Să nu-ți bârfești părinții nimănui oricât de nevrednici ar fi!

Păi să-ţi întrebi inimioara. Ce să faci? În fiecare dimineaţă să conştientizezi că: „Doamne, eu n-aş fi putut să mă bucur de ziua de astăzi dacă mama mea şi tatăl meu nu mi-ar fi dat viaţă, că puteau să nu mi-o dea, puteau să mă ucidă prin avort”.

La vârsta dumitale sunt foarte mulţi copii care n-au apucat să se nască. Şi, dacă te gândeşti şi-i săruţi mâna mamei în fiecare dimineaţă în gând: „Sărut mâna, mamă, ca nu m-ai dus acolo, să mă omori, şi că mi-ai dat viaţă”, se vor schimba multe. Chiar şi dintre copiii noştri numiţi „copiii străzii”, au conştientizat acest dar… Ei, vă daţi seama, erau foarte supăraţi pe mamele lor pentru că aveau nişte vieţi, aveau nişte mame, majoritatea erau abandonaţi sau mamele se prostituau în prezenţa lor, şi îi trimiteau la cerşit…. Nici nu vă puteţi imagina ce-au putut să sufere acei copii, şi sigur că-şi urau mamele…

Şi, atunci când îţi urăşti mama sau tatăl, viaţa este cel mai cumplit chin, pentru că o urăşti în sângele tău, în originea ei! Ei, încercând eu să-i ajut să se împace cât de cât cu mama, să aibă o relaţie cât mai aproape de normal, îi întrebam dacă le-ar fi plăcut să nu fie, să nu se fi născut. Şi ei spuneau: „Nu, nu, nu, îmi pare bine că sunt!” Şi le explicam: „Uite, dacă mama te-ar fi avortat, n-ai fi fost”. „Aaa! Atunci sunt bucuros, îi mulţumesc mamei”, aveau un motiv pentru care să-i mulţumească…

Voi, sunt sigură că aveţi mai multe motive să-i mulţumiţi, nu? Apoi, cum spunea părintele Vasile Mihoc la o conferinţă la noi, la Craiova, faceţi-i o bucurie cât de mică, aşa, cât un „bip” de celular! Din toate impulsurile astea pe care le aveţi pe telefonul mobil, risipiţi unul ca să-i daţi mamei un bip, cum se spune. Da? Şi îi spui: „Mamă, când primeşti un „bip” de la mine, să ştii că eu îţi spun: „Sărut mâna, te iubesc şi mi-am adus aminte de tine”. Sau, dacă descoperi la tine ceva care nu ţi-a plăcut la mama, sau la tata, să nu-i judeci, ci să zici: „Doamne, ce bine că eu, cu ajutorul Tău, voi putea să lucrez, să vindec această neputinţă a mamei mele”.

Niciodată să nu zicem: „Eu n-am să fac niciodată ca mama!”, că vă veţi trezi că veţi face exact ca mama sau exact ca tata pe care-i judecăm. Să nu-i judecăm, ci să-i cinstim! Să-i cinstim oricum ar fi pentru că nu ei cer asta, ci Dumnezeu! Vedeţi, Dumnezeu nu ne cere să-i iubim pe părinţi mai mult decât pe aproapele, ba chiar ne cere să nu ne lepădăm de ei la maturitate, ci să-i cinstim. Şi să întrebăm pe Dumnezeu: „Doamne, ce înseamnă să-mi cinstesc părinţii?”, şi El ne suflă. Îţi doresc să biruieşti.

interviu cu Monahia Siluan Vlad

Fiecare din noi suntem o poezie...

Şi după ce a terminat de făcut totul, lui Dumnezeu i-a mai rămas iubire. Care n-a mai avut loc pe pământ. Nici în cer. Şi atunci a făcut poetul.

De atunci, poetul caută încontinuu iubirea. Şi o scrie. Dacă nu o găseşte, şi-o inventează. Caută încontinuu iubirea, fără să ştie că, de fapt, caută mâna care l-a scris. Fără să ştie că el este, de fapt, o poezie. Că noi toţi, fiecare din noi, suntem o poezie. Scrisă de Cel căruia, după ce dăruieşte totul, îi mai rămâne, întotdeauna, un surplus de iubire. Pe care nu mai are unde să o verse. Şi atunci, mai scrie o poezie.

Şi poate că de-asta este pe aici poetul. Să ne reamintească asta. Că suntem vers revărsat din prea multă iubire care n-a mai avut loc pe pământ. Nici în cer.

Că suntem, toţi, şi fiecare din noi, o poezie.

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu...

"Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi"

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, începem prin a nu mai fi oameni. Atunci când nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească, de fapt ne certăm cu El. Știți cât de important e ca într-o conversație în care adresăm o întrebare, să îl lăsăm pe receptor să ne răspundă la ea? Cum ar fi dacă am întreba pe cineva dacă vrea să ne ajute cu ceva, dar apoi ori să vorbim tot noi continuu, ori să plecăm fără să îi așteptăm răspunsul? Evident, nu l-am primit, dar în starea noastră de orbire sufletească, socială am putea spune, am crede că problema nu e la noi, ci la cel care nu a vrut să ne sprijine. Nu fac nicio exagerare spunând asta, ci afirm cu tărie că mi s-a și întâmplat să fiu întrebată ce fac, dar să nu se mai aștepte răspunsul meu. Culmea, am fost singura din tot grupul care s-a prins că ceva nu funcționa în comunicarea cu ceilalți. Acestea fiind spuse, după cum știm că rugăciunea ar trebui să fie, în esența ei și un dialog, tragem concluzia că avem tendința să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu.

A repeta cuiva de sute de ori aceeași rugăminte este, în mod clar, obositor și sâcâietor, și nu e tocmai cea mai bună variantă. Nici cu Dumnezeu nu putem comunica decât într-un mod frumos, cu multă răbdare și sinceritate mai ales. Trebuie să Îi lăsam timp să ne răspundă, asta e, de asemenea, foarte important. Dar nu știu cum Se întâmplă că patimile din sufletele omului îl fac ca uneori să își dorească tot felul de lucruri care nu-i sunt de niciun folos sau chiar spre pagubă sufletească. Acela e momentul în care omul își dorește ceea ce nici Dumnezeu nu vrea pentru el. Când omul își dorește altceva, El nu forțează lucrurile, așa cum nici noi nu ar trebui să îi forțăm pe ceilalți să vrea ceea ce nu își doresc. Din fericire pentru noi, Dumnezeu nu face tot ce îi cerem noi pentru că știe cât de mult rău ne dorim singuri, deși inițial ni se pare că răul e un bine extraordinar. Domnul are căile Sale neînțelese de sufletul împătimit al omului, de ochii lui orbi de neștiință, de uitare… 

