duminică, 10 mai 2015

„Noi, cei mari, am uitat să trăim în prezent şi am uitat să zâmbim şi să privim într-o zi firul de iarbă, floarea din geam, zâmbetul copilului din parc, lacrima bătrânului de pe bancă, o frunză în căderea ei din copac”

A.A - Andrei Ando (jurnalist); T.M - părintele Teofan Mada; H.F - Ieromonah Hrisostom Filipescu


A.A.: Întrebarea eternă care l-a preocupat pe om este: cine suntem și încotro ne îndreptăm.

T.M.: Da. E ca şi cu iubirea. Iubirea este o temă veche, dar pururea este nouă. Este nouă, pentru că trebuie să fie pentru mine nouă. Că dacă pentru mine iubirea nu este o valoare, trec pe lângă mine lucrurile.

A.A.: Părinte Filipescu, în titlul unui eseu formulaţi dumneavoastră o întrebare retorică, cu valoare de afirmaţie, aș putea spune chiar de sentinţă: „a murit zâmbetul?”

H.F.: Apropos de asta, aţi zâmbit astăzi? Mi-a venit în gând acest eseu, la care faceți referire, de la modul în care fiind în oraş la cursurile postuniversitare, la un semafor am simţit durerea Cetăţii, prin modul în care se anesteziază oamenii zi de zi. Şi vă dau exemplu. De dimineaţă când ne trezim plecăm la serviciu, pe drum pornim casetofonul pe maşină, fie că e Radio Trinitas, fie că e o altă muzică sau poate o conferinţă sau poate un audiobook, e foarte important pentru noi să fie ceva în fundal. Ajungem la serviciu în funcţie de serviciul fiecăruia, dacă ne permite spaţiul pornim ceva în fundal. Fie că e muzică ambientală, fie că e un post de radio, fie că este un post de televiziune, cum am văzut în unele instituţii. Ajungem acasă, la fel. Când ajungem acasă, pornim ceva în fundal, fie că este un casetofon, fie că este televizorul. Seara când ni se pare nouă că vrem să ne liniştim şi să ne adunăm de peste zi, să ne relaxăm, la fel ne anesteziem cu televizorul până adormim. Şi ne trezim la o bucată de noapte că îl oprim. Bineînţeles că al nostru creier nu se odihneşte, ci este un burete care absoarbe de-acolo, chiar şi în perioada cât ni se pare nouă că am dormit, ceva informaţii. De ce peste zi omul se anesteziază şi are nevoie de ceva în fundal? Pentru că nu vrea să îşi asculte conştiinţa. Nu vrea să audă tăcerea. Omului contemporan îi este frică de tăcere. Îi este frică să facă pauză între gânduri. Pentru că în momentele acestea, dincolo că se întâlneşte cu el, dincolo că se întâlneşte cu Doamne, îşi dă seama de unde vine şi încotro se duce. Că poate dimineața ar fi trebuit să își mângâie soţia, nu doar să îi spună un cuvânt, că poate copilul la plecare nu trebuia să îl certe, ci să îl ia în braţe, că poate la serviciu astăzi ar fi fost să mă smeresc un pic şi să îmi cer scuze de la angajat pentru acel comportament. Și atunci, pentru că eu nu vreau să ascult această tăcere care îmi vorbeşte, eu mă anesteziez. Mă anesteziez şi astăzi, mă anesteziez şi mâine, mă anesteziez luni în şir. Neuroştiinţele demontrează că după șase luni de zile se creează reţele neuronale în lobul frontal care ne fac să descărcăm o anumită chimie din creier în corp. Adică să avem reţele neuronale bolnave, peste tot să vadă minusuri.

A.A.: Din cauza zgomotului de fond ajungem să trăim într-o lume pe care o percepem exclusiv negativă?

H.F.: Nu neapărat din cauza zgomotului de fond, ci din cauza faptului că ne-am anesteziat atât de mult! În momentele acestea de anestezie noi am descărcat din creier în corp o anumită chimie şi anumite gânduri şi anumite stări, pentru că această anestezie, pe de-o parte duce la depresii, pe de altă parte duce la stări de anxietate sau atacuri de panică. Este foarte important să înţelegem că lumea exterioară este o oglindă a lumii mele interioare. Dacă la mine în interior este război, cam aşa este şi în exterior. Dar am eu o vorbă, cred că am scris în carte, că un om care are un ciocan în mână peste tot vede cuie. Sunt momente în viaţă în care este nevoie să alegem să lăsăm ciocanul jos şi să vedem şi alte lucruri din viaţă, nu doar cuiele.

A.A.: Şi cum cultivă asta predispoziția la zâmbet?

H.F.: Faptul că ne anesteziem este o dovadă vie că uităm să zâmbim. Copiii sunt exemplul cel mai practic şi concret al faptului că se poate trăi în prezent. Ei trăiesc în prezent. Doi copii se ceartă la grădiniţă de la cuburi sau nu ştiu ce jucării şi îşi spun unul altuia: “nu mă mai joc cu tine, eşti un urât, pleacă de aici”. Peste cinci minute se împacă şi se joacă, parcă nimic nu s-a întâmplat, şi îşi zâmbesc unul altuia. De ce? Fiindcă pentru ei bucuria şi comuniunea şi zâmbetul sunt mult mai importante decât orgoliul de a demonstra cu orice preț cine a avut dreptate. Pe când noi, cei mari, am uitat să trăim în prezent şi am uitat să zâmbim şi să privim într-o zi firul de iarbă, floarea din geam, zâmbetul copilului din parc, lacrima bătrânului de pe bancă, o frunză în căderea ei din copac. Am uitat toate aceste lucruri care ne fac să fim în prezent. Sunt gesturi şi dovezi prin care Dumnezeu, clipă de clipă, ne vorbeşte. Şi sunt „evenimente” şi motive care ne-ar face să zâmbim. O frunză, în dansul ei, în văzduh, te poate face să zâmbeşti şi poate trezi copilul din tine. Doar că noi am uitat să mai fim copii, am uitat să iertăm, am uitat să iubim dezinteresat, am uitat să stăm în starea aceea de non-judecativitate. Şi mai mult decât atât, uităm să zâmbim.

A.A.: Părinte Mada, iertarea , concesia, sunt atribute fundamentale ale iubirii sau sunt mai degrabă, aşa cum par ele sub presiunea experienţelor sociale de astăzi, nişte slăbiciuni?

