Visează! Cucerește lumea întreagă cu visele tale și nu uita să fii recunoscător pentru fiecare zi primită

Fiecare zi ne schimbă într-o mare sau mică măsură prin prisma alegerilor pe care le facem.

Fiecare zi ne modelează sufletul și modul în care percepem ceea ce ni se întâmplă prin prisma lecțiilor pe care le învățăm.

Fiecare zi ne oferă șansa extraordinară de a ne corecta greșelile și de a ne îndrepta pașii în direcția potrivită.

Fiecare zi ne ajută să devenim mai buni, mai înțelepți, mai receptivi la nou, la schimbări.

Fiecare zi ne învață cum să supraviețuim celor mai aprige încercări și cum să zâmbim în ciuda greutăților ce par să nu se mai sfârșească.

Fiecare zi ne arată din ce material suntem făcuți și ne pune față în față cu alegerile noastre.

Fiecare zi ne deschide drumul către oportunități și provocări care ne permit să ne dezvoltăm, să ne depășim limitele.

Fiecare zi este o comoară pentru cine o primește cu brațele deschise și cu sufletul debordând de energie pozitivă.

Așa că zâmbește, om drag, și mergi mai departe în ciuda norilor cenușii ce par să-ți întunece drumul.

Ai credință și Dumnezeu îți va dărui putere și speranță pentru a trece prin uși închise.

Poartă în tine și cu tine iubirea și iertarea și calea îți va fi presărată cu oameni potriviți sufletului tău.

Ai încredere că pentru orice încercare există o soluție și pentru orice vis un moment prielnic ție.

Visează! Cucerește lumea întreagă cu visele tale și nu uita să fii recunoscător pentru fiecare zi primită.

de Anasstassya - File de Jurnal

Rugă pentru Duminica Floriilor

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt 

Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,

Un ropot scurt de ploaie

Şi-un mic vârtej de vânt... 

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac

Granit din cărămidă 

Şi bronz din băligar,

Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac

Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar... 

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa

Cum te-am văzut pe tine –

C-aşa credeam că-i bine!...

Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,

Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,

Retează-mi mâna dreaptă

Şi pune-mi strajă gurii,

Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii

Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta

Şi fă să uit c-odată am fost şi eu ca Tine!... 

de Ion Minulescu

„Universul literar”, XLIII, nr 27, 24 aprilie 1927

Am observat că în ultima vreme tot mai multă lume îşi neglijează sufletul în favoarea problemelor materiale şi a grijilor inspirate de teamă.

Fie ca toate lucrurile să se așeze cum e mai bine.

Vreau să-ţi amintesc că viaţa unui om nu mai e viaţă dacă nu e în echilibru şi că partea sufletească merită la fel de multă grijă şi atenţie ca celelalte aspecte. Nu te amăgi că mâine o să ai timp şi pentru tine, că după ce vei fi împlinit din punct de vedere material atunci te vei ocupa şi de ceea ce contează cu adevărat. S-ar putea ca mâine să fie prea târziu, sau mai bine zis eşti deja în întârziere, ce mai aştepţi?

Am cunoscut oameni care după ce s-au dedicat cu trup şi suflet scopurilor materiale şi după ce au acumulat tot ce îşi doreau, şi-au dat seama că nu asta îi împlineşte, şi-au dat seama că le lipseşte ceva, un gol pe care ei încercau în zadar să-l umple cu bucuriile scurte şi trecătoare oferite de bani.

Oare este nevoie ca fiecare om să experimenteze bogăţia şi sacrificiul pentru bani pentru a-şi da seama că nu asta îl împlineşte? Nu, nu este nevoie. In adâncul tău ştii că ai deja tot ceea ce ai nevoie pentru a fi fericit, deoarece doar acolo se află ceva ce nu ai cum să găseşti în lumea de afară - liniştea interioară.

Criza prin care trece omenirea nu e neapărat financiară, e o criză de iubire şi de compasiune. Am uitat să ne iubim unii pe alţii pentru că am uitat că şi ceilalţi sunt suflete ca şi noi, cu aceleaşi nevoi sufleteşti. Foamea oamenilor nu e doar una de natură fizică, oamenilor le este foame de divin, pentru că într-un fel sau altul fiecare om ştie că natura lui adevărată este una spirituală.

Setea de informaţie nu exprimă altceva decât nevoia de a ne linişti mintea, pentru că dacă mintea nu primeşte ceea ce caută ea nu va înceta niciodată să ne chinuie. Însă nu putem afla liniştea cu mintea, nu e posibil, istoria ne-a arătat de atâtea ori că până în prezent omenirea nu a căutat unde trebuie. Şi atunci de ce ne încăpăţânăm să repetăm istoria?

Scrisoarea mea e ca o rugăciune intensă pe care sufletul tău ţi-o adresează, aceea de a-l asculta, de a-l iubi şi de a-i acorda locul pe care şi-l merită în viaţa ta. În caz contrar, durerea lui nu va trece neobservată şi se va răsfrânge asupra ta şi a celor dragi ţie, fără să înţelegi de ce nu-ţi merg lucrurile şi te vei amăgi că împlinirea unor dorinţe va ţine loc stării de nelinişte pe care ai tot ignorat-o.

Ştiu că e greu, dar indiferent ce te doare acum, indiferent cu ce griji te chinuie mintea, opreşte-te puţin. Opreşte-te şi ridică-te deasupra vieţii tale, ridică-ţi ochii spre cer şi înalţă-te asemenea unei păsări care vrea să-şi vadă de sus cuibul. Priveşte-te cum te zbaţi, pentru ce anume te zbaţi, observă-ţi fricile, încercările, coşmarurile şi, fără a te critica, întreabă-te dacă merită şi dacă nu cumva tocmai din cauza lor nu vedeai soluţia până acum.

Pentru a găsi răspunsul la orice frământare e nevoie să te aşezi pe un alt nivel decât cel în care erai când te-a lovit frâmântarea. De fapt, e nevoie să înveţi să urci sau să zbori, cu efort şi voinţă, cu alte cuvinte să-ţi asculţi sufletul.