Răul de acum câteva luni e cel mai inedit bine care ni se poate întâmpla. Încrederea pe care I-o acordăm lui Hristos este directă proporțional cu darurile pe care le vom primi de la El. Așa de tare cred în asta! Sunt atât de conștientă că Hristos știe cel mai bine ce am eu nevoie, ce nu am nevoie, ce oameni trebuie să îmi treacă pragul sufletului și ce oameni nu. Noi nu știm bine cum stau treburile cu cei din jurul nostru, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți și poate avea mare grijă de acest aspect. Mă bucur să văd cum Domnul lucrează atât de finuț cu sufletul meu, cum îmi umblă prin trecut pentru că L-am lăsat să facă asta, pentru că L-am rugat să facă asta tocmai din pricina faptului că e Singurul care poate fi acolo, care poate repara ceea ce neștiința și încăpățânarea mea a rănit. Uitându-mă în trecut îmi dau seama că cel mai mult m-am rănit singură. Nimeni nu a lovit mai tare în sufletul meu în afară de mine. Dar bucuria cea mai mare nu e pentru că conștientizez asta, ci pentru că nu mai contenesc să Îi mulțumesc pentru cum a rânduit lucrurile și oamenii din viața mea. Cum a știut să trimită oameni pentru fiecare durere, pentru fiecare gol existent în sufletul meu. Îmi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că Dumnezeu intervine în viețile oamenilor atunci când totul duce la pieire. Cred asta pentru că văd atâtea exemple în jur! Dumnezeu schimbă lucrurile atunci când te aștepti mai puțin, atunci când crezi că nu va fi mai bine, că totul e într-o monotonie din aceea care omoară și ultimul gram de nădejde din tine. 

Poate cea mai gravă și periculoasă boală a perioadei pe care-o trăim este tristețea. Voi reveni cu un articol despre una din cele mai impresionante cărți pe care le-am citit până acum, carte ce conține scrisorile din exil ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Găsim acolo cele mai bune sfaturi pentru a reuși să ne ridicăm din depresie, dintr-o tristețe care ne fură lumina ochilor și puterea de a vedea frumosul fiecărei zile, binecuvântarea acestei vieți minunate. 

Atunci când ne certăm cu Dumnezeu, ne certăm cu noi. Avem nevoie de o împăcare cu sufletul nostru înainte de o împăcare cu cei din jur. Dacă ne împăcăm cu noi și acceptăm ceea ce ni se întâmplă, fără a fi frustrați și triști că starea materială sau sufletească în care ne găsim nu este ceea ce ne-am dorit, nu este încă la stadiul la care am vrut, am programat noi să fie, ne va fi bine. De-abia atunci când ne vom lăsa trecutul să fie vindecat de Hristos și ne vom trăi prezentul cu o mulțumire a binecuvântării Sale revărsată zilnic asupra sufletului nostru în căutare de frumos, vom vedea și minunea de a primi de la Domnul un viitor liniștit în brațele Lui. 

de Cătălina Dănilă

sursa: http://www.catalinadanila.ro

Arsenie Boca şi cea mai profundă lecţie: „Când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă“

Cea mai cunoscută povestire relatată de părintele Arsenie Boca are menirea să le aducă alinare celor aflaţi în suferinţă. Pilda ceşcuţei de ceai, spusă de duhovnicul de la Prislop, le arată oamenilor ce pot face „dacă viaţa li se pare grea şi sunt loviţi, bătuţi şi împinşi aproape fără milă, când lumea pare că se învârteşte necontrolat şi când simt că se află într-o suferinţă îngrozitoare”.

Iată povestirea spusă de părintele Arsenie Boca:

„O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”.

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească:

‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”.

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”.

O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.

Morala povestirii este următoarea, arată duhovnicul Arsenie Boca:

„Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.

sursa: http://adevarul.ro/

Deschideţi ochii sufletului, iertaţi precum copiii şi iubiţi fără condiţionări.

BUCURIA PRIMĂVĂRATECĂ A INIMII

Primăvara nu lasă loc de regrete, eşecuri, resentimente, pierderi, dezamăgiri. E timp doar pentru înflorit.

E primăvară. Soarele jucăuş începe să îşi facă tot mai mult curaj. Verdele crud şi timid colorează pământul. Copacii înmuguresc. Florile ne înmiresmează simţurile. Ghiocei, toporași, narcise, lăcrămioare, lalele. Totul se trezeşte la viaţă. Veselie, forţă, vioiciune. Simfonie de culori. Prospeţime, bucurie, răbdare.

Odată cu primăvara înflorim şi noi sufleteşte. Noi provocări, noi dorințe, noi aşteptări. Trecuţi prin viroze sau astenii, ori nu, cu toţii zâmbim la căldura oferită de anotimpul învierii. Suntem chemaţi să fim mai buni, mai frumoşi, mai iertători, mai iubitori. Primăvara nu lasă loc de regrete, eşecuri, resentimente, pierderi, dezamăgiri. E timp doar pentru înflorit. Inima există pentru iubire şi nu pentru orgolii, răutăţi şi lucruri mici. Să preţuim pe cei ce ne-au fost alături în iarna vieţii şi au rămas mereu aproape înfrumuseţându-ne viaţa.

Căutăm noi începuturi, fabricate din momente mici, încântătoare. Să îndrăznim să zâmbim, să fim fericiţi şi mulţumiţi. Să ne îndreptăm privirea nu în jos cu deznădejde, nu în sus cu mândrie, nu la stânga sau la dreapta pentru comparaţii şi frustrări, ci spre Lumină, spre Hristos. Florile îşi desfac petalele spre lumină. Priveşte cerul! Reverie!

Eşti un boboc de floare ce se deschide primăvăratic: o îmbrăţişare caldă, un zâmbet viu, o privire blândă, un compliment sincer. A fi bogat nu înseamnă cât de mult ai, ci cât de mult dăruiești.

Nu încetați să visați! Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră. Deschideţi ochii sufletului, iertaţi precum copiii şi iubiţi fără condiţionări. Lăsaţi primăvara să vă cuprindă şi surprindă!

de Hrisostom Filipescu

Iubirea este cel mai frumos sentiment!

Nu numai o dată am fost considerată habotnică doar pentru că am vorbit sau am scris despre Dumnezeu… Unii au şi condamnat asta la mine, aducând tot felul de argumente conform cărora credinţa se poartă în suflet şi nu se cade să vorbeşti despre ea. Mai există şi suspiciunea că oamenii care vorbesc despre Dumnezeu vor doar să defileze cu credința în El, în semn de laudă… Greşit!

Oamenii vorbesc despre lucruri în care cred şi pe care le iubesc.

Atunci când iubeşti pe cineva, când eşti îndrăgostit de cineva, îţi vine să îţi strigi iubirea în gura mare, să povesteşti tuturor despre omul minunat pe care îl ai în viaţa ta şi despre fericirea pe care ţi-o oferă.

O mamă care naşte un copil, vorbeşte numai despre el, vrea să împărtăşească lumii bucuria ei, realizarea ei, dragostea ei, minunea ei.

De ce simţim nevoia să vorbim lumii despre omul iubit, despre copiii noştri şi despre alte persoane dragi? Fiindcă le iubim. Din IUBIRE. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Cei care vorbesc despre el nu sunt habotnici, nu îşi doresc să convingă sau să manipuleze lumea, nu vor să se laude, ei doar îl iubesc şi simt nevoia să povestească lumii despre iubirea pentru El, despre frumuseţea lui, despre miracolele pe care el le înfăptuieşte, despre felul în care dragostea pentru el le schimbă viaţa.

Nu ştiu de ce unii îl consideră pe Dumnezeu un subiect tabu… Din cauză că nu îl cunosc pe Dumnezeu îl consideră un fel de Bau-Bau, de care se tem… Aici sunt de vină şi cei care, fără pic de discernământ folosesc adesea expresia: „Te va bate Dumnezeu”, transformându-l într-un călău nemilos şi răzbunător… Nu, Dumnezeu nu bate, drept dovadă, dacă ar fi bătut, cred că eram cu toţii vai de noi. 

Dumnezeu iubeşte şi iartă neobosit…

Cert este că atunci când nu cunoaştem pe cineva, nu putem avea păreri obiective.

Oamenii ar trebui să respecte ceea ce alţii iubesc, fie că este iubirea pentru omul cu care îşi împart viaţa, fie că este vorba despre iubirea faţă de propriul copil, fie că este iubirea pentru Dumnezeu.

Iubirea este cel mai frumos sentiment! Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi, buni, devenim familii, prieteni, părinţi, copii…Iar Dumnezeu este IUBIRE!

de Irina Binder

Viața, un ocean adânc, plin de mistere

Atunci când începi să-ți trăiești cu adevărat viața, să realizezi ce presupune ea și ce trebuie să faci, e ca și cum te-ai trezi deodată în mijlocul oceanului. Înaintezi, puțin câte puțin, uneori grăbit, mărind viteza, alteori, plutind în derivă purtat de valuri. Și pentru început ți se pare simplu. Ba mai mult, ai impresia că tu ești unicul stăpân al vieții tale și că nimeni și nimic nu te poate zdruncina.

Sunt zile în care soarele se oglindește în apa limpede, iar tu ești fericit pentru liniștea care te înconjoară și zile în care de nicăieri apar nori negri, vestitori de furtuni periculoase pe care n-ai cum să-i eviți și nici să-i alungi. Vei rămâne acolo unde ești, așteptând să treacă furtuna de la sine sau vei lupta, vei îndura frigul și ploaia care îți biciuie fața și poate că nici nu vei observa lacrimile care o iau la fugă pe obraji în jos, confudandu-le cu stropii de ploaie. 

Vor fi momente când vei fi învins deși ai luptat cu vitejie. Te vei aduna de unde ai căzut și vei merge mai departe pentru că soarele îți va fi zâmbit din nou. 

Apoi îți vei simți din nou inima plină de miracolul și frumusețea fiecărui răsărit și vei admira tăcut, gânditor, fiecare apus. 

Iar timpul va trece. Vei învăța să accepți că zilele liniștite vor fi mereu urmate de cele pline de furtuni și invers. Îți vei însuși faptul că valurile îți pot fi prieteni și dușmani deopotrivă și că cele mai importante bătălii le vei duce în singurătate. 

Vei păstra în adâncul tău câte o comoară de la fiecare om care îți va ieși în cale și cu timpul, doar cu timpul, poate vei învăța să te aperi și de rechini… 

© Iustina Ţalea

sursa: http://momenteinviata.ro/

Mai bogată cu o taină...

Între lucrurile pe care cred că le ştiu numai eu, dar sunt clare pentru toţi ceilalţi,

Lucrurile pe care le ştiu toţi, în afară de mine,

Între lucrurile pe care le aflu prea târziu

Şi lucrurile pe care le aflu prea devreme,

Între lucruri pe care nu trebuie să le ştiu, dar le aflu

Şi lucruri pe care ar trebui să le ştiu, dar nu le aflu,

Între toate aceste lucruri

Stau aşezate cuminţi tainele...

Taine de care, în sfârşit, am învăţat să nu mă apropii

Pentru că ele vor veni singure

Doar la mine

La timpul lor

Doar când vor vrea ele

Şi doar atunci când va trebui să le întâlnesc.

Cu unele nu ne întâlnim niciodată.

Cu toate astea, fără să ştim, ne îmbogăţim cu ele.

Poate chiar astăzi sunt mai bogată cu o taină...

Şi nimeni nu ştie. Doar ea.

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de astăzi, așadar fii motivul tuturor miracolelor petrecute acum, în acest moment, în clipa de față.

Fii motivul pentru care...

Fii motivul pentru care cineva zâmbește astăzi. 

Fii cel care ia durerea oferind mângâieri, fii acel care înseninează ziua cuiva spunând lucruri frumoase. 

Fii motivul veseliei și speranței, al încrederii și al curajului, un exemplu pentru cei care te admiră și te respectă. 

Fii un model de simplitate și naturalețe pentru toți cei care urmăresc să-și complice viața, arăta-le cât de frumoasă este ea și cât de extraordinară este așa, trăită simplu și armonios. 

Fii motivul pentru care cineva iubește lumea și o trăiește iubind fiecare moment. 

Fii motivul pentru care cineva s-a trezit că-şi dorește să fie mai mult, să se autodepășească, să-și dărâme propriile limite. 

Fii motivul pentru care ziua de astăzi a devenit mai bună pentru cineva. 

Fii motivul pentru care lucrurile bune se întâmplă astăzi, se vor întâmpla mâine și în viitor. 

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de astăzi, așadar fii motivul tuturor miracolelor petrecute acum, în acest moment, în clipa de față. Viața e plină de frumusețe. Și dacă tu o vezi așa cum este ea de fapt, învață-i și pe cei din jurul tău să o privească la fel. Este o mulțumire sufletească pentru care nu trebuie să depui nici un efort, o împlinire care-ți va face sufletul să plutească și să se simtă din nou ușor și despovărat de griji, regrete și banalități.

Fii motivul lor de a spera într-un prezent plin de magie și culoare și motivul tău de a inspira inimile celor care te cunosc.

sursa: File de jurnal

Sărbătoarea Învierii este o sărbătoare a învierii întregii creaţii şi a fiecărui om în parte

"Să facem loc Luminii, Bucuriei şi Iubirii în inimile noastre!
Şi să nu le pierdem la primul val. Să le păstrăm, cu orice preţ. Până la capăt.
Doamne, ajută!"

Creştinii din toată lumea sărbătoresc Învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Învierea lui Iisus a constituit piatra de temelie a credinţei primelor comunităţi creştine. Învierea, sau revenirea la viaţă a unui om decedat, nu era ceva despre care nu se mai auzise pînă atunci. Miracolul învierii se înfăptuise încă de multe ori pînă la Iisus, însă învierea acestuia constituie chezăşia continuităţii Spiritului Viu, a noului suflu de speranţă, iubire şi adevăr, care a fost infuzat în întreaga lume prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Orice creştin trebuie să simtă că Iisus este viu. Fără conştientizarea faptului că Iisus este la fel de viu ca orice altă fiinţă, creştinismul îşi pierde esenţa şi, aş putea spune, chiar orice urmă de eficienţă.

Sărbătoarea învierii Domnului Iisus Hristos nu reprezintă doar comemorarea unui fapt istoric. Este o sărbătoare spirituală. Şi orice sărbătoare spirituală se petrece doar în prezent. Este într-adevăr mai dificil de înţeles, dar timpul istoric nu are nimic de-a face cu spiritualitatea. 

Sărbătoarea Învierii este o sărbătoare a învierii întregii creaţii şi a fiecărui om în parte. Celebrarea învierii Domnului Iisus Hristos este ceea ce se numeşte a doua naştere, renaşterea în spirit sau trezirea sufletului. Fiecare om trebuie să-şi trezească sufletul faţă de dragoste şi adevăr. Învierea lui Iisus trebuie percepută nu doar din perspectiva existenţei întrupate a Mîntuitorului. Adică nu trebuie să vedem în Iisus doar o fiinţă umană care a fost ucisă şi care, prin voia lui Dumnezeu, a revenit la Viaţă. Iisus a spus despre sine că El este Calea, Iubirea, Bunătatea, Adevărul, Dreptatea şi Viaţa. Ca atare, atunci cînd sărbătorim învierea lui Iisus, sărbătorim de fapt învierea tuturor acestor virtuţi. Şi cum pot ele să existe altfel decît prin oameni? Iată cum devenim fiecare în parte responsabili de învierea lui Iisus. Din punct de vedere Divin şi istoric, Iisus a înviat atunci, a treia zi după ce a fost răstignit. Însă din punct de vedere strict personal, fiecare în parte este responsabil acum, în ciclul actual, de învierea lui Iisus în inima sa. Şi-i vom permite lui Iisus să renască, dacă ne vom deschide faţă de dragoste, bunătate, dreptate, adevăr, libertate. Aceasta este taina învierii Domnului. Învierea Domnului este de fapt învierea Omului.

Fără să ne trezim la viaţă în momentul în care Dumnezeu doreşte ca noi să ne trezim sufletul, vom rata practic tot restul timpului din ciclul actual. Vom trăi în zadar, vom fi asemenea unor cadavre vii, după cum se exprimă Sfîntul Simeon. Cum să mai percepi şi să te bucuri de Înălţarea Domnului Iisus, de pogorîrea Sfîntului Duh, de schimbarea la faţă, de adormirea Maicii Domnului şi de tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul, dacă ai ratat sărbătoarea învierii? Este aproape imposibil!

Omul istoric, datorită percepţiei timpului liniar, fără de început şi fără de sfîrşit, speră că poate la anul va avea mai mult "noroc". Ba chiar mai mult, majoritatea dintre noi amînăm în mod conştient pregătirea în vederea învierii, amăgindu-ne că avem încă mult timp la dispoziţie. Şi apoi învierea nu este doar o chestiune de ordin religios sau ceva bisericos. Fără a ne trezi sufletul ne va fi imposibil să cunoaştem iubirea adevărată, să trăim liberi, să fim capabili de bunătate, altruism, sacrificiu. 

Trecerea de la timpul spiritual sau de la timpul sacru la timpul profan este, în opinia mea, cea mai mare diversiune, cea mai mare victorie a forţelor demoniace. Înlocuirea viziunii totalităţii cu aceea a progresului şi a evoluţiei este boala de care trebuie să ne vindecăm. La început, cei care urmau învăţătura lui Iisus aveau încă vie existenţa sa fulminantă. Ei sărbătoreau cu drag învierea Lui şi nu se punea problema conştientizării faptului că învierea Domnului este totodată învierea sufletului fiecăruia în parte. Această înviere personală se realiza pe atunci în momentul în care alegeai să urmezi învăţăturile noi. Astăzi majoritatea creştinilor provin din familii creştine, adică ajung creştini prin naştere. De aceea, multor creştini religia nu le spune nimic. Ei nu sînt înviaţi, ci doar născuţi, şi cum „învierea” este conceptul şi sufletul creştinismului, cei care n-au „înviat” încă se plasează într-o poziţie de incompatibilitate cu această religie. De aceea este necesar să folosim orice prilej pentru a ne trezi sufletul, iar sărbătoarea învierii este cel mai valoros eveniment din acest punct de vedere. Sper din toată inima ca nimeni să nu mai rateze această şansă de a se trezi la Viaţă. Doamne ajută! 

de Cristian Ţurcanu

Cât cântăreşte o rugăciune?

O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil și l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas ușor că soțul ei este foarte bolnav, că nu poate munci, și că au și sapte copii, care trebuie hrăniți.

Băcanul, a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său. Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:

Vă rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.

Băcanul însă îi spuse că nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.

Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuția dintre cei doi.

Clientul făcu câțiva pași înainte și îi spuse băcanului că o să acopere el costurile pentru orice are această femeie nevoie pentru familia sa.

Băcanul răspunse parcă în silă:

Ai o listă cu cumpărăturile de care ai nevoie?

Femeia a răspuns: Da, domnule.

Bine, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfă de aceeași greutate cu lista dumitale.

Femeia, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrisese ceva în grabă.

Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.

Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia.

Băcanul, privind la cântar, s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind: Nu-mi vine să cred!

Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente. Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic. Băcanul ședea privind cu dezgust.

În fine, smulse bucățica de hârtie de pe cântar, și o privi cu mare uimire.

Nu era vorba de o listă de cumpărături, ci era o rugăciune, care spunea aşa:

“Iubite, Doamne, Tu imi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale”.

Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut şi înmărmurit. Femeia îi mulțumi și plecă din magazin.

Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune.

sursa: http://ortodox.md/

Așadar, lasă durerea în urmă. Mergi mai departe este gândul zilei.

Cu toții am fost răniți. Nu cred că există un adult care să nu fi experimentat o durere emoțională în întreaga lui existență. Doare. Știu asta. Dar, ce faci tu cu această durere este mai important decât durerea în sine. Preferi să treci peste ea și să îți trăiești viața sau preferi să ruminezi la nesfârșit trecutul și lucrurile care nu se mai pot schimba?

Învinuindu-i pe ceilalți pentru durerea noastră este primul lucru pe care îl facem. Cineva ne-a făcut rău sau a greșit față de noi în vreun fel care ne-a afectat. Vrem să își ceară iertare. Vrem să fie conștienți de faptul că a greșit. Însă, învinovățindu-i pe alții pentru neîmplinirile și durerile noastre, ne poate lăsa fără putere. De exemplu, dacă confrunți pe cineva (șeful, soțul, părintele, copilul) și spune, nu am făcut-o sau mai rău, și ce dacă?, vei rămâne cu toată furia și durerea, însă fără nicio soluție.

Toate sentimentele tale sunt legitime. Este important să le simți cu adevărat și apoi să mergi mai departe.

Cum să scapi de rănile din trecut?

Ia decizia să le lași în urma ta. Lucrurile nu dispar de la sine. Trebuie să îți iei angajamentul că le vei lăsa în urmă. Dacă nu vei lua această decizie, pe deplin conștient, este posibil să te auto-sabotezi în orice efort ai face să te îndepărtezi de trecutul dureros.

Exprimă-ți durerea. Eliberează durerea pe care o simți, fie direct către o persoană, fie indirect (scrie într-un jurnal sau adresează o scrisoare persoanei care te-a rănit, fără să o expediezi). Scoate afară durerea din tine. Făcând asta, te va ajuta să înțelegi mai exact ce anume te-a rănit. Nu trăim într-o lume în alb sau negru. Chiar dacă crezi că vina îi aparține în totalitate persoanei care te-a rănit, vei conștientiza că ai și tu partea de vină. Asumă-ți responsabilitatea pentru ea și vei înțelege ce anume ai făcut greșit și cum ai putea să te comporți diferit data viitoare.

Încetează să mai fii victimă. În orice moment ai această posibilitate de a alege – să continui să te simți rău, referitor la acțiunile celorlalți sau să începi să te simți bine. Devino responsabil pentru propria fericire și nu da această putere altcuiva. De ce ai vrea să lași persoana care te-a rănit în trecut să aibă această putere asupra ta, chiar acum, în prezent?

Concentrează-te pe momentul actual și bucură-te. Acum este momentul să lași în urmă trecutul dureros și să încetezi să îl retrăiești. Nu mai spune aceeași poveste în care tu ești întotdeauna victima acțiunilor celorlalți. Tot ce trebuie să faci este să te bucuri în prezent. Dacă ești aici și acum, nu mai ai timp să te gândești la ce a fost. Când amintirile din trecut ajung în sfera ta conștientă, recunoaște-le pentru un moment. Apoi, revino ușor în prezent.

Iartă. Poate nu poți să uiți comportamentele rele ale celorlalți, dar cu toții merităm să fim iertați. Câteodată suntem atât de înțepeniți în durerea noastră și atât de încăpățânați, încât nici nu ne putem imagina că ar exista iertarea. Însă, a ierta nu înseamnă să spui, Sunt de acord cu ce ai făcut, ci înseamnă să spui, Nu sunt de acord cu ce ai făcut, dar te iert oricum. Iertarea este o modalitate de a empatiza cu cealaltă persoană și de a încerca să vezi situația din punctul ei de vedere.

Știu că toate aceste lucruri sunt greu de făcut, dar viața nimănui nu ar trebui să fie definită de durere. Nu este sănătos, provoacă stres, afectează capacitatea de concentrare și are impact negativ asupra tuturor relațiilor pe care le avem. Așadar, lasă durerea în urmă. Mergi mai departe este gândul zilei.

de psiholog Alina Baciu
sursa facebook

Invitație la autenticitate sau De ce să rămâi tu însuți

Cine eşti tu, dincolo de măştile afişate şi de rolurile cu care te identifici?

Iubesc oamenii îndrăzneţi, care au curaj să-şi urmeze intuiţia şi care nu se sfiesc să spună ce gândesc şi ce simt atunci când toţi se ascund în spatele măştilor şi al intereselor.

Sunt mulţi oameni care îşi conduc viaţa după nişte reguli a căror stupizenie nu o chestionează niciodată, ca şi cum asta e tot ce poate să existe. Astfel de reguli devin gratii în spatele cărora sufletul se zbate asemenea unui prizonier condamnat pe nedrept la închisoare. De ce ai vrea să fii şi tu unul în plus?

Reguli stupide care devin principii de viaţă…măşti cu care te identifici atât de mult până când te pierzi, modele de oameni goi pe dinăuntru pe care te zbaţi să îi imiţi uitând de sinele tău. Unde eşti tu atunci? Tu ai propria ta originalitate şi unicitate care abia aşteaptă să fie manifestată în lume.

Cui îi pasă de originalitatea ta? Ţie!!! Oamenii sunt prea ocupaţi să trăiască în propriile lor fantasmagorii despre viaţă ca să le pese să scoată originalitatea din tine sau să ţi-o aprecieze când aceasta e în faza incipientă. Şi nici măcar nu au această responsabilitate. Tu eşti singurul responsabil de asta, pentru că doar tu poţi SIMŢI cu adevărat ce zace ascuns în tine şi cere cu disperare să iasă la lumină.

Dar unde ţi-e originalitatea când iei totul de-a gata? Când preferi să imiţi în loc să creezi în stilul tău? Când preferi să te bazezi mereu pe ce îţi spune google, tv sau alţii decât ce îţi spune bunul simţ sau inteligenţa ta?

Cum îţi poţi găsi propria cale dacă continui să mergi pe căi bătătorite de alţii ale cărora limite nu le chestionezi niciodată?

Cum vei şti cine eşti, dacă eşti prea ocupat să aduni informaţii în loc să observi mai mult ce se întâmplă în tine şi în afara ta, dezvoltându-ţi propria inteligenţă şi apelând la înţelepciune?

Cine eşti tu, dincolo de măştile afişate şi de rolurile cu care te identifici?

Orice mască e de fapt o minciună pe care tu o spui lumii despre tine. Iar măştile nu ascund originalitatea, măştile ascund frica…de a fi tu însuţi, frica de a fi respins, adică frica de a nu fi iubit.

Ne temem să fim respinşi pentru că ne lipseşte capacitatea de a ne ACCEPTA vulnerabilitatea şi pentru că am uitat să iubim fără pretenţii şi fără condiţii.

Dar să rămâi autentic într-o lume care a transformat ipocrizia într-un mod de viaţă, poate fi periculos…mai ales pentru egoul tău! Lumea, de când e ea, abundă de oameni ipocriţi care nu mai ştiu de pe unde să-şi culeagă sufletul pierdut.

Nu poţi să-i schimbi tu pe aceşti oameni, dar poţi aduce o schimbare prin a refuza să trăieşti după regulile imbecile ale altora, a refuza să fii precum turma şi a venera ciobanul, pardon păstorul, ca să ne exprimăm mai eufemistic

Căci oricât de luminată ar fi o minte care te inspiră, ea nu trebuie să decidă în locul tău, dându-ţi impresia că tu decizi.

Renunţă la ceea ce alţii au pus în tine şi nu îţi foloseşte cu adevărat, fie că au pus dorinţe neîmplinite, credinţe învechite sau emoţii netrăite, indiferent de importanţa lor în viaţa ta.

Fie că au fost părinţi, bunici, profesori, parteneri deplorabili sau prieteni admirabili…nu ai de ce să îţi transformi sufletul în depozit pentru rănile lor, să trăieşti pentru a le împlini aşteptările sau mai rău, să le transmiţi mai departe urmaşilor tăi. Sau credeai că ei nu preiau nimic din ce ai luat tu de la alţii?

Îndrăzneşte să fii tu însuţi, aşa cum nu mai e nimeni altcineva! Nu trebuie să te lupţi sau să te revolţi…doar să te asculţi mai mult şi să-ţi chestionezi convingerile după care te ghidezi, compromisurile sau tot ce simţi că te limitează.

Selectează precum grâul de neghină tot ce ai “împrumutat” de la alţii şi nu te mai ajută, tot ce nu te mai reprezintă şi fă curăţenie. Ai adunat atât de multe informaţii nefolositoare…aruncă-le şi nu-ţi mai risipi energia cu informaţii cu care oricum nu poţi face nimic. Nu spun că tot ce ai învăţat nu-ţi foloseşte, dar filtrează, integrează şi păstrează pentru tine doar ce ai nevoie.

Şi mai mult decât atât, fii cât poţi tu de onest cu tine însuţi. Ce fel de iubire continui să cauţi de atâta vreme şi să aştepţi în viaţa ta? A cui iubire o cauţi prin diverse surogate la care recurgi zilnic? De ce anume fugi sau ce anume respingi cu înverşunare în viaţa ta?

Şi nu în ultimul rând întreabă-te…când ai primit ultima dată mângâiere şi tandreţe în viaţa ta? Şi mai ales…când ai oferit?

Căci nu poţi primi decât ceea ce oferi…oricât te-ai amăgi că nu e aşa.

Şi nu poţi oferi decât ceea ce eşti…iar asta se vede cel mai bine în relaţiile din viaţa ta.

sursa: http://lifeinbalance.ro/2015/04/01/

Fiecare dimineaţă este un DAR

E o tradiţie ca de ziua noastră să primim daruri. Mai ales cei mici se bucură de ele cu mare încântare. Dar dacă ne-am gândi mai atent, ne-am da seama că zilnic avem parte de daruri.

Şi e mare păcat că în fiecare zi ne trezim cu atâtea lucruri bune nu numai fără să le dăm atenţie, dar chiar fără a conştientiza că le-am primit. Orice om ar trebui să se trezească dimineaţa simţind limpede, ca un jet de apă rece aruncat în faţă, că a mai primit încă o zi din viaţă.

Mie mi s-a acordat acest dar, ar trebui să spunem fiecare. Altora, nu. Soarele răsare, dar ochii lor nu îi vor mai vedea niciodată lumina, frumuseţea, binecuvântarea lui. Mie însă, dintr-un motiv anume, mi-a fost îngăduită o nouă zi. O zi în care să primesc şi să dăruiesc. Să iubesc şi să fiu iubit. Să Îl îmbrăţişez pe Dumnezeu în fiecare împrejurare şi, prin aceste împrejurări, să fiu îmbrăţişat de El.

În fiecare dimineaţă, mi se dezvăluie mila lui Dumnezeu prin darul unei noi zile. Ar trebui să întâmpinăm fiecare zi cu o atitudine de aşteptare plină de respect şi veneraţie, îngenunchind parcă pentru a primi Taina Euharistiei, căci într-adevăr aşa este.

sursa: http://ortodox.md

Visează! Cucerește lumea întreagă cu visele tale și nu uita să fii recunoscător pentru fiecare zi primită

Fiecare zi ne schimbă într-o mare sau mică măsură prin prisma alegerilor pe care le facem.

Fiecare zi ne modelează sufletul și modul în care percepem ceea ce ni se întâmplă prin prisma lecțiilor pe care le învățăm.

Fiecare zi ne oferă șansa extraordinară de a ne corecta greșelile și de a ne îndrepta pașii în direcția potrivită.

Fiecare zi ne ajută să devenim mai buni, mai înțelepți, mai receptivi la nou, la schimbări.

Fiecare zi ne învață cum să supraviețuim celor mai aprige încercări și cum să zâmbim în ciuda greutăților ce par să nu se mai sfârșească.

Fiecare zi ne arată din ce material suntem făcuți și ne pune față în față cu alegerile noastre.

Fiecare zi ne deschide drumul către oportunități și provocări care ne permit să ne dezvoltăm, să ne depășim limitele.

Fiecare zi este o comoară pentru cine o primește cu brațele deschise și cu sufletul debordând de energie pozitivă.

Așa că zâmbește, om drag, și mergi mai departe în ciuda norilor cenușii ce par să-ți întunece drumul.

Ai credință și Dumnezeu îți va dărui putere și speranță pentru a trece prin uși închise.

Poartă în tine și cu tine iubirea și iertarea și calea îți va fi presărată cu oameni potriviți sufletului tău.

Ai încredere că pentru orice încercare există o soluție și pentru orice vis un moment prielnic ție.

Visează! Cucerește lumea întreagă cu visele tale și nu uita să fii recunoscător pentru fiecare zi primită.

de Anasstassya - File de Jurnal

Rugă pentru Duminica Floriilor

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt 

Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,

Un ropot scurt de ploaie

Şi-un mic vârtej de vânt... 

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac

Granit din cărămidă 

Şi bronz din băligar,

Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac

Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar... 

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa

Cum te-am văzut pe tine –

C-aşa credeam că-i bine!...

Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,

Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,

Retează-mi mâna dreaptă

Şi pune-mi strajă gurii,

Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii

Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta

Şi fă să uit c-odată am fost şi eu ca Tine!... 

de Ion Minulescu

„Universul literar”, XLIII, nr 27, 24 aprilie 1927

Am observat că în ultima vreme tot mai multă lume îşi neglijează sufletul în favoarea problemelor materiale şi a grijilor inspirate de teamă.

Fie ca toate lucrurile să se așeze cum e mai bine.

Vreau să-ţi amintesc că viaţa unui om nu mai e viaţă dacă nu e în echilibru şi că partea sufletească merită la fel de multă grijă şi atenţie ca celelalte aspecte. Nu te amăgi că mâine o să ai timp şi pentru tine, că după ce vei fi împlinit din punct de vedere material atunci te vei ocupa şi de ceea ce contează cu adevărat. S-ar putea ca mâine să fie prea târziu, sau mai bine zis eşti deja în întârziere, ce mai aştepţi?

Am cunoscut oameni care după ce s-au dedicat cu trup şi suflet scopurilor materiale şi după ce au acumulat tot ce îşi doreau, şi-au dat seama că nu asta îi împlineşte, şi-au dat seama că le lipseşte ceva, un gol pe care ei încercau în zadar să-l umple cu bucuriile scurte şi trecătoare oferite de bani.

Oare este nevoie ca fiecare om să experimenteze bogăţia şi sacrificiul pentru bani pentru a-şi da seama că nu asta îl împlineşte? Nu, nu este nevoie. In adâncul tău ştii că ai deja tot ceea ce ai nevoie pentru a fi fericit, deoarece doar acolo se află ceva ce nu ai cum să găseşti în lumea de afară - liniştea interioară.

Criza prin care trece omenirea nu e neapărat financiară, e o criză de iubire şi de compasiune. Am uitat să ne iubim unii pe alţii pentru că am uitat că şi ceilalţi sunt suflete ca şi noi, cu aceleaşi nevoi sufleteşti. Foamea oamenilor nu e doar una de natură fizică, oamenilor le este foame de divin, pentru că într-un fel sau altul fiecare om ştie că natura lui adevărată este una spirituală.

Setea de informaţie nu exprimă altceva decât nevoia de a ne linişti mintea, pentru că dacă mintea nu primeşte ceea ce caută ea nu va înceta niciodată să ne chinuie. Însă nu putem afla liniştea cu mintea, nu e posibil, istoria ne-a arătat de atâtea ori că până în prezent omenirea nu a căutat unde trebuie. Şi atunci de ce ne încăpăţânăm să repetăm istoria?

Scrisoarea mea e ca o rugăciune intensă pe care sufletul tău ţi-o adresează, aceea de a-l asculta, de a-l iubi şi de a-i acorda locul pe care şi-l merită în viaţa ta. În caz contrar, durerea lui nu va trece neobservată şi se va răsfrânge asupra ta şi a celor dragi ţie, fără să înţelegi de ce nu-ţi merg lucrurile şi te vei amăgi că împlinirea unor dorinţe va ţine loc stării de nelinişte pe care ai tot ignorat-o.

Ştiu că e greu, dar indiferent ce te doare acum, indiferent cu ce griji te chinuie mintea, opreşte-te puţin. Opreşte-te şi ridică-te deasupra vieţii tale, ridică-ţi ochii spre cer şi înalţă-te asemenea unei păsări care vrea să-şi vadă de sus cuibul. Priveşte-te cum te zbaţi, pentru ce anume te zbaţi, observă-ţi fricile, încercările, coşmarurile şi, fără a te critica, întreabă-te dacă merită şi dacă nu cumva tocmai din cauza lor nu vedeai soluţia până acum.

Pentru a găsi răspunsul la orice frământare e nevoie să te aşezi pe un alt nivel decât cel în care erai când te-a lovit frâmântarea. De fapt, e nevoie să înveţi să urci sau să zbori, cu efort şi voinţă, cu alte cuvinte să-ţi asculţi sufletul.

Adela Haru @ LifeinBalance.ro

Primăvara începe cu zâmbetul tău

Cu o floare poate că nu se face primăvară, dar fără floarea sufletului tău sunt sigură că nu se poate face primăvară. Sunt oameni cărora le plouă şi le fulgeră tot timpul, cărora li se scufundă corăbiile în fiecare zi şi care dacă te uiţi la ei ai senzaţia unei pierderi constante de parcă tot timpul ar fi în doliu după cineva sau ceva, cărora un zâmbet li se pare o blasfemie şi o impietate! Ei nu mai ştiu să înflorească de mult şi fără florile sufletului lor, parcă este greu ca primăvara să vină pe deplin. În aceşti oameni nu este niciodată primăvară pentru că îi apasă greutăţile, pentru că nu au salariul dorit, copiii visaţi, partenerul aşteptat, pentru că nu le stă bine părul sau s-a zgâriat maşina, pentru că s-a rupt o unghie sau au cearcăne dimineaţa pentru că i-a deranjat căţelul vecinului sau au pierdut autobuzul, pentru că este şeful incompetent şi prietenii nişte nerecunoscători, pentru că au rămas fără ţigări sau partenerul a uitat să îşi spele farfuria, pentru că… pentru că…

Genul acesta de oameni atât de bine cunoscut se simt mult mai bine în frigul nemulţumirilor şi nu au nevoie de primăvară, deşi spun tot timpul că s-au săturat de iarnă, tot ei sunt cei care de la primele semne de instalare a primăverii încep să se plângă de lipsa de chef de viaţă şi de apatie pe care se grăbesc să o eticheteze ca fiind ‘astenie de primăvară’.

Dragii mei, primăvara din afara noastră şi din noi începe cu NOI cu un zâmbet cald în care ne învăluim inima şi plămânii, stomacul, intestinul, ficatul, rinichii, oasele şi creierul, fiecare organ şi fiecare celulă. Zâmbetul adevărat aducător de primăvară nu este cel în care să se oglindească dentistul sau Holywoodul este cel cu care ne îmbrăcăm lăuntric, zâmbetul care începe în inimă şi nu se termină niciodată, spre deosebire de cel care începe în minte şi se termină pe buze sub un strat gros de fard. Hai să zâmbim să se facă primăvară, hai să nu mai fim lipsiţi de chef pentru că dăm voie minţii să jefuiască inima de bucuria de a respira aerul înmiresmat al primăverii, să uităm de tot ceea ce ne ţine legaţi de pământ şi să sărbătorim aripile care ne pot purta dincolo de frigul iernii în ţinutul de lumină şi tihnă al primăverii lăuntrice!

Hei ţi-am spus azi că zâmbeşti frumos?

de Yuri & Vanda

Oamenii-lume...

Sunt oameni-blocuri, sunt oameni-palat, sunt oameni-casă, sunt oameni-garsonieră, sunt oameni-mansardă, sunt oameni-chilie, sunt oameni-cabană-de-lemn-în-vârf-de-munte, sunt oameni-cort-pe-malul-mării, sunt oameni-casă-cu-turnulețe, sunt oameni casă-brâncovenească-cu-grădină-de-vis și .....sunt oameni cu o singură cameră. Cel mai tare mă dor oamenii cu o singură cameră....care nu știu că se poate mai mult...

Sunt oameni în care intri și te așteaptă cu flori la recepție. Au un portar îmbrăcat impecabil și un lift strălucitor ce te poartă amețitor până la ultimul etaj. Cu un pahar de șampanie în mână îți arată viața privită de ei până hăt-departe, la marginile lumii. E noapte, luminile din oraș pâlpâie feeric, jazzul și briza de seară îți dau fiori, miroase a flori de lămâi, a tuberoze și a zeci de plante exotice ce le împodobesc terasa, piscina luminată clipocește ușor, iar ei, îmbrăcați în costumul lor alb, zâmbesc. Sunt oamenii-blocuri, cu multe etaje, ce nu se mai satura...tot construiesc...tot sărbătoresc... Tot cuceresc...

Sunt oamenii ce privesc viața din camera lor din turnul unui palat de vis, în care odată intrat, te simți ca într-un basm. Descoperi uimit comoară după comoară, cameră după cameră, univers după univers. Sunt oamenii-palat în care, odată intrat, nu mai poți fi niciodată la fel...

Sunt oamenii-casă... Cu prispă, muscate la geam, gutui pe dulap și miros de cozonaci...cu pivnița plină de bunătăți și cu odăi cochete la etaj. Sunt oamenii-garsonieră, cu ghitari aruncate într-un colț, și fum de țigară și haos studențesc, mirosind a petreceri și-a iubiri care pleacă înainte de-a veni...

Sunt oameni-mansardă, mirosind a cărți vechi, a ploaie și vers, a Chopin și-a mobilier vechi...

Sunt oameni-chilie mirosind a lacrimi și mir, a rugăciune și a sfântă simplitate...

Sunt oameni-cabană mirosind a aer curat de munte, a brad , a brândușe și a flori de colț, a miliarde de stele și a lemne trosnind în șemineu...

Sunt oameni-cort ce miros a libertate, a valuri, a scoici, a luna oglindindu-se în mare...

Sunt oameni-kitsch ca o casă cu multe turnulețe, în care nici măcar nu locuiesc...

Sunt oameni-casă brâncovenească albă, cu mobilă simplă, neagră, sfeșnice argintate, pian, tablouri și crini...

Și sunt oameni care sunt toate acestea, pe rând... Uneori într-un singur ceas...

Cel mai mult mă dor însă oamenii care ar putea fi toate acestea, pe rând, uneori într-un singur ceas, dar totuși aleg să locuiască într-o singură cameră. Sunt oamenii în care intri și cauți și cauți și bați la ușile pe care și le-au închis. În zadar. Nu vor să te lase nici jos și nici sus. Trăiesc fericiți sau nefericiți în închisoarea ale cărei chei le-au aruncat poate singuri.

Sunt oamenii cu o singură cameră, care nu stau acolo pentru că au ales în mod asumat simplitatea, ci pentru că nu știu că se poate și altfel.

Sunt oamenii cu o singură cameră , din care, odată intrat, nu vrei decât să evadezi....

Și sunt oamenii-lume, oameni lumină, din sufletul cărora, odată intrat, nu ai mai vrea nicicând să ieși...

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Viața ca o curgere

"Cu cât putem accepta mai repede situaţiile neprevăzute, cu atât mai repede ne recăpătăm pacea interioară.

Sunt multe momente în viaţă în care lucrurile nu ies aşa cum ne-am dori noi să iasă, iar atunci când acest lucru se petrece, suntem furioşi şi dezamăgiţi.

Dar dacă am învăţa să acceptăm totul pe deplin, exact aşa cum se petrece? Ştiu, e dificil. Dar este totodată lucrul care ne va reda libertatea şi uşurinţa de a trăi.

În spatele tuturor lucrurilor sunt multe aspecte de care noi nu suntem conştienţi. Nu ştim de ce unele lucruri nu se petrec aşa cum ni s-ar părea nouă că este cel mai indicat să se petreacă. Dar, atunci când ele se petrec, putem învăţa acceptarea, iar odată cu această acceptare, apare seninătatea şi eliberarea de rezistenţă, iar inima noastră începe să se deschidă.

Viaţa este imprevizibilă, iar pentru pacea noastră interioară este necesar să învăţăm să acceptăm acest lucru pe deplin. Cu cât putem accepta mai uşor imprevizibilul, cu atât mai frumos şi mai liniştiţi vom trăi.

Nu ştim niciodată de ce suntem feriţi/protejaţi atunci când lucrurile nu ies în modul în care voiam noi să iasă. Dar dacă lucrurile n-au ieşit în modul dorit de noi, poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să mulţumim. Da, pare ciudat. Cum să mulţumesc pentru faptul că mi s-au stricat planurile? Ştii vorba aceea: Toate lucrurile spre un bine mai mare?

Să mulţumim. Pur şi simplu. Chiar dacă nu ştim pentru ce. Pentru că în acea mulţumire pe care o oferim, începe să ni se uşureze inima. Pacea începe să se aşterne. Cumva, facem trecerea de la răzvrătire la acceptare. De la încruntare, la deschidere. Şi tocmai atunci are loc miracolul. În acea deschidere, oferim vieţii ocazia să lucreze pentru noi, pentru a ne conduce pe drumul cel mai potrivit pentru noi.

Se spune că atunci când o uşă se închide, o alta se deschide, dar suntem atât de prinşi în supărarea faptului că acea uşă s-a închis, încât nu putem vedea uşa care tocmai s-a deschis. Cu cât eliberăm mai repede greutatea de pe suflet atunci când lucrurile o iau spre un drum necunoscut, cu atât mai uşori devenim. Şi cu cât devenim mai uşori, cu atât mai uşor suntem purtaţi şi ghidaţi spre uşa care tocmai se deschide pentru noi. E important însă, să începem să avem încredere în cursul vieţii şi să nu ne mai punem contra lui. Dacă lucrurile nu ies într-un anumit mod să acceptăm acest fapt şi să rămânem deschişi. Pur şi simplu, să lăsăm lucrurile să fie exact aşa cum sunt.

Ce-am observat în propria mea viaţă este că, cu cât mai uşoară devin, cu cât las cursul vieţii liber, fără să mai impun, fără să mă mai răzvrătesc, fără să mai vreau ca lucrurile să fie altfel, cu cât totul se deschide mai uşor înaintea mea.

Cred că cea mai bună analogie pe care o pot face este aceea a apei unui râu. Ea curge liber, indiferent de pietrele pe care le întâmpină pe calea ei. Poate că merită să luăm şi noi exemplul ei. Să fim atât de lini şi flexibili, încât să nu fim tocmai noi piatra de care se împiedică cursul vieţii noastre. Ci să fim chiar apa, care curge liber şi nestingherit.

Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase moduri de-a trăi. De a trăi viaţa ca pe un vals, ca pe o curgere, ca pe o libertate deplină de-a permite să fie ceea ce trebuie să fie…"

de Tania Tiţa

sursa: http://taniatita.info/