T.M.: Iubirea e cuprinzătoare. E atotcuprinzătoare! Iubirea e în primul rând starea în care eu mă deschid, starea în care celălalt e persoană şi eu sunt prezent în relaţie cu el. Iubirea este atotcuprinzătoare pentru că încearcă să nu se afirme pe ea, omul dinaintea mea e prioritate. Caut binele celuilalt, caut ca iubirea mea să fie agape. Până şi erosul dintre doi trebuie să tindă la acest agape. Un eros dintre soţ şi soţie trebuie să fie spiritualizat de un agape. Iubirea este atotcuprinzătoare. Este ascendant. Îl caut pe Dumnezeu. Dar iubirea nu este numai ascendentă, este şi descendentă, Dumnezeu vine în viaţa mea. Iubirea este atunci o iubire care se întrupează. Dacă este socială, îl înțelege pe celălalt. Taina celuilalt este taina iubirii. Cumva, iubirea este în relaţie cu celălalt. Atunci, sigur, iubirea are ca manifestare şi iertatea, înţelegerea, îngăduinţa, toleranţa. Iubirea are înţelepciunea să spună: poate mâine acesta se va schimba. Cu siguranţă se va schimba, poate să fie diferit. Iubirea nu mă grăbeşte pe mine să judec, de aceea a zis Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei”. Dacă ceri, să ceri din iubire. Dacă sfătuieşti, să sfătuieşti din iubire. Dacă mustri, să mustri din iubire. Dacă judeci, chiar fiindcă ai funcţie socială, să judeci cu balanţa iubirii. Dacă iubirea e rădăcina în toate, în viaţa noastră, atunci de acolo sigur va germina progresul unei societăţi mai bune, a unei comunităţi mai bune. Dar aceasta este întrebarea: cât de mult societatea îşi doreşte să se inspire, să se hrănească dintr-o realitate ca aceasta a iubirii lui Hristos, iubirea care s-a întrupat şi care s-a răstignit şi care a iertat pe toţi?

A.A.: Şi care e răspunsul dumneavoastră de om ancorat în aceste probleme ale spiritului? Cât de mult îşi doreşte asta societatea?

T.M.: Eu trăiesc cu nădejdea că societatea vrea lucrul acesta. Trăiesc cu nădejdea. Nădejdea mă face să cred că societatea vrea binele ei. Realitatea este tristă. Sigur, este tristă, realitatea este tristă, dar eu din nou remarc cât de mult anumite comunităţi, anumite departamente, structuri din societate se inspiră din iubire şi o duc mai departe. Eu am datoria să cred, să mărturisesc, să o slujesc şi să o manifest în jurul meu.

A.A.: Părinte Filipescu, aveţi și într-un alt eseu o exprimare foarte interesantă: “Am sărutat verbul a spera, am sărutat timpul şi verbul a spera”. Nu sunt în contradicţie speranţa şi credinţa?

H.F.: Depinde cine vorbeşte despre ele şi în ce context sunt aşezate. Cedinţa este una dintre cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea. Speranţa este alta. Speranţa poate îmbrăca mai multe feluri. De foarte multe ori speranţa poate fi uşor bolnăvicioasă. Vă dau un exemplu din perioada mea de formare la psihoterapie de cuplu şi familie. O femeie care este abuzată de soţul ei şi emotional, şi fizic, şi este lovită în faţa copiilor de un soţ alcoolic, şi are doi copii, se gândeşte să îl facă şi pe al treilea, că poate soţul se trezeşte şi se responsabilizează. Soţul ajunge seara acasă şi reia acelaşi film şi toată lumea trebuie să stea drepţi în faţa lui. Unul din copii poate face lipsa mică în pat, seara, de frică. Ei, această femeie, dacă a intrat în această relaţie dintr-o dependenţă emoţională şi joacă pe rând jocul acela de călău, de victimă şi de salvator, are speranţa că la un moment dat el se va schimba. Că el, la un moment dat, va fi omul acela pe care poate şi l-a dorit când era copil. Aceea este o speranţă bolnăvicioasă. Are părintele Savatie Bastovoi o vorbă foarte interesantă, care mie mi-e dragă: “Dacă te doare măseaua, nu-ţi faci frecţie la picior, confrunţi durerea de măsea şi vezi ce e de făcut acolo, nu te preface că nu te doare sau îţi administrezi alifie la picior sperând că îţi va vindeca durerea de măsea”. Despre asta este vorba. Spune speranţe şi speranţe. E drept că există acel clişeu că speranţa moare ultima, însă este nevoie să înţelegem despre ce speranţă vorbim şi în ce context o aşezăm.

A.A.: Eu mă gândesc că acolo unde există speranţă încape îndoiala, încape contestaţia. Unde există însă credinţă, acolo altceva nu mai are loc.

H.F.: Da, dar îndoiala în sine nu este ceva rău. Toma a fost cuprins de îndoială. Şi-a dorit să pună degetul lui în semnul cuielor şi să pipăie acea coastă împunsă de suliţă şi să îşi confirme odată pentru totdeauna că da, acesta este Hristos, cel răstignit şi înviat. Noi cu toţii suntem Toma. Este umanul din noi. Imaginaţi-vă o baterie. Într-o parte este plus, într-o parte este minus. Nu se supără plusul că de ce e plus aci şi nu e peste tot, în ambele părţi, plus! Și, invers, nici minusul nu se supără. Doar împreună dau energia bateriei, plus cu minus. Aş îndrăzni să aduc această metaforă şi în om. Suntem o baterie cu plus şi minus. În noi este raiul, în noi este iadul. În noi este lumina, în noi este întunericul. În noi sunt calităţi, în noi sunt defecte. În noi există credinţă, în noi există îndoială. Nu contează unde privesc, că oricând îmi pot muta figura şi în partea cealaltă a polarităţii. Deci e nevoie ca mintea mea să înţeleagă că doar împreună dau energie.

A.A.: Să continuăm şirul acesta al antagonismelor. Părinte Teofan Mada, iubirea, decepţia, deziluzia vin într-o succesiune naturală?