Adela Haru @ LifeinBalance.ro

Primăvara începe cu zâmbetul tău

Cu o floare poate că nu se face primăvară, dar fără floarea sufletului tău sunt sigură că nu se poate face primăvară. Sunt oameni cărora le plouă şi le fulgeră tot timpul, cărora li se scufundă corăbiile în fiecare zi şi care dacă te uiţi la ei ai senzaţia unei pierderi constante de parcă tot timpul ar fi în doliu după cineva sau ceva, cărora un zâmbet li se pare o blasfemie şi o impietate! Ei nu mai ştiu să înflorească de mult şi fără florile sufletului lor, parcă este greu ca primăvara să vină pe deplin. În aceşti oameni nu este niciodată primăvară pentru că îi apasă greutăţile, pentru că nu au salariul dorit, copiii visaţi, partenerul aşteptat, pentru că nu le stă bine părul sau s-a zgâriat maşina, pentru că s-a rupt o unghie sau au cearcăne dimineaţa pentru că i-a deranjat căţelul vecinului sau au pierdut autobuzul, pentru că este şeful incompetent şi prietenii nişte nerecunoscători, pentru că au rămas fără ţigări sau partenerul a uitat să îşi spele farfuria, pentru că… pentru că…

Genul acesta de oameni atât de bine cunoscut se simt mult mai bine în frigul nemulţumirilor şi nu au nevoie de primăvară, deşi spun tot timpul că s-au săturat de iarnă, tot ei sunt cei care de la primele semne de instalare a primăverii încep să se plângă de lipsa de chef de viaţă şi de apatie pe care se grăbesc să o eticheteze ca fiind ‘astenie de primăvară’.

Dragii mei, primăvara din afara noastră şi din noi începe cu NOI cu un zâmbet cald în care ne învăluim inima şi plămânii, stomacul, intestinul, ficatul, rinichii, oasele şi creierul, fiecare organ şi fiecare celulă. Zâmbetul adevărat aducător de primăvară nu este cel în care să se oglindească dentistul sau Holywoodul este cel cu care ne îmbrăcăm lăuntric, zâmbetul care începe în inimă şi nu se termină niciodată, spre deosebire de cel care începe în minte şi se termină pe buze sub un strat gros de fard. Hai să zâmbim să se facă primăvară, hai să nu mai fim lipsiţi de chef pentru că dăm voie minţii să jefuiască inima de bucuria de a respira aerul înmiresmat al primăverii, să uităm de tot ceea ce ne ţine legaţi de pământ şi să sărbătorim aripile care ne pot purta dincolo de frigul iernii în ţinutul de lumină şi tihnă al primăverii lăuntrice!

Hei ţi-am spus azi că zâmbeşti frumos?

de Yuri & Vanda

Oamenii-lume...

Sunt oameni-blocuri, sunt oameni-palat, sunt oameni-casă, sunt oameni-garsonieră, sunt oameni-mansardă, sunt oameni-chilie, sunt oameni-cabană-de-lemn-în-vârf-de-munte, sunt oameni-cort-pe-malul-mării, sunt oameni-casă-cu-turnulețe, sunt oameni casă-brâncovenească-cu-grădină-de-vis și .....sunt oameni cu o singură cameră. Cel mai tare mă dor oamenii cu o singură cameră....care nu știu că se poate mai mult...

Sunt oameni în care intri și te așteaptă cu flori la recepție. Au un portar îmbrăcat impecabil și un lift strălucitor ce te poartă amețitor până la ultimul etaj. Cu un pahar de șampanie în mână îți arată viața privită de ei până hăt-departe, la marginile lumii. E noapte, luminile din oraș pâlpâie feeric, jazzul și briza de seară îți dau fiori, miroase a flori de lămâi, a tuberoze și a zeci de plante exotice ce le împodobesc terasa, piscina luminată clipocește ușor, iar ei, îmbrăcați în costumul lor alb, zâmbesc. Sunt oamenii-blocuri, cu multe etaje, ce nu se mai satura...tot construiesc...tot sărbătoresc... Tot cuceresc...

Sunt oamenii ce privesc viața din camera lor din turnul unui palat de vis, în care odată intrat, te simți ca într-un basm. Descoperi uimit comoară după comoară, cameră după cameră, univers după univers. Sunt oamenii-palat în care, odată intrat, nu mai poți fi niciodată la fel...

Sunt oamenii-casă... Cu prispă, muscate la geam, gutui pe dulap și miros de cozonaci...cu pivnița plină de bunătăți și cu odăi cochete la etaj. Sunt oamenii-garsonieră, cu ghitari aruncate într-un colț, și fum de țigară și haos studențesc, mirosind a petreceri și-a iubiri care pleacă înainte de-a veni...

Sunt oameni-mansardă, mirosind a cărți vechi, a ploaie și vers, a Chopin și-a mobilier vechi...

Sunt oameni-chilie mirosind a lacrimi și mir, a rugăciune și a sfântă simplitate...

Sunt oameni-cabană mirosind a aer curat de munte, a brad , a brândușe și a flori de colț, a miliarde de stele și a lemne trosnind în șemineu...

Sunt oameni-cort ce miros a libertate, a valuri, a scoici, a luna oglindindu-se în mare...

Sunt oameni-kitsch ca o casă cu multe turnulețe, în care nici măcar nu locuiesc...

Sunt oameni-casă brâncovenească albă, cu mobilă simplă, neagră, sfeșnice argintate, pian, tablouri și crini...

Și sunt oameni care sunt toate acestea, pe rând... Uneori într-un singur ceas...

Cel mai mult mă dor însă oamenii care ar putea fi toate acestea, pe rând, uneori într-un singur ceas, dar totuși aleg să locuiască într-o singură cameră. Sunt oamenii în care intri și cauți și cauți și bați la ușile pe care și le-au închis. În zadar. Nu vor să te lase nici jos și nici sus. Trăiesc fericiți sau nefericiți în închisoarea ale cărei chei le-au aruncat poate singuri.

Sunt oamenii cu o singură cameră, care nu stau acolo pentru că au ales în mod asumat simplitatea, ci pentru că nu știu că se poate și altfel.

Sunt oamenii cu o singură cameră , din care, odată intrat, nu vrei decât să evadezi....

Și sunt oamenii-lume, oameni lumină, din sufletul cărora, odată intrat, nu ai mai vrea nicicând să ieși...

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Viața ca o curgere

"Cu cât putem accepta mai repede situaţiile neprevăzute, cu atât mai repede ne recăpătăm pacea interioară.

Sunt multe momente în viaţă în care lucrurile nu ies aşa cum ne-am dori noi să iasă, iar atunci când acest lucru se petrece, suntem furioşi şi dezamăgiţi.

Dar dacă am învăţa să acceptăm totul pe deplin, exact aşa cum se petrece? Ştiu, e dificil. Dar este totodată lucrul care ne va reda libertatea şi uşurinţa de a trăi.

În spatele tuturor lucrurilor sunt multe aspecte de care noi nu suntem conştienţi. Nu ştim de ce unele lucruri nu se petrec aşa cum ni s-ar părea nouă că este cel mai indicat să se petreacă. Dar, atunci când ele se petrec, putem învăţa acceptarea, iar odată cu această acceptare, apare seninătatea şi eliberarea de rezistenţă, iar inima noastră începe să se deschidă.

Viaţa este imprevizibilă, iar pentru pacea noastră interioară este necesar să învăţăm să acceptăm acest lucru pe deplin. Cu cât putem accepta mai uşor imprevizibilul, cu atât mai frumos şi mai liniştiţi vom trăi.

Nu ştim niciodată de ce suntem feriţi/protejaţi atunci când lucrurile nu ies în modul în care voiam noi să iasă. Dar dacă lucrurile n-au ieşit în modul dorit de noi, poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să mulţumim. Da, pare ciudat. Cum să mulţumesc pentru faptul că mi s-au stricat planurile? Ştii vorba aceea: Toate lucrurile spre un bine mai mare?

Să mulţumim. Pur şi simplu. Chiar dacă nu ştim pentru ce. Pentru că în acea mulţumire pe care o oferim, începe să ni se uşureze inima. Pacea începe să se aşterne. Cumva, facem trecerea de la răzvrătire la acceptare. De la încruntare, la deschidere. Şi tocmai atunci are loc miracolul. În acea deschidere, oferim vieţii ocazia să lucreze pentru noi, pentru a ne conduce pe drumul cel mai potrivit pentru noi.

Se spune că atunci când o uşă se închide, o alta se deschide, dar suntem atât de prinşi în supărarea faptului că acea uşă s-a închis, încât nu putem vedea uşa care tocmai s-a deschis. Cu cât eliberăm mai repede greutatea de pe suflet atunci când lucrurile o iau spre un drum necunoscut, cu atât mai uşori devenim. Şi cu cât devenim mai uşori, cu atât mai uşor suntem purtaţi şi ghidaţi spre uşa care tocmai se deschide pentru noi. E important însă, să începem să avem încredere în cursul vieţii şi să nu ne mai punem contra lui. Dacă lucrurile nu ies într-un anumit mod să acceptăm acest fapt şi să rămânem deschişi. Pur şi simplu, să lăsăm lucrurile să fie exact aşa cum sunt.

Ce-am observat în propria mea viaţă este că, cu cât mai uşoară devin, cu cât las cursul vieţii liber, fără să mai impun, fără să mă mai răzvrătesc, fără să mai vreau ca lucrurile să fie altfel, cu cât totul se deschide mai uşor înaintea mea.

Cred că cea mai bună analogie pe care o pot face este aceea a apei unui râu. Ea curge liber, indiferent de pietrele pe care le întâmpină pe calea ei. Poate că merită să luăm şi noi exemplul ei. Să fim atât de lini şi flexibili, încât să nu fim tocmai noi piatra de care se împiedică cursul vieţii noastre. Ci să fim chiar apa, care curge liber şi nestingherit.

Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase moduri de-a trăi. De a trăi viaţa ca pe un vals, ca pe o curgere, ca pe o libertate deplină de-a permite să fie ceea ce trebuie să fie…"

de Tania Tiţa

sursa: http://taniatita.info/

Vreau să învăţ şi eu. Să rămân. Orice-ar fi. Căci am înţeles, în sfârşit...Să pleci e uşor. Să rămâi nu!

Cei care rămân...

Pentru cei care rămân să plătească nota de plată când distracţia s-a terminat.

Pentru cei care rămân să facă curat când petrecerea s-a încheiat.

Pentru cei care rămân şi ascultă când toţi ceilalţi doar au vorbit. Şi apoi au plecat.

Pentru cei care rămân lângă tine şi când începe furtuna, nu doar la plajă.

Pentru cei care rămân şi dăruiesc când toţi ceilalţi au luat tot şi apoi au dispărut.

Pentru toţi cei care rămân şi mor cu tine de gât atunci când toată lumea s-a întors împotriva ta plină de furie. Ei totuşi rămân. Fără niciun alt motiv decât: "E prietenul meu!".

Pentru cei care rămân pe cale, alături de tine, atunci când trandafirii încep să dispară ‒ şi apar spinii. Când mierea se transformă în fiere. Când florile se transformă în cuie şi laudele în bice.

Pentru cei care rămân să te ajute chiar şi când nu ar trebui să o facă.

Pentru cei care rămân chiar şi după ce ai făcut-o lată.

Pentru cei care rămân şi zâmbesc chiar după ce le-ai dat motive să plângă.

Pentru cei care rămân şi iubesc chiar şi când le-ai dat motive să urască.

Pentru cei care rămân şi iartă, chiar şi atunci când până și ție ţi-e greu să te ierţi.

Pentru cei care rămân şi uită, chiar şi atunci când pare imposibil.

Pentru cei care rămân şi aleg să privească doar binele, chiar dacă răul ar fi trebuit să îi gonească demult.

Pentru cei care rămân, întru unire, pace şi iubire, când toţi ceilalţi au plecat urmându-şi orgoliul.

Pentru cei care rămân şi îţi întind mâna, atunci când toţi ceilalţi te-au înjunghiat pe la spate.

Pentru cei care rămân şi rostesc cuvinte de iubire, chiar dacă nu le meriţi.

Pentru cei care rămân şi încearcă să ajute, când toţi ceilalţi au plecat criticând.

Pentru cei care rămân şi dăruiesc în continuare, chiar dacă tu nu le-ai dat nimic.

Pentru cei care rămân chiar şi când nu mai ai nimic să le dai.

Pentru cei care rămân şi cred atunci când ceilalţi dispreţuiesc sau ignoră.

Pentru cei care rămân să aline răni. Atât pe ale tale, cât şi pe cele pe care li le-ai făcut chiar tu.

Pentru cei care rămân să îţi lipească aripile, după ce ţi s-au frânt.

Pentru cei care rămân şi luptă chiar şi când lupta pare pierdută.

Pentru cei care rămân cu tine în corabie, chiar dacă aceasta dă semne că se scufundă.

Pentru cei care rămân pe baricade, chiar dacă victoria nu e sigură.

Pentru cei care rămân şi îţi amintesc de visele tale atunci când tu ai obosit.

Pentru cei care rămân chiar şi atunci când toată lumea le spune să plece. Chiar şi tu.

Gândul meu de Preţuire. Azi şi întotdeauna. Pentru cei care rămân!

Vreau să învăţ şi eu. Să rămân. Orice-ar fi. Căci am înţeles, în sfârşit... Să pleci e uşor. Să rămâi nu!

"Floarea din asfalt"- Alexandra Svet

Frunze, flori şi roade noi

A venit din nou primăvara. Lumina ei se simte chiar şi pe vreme ploioasă. Suflul ei de viaţă ne însufleţeşte, iar lecţiile ei ne sunt oferite din nou cu blândeţe. Tot ceea ce face natura în fiecare primăvară trebuie să facem şi noi în interior. An de an ni se oferă aceeaşi lecţie, an de an învăţăm tot mai puţin din ea!

Luaţi ceva de la capăt! O iubire, o relaţie, o profesie, o pasiune – luaţi-o de la capăt. Faceţi-o să renască! Priviţi-o ca şi cum abia se naşte. Nu trebuie să schimbaţi o iubire cu alta, sau o profesie cu alta. Luaţi-o doar de la capăt. Păstraţi-i aspectele şi coordonatele esenţiale şi pe această structură faceţi să renască toate detaliile, cuvintele, gesturile şi gândurile sale specifice. Copacii îşi păstrează ramurile, dar în fiecare primăvară pe acestea apar frunze, flori şi roade noi. Regeneraţi iubirile! Amintiţi-vă de început, iubiţi ca la început, iubiţi ca şi cum abia aţi începe să iubiţi. Nu vă împiedicaţi în amintiri şi neiertări, astea sunt frunze moarte pe sol, putrezesc şi hrănesc toporaşii. Chiar dacă frunzele sunt identice cu cele de anul trecut ele sunt cu totul noi şi fiecare îşi trăieşte viaţa de acum.

de Cristian Ţurcanu

Două vorbe despre machiaj

Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.

Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu. La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină, în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com­plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.

Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat… Există o men­talitate de emisie şi pe linia bărbatului.

Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp…

(Pr. Constantin Necula, „Provocarile strazii”, Editura Agnos, Sibiu, 2006)

Odată a venit la Părintele Paisie o femeie tânără, machiată foarte strident, cu un copil de câteva luni în braţe, care era agitat şi plângea mereu. A intrat la părintele si i-a spus necazul său, ca nu reuşeşte să-şi potolească copilul, care este mereu foarte speriat şi agitat, si îi este frică să nu moara de atâta plâns. Părintele i-a răspuns: „Daca vrei sa se facă sănătos, sa te duci acasă si sa iţi dai jos toate vopselele de pe faţă. Sa fii aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, si sa vezi ca se va vindeca pruncul tău”. Deşi neîncrezătoare, mama s-a dus acasă si a făcut ce i-a spus părintele si, spre marea ei mirare, copilul a încetat sa mai plângă si s-a făcut sănătos. După câteva zile, a alergat din nou la părintele sa ca-i mulţumească si sa-l întrebe din ce pricina a încetat copilul sa plângă. Atunci părintele i-a spus: ”De cate ori pruncul se uita la tine, el vedea pe duhul cel rău al sulemenelii care te stăpânea, si se speria. Iar acum, când ai părăsit acest obicei, te-a lăsat si duhul acela, iar copilul s-a liniştit.”

(Părintele Paisie Olaru, Povăţuitor spre poarta raiului – in memoriam - Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

sursa: http://ortodox.md/

De ce te ascunzi?

Da, tu te ascunzi. Noi toţi ne ascundem uneori sau mai tot timpul.

Te-ai gândit vreodată cât din viaţă ţi-o petreci ascuns după un paravan? Poate de frică, poate de ruşine, poate din prea multă precauţie sau poate din ignoranţă. Cine ştie. Ne ascundem de noi, ne ascundem de ceilalţi, ne ascundem de viaţă. De multe ori ieşim de după paravan doar când ne convine sau când împrejurările ne forţează. Şi ne mai mirăm că ne bucurăm aşa de puţin în viaţă.

Acordă-ţi câteva minute pentru a afla: cât de des te ascunzi, când te ascunzi de regulă, de ce o faci şi cum ar arăta viaţa ta dacă ai sta mai puţin pitit şi ai participa mai mult la acţiunea vieţii tale.

Ştiu că se mai întâmplă uneori să simţi că viaţa nu e prea darnică cu tine, dar te-ai întrebat vreodată:

Oare nu cumva în fiecare moment avem mai multe opţiuni decât conştientizăm noi?

Oare noi nu cumva aşteptăm doar acele oportuităţi care să nu ne scoată din zona noastră de confort, pentru care să fim perfect pregătiţi şi să nu trebuiască să ne asumăm niciun risc?

Oare nu cumva ne e groază să vizităm teritorii noi pentru că nu ştim ce ne poate aştepta?

Oare nu cumva nu facem ceea ce am putea face pentru că nu vedem răsplata imediată?

Dar te-ai întrebat vreodată: oportunităţile te ocolesc sau tu ocoleşti oportunităţile?

E o întrebare simplă, dar nu o trata superficial. Ia gândeşte-te ce ai mai putea face azi, săptămâna viitoare, ceva ce nu ai mai încercat până acum de teamă, din nesiguranţă, din comoditate sau poate că până acum nu ai văzut acea alternativă?

O ştim cu toţii, nu toate oportunităţile dau peste noi. Trebuie să le căutăm, trebuie să le generăm. Dar pentru aceasta trebuie să ieşim din ascunzătoare, din ce e cunoscut şi confortabil pentru noi, să învăţăm să ne punem cât mai des întrebări precum:

“Ce pot face acum?”

“Ce alte variante am?”

“Ce aş vrea să fac, dar mi-e teamă?”

sursa: http://www.ozibuna.net/

Geneza, iar și iar – studiu de blondă

Îmi imaginez că Tatăl Etern și-a pus un șorț de bucătărie în față, și-a așezat la îndemână tot ce-a mai găsit neexpirat prin cămara lui dumnezeiască și-apoi ne-a frământat din carne, oase și câteva sentimente, unele mai trufașe ca altele, unele mai pline de compasiune ca altele, iar câteva dintre ele, cele mai gustoase, invariabil numite păcate, asezonate cu ceva așa-zis liber arbitru. Între toate, tronând la loc de mare cinste, a presărat cât apuci între două degete, mărunt, visul fiecăruia de fericire. Poate că la unii a scăpat mai mult din acesta, iar la alții l-a folosit dietetic, puțin doar, cât să le șadă bine.

A mai turnat în noi, să dospească și să dea uneori pe dinafară, și ceva din mărețiile de la Facerea Lumii: două valuri ce duc și aduc cu ele Speranța într-o maree fără de început și sfârșit, albastrul nemărginit al Dragostei și apoi, a așternut peste toate o perdea de spumă sfârtecată în mii de fâșii: Durerea.

Când a venit vremea de improvizat, pentru nemurirea cugetului ne-a așezat pe umeri aripile de foc ale Păsării Phoenix, iar zborurile către înalt ni l-a picurat peste inimi dintr-o sticluță cu esență spirituală de sine stătătoare, veșnică, de origine divină, născând astfel în noi Sufletul.

La sfârșit de tot a împărțit plămada sfântă la doi și a suflat peste ea cu o mare poruncă: plecați în viață și întregiți-vă în acea unică creație primordială pe care am desăvârșit-o în voi! Întoarceți-vă la mine Unul, prin Iubire, cu Iubire!

Ne-a suflat vânt de ducă peste capetele încinse deja – de adieri de dor pământesc! – în cuptorul Raiului și ne-a dat drumul, într-o lansare blajină, nepătimașă, agale în viață, să ne rumenim frumos și bine pe toate părțile.

*

Pe orbită am înfruntat cu darurile primite tot ce-am întâlnit în cale, de la lacrimă la surâs și de la patimă la indiferență. Ne-am impiedicat în toate treptele ce urcau amețitor înspre fericire, ne-am târât prin mocirlele năclăite ale neputințelor, ne-am ridicat și iar am căzut.

Și am plecat din iubiri, iubind.

Ne-am agățat de toate firele țesute în Cer spre ajutorarea noastră și-am scăpat astfel din toate diluviile universale ale disperărilor.

Am nesocotit frumosul dăruit, am mințit și înșelat o lume întreagă și mai întotdeauna pe noi înșine, am închinat imnuri de slavă preamărind păcatul, ne-am însușit năvalnic chiar și ceea ce nu ne era scris nouă în rețeta originală.

Și, mai ales, am plecat fără remușcări din iubiri, iubind.

Am repetat, nesăbuit și disprețuitor, zi după zi, păcatul originar, perpelindu-ne cu bună știință și rea cuviință în toate focurile pe lângă care am adăstat uneori.

Am încălcat cu toată candoarea toate preceptele, am desconsiderat – radiindu-ne totul din minte -, orice lege morală ce ne-a fost scrijelită por cu por, pe întreaga întindere mărginită a pielii noastre.

Am lăcrimat viclean, cu durere de operetă, la căderea aproapelui în nefericire și-am revenit la dispreț de îndată ce el nu ne-a mai putut privi.

Și n-am aruncat nici un ochi înapoi când am plecat din iubiri, iubind.

Ne-au ars mândrii tembele, ne-au secat trufii pline de îngâmfare, ne-au sufocat vanități circumstanțiale iar orgoliile ne-au ros și ultima fărâmă de libertate.

Am devenit dependenți de Fata Morgana, regina tuturor deșertăciunilor, și am ridicat mereu o piatră să-i lovim pe ceilalți, întotdeauna vinovați de toate neîmplinirile și visele noastre năruite fără de speranță. Ce amnezică vendettă!

Da, chiar și noi am înălțat nedemn mâna, cei ce am plecat din iubiri, iubind.

Și ne-am pârjolit sufletele pe lângă toate flăcările unde am crezut că ne vom regăsi, ieșind din foc cu o crustă groasă, arzândă și secătuită de pierderea tuturor iluziilor. Cu miezul încă necopt, crud .

*

Pornim în viață legați la ochi, deși avem toate darurile cu noi.

Dar nu ne învață cineva cum să renaștem după ce murim, zi de zi, himeră cu himeră spulberată, câte un pic.

Nu ne arată niciun om calea spre fericire, spre deplina libertate.

Cine să ne silabisească Iubirea, cu răbdare și înțelepciune, spre a o putea învăța cum se cuvine, din scoarță în scoarță, temeinic și adevărat, astfel încât să o recunoaștem de la primul sărut?

Și-atunci bâjbâim mai orbi ca liliecii și ne călcăm în picioare împiedicat pe toate căile de evacuare în caz de urgență majoră pe care Plăsmuitorul nostru, totuși, le-a deschis generos în calea fiecăruia dintre noi.

Și plecăm într-o zi oarecare înapoi spre Rai cu știința tardivă că rațiunea este un condiment nu foarte ticălos, orânduit doar cu milă și osârdie în creația divină. Dar, folosit în exces, acoperă aroma noastră esențială: sufletul, cel unde stă în așteptare desăvârșirea noastră, împlinirea. Iubirea.

Batem la ușa bucătăriei ce s-a închis cândva în urma noastră și intrăm înapoi cu mâinile goale, pârjoliți. Doar în cel mai fericit caz cu un surâs, un trandafir sângeriu în dreptul inimii și niciun regret. Și, poate, chiar cu o dragoste frumoasă ori mai multe prinse cu fală la pălărie, în văzul tuturor.

Ne-am reîntors întregi? Unul?

Sau nereușita asta va fi biletul nostru de călătorie înapoi în viață pentru o nouă aventură? Va fi o altă tristă escapadă ori vom înhăța cu ambele mâini, lacomi, o nouă șansă la Iubire hotărâți, de data aceasta, să nu-i mai dăm drumul până la capăt? Ori abia așteptând să repetăm mereu aceleași greșeli?

Dar dacă biletul nostru a fost unul unic, dus-întors, cu traseu fix Rai-Purgatoriu-Rai și-am ratat?

Unde e, la finalul tuturor timpurilor, jumătatea noastră primordială, bucata de aluat divin ruptă la început din carnea și sângele nostru?

Pe care țărm de mare am rătăcit-o?

de Carmen Voinea Raducanu

sursa: http://carmen.revistatango.ro/

Iubește-mă, te rog!

Care este nevoia fundamentală a ființei? N-am întrebat ”care este dorința fundamentală”, deși iubirea e și o dorință, dar înainte de a fi dorință, e nevoie. Nu doar de aer avem nevoie să trăim, nu doar de apă, nu doar de hrană, ci și de iubire. Iubirea e aerul sufletului, e mâncarea sufletului și e apa lui. Ființa care nu are iubire nu mai vrea să trăiască și e de înțeles asta, căci sufletul bea, mănâncă și respiră iubire. Iată ce spune Luule Vilma în cartea sa, ”Lumina Sufletului - Învață să ierți”(Ed. Dharana), despre momentul în care se naște un copil: ”Mama geme din cauza durerilor sale, moașa e agitată din cauza muncii sale, medicul e preocupat numai de rezolvarea problemelor sale. Copilul, însă, simte și imploră: iubiți-mă, vă rog, întrucât numai atunci îmi este bine. Fără iubire nu pot rezista...”.

Ei, bine, nu doar copilul nou născut strigă ”iubește-mă”! Copilul, care continuă să fie o prezență ascunsă în noi, chiar și în cei mai vârstnici dintre noi, pare să păstreze în memorie acest strigăt dintâi, așa încât în viața sa toată, prin tot ce face, prin tot ce caută, prin tot ce este, strigă disperat: ”iubește-mă, te rog”! În adultul rănit e un copil care strigă că vrea iubire. În bătrânul furios e un copil care cere iubire. În adolescentul rătăcit și disperat, e un bebeluș care strigă după iubire. În omul care pierde, în cel care greșește, în cel care ridică glasul la altul, în cel care lovește, în toate manifestările emoționale ale ființelor, un copil strigă disperat ”vreau să fiu iubit: nu mă iubești, dacă m-ai iubi, aș fi fericit”! Da, am fi fericiți dacă am avea iubire ne-ar cuprinde pacea, blândețea, bunătatea și ne-ar sfredeli pe dinăuntru înțelegerea pentru tot ce-i omenesc. Când suntem îndrăgostiți de o persoană trăim adevărata dimensiune a ceea ce poate iubirea, căci dragostea are în ea un fel de lumină, dar și un fel de nebunie. Îndrăgostitul strălucește, iartă, cântă, înțelege totul, se trezește bun fără să facă vreun efort: iubirea care-i hrănește sufletul iubește lumea, pur și simplu, și vede frumos chiar și urâtul. Iubirea poate lua în brațe copacii și poate vedea că și pietrele strălucesc. La această nebunie a iubirii visăm cu toții, dar așteptăm ca alții să ne iubească și, poate, această așteptare are în ea un firesc, poate-i chiar amprenta primelor clipe de viață, când - abia veniți pe lume, șocați de preocuparea banală a celor ce ne întâmpină, de neștiința lor, de ignoranța lor - strigăm prin plânsul nostru dintâi: iubiți-mă, vă rog!

”Iubiți, vă rog”, zic și eu, căci acesta-i șocul bebeluşului, cum spune Luule Vilma: lumea care-l primește e banală, scufundată în nimicurile ei, îndepărtată de esența ei, de iubire. Iubirea pe care o dăruim e cel mai puternic vaccin împotriva celor mai aprige boli ale lumii. După iubire strigăm cu toții ca niște armate de cerșetori și, poate, tocmai asta e problema: rămânem în stadiul de bebeluși, în acel strigăt inițial, în acea așteptare mistuitoare a iubirii pe care ceilalți au uitat-o printre grijile banale ale vieții. Să ieșim din așteptare înseamnă să iubim noi, să ne luăm înapoi puterea de a iubi, înțelegând că strigătul nostru după dragoste ar putea rămâne la fel de neînțeles cum a rămas strigătul copilului nou născut. Toți spunem ”iubește-mă, te rog”, dar cine mai iubește dacă toți așteptăm doar să fim iubiți? Starea noastră firească e starea de iubire, cheia hranei sufletului nostru e-n puterea de a iubi, pe care o avem înscrisă în fiecare ungher al ființei și al biologiei noastre, dar șade ascunsă, încă neeliberată pentru mulți dintre noi din simplul motiv că am rămas...în așteptare. Și atâta ne obișnuim să așteptăm încât..dacă vine, dacă suntem iubiți într-o zi, ne cuprinde frica, groaza și disperarea, căci iubirea e o forță, e un șuvoi nebunesc, e o stare de așa natură încât...schimbă toate reperele și ne dezbracă pe noi de Eul nostru, de orgoliile noastre și de tot ce am învățat că suntem. ”Te rog, iubește-mă” - ”Te rog, iubește tu”...ambele ipostaze sunt omenești și divine și, într-un fel sau altul, avem nevoie de amândouă, dar amândouă apar din starea noastră de ”a iubi”! Așa că... te rog, iubește tu! Te rog, iubește-mă!

de Maria Timuc

Simplitatea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

"...așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul"

Lucrurile obișnuite ar trebui să fie simple, însă de la zi la zi se dovedesc a fi tot mai încurcate. Într-o lume care îndeamnă neîncetat la competiție, la etalarea calităților și la încrederea în forțele proprii, omul contemporan este tot mai amețit de contraste. Opulența promovată în mass-media din ce în ce mai agresiv, a devenit standardul pe care majoritatea sufletelor visează să îl atingă. Este doza zilnică pe care neuronii o doresc pentru a se menține treji în somnul lumii. Și când te gândești că în călătoria acestei vieți ar trebui să avem la noi doar bagajul strict necesar care să ne folosească în viața cea veșnică.

Întrucât statisticile sunt alarmante în privința stresului și a modului aglomerat în care omul contemporan viețuiește, deja se vorbește de un curent al simplității: simplitatea la locul de muncă, simplitatea în bucătărie, simplitatea în sănătate, simplitatea și naturalețea în frumusețe, simplitatea în filme, simplitatea în muzică, simplitatea în reclame, simplitatea în joacă, simplitatea în viață, etc. Simplitatea nu este o stare ce o caută doar oamenii ce vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, ci este un subiect ce stă de ceva vreme și în mințile filosofilor și logicienilor, pe paginile de statistică ale sociologilor şi pe buzele psihologilor și psihiatrilor. Mai multă simplitate, mai puține bătăi de cap parcă ne-ar spune toţi ! La toate problemele soluția stă în simplitate, în firescul lucrurilor. Cu cât e mai mare problema, cu atât soluția e mai simplă, însă omului îi este greu să accepte. De ce ? Pentru că ne plac și ne atrag lucrurile întortocheate, speculațiile, excesele. Avem „darul” de a transforma orice problemă simplă într-una care nu are nici început, nici sfârşit. Ne-au intrat în sânge informaţii, dureri, cuvinte, vise, frustrări, tăceri, singurătăţi, etc. Ne pierdem în labirinturi în care am intrat de bună voie. Diavolul e în detalii, spunea cineva. Tocmai de aceea Cuviosul Paisie Aghioritul spunea mereu: simplificați-vă viața, și stresul va dispărea. Lucrurile simple au devenit cele mai grele. Mă gândesc că așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul. Dacă renunțăm la lucrurile ce ne îngreuiează sufletul, el devine mai ușor, liber, firesc… și se ridică la Creator. Simplitatea este cheia liniștii, dieta sufletului şi transfuzia trupului.

Sfinții sunt modele vii de simplitate, de golire a e-ului pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul e plin de mărturii ale bătrânilor nevoitori ce prin simplitatea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Simplitatea, conține în sine frumosul care odihnește și unește bunătatea cu sinceritatea, naturalețea cu discreția, smerenia cu rugăciunea. Dumnezeu ne vrea simpli, viața însăși este simplă, noi însă o complicăm cu nimicuri disecate într-o multitudine de fire ce nu mai știm să le înnodăm. Şi apoi suspinăm că am rămas îngenunchiați în propria lucrare stângace. Simplitatea nu acoperă cu nimic firea, ea este cea care dă suflet universului, aripi gândirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Înalță sufletul către tot ce este bun, drept și frumos. Oare, astăzi a fi simplu este o artă sau un veșmânt doar pentru o anumită categorie de oameni ?!... În simplitate sufletul se liniștește, devine mai îngăduitor, mai nobil, mai sensibil, mai atent și învață bucuria de a fi mic.

Așadar „sfânta simplitate” este primăvara minții, a inimii, a vieții, este locul de întâlnire cu Dumnezeu… Iar dacă îl avem pe El, ne este suficient, căci „toate celelalte se vor adăuga vouă”(Matei 6,33).

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă...

Selfies

Mă uit în newsfeed şi mă frapează faptul că ne facem atât de multe fotografii singuri, cu telefonul, majoritatea în trafic. Asta spune foarte multe despre lumea în care trăim astăzi.

Din ce în ce mai însinguraţi, din ce în ce mai îndrăgostiţi de noi înşine, din ce în ce mai plini de întrebări pe care, pentru că nu le găsim răspuns, le îngropăm sub încă o linie conturată tremurat unei imagini publice pe care ne-am creionat-o şi pe care ne străduim să ne-o însuşim. Din ce în ce mai plini de aşteptări pe care, pentru că nu le găsim împlinire, le justificăm cu încă un motiv pentru care ar trebui să nu renunţăm la ele. Încă o fotografie, pe care ne-o facem, tot singuri, să ne reamintim şi să reamintim lumii cât suntem de frumoşi. Din ce în ce mai pe drumuri, pe care, pentru că nu ne umplu şi nu ne împlinesc şi uneori chiar ne golesc, ne oprim să mai punem un indicator. Fără să realizăm că trimite tot către noi, din ce în ce mai puţin şi mai rar către alţii...

Ce diferenţă între portretele de familie de pe vremuri ‒ cu părinţi radioşi înconjuraţi întotdeauna de peste trei, patru copii ‒, între tablourile alb negru ale părinţilor noştri, care trăiau sau nu povestea de iubire îndelung visată, dar erau împreună şi fotografiile de azi, "selfies" cu priviri triste, cu buze care au uitat să îşi mai rostească cuvintele propriului suflet şi le-a rămas doar vocea stridentă a unei lumi prea grăbite şi prea zgomotoase, cu prea mult machiaj, cu prea mult silicon, cu prea mulţi muşchi, de cele mai multe ori cu prea puţine haine şi... cu parcă din ce în ce mai puţină bucurie. Cu din ce în ce mai puţină iubire. Cu tot mai multă tristeţe în ochii care par să strige din ce în ce mai mult "ajutor!" Cu tot mai multă disperare mută în atâtea suflete care strigă pe la fiecare semafor "Uită-te la mine!", "Uită-te la mine!".

De ce atâta tristeţe în ochi, chiar dacă buzele surâd? De ce atâta gol şi atâta durere ce străbate uneori din spatele machiajului? De ce mă deprimă oare atât de tare să văd aşa de multe poze făcute în oglindă?

Poate pentru că omul nu a fost făcut să trăiască singur şi să îşi facă singur poze în oglindă? Poate pentru că mă încăpăţânez să mai cred în iubire ‒ şi încă într-o iubire mare, care străbate timpul şi moartea ‒ într-o lume în care suntem împinşi din ce în ce mai agresiv, din toate părţile, pe toate canalele, pe căi mai largi, mai pline de plăceri şi mai uşoare... Dintre care, nu-i aşa, autosatisfacerea e mai rapidă şi mai uşoară...

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă, dar în tot timpul ăsta newsfeedul meu ma contrazice. Îmi arată o lume în care parcă şi noi, şi fotografiile noastre suntem din ce în ce mai”selfies”. Din ce în ce mai singuri. Din ce în ce mai însinguraţi. Mergem din ce în ce mai mult către noi înşine, dar, paradoxal, din ce în ce mai departe de noi. Poate pentru că drumurile duc spre noi, în timp ce Calea duce mereu către alţii?

Din ce în ce mai pe drumuri, din ce în ce mai puţin pe cale, ne îndepărtăm uneori prea tare de inima noastră şi ne oprim să ne mai facem o fotografie.

Poate aşa ne vom reaminti cine suntem?

Poate aşa ne va vedea cineva, în sfârşit, cu adevărat, în lumea asta din ce în ce mai grăbită, cu oameni care privesc din ce în ce mai puţin în jur, căci sunt mereu cu ochii în oglindă... sau... cu ochii tot mai mult în ecranul unui telefon?

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Să fim cine suntem este e menire şi o artă

Fii cine eşti!

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Puterea e în mâinile tale!

Dacă vrei cu adevărat poţi!

Iubeşte-ţi aproapele!

Iartă şi mergi mai departe!

Succesul e în tine!

Uşor de zis, toate acestea sunt lucruri pe care le ştim pentru că le-am auzit repetate de nenumărate ori. Sunt nişte “CE-uri” cu care suntem familiarizaţi şi de care suntem agasaţi. Cărţile, televizorul, radioul, mama, tata, partenerii, profesorii, psihologii, preoţii, prietenii, colegii, şefii toţi ne spun toate astea, dar nu este nimic nou. Încă nu am întâlnit pe nimeni care să treacă de la aceste CE-uri la CUM -uri şi asta pentru că această călătorie de la CE la CUM este experienţa noastră de iniţiere personală pe care care nu o poate trăi nimeni în locul nostru.

Cum să te cunoşti pe tine însuţi când nu ştii cine eşti!

Cum să ai puterea în mâini când te simţi ca o meduză nepuntincioasă mai tot timpul?

Cum să vrei cu adevărat dacă nu ştii ce anume să vrei?

Cum să îţi iubeşti aproapele când este atât de comod să te delimitezi de el şi să îl judeci?

Cum să ierţi şi să mergi mai departe când nu reuşeşti să te ierţi pe tine şi când traumele trecutului sunt scuze atât de bune pentru eşecuri prezente!

Cum să fie succesul în tine când toată viaţa ţi s-a spus că eşti un mediocru?

Nu îţi mai bate capul cu toate astea! Sunt doar cuvinte despre cuvinte pe care nu le înţeleg nici cei care le spun, nici cei care le aud. Nimeni nu ştie CUM…cum a început creaţia, cum am apărut în fiinţă, cum ni se desfăşoară procesele vitale, cum de nu se destructurează acest univers şi cum catastroferele sunt de milioane de ori mai rare decât minunile! Nu ştie nimeni nici un răspuns la nici o întrebare şi ăsta este un adevăr pe care îl simţi şi tu. Oricum cel ce ştie nu spune, iar cel care spune… nu ştie de fapt!

Ce ne rămâne atunci, cum scăpăm de vina pe care o simţim gândindu-ne şi simţind că nu suntem la înălţimea aşteptărilor celorlalţi şi a celor proprii (mult mai înalte de cât ale celorlalţi, între noi fie vorba)?

Doamne câte ne mai rămân de făcut!

În loc să încercăm să ne cunoaştem, mai bine trăim cu bucurie şi în deplină conştiinţă de sine orice întâmplare, avem o viaţă ca să aflăm cine am fost, cine suntem şi cine vom fi!

În loc să te gândeşti că puterea este în mâinile tale, mai bine te gândeşti ce bucurii poţi face cu mâinile…o pictură, un mic dejun delicios, o poezie, o reparaţie, o coafură, o mângâiere, o îmbrăţişare… continuă tu lista… la infinitul din tine!

În loc să te gândeşti ce vrei cu adevărat mai bine spune un Facă-se voia TA doamne, căci tu ştii ce îmi sporeşte lumina întru bucuria de Tine!

În loc să te învinovăţeşti că nu îţi iubeşti destul aproapele mai bine încearcă să vezi chipul şi asemănarea divină în toţi cei din jur… nu încerca să te vezi pe tine, căci îţi vei vedea egoul, vezi doar divinul din fiecare!

În loc să ierţi mai bine îţi spui că nu e nimic de iertat, că toate sunt aşa cum trebuie!

În loc să te gândeşti la succes mai bine te gândeşti la BUCURIE! la lucrurile pe care le faci fără efort şi care te împlinesc şi te strălucesc pe dinăuntru!

Este simplu…Fii cine eşti şi fă din asta o bucurie!

Să fim cine suntem este e menire şi o artă prin care cerul pogoară în fiecare zi pe pământ!

Ţie ce anume îţi aduce bucurie?

sursa: astrosofia.ro

"Rețeta de mântuire" a părintelui Paisie Aghioritul pentru toți cei osteniți și împovărați

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.

Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.

Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.

Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.

Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.

Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu Voia Lui Dumnezeu.

Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.

Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.

Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.

Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. 

Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.

– Și care sunt nevoile sufletului, părinte?

– Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

sursa: http://www.doxologia.ro/

Ca să fii Fericit, ai nevoie de Curaj

Că tot a fost ieri Ziua Internațională a Fericirii...

Nu de lucruri avem nevoie ca să fim fericiţi, ci de curaj. Fericirea nu e la îndemâna şi mintea oricui. Fericirea e curajoasă, strălucitoare, luminoasă şi voluptoasă. Şi deseori nu e comodă…pentru alţii.

Fericirea nu e o pastilă, un obiect sau o vârstă. E alegerea de a FI una cu tine, de a te gusta în fiecare zi, şi de a mânca cu poftă viaţa, nu cu gura ci cu inima.

Fericirea nu e o şpagă pe care ţi-o dă cineva ca să stai lângă el sau să-i faci pe plac. E cadoul pe care ţi-l faci tu lăsându-te să curgi prin tine, în viaţă.

Fericirea nu se capătă, nu se dă, nu se cumpără. Nu ea te alege, ci tu o alegi pe ea. Nu ţine de înfăţişare, de statut sau de vreme. E la liberă, e infinită şi peste tot în inimi, când ochii sunt pregătiţi să vadă şi mintea s-o primească.

Dar…ai nevoie de curaj să fii fericit, când majoritatea în jurul tău alege calea mai comodă a nefericirii. Ai nevoie de curaj, pentru că fericirea înseamnă să fii altfel, iar a fi altfel nu e comod mereu.

Ai nevoie de curaj să te urmezi pe tine, să faci alegeri pentru bucuria ta, chiar şi atunci când ceilalţi se împotrivesc, coboară colţul gurii a îndoială sau te judecă. Uneori e nevoie de curajul de a fi urât şi judecat de ceilalţi.

Ai nevoie de curaj ca să vezi frumuseţea, uneori de unul singur, acolo unde majoritatea vede urâţenia.

Ai nevoie de curaj pentru a trăi cu graţie, în momentele în care majoritatea alege zbuciumul şi lupta.

Ai nevoie de curaj să-ţi menţii bucuria, într-un grup în care ceilalţi nu fac decât să se plângă.

Ai nevoie de curaj, să crezi în visele tale, dincolo de ceea ce ai auzit de la ceilalţi că ar trebui să crezi şi să faci.

Ai nevoie de curaj să iubeşti cu toată inima, în forma pe care o alegi tu şi nu în cea predefinită care ţi se serveşte într-un glas colectiv.

Ai nevoie de curaj să mergi pe drumul inimii tale, mai ales când acesta este divergent în raport cu cel pe care merg toţi ceilalţi.

Şi da, ai nevoie de curaj pentru a te iubi în aşa măsură încât să fii fericit indiferent ce. Ai nevoie de curaj pentru a crede în tine, mai ales când tu-ţi spui exact opusul reţetelor, definiţiilor şi regulilor lumii.

Ai nevoie de curaj să alegi Fericirea. Pentru că da, o poţi alege.

Vedea-te-aş fericit/ă!

de Nicoleta Svârlefus
sursa astrocafe.ro