. Din nou duş. 

Ne îngrijim cu grijă hainele. Le spălăm. Detergent, balsam. Le Ducem la curăţătorie. Le Curăţăm de scame. 

Ne curăţăm cu grijă pantofii. Îi dăm cu cremă, îi lustruim, îi ştergem cu cârpă moale. 

Ne curăţăm cu grijă casele. Spălăm pe jos, aspirăm, ştergem praful, frecăm faianţă, gresie, oglinzi, geamuri, spălăm perdele, covoare, draperii. 

Cu toate astea, mulţi dintre noi nu realizăm că în sufletele noastre s-au adunat pânze de păianjeni. De la prea multe neiertări, răutăţi, judecaţi, greşeli. Mişună gândacii păcatelor zilnice, mai mici sau mai mari, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă. Colcăie grupuri grupuri, negri sau coloraţi, prin toate cotloanele sufletului nostru. Pe zâmbetul inimii, pete negre de minciuni, de trădări, de înşelări. Pe hainele cândva strălucitoare, noroi. De la prea multe patimi. Desfrânări, pofte nelalocul lor, furturi şi atâtea alte zeci şi sute de păcate au întunecat cu totul geamurile prin care vedem lumea. Şi ne revoltăm apoi că e atât de urâtă. Şi oamenii atât de răi. Ura ne-a murdărit cu totul aripile iubirii cu care zburăm spre cer. Invidia, gelozia şi prea multele pietre aruncate ne-au legat cu lanţuri grele şi întunecate braţele inimii cu care altădată îmbrăţişam oamenii, viaţa, lumea. Buzele sufletului nu mai ştiu să se roage, le-au astupat prea multe valuri de îndoieli, temeri şi deznădejde. Au uitat să rostească vorbe de iubire, le-au îngropat prea multe prăvăliri de cuvinte grele. Au uitat să sărute alte inimi. Sunt pline de sângele atâtor săgeţi pe care le-am aruncat şi s-au întors tot la noi. E atâta praf, noroi şi mâzgă în casa sufletelor noastre. De parcă n-am făcut curat de-o veşnicie. Şi în inimi ni s-a adunat aşa de mult balast. Prea multe lucruri am lăsat să între în locul nostru cel mai sfânt. 

Dacă ne-am strădui să ne ţinem inimile la fel de curate precum ne chinuim cu trupurile, veşmintele şi casele, lumea asta ar fi mult mai frumoasă. 

Dacă ne-am îmbăia şi sufletul în lumina rugăciunilor, în taina spovedaniei, a întâlnirilor de taină cu lumina lumii, în iertare, iubire, lacrimi şi fapte bune, inimile noastre strălucind de curăţenie ar face din pământul ăsta bolnav un soare. Poate că soarele asta şi e de fapt... Un pământ unde oamenii petrec zeci de mii de ore îngrijindu-şi sufletele... 

de Alexandra Svet

Să fim în Lumină și fii ai Luminii

E bine să avem aprinsă nu numai candela inimii, ci şi cea de la icoane. Căci parcă nu se poate bucura una fără cealaltă. Mulţi dintre noi avem în odaie, aşezată la icoană o candelă ce veghează precum un înger binecuvântările casei. Ea trimite tăcut dar constant rugăciuni spre cer. Candelele noastre, atât cea materială cât mai ales a inimii, ard mereu întru întâmpinarea Mirelui. Candela îndeamnă la rugăciune, la stare de priveghere. Doar oare ştim noi de ce stăm cu candela pregătită?!

Spiritualitatea ortodoxă afirmă că se aprinde candela în faţa icoanei deoarece:

1. Credinţa este lumina noastră. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Eu sunt Lumina Lumii" (Ioan 8,12). Lumina candelei ne aminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletul nostru.

2. Să ne amintească despre lumina caracterului sfântului în faţa căruia aprindem candela. Sfinţii sunt numiţi şi „fii ai Luminii", pe care Biserica ni-i dă ca exemple de urmat: „Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii" (Ioan 12,36) şi „ca fiii Luminii să umblaţi"(Efes.5,8)

3. Să ne slujească ca dojenitoare faptelor noastre întunecate, gândurilor şi dorinţelor rele şi să ne cheme pe calea luminii evanghelice. Astfel să ne trudim cu râvnă a împlini porunca Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt.5,16)

4. Aceasta să fie mica noastră jertfa zilnică pentru Dumnezeu, care în întregime s-a jertfit pentru noi. Un semn mic al recunoştinţei şi al iubirii noastre adânci adusă cu şi în lumină faţă de Hristos, de la care noi cerem viaţă, mântuire şi cele de folos sufletului şi trupului, prin rugăciuni.

5. Să fie mantie protectoare puterilor întunericului, care vin de multe ori în vremea rugăciunilor noastre şi ne împrăştie mintea de la Dumnezeu la lucruri amăgitoare şi nefolositoare pentru acel moment pe care noi dorim să-l sfinţim, să-l ducem ca ofrandă lui Dumnezeu.

6. Să ne îndemne la arderea de sine. După cum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, plecate voii noastre, tot aşa să ardă şi inima noastră în flacăra iubirii, plecate mereu voii lui Dumnezeu.

7. Să ne înveţe că, precum candela nu se poate aprinde fără ajutorul mâinilor noastre, tot aşa şi candela din inima noastră nu se poate aprinde fără focul sfânt a lui Dumnezeu care este pururi în stare de dăruire, măcar de ar fî plină de toate virtuţile. Căci, toate virtuţile sunt ca nişte pâlpâiri, dar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde şi le face nemuritoare.

8. Să ne amintească că precum Dumnezeu, Creatorul lumii, la început a creat lumina şi apoi, pe rând, toate celelalte. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină." (Fac. 1,3) Aşa trebuie şi la începutul vieţii noastre duhovniceşti, întâi să se aprindă înlăuntrul nostru Lumina Adevărului lui Hristos, iar din aceasta se încolţeşte, creşte şi dă roade în noi şi în jurul nostru tot ce este bun.

Ca o candelă să ardă ea trebuie să aibă trei lucruri : untdelemn, feştilă şi flacără. Fără una din cele trei, candela nu arde. Aş îndrăzni să asociez untdelemnul cu credinţa, feştila cu nădejdea şi faptele bune, iar flacăra cu iubirea, dragostea ce niciodată nu ar trebui să se stingă... Căci dacă este credinţă în Dumnezeu şi iubire toate se împlinesc!

Lumina lui Hristos să lumineze în noi!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Sursa: http://www.librariaortodoxia.ro/?page=product&productId=3901&title=putine-cuvinte-multa-iubire