T.M.: Depinde despre care iubire vorbim. Noi în general vorbim despre o singură iubire. Celelalte sunt forme ale ei, dar desigur ar trebui să se inspire din iubire. Una e iubirea socială, personală, a vorbit părintele Filipescu de toate acestea, dar o iubire întrupată, răstignită, e unica iubire care poate vindeca celelalte iubiri. Există după aceea o realitate în a înţelege lucrurile acestea nu la nivel sentimental şi nici strict psihologic, pentru că ele sunt dimensiuni ontologice. Credinţa, nădejdea şi toate acestea, iubirea, sunt structuri care duc la această dimensiune a extensiei umane în raport cu Dumnezeu. Ceea ce are de făcut fiecare dintre noi şi societatea în ansamblu este să evite aceste mecanisme conştiente în viaţa lor, care fac să oprească adevărata cunoaştere a sinelui. Am mai vorbit despre aceste mecanisme inconştiente, şi societatea de azi le promovează foarte mult. Nu vrem să privim la noi, la problemele noastre, la cine suntem, nu vrem aceste criterii de a diagnostica de fapt care sunt problemele. Există apoi imagine pe care foarte mulţi o folosim în proiecţia relaţiilor dintre noi şi mai ales a înţelegerii noastre interioare. Desigur, toate pleacă de la cunoaşterea mea, de la această cunoaştere a nevoii de un celălalt ce mă poate pe mine ajuta. Întâi, sigur, Dumnezeu, dar şi un preot, un duhovnic cu adevărat sau psihoterapeut care mă poate ajuta pe mine să ies din această dimensiune a imaginii diatice pentru a înţelege eul meu, relaţiile mele. Pe de altă parte vorbesc de foarte multe sentimente şi surogate ale iubirii.

A.A.:Va fi foarte greu să vindecăm aceste surogate ale iubirii dacă nu vom spiritualiza acest eros foarte biologizat din lumea de astăzi şi nu vom aduce iubirea lui Dumnezeu.

T.M.: Desigur în creştinism, şi în ortodoxie, şi în tradiţia apuseană de asemenea, erosul cu agape sunt împreună, în sens creştinesc. Dar în sensul mai ales social, atâta timp cât acest agape nu e prezent şi nu spiritualizează relaţia dintre noi, toate tind spre egoism, care este posesie, este abuz, violenţă, este nemulţumire. E mult de făcut aici, pentru că vedem că acest erotism biologizant este galopant, a cuprins la nivel mondial societăţile, media, webul promovează acest lucru, şi trebuie să avem înţelepciunea de a-i creşte pe copii, de a-i face să înţeleagă adevărata realitate a iubirii, a respectului, a dimensiunii că celălalt este aproapele. Este foarte greu, pentru că toată scara de valori, astăzi, este în sens creştinesc schimbată.

sâmbătă, 9 mai 2015

Confesiuni


Sunt un om cu multe defecte. Nu am pretins niciodată că nu le-aș avea, dimpotrivă, mi le-am subliniat de multe ori. Bucată cu bucată am alcătuit un întreg.

Râd cu poftă sau plâng cu sughițuri, vorbesc mult sau tac mâlc. Nu pot fi altfel decât la extreme.

Mă afectează orice nimic și simt nevoia stupidă de a mă explica.

Regret sau îmi pare rău pentru cuvinte pe care le-am aruncat la nervi sau pentru șanse pe care le-am ratat.

Atunci când mă înfurii am tendința să ridic vocea sau să întorc spatele.

Nu întorc și celălalt obraz pentru că doare destul de rău lovitura unuia singur.

Sufăr de boala numită bun simț și umblu cu ea prin lume sperând să o mai ia și alții. 

Îmi place să am spațiul meu. Sunt zile în care mă bucură și îmi face bine singurătatea camerei mele. Atât.

Iubesc să interacționez cu oamenii, să le vorbesc, să îi ascult și întind mâna oricui are nevoie de ajutor.

Nu-mi plac oamenii care vorbesc fără să fie întrebați și spun numai inepții, și nu-mi plac nici oamenii prea plini de ei, drept pentru care evit să stau la discuții cu ei mai mult decât e cazul.

Am încercat de prea multe ori să adopt atitudinea numită „indiferență” – m-am lăsat păgubașă întrucât nu mi-a ieșit niciodată. Îmi pasă fir-ar să fie!

Sunt o persoană credincioasă, dar nu vorbesc despre Dumnezeu oricui.

Îmi dăruiesc inima oamenilor și nu o dată mi s-a întâmplat să primesc bucăți ciopârțite înapoi. Am continuat totuși să cred, să sper și să iubesc.

Îmi plac lucrurile simple pentru că am tendința să le complic. Dacă ar fi deja complicate nu știu cum aș scoate-o la capăt până la urmă.

Am mințit. Și din comoditate, și din lașitate. Deși sunt o persoană sinceră, au existat lucruri pe care le-am gândit și nu le-am spus sau dacă le-am spus le-am îmbrăcat într-o haină mai frumoasă. Nu mă mândresc cu asta.

Sunt momente când mă ia gura pe dinainte, lipsindu-mi complet diplomația. Gândesc cu voce tare, uitând că oamenii pot folosi toate aceste gânduri împotriva mea.

Am greșit deseori, ba chiar am făcut aceeași greșeală și a doua oară. Și ce dacă! Din prostie, naivitate sau orice altceva am dreptul să greșesc de câte ori se poate greși ca să învăț ce trebuie.

Sunt un om cu multe defecte. Nu am pretins niciodată că nu le-aș avea, dimpotrivă, mi le-am subliniat de multe ori. Bucată cu bucată am alcătuit un întreg.

Acel întreg sunt EU și nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară.

Știu cine sunt și ce pot, chiar dacă nu știu întotdeauna ce vreau. Sunt…eu.

© Iustina Ţalea

vineri, 8 mai 2015

Gestionezi sau creezi?


Vrei să gestionezi o situaţie, o problemă, o relaţie, viaţa ta şi chiar pe a altuia. Să gestionezi timpul, să te gestionezi pe tine.

Să ţii gestiunea înseamnă să controlezi, să calculezi, să nu-ţi scape nimic. Să ştii mereu ce să faci, să ai răspunsul şi soluţia pregătită. Să nu te ia viaţa prin surprindere, să nu care cumva să fii viu. Vrei să ştii mereu ce, de ce şi cum. Şi până când.

E ca şi cum ai număra pietricele în fiecare zi. Şi cu fiecare zi, munca asta devine mai grea, pentru că alte şi alte pietricele se adaugă. Alte şi alte situaţii, relaţii, gânduri… Ale tale sau ale altora. Viaţa nu stă pe loc, ea e în continuă schimbare. Dar tu te chinui s-o închizi într-un dosar. Să ai ordine, chipurile şi să nu pierzi nimic pe drum. Şi atâtea pietre s-au adunat de când tot numeri că ai încropit un tren marfar pe care-l cari după tine. E greu? Evident că e. Cu fiecare zi mai greu. Şi în fiecare zi, mai puţin timp de făcut altceva, de trăit şi de bucurat, pentru că ai tot mai mare gestiunea şi tot mai multe de numărat şi controlat.

Copilul nu are nimic de gestionat, de numărat. Bucuria lui e deplină, sinceră şi adevărată. Şi permanentă. El se joacă cu pietricelele tale şi cu toate cele pe care le găseşte în calea sa, uneori “stricând” ordinea şi, spre nedumerirea lui, liniştea părinţilor… Aducând în acelaşi timp bucuria pe chipurile lor… chiar dacă pierd şirul calculelor când apare copilul. Sunt uşor panicaţi, dar
parcă-s mai bucuroşi… O vreme. Până când îl învaţă şi pe copil să numere, să calculeze, să gestioneze. Şi începe şi el să numere. Îi rămâne totuşi timp pentru bucurie şi joacă şi creativitate. Dar cu cât înaintează în vârstă, devine tot mai rigid şi serios. Pentru că se adună tot mai mult de numărat, tot mai mult de memorat, făcut, învăţat… Are tot mai mulţi oameni de mulţumit. Nu-şi mai permite să fie spontan, ci merge pe şina lui, cu trenul lui, preocupat să-şi strângă zestre.

Omul, cu cât înaintează în vârstă, e mai rigid, mai serios, mai preocupat. Nu pentru că aşa e natura umană, ci pentru că şi-a pierdut spontaneitatea, nu mai are timp de ea. Mintea sa e plină, are multă treabă cu gestiunea… controlul… este chipurile prudent şi prevăzător… şi plat. Noul e aşa… ca un fel de bau-bau sau ceva nepermis în orice caz.. Când să mai ai timp şi loc în cap, să te simţi, să vezi cu adevărat ce e în jurul tău, să culegi ziua aşa cum e ea… dacă vrei s-o faci o copie a celei de ieri? Când să mai priveşti pe cineva în ochi, când să îmbrăţişezi, dacă eşti aşa de ocupat cu număratul şi cu dorinţa de a strânge mereu mai mult, şi mai mult?

Dorind să strângi şi să ai mai mult, nu poţi avea (folosi) mai mult. A strânge e în sine o limitare. Când vrei să ţii la tine, ai uşa închisă, nu poate veni altceva, nu poate intra şi oricum nu e primit. Să gestionezi înseamnă să limitezi… energia disponibilă. Înseamnă să închizi, în loc să foloseşti. Să vezi numai ce ai mai văzut, să faci ce ai mai făcut şi înainte. De aceea oamenii se plictisesc de ei şi de viaţă. Numără de zor… fac acelaşi lucru ani de zile până când… cu cât adună mai mult cu atât se simt mai sufocaţi… pentru că adunând mai mult au mai mult de numărat…Şi cu cât încearcă mai cu zel să controleze totul, cu atât mai multe au de controlat.

Energia nu poate fi controlată. Momentul acesta nu poate fi controlat. El poate fi trăit, conştientizat, simţit, respirat. Viaţa nu poate fi controlată, tocmai de aceea se numeşte viaţă. Acolo unde controlăm, omorâm. Omorâm posibilităţi, omorâm creativitatea, mulţumindu-ne să ne cărăm corpul de la o zi la alta din greu, într-un ritm pe care-l vrem constant, într-o ordine pe care o vrem perfectă, în calcule pe care le vrem fără greşeală. Cu vagoane cu tot. Într-o realitate în care surprizele şi viaţa nu mai au loc. În care cerul nu există şi miracolele sunt pentru naivi.

Gestiune sau creativitate?

“Vreau să gestionez bine această situaţie/problemă”. Când spun asta, s-a zis cu viaţa mea şi cu posibilităţile de a crea ceva nou.

“Nu ştiu să gestionez această situaţie”. Perfect! Înseamnă că e loc de o schimbare şi de viaţă!

“E o situaţie interesantă. Sunt curioasă ce e posibil să văd, să creez, să generez aici…” Ei bine, aici apar deschiderea, permiterea, conştientă şi creativitatea.

Când înţelegi că nu ai nicio gestiune de ţinut, că nu ai nimic de controlat… trăieşti din nou, eşti liber. Eşti total în acest moment, în viaţă. Eşti în tine şi ai acces la toate resursele fiinţei tale, care nu-s deloc puţine şi nici mici. Înţelegi că poţi să alegi, să răspunzi la situaţia prezentă cu tine tot, nu cu un fragment… nu cu o amintire… ci cu tine tot, acum. Un tu nou, în fiecare moment. Exact cum e de fapt fiecare situaţie: nouă!

Poţi să cari vagoane. Sau poţi să zbori… Când apare o situaţie, poţi să te înhami la o muncă de sisif răscolind în vagoane după piesele (răspunsurile) potrivite, sau poţi să uiţi de ele şi să vezi ce posibilităţi sunt. Ce poţi crea? Te întrebi. Te uiţi aici, nu acolo. Acum, nu atunci. Eşti spontan, uneori cu frică, dar viu! Şi liber…

de Nicoleta Svârlefus

joi, 7 mai 2015

13 caracteristici ale personei care abuzează emoţional


Abuzul emoţional sau psihologic implică orice atitudine comportamentală verbală ori non-verbală care produce un impact negativ asupra emoţiilor unei persoane. Abuzul emoţional se poate manifesta prin orice conduită care supune, controlează, subjugă, intimidează, înjoseşte, pedepseşte sau izolează partenerul de viaţă social şi familie.

Abuzul emoţional are asupra victimei efectul unei adevărate “spălări” ale creierului; aceasta ajunge să-şi piardă încrederea în sine, respectul de sine, sentimentul propriei valori, să se îndoiască de percepţiile sale, de judecata sa, de capacităţile şi abilităţile sale, să depindă în întregime de agresor, chiar dacă îi este frică de acesta.

Persoana care abuzează: o caracterizează unul dintre următoarele comportamente:

1. ignoră frecvent sentimentele partenerului;

2. ridiculizează sau insultă părerile, abilităţile, vârsta, religia, rasa, clasa socială, limbajul;

3. ascunde sentimentele de iubire faţă de partener;

4. critică continuu, jigneşte, foloseşte apelative neplăcute, ridică tonul faţă de partener;

5. umileşte partenerul atât în public, cât şi în privat;

6. refuză să socializeze cu partenerul;

7. împiedică partenerul să muncească, deţine controlul financiar, ia toate deciziile fără a se consulta cu acesta;

8. interzice întâlnirile cu prietenii sau cu membrii familiei;

9. ameninţă constant că va părăsi relaţia de cuplu;

10. manipulează pertenerul prin intermediul minciunilor;

11. recurge la mimică şi la o atitudine ce inspiră frică pentru a intimida partenerul;

12. acuză partenerul de infidelitate;

13. foloseşte un limbaj cu multiple aluzii sexuale;

Metodele cele mai frecvent folosite de partener pentru a se impune în relaţia de cuplu sunt: respingerea prin denigrare, discreditare; atacurile verbale prin folosireea insultei, ridiculizării, criticilor; terorizarea psihologică prin inducerea stării de teamă extremă; izolarea prin limitarea libertăţii de mişcare şi de exprimare.

Victimele abuzului emoţional au nevoie de consiliere şi de ajutor pentru a depăşi momentele critice. Terapiile individuale sau de grup pot fi de mare ajutor, deoarece prin intermediul lor aveţi acces la o nouă viziune asupra relaţiei de cuplu recăpătând respectul faţă de ţine însuţi şi recastigandu-ţi respectul faţă de ceilalţi.

miercuri, 6 mai 2015

Vă doresc o lună MAI plină de bucurii, cu cât MAI multe reuşite, cu pace în inimi şi cu multă iubire!


Iubesc luna MAI pentru toate minunile pe care le aduce cu ea: abundenţă de flori, parfum de liliac, de narcise şi de lăcrămioare, delicioasele cireşe şi căpşuni, mult soare, peisaje pline de verde proaspăt, dimineţile în care mă trezesc cântecele păsărilor, pofta de plimbări, de visuri noi şi de viaţă!

Haideți să ne bucurăm de tot ceea ce există frumos și să ne apropiem de oameni! Să fim MAI buni și MAI blânzi, MAI generoși, MAI iertători, MAI calzi, MAI umani, MAI încrezători, MAI înțelegători, MAI veseli, MAI recunoscători!

Să râdem MAI mult, să îmbrățisăm MAI mult, să mângâiem MAI mult, să dăruim MAI mult!

Să uităm nereușitele din trecut și să ne îndreptăm atenția către noi începuturi, către fericire și către iubire!

Vă doresc o lună MAI plină de bucurii, cu cât MAI multe reuşite, cu pace în inimi şi cu multă iubire!

Să fiți cei MAI fericiți!

de Irina Binder

marți, 5 mai 2015

MINUNILE Sfântului Efrem cel Nou - prăznuit astăzi

Marea putere facatoare de minuni a Sfantului Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri, Grecia


Datorita minunilor uimitoare pe care le savarseste zilnic, Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut in toata lumea. Oamenii care au primit ajutorul Sfantului Efrem cel Nou nu uita sa ii multumeasca Sfantului, astfel ca la manastirea sa din Nea Makri sosesc mereu daruri pentru Sfantul Efrem.
Acest Mare Mucenic din Nea Makri a primit de la Atotputernicul Dumnezeu puterea de a savarsi multe si mari minuni pentru ca a suferit chinuri ingrozitoare pentru marturisirea Credintei Ortodoxe.
Sfantul Efrem cel Nou din Nea Makri (Grecia) este supranumit "Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile" deoarece ii ajuta pe oameni foarte repede si in orice problema.

Minunile Sfantului Efrem cel Nou

Sunt prezentate mai jos cateva din minunile savarsite de Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri. Pentru a vedea descrierea fiecarei minuni, faceti click pe cuvantul cheie al minunii (care este de culoare albastra), sau folositi linkurile de la sfarsitul acestui articol.

ajutor la examene

  • Relatari ale unor minuni uimitoare savarsite de Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou - in care a ajutat numerosi elevi si studenti (romani si greci) sa treaca (uneori cu nota maxima) cele mai dificile examene (licenta, disertatie, etc.), gasiti pe urmatoarea pagina web:http://ajutorlaexamene.wordpress.com/category/sfantul-efrem-cel-nou/ - Ajutor la examene - Marturii despre examene luate cu ajutorul Sfantului Efrem cel Nou.

vindecari

salvari din primejdii

  • de pe patul de moarte
  • de la sinucidere - Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta,SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
  • din accidente
  • din foc (din incendii)
  • de la inec (din inundatii)
  • din furtuni
  • in operatii
  • din coma datorata supradozei de droguri - Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, OCROTITORUL celor DEPENDENTI de DROGURI

ajutor in procese

rezolvari de probleme legate de acte

izgoneste demonii

intareste credinta

Icoana sa

  • izvoraste mir ceresc
  • izgoneste demonii

Sfintele sale Moaste

  • tamaduiesc (vindeca) de boli pe cei care le ating cu evlavie, smerenie si multa credinta
  • au izvorat mir ceresc pentru a intari credinta celor care se indoiau de sfintenia sa

Aratari ale Sfantului Efrem cel Nou

  • aratari in vis
  • aratari in realitate

Ce trebuie facut pentru a primi ajutorul Sfantului Efrem cel Nou

Iata ce au facut oamenii care au fost ajutati de Sfantul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, Grecia:
  • s-au rugat Sfantului Efrem cel Nou cu lacrimi fierbinti, cu multa credintaevlavie si dragoste
  • unii i-au citit Paraclisul si/sau Acatistul cat mai des (chiar si zilnic)
  • daca nu aveau timp si problema trebuia rezolvata urgent, oamenii doar l-au chemat din toata inima in ajutor, simplu, fara o rugaciune speciala, ci spunand numai: "Sfinte Efrem cel Nou, ajuta-ma sa ...(si spuneau problema pe care o aveau)!"
  • cei care aveau probleme mai dificile, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele, etc.)
  • cei care si-au permis, au mers la Manastirea sa din Nea Makri si s-au inchinat la Sfintele sale Moaste si le-au rugat pe maici sa ii insemneze in Semnul Sfintei Cruci cu Sfintele sale Moaste
  • mai ales cei care au avut nevoie sa fie vindecati de o boala (incurabila) sau sa fie dezlegati de vraji, farmece sau alte legaturi necurate, au trimis la Manastirea sa din Nea Makri haine, iar printr-o scrisoare le rugau pe maici sa atinga aceste haine de Icoana Sfantului Efrem cel Nou si de Sfintele sale Moaste, apoi, imediat dupa ce se imbracau cu aceste haine sfintite, se vindecau sau isi rezolvau problemele
  • au trimis pomelnice, bani sau alte daruri la Manastirea sa din Nea Makri (si au primit ulterior raspuns de la maici)
Uneori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit atat de repede, incat Sfantul i-a ajutat pe unii oameni chiar inainte de a termina rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta.
Dupa ce primesc ajutorul dorit,
  • oamenii trebuie sa nu uite sa-i multumeasca Sfantului Efrem cel Nou,
  • iar cei care ii fac promisiuni, trebuie sa nu uite sa le indeplineasca.
Celor care au uitat sa-si respecte promisiunea facuta, Marele Mucenic din Nea Makri li s-a aratat in somn sau aievea (in realitate) si i-a mustrat, reamintindu-le ce au promis.
Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - face minuni uimitoare si azi si le va veni intotdeauna in ajutor celor care il cheama cu credinta, evlavie si dragoste, asa dupa cum a marturisit Sfantul Efrem cel Nou insusi unor crestini: “Nu voi inceta sa vin!”.

Minunile Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri, Grecia. Dati click pe fiecare link de mai jos:

Minunile Sfantului Efrem cel Nou - BIBLIOGRAFIE

Mai multe informatii despre aceste minuni uimitoare savarsite de Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia) - gasiti in cartea "Viata, aratarile, minunile, acatistul si paraclisul Sfantului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutator si Marele Facator de minuni", aparuta la Editura Sofia, Bucuresti, 2008, Editia a II-a.
Alte minuni din zilele noastre ale Sfantului Efrem cel Nou se gasesc in cartea"Sfantul Mare Mucenic si Cuvios Efrem cel Nou. Marturii ale minunilor savarsite in zilele noastre", aparuta la Editura Sophia, in anul 2012.
Noi minuni - cu copii nascuti si nenascuti - ale Sfantului Efrem cel Nou sunt relatate in cartea "Noi minuni ale Sfantului Efrem. Minuni cu copii nascuti si nenascuti", aparuta la Editura Egumenita.

sursa:http://sfantul-mare-mucenic-efrem-cel-nou.blogspot.ro/2011/01/minunile-sfantului-efrem-cel-nou-nea.html

Relații forțate & familii divorțate

Continuând tema de ieri...

De ceva timp mă tot gândesc la unul din motivele suferinței tinerilor. Relațiile de prietenie care pornesc cu avânt, însă se sfârșesc dureros de repede și în condiții cu totul ciudate uneori, m-au făcut să cuget mai mult asupra acestui aspect.


Fie din plictiseală, fie din dorința de a fi ca ceilalți, fie din minunata dorință de a avea pe cineva alături pentru ca într-un viitor apropiat sau mai puțin apropiat să îți întemeiezi o familie, încerci să îți lipești inima de cineva. Întâlnești un om în sufletul căruia începi să simți că prinzi rădăcini și atunci chiar crezi că viitorul tău este lângă acea persoană. Toate merg bine și uneori se ajunge și la marele pas. Altele nu merg așa de bine. O multitudine din relațiile zilelor noastre sunt forțate. Relații care nu merg, relații forțate atât de tare încât cei care privesc lucrurile din afară își pun mâinile în cap.

Aceste relații nu au la temelie iubirea, ci dependența. Dependența de a vorbi, de a petrece timp alături de persoana pe care consideri că o iubești te face chiar și-n momentele în care este evident cât de mult te rănește cel de lângă tine, să nu vrei să pui capăt. De ce? Pentru că în mintea ta răsună iubirea și eventual perioada îndelungată în care ai stat alături de el/ea. Evident, iubirea nu-i aia curată, iar timpul este o aberație. Nu pui acum capăt pe motiv că deja ai stat doi ani, însă vei pune la anul când o să ai trei ani… Nu, nu e un motiv destul de bun. Însă forțezi. Forțezi și din frica de a nu rămâne singur. Singur oricum nu rămâi, tocmai pentru că Hristos te iubește atât de tare încât nu te va lăsa niciodată… În plus, pentru că El știe când și de cine ai nevoie, cu siguranță va trimite omul potrivit la locul potrivit chiar atunci când te aștepți mai puțin. Astfel stând lucrurile, cred că e destul de limpede că tot ce nu merge frumos, nu va duce nici pe departe la ceva bun…

Certurile de la lucruri mărunte sunt pretextul multor relații forțate. Chiar dacă tu consideri că lucrul de la care pornesc certurile este minor, trebuie conștientizat faptul că ceea ce pentru tine poate înseamnă aproape nimic, pentru celălalt poate însemna mult… Dacă lucrurile nu merg bine într-o relație, nu înseamnă că vreunul din voi este vinovat. 

Am început să merg pe ideea că uneori oamenii nu sunt potriviți. Sunt buni și nepotriviți. Fiecare are lipsurile lui, iar cel de lângă, poate sau nu poate suporta ceea ce ai… Dacă nu poate, viața merge înainte. Am scris acum ceva vreme că sfârșitul unui drum poate fi începutul unei autostrăzi… Ceea ce astăzi ți se pare a fi de neînlocuit, mâine poate fi o amintire învăluită în ceață.

Când crezi că iubești este extrem de greu să conștientizezi dependența și forțarea. Te forțezi pe tine și pe cel de lângă tine. Omul vrea să i se facă voia cu orice preț. Tocmai de aceea se suferă atât de mult la o despărțire… Să avem încredere în cel de lângă noi, dar să nu ne încredem în el, ci-n Hristos. Indiferent de bunătatea lui, posibilitatea ca și el să greșească este la fel de mare. E și el om, ca și noi. Oricine poate greși, oricine poate ierta. Poate ierta până la a nu-și călca demnitatea. Când omul te tot rănește, cred că este cazul să nu îi mai dai voie s-o facă…

Ce e de la Hristos va merge frumos. Nu fără ispite, nu pe un drum presărat doar cu flori. Vei mai călca în câte-un spin care te va învăța cât de frumos e să ai răni de vindecat! E un paradox, însă e adevărat! E minunat să ai răni asupra cărora Mântuitorul să poată veni, picurând acolo lacrima veșniciei Sale… Omul potrivit nu e perfect, nu e cel mai bun, însă-i cel mai bun pentru tine. E cel pe care nu-l vei forța, e cel care își va odihni sufletul și va ști să-l ia și pe-al tău în brațe… Cu rugăciune și cu atenție! Relațiile forțate de azi sunt familiile divorțate de mâine…

P.S. Evident, pot exista excepții. “Oamenii se mai schimbă, totul va fi minunat după!” Aș vrea să vă dau dreptate, însă cazurile de genul acesta sunt foarte rare. Eu n-aș risca…

de Cătălina Dănilă

luni, 4 mai 2015

Cum să-ți ții bărbatul acasă

Această postare este dedicată celor care mi-au scris (femei şi bărbaţi deopotrivă), rugându-mă să le dau un sfat în ceea ce priveşte relaţia pe care o au şi pe care, din păcate, nu o mai pot prelungi la nesfârşit. Degeaba te întrebi cu ce ai greşit, degeaba crezi că poţi salva ceva, degeaba te complaci şi aştepţi minuni. Ele nu vor apărea! 
Articolul este dedicat femeilor, dar ar putea fi valabil şi pentru bărbaţi. Aşa că, luaţi aminte dragilor! Daniela.


Sunt pline revistele de femei de sfaturi despre cum să îl faci pe el, alesul, să se îndrăgostească de tine, despre cum să ții flacăra pasiunii mereu vie, despre cum să îl cucerești. Care mai de care se înghesuie să dea sfaturi din propria experiență, din cărți sau studii.
Eu nu cred în astfel de rețete. Cum să existe o rețetă universal valabilă, când noi suntem atât de diferiți? Nu ne plac aceleași lucruri și nu ne dorim același gen de relație.

Personal cred că atunci când vine vorba despre cum “sa-ti ții barbatul acasă”, nu există rețete care să se potrivească oricum. Și asta pentru că dacă el vrea să plece, pleacă oricum, și dacă apelezi la magie. Dacă vrea să mintă, minte oricum, dacă are ochi alunecoşi, alunecă oricum în stânga și dreapta. Sigur, unele dintre voi, ați încercat deja tot felul de trucuri atunci când relația a început să scârție și, cu siguranță, ați observat că in ciuda eforturilor, relația tot la final a ajuns. Ați mai observat și că indiferent cât de drăgăstoase ați fost, infidelitatea tot s-a produs.

Bine, bine….și atunci ce este de făcut? Nimic! Doar să fiți naturale. Să nu faceți nimic din ce nu vă stă in fire, nimic din ceea ce nu vă reprezintă. Degeaba adoptați atitudine de femeie fatală, pentru că ați citit că asta l-ar da pe spate, dacă felul vostru nu este așa. Și nici de mare gospodină dacă nu vă place să gătiți. Și nici de aventurieră doar pentru că la prima întâlnire el v-a declarat că-i place aventura. Lucrurile nu merg așa. Nu țin, chiar dacă se leagă pentru o vreme. Nu sunt autentice relațiile așa, și nici durabile.

Nu mai încercați rețete care vă promit succesul în relații dacă nu vă regăsiți în ele. Este ca și când ați încerca să vă convingeți că vă plac relațiile deschise când de fapt nu concepeți așa ceva, dar o faceți numai pentru a părea genul de care el ar fi mai interesat. Lucrurile nu merg așa din două motive, orice lucru în care nu crezi, pe care nu-l simți nu va avea efectul scontat iar doi, oricât de mult v-ati dori o relație cu el, cel pentru care faceți aceste eforturi, nu veți reuși să vă prefaceți la nesfârșit că sunteți ceea ce nu sunteți de fapt. Și apoi, de ce si-ar dori cineva o relație în care trebuie să se prefacă, sa joace un rol în care nu se simte confortabil? Doar pentru că îl iubește pe respectivul? Este doar o iluzie, iubirea nu presupune să fii altcineva. Iubirea, dimpotriva, înseamnă să fii tu.

Atunci când cineva te iubește și își dorește să fie cu tine, te vrea așa cum ești tu. Nu așteaptă nimic special din partea ta. Te iubește oricum, cu plusurile și minusurile pe care le ai. De foarte multe ori sunt situații în care orice ai face, nu mai merge, oricât de femeie ai fi, el este interesat de alta. Atunci e cazull să pui punct și să lași rețetele care promit minuni. Un bărbat stă lângă tine pentru că își dorește, nu pentru că îl ții tu. Pentru că acolo îi este bine, pentru că acolo găsește o parte din ce are nevoie sau pentru că găsește totul. Secretul stă în felul tău de a fi. Tocmai de aceea mă amuză mereu expresia “o femeie trebuie să știe să își țină bărbatul acasă”. Sunt femei care își țin bărbații acasă pentru că ei le găsesc minunate așa cum sunt. Iar ele nu fac absolut nimic special. Și sunt alte femei, care fac totul pentru ca bărbații să le mai stea pe acasă, fără succes. Pentru că asta nu ține neapărat de ceea ce faci, ci mai mult de cum și cine ești tu. Iar dacă tu, naturală, nu ești pe placul lui, atunci nu te afli în locul potrivit.

sursa:
http://psihologinconcediu.ro/

duminică, 3 mai 2015

A fi creştin înseamnă a fi „ca toată lumea” şi totodată „cu totul altfel”

Fiind întrebaţi de filosofii antichităţii ce înseamnă a fi creştin, gânditorii ucenici ai lui Hristos, din primele secole, nu au apelat la un set de definiţii, nici la vreo prezentare sistematică a unei concepţii de viaţă religios-morale. Fireşte, astfel de lucruri nu găsim nici în Sfintele Evanghelii. Răspunsul lor, însă, era formulat în sentinţe paradoxale, antitetice, singurele pe măsură a surprinde ceva din însemnătatea acestei calităţi sfinte.

Pentru autorul necunoscut al „Epistolei către Diognet” (sec. II d.Hr.), a fi creştin înseamnă a fi „ca toată lumea” şi totodată „cu totul altfel”.

"Iisus, Păstorul cel bun, şi oile sale" (Ev. Ioan 10, 9-16)

„Creştinii nu trăiesc deosebiţi de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvintează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor“ 
(Epistola către Diognet, în: PSB, vol. I, p. 412-413).

Acesta este unul dintre cele mai frumoase pasaje ale lucrării, care explică pe scurt care sunt deosebirile şi asemănările creştinilor cu păgânii. Astfel, creştinismul nu aduce cu sine o deosebire de limbă, neam sau îmbrăcăminte. Creştinii nu constituie o sectă aparte, care respinge pe criterii etnice sau lingvistice pe cei cu care trăiesc. Nu îi resping din aceste puncte de vedere aşa cum făceau, spre exemplu, iudeii, dar nici nu îi primesc în cadrul Tainelor lor oricum. Învăţătura lor centrală nu are o bază filosofică, omenească, precum în cazul păgânilor, care îşi bazează întregul cult doar pe descoperiri omeneşti. Obiceiurile esenţiale prin care se deosebesc sunt cele ale evlaviei interioare şi ale dragostei. „Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină“. Creştinii nu sunt legaţi esenţial de vreun loc tocmai pentru că ei se consideră doar călători pe acest pământ aşteptând împărăţia Cerurilor. Apoi, autorul trece la descrierea moravurilor creştine, afirmând că poporul creştin are respect faţă de instituţia familiei, dar proscrie avortul, desfrânarea şi orice fel de lăcomie şi vieţuire trupească. Cu toate că erau acuzaţi de nerespectarea legilor, creştinii se supuneau acestora, dar evitau sacrificiile pentru împărat. Apoi, autorul trece încet la o exprimare pur paradoxală, care trebuie să i se fi părut uimitoare destinatarului său. Cu toate că creştinii sunt iubitori de oameni şi fac binele sunt ucişi, prigoniţi, chinuiţi, dar chiar şi în aceste momente reuşesc să le impună respect adversarilor. Oricum, nimeni nu poate spune cu exactitate care este cauza duşmăniei împotriva creştinilor.

Creştinii şi misiunea lor în lume

Creştinii sunt cei care dau un sens lumii, creştinii sunt consideraţi sufletul lumii. „Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi îi poartă război fără să îi fi făcut vreun rău, pentru că îl împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini, fără să îi fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul, sufletul iubeşte şi mădularele, şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul, şi creştinii sunt închişi în lume ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bun; şi creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc mai mult. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le-a îngăduit să o părăsească“ 
(Epistola către Diognet, în: PSB, vol. I, p. 413-414)

Războiul trupului împotriva sufletului este asemănat cu războiul păgânilor împotriva creştinilor. Cum luptă de fapt creştinii? Prin iubire. Pedepsirea creştinilor nu face altceva decât să îi înmulţească şi mai mult, pentru că dragostea creşte prin suferinţe. De vreme ce virtutea primordială a creştinului este iubirea aproapelui, orice prigoniri nu pot să surpe această lege a dragostei. De aceea, creştinii sunt numiţi sufletul lumii, ca unii care privesc îndeaproape cele spirituale şi se preocupă de acestea, pe când păgânii sunt prinşi doar de cele trupeşti. 
Formulările acestea poetic-paradoxale sunt cele mai frumoase ale Epistolei către Diognet, lucru pentru care a fost numită pe drept „perla Antichităţii creştine“.

În încheiere, vă invit la lectura acestei scrieri. Sunt multe lucruri care vă pot oferi un subiect de meditaţie. Paradoxul este oricum o interesantă formulare a unei teme creştine de meditaţie.

sursa:http://ziarullumina.ro/patristica/formularile-poetic-paradoxale-ale-epistolei-catre-diognet

sâmbătă, 2 mai 2015

Cum recunoşti o femeie cu inteligenţă emoţională peste medie


Inteligenţa emoţională (EQ) e diferită de ceea ce numim în mod normal inteligenţă (IQ). Este capacitatea de a înţelge şi controla propriile emoţii. Este putinţa de a stabili raporturi cu sens cu oamenii şi cu lucrurile. Este, într-un fel, abilitatea noastră de a fi fericiţi. Se spune că femeile o au mai dezvoltată, dar nu neapărat. Cu toate acestea, pe mine mă atrage mai mult să mă gândesc la cum ar arăta o femeie cu un EQ peste medie. Ea…

Vede partea bună a lucrurilor. E genul de femeie care e la curent cu tot ce se întâmplă fără să stea o oră la ştiri. Pur şi simplu filtrează informaţia şi se opreşte spontan asupra lucrurilor bune. E valabil şi cu oamenii din jurul ei. Le vede defectele, dar preferă să ia în considerare mai ales calităţile. De-aia transmite o stare de bine, pentru că te face să te simţi important şi bun chiar şi când tu nu prea eşti. De aici i se trage şi înţelegerea faptului că fericirea ei nu e treaba nimănui altcuiva. Aşa că, dacă o s-o vezi vreodată tristă, poţi să fii sigur că nu dă vina pe tine.

Nu ia în tragic lucrurile mărunte. Nu face o criză dacă se trezeşte în public cu ciorapul rupt. Ştie să fie autoironică la o adică. Dacă faci mişto de ea în mod inteligent, râde cot la cot cu tine. Dacă eşti necioplit, nu te bagă-n seamă. Iar dacă încerci s-o pui într-o lumină penibilă, găseşte o glumă care să salveze situaţia.

Ştie cum să-ţi ridice moralul. Plângăcioşii nu prea stau prin preajma ei. Sau dacă stau, ştiu că n-o să ţină prea mult faza cu văicărelile. Pentru că ea dezamorsează conflictul chiar şi cu cel mai încăpăţânat depresiv. Bine, dacă chiar ţine neapărat să rămână aşa, probabil că nici n-o va considera pe inteligenta noastră emoţională cea mai potrivită candidată la ascultat jelanii. Prea pune întrebări care scot în evidenţă soluţia. Prea desfiinţează problema de la rădăcină. Nu poate omul să sufere în „pace”…

Are curajul să spună NU. Cu prietenie. Simpatică de nu te poţi supăra pe ea. Sau fermă, după caz. Asta pentru că are coloană vertebrală. Ştie care îi sunt limitele. Nu se înhamă la mai mult decât poate să ducă, nu are nevoie să demonstreze nimănui nimic. Prin urmare, nu ajunge la un grad foarte mare de stres.

Nu e obsedată de trecut. Ce a fost a fost, nu are regrete, nu păstrează ranchiune. Asta nu înseamnă că nu-şi învaţă lecţiile. Dacă ceva a fost greşit, tinde să nu mai repete. Şi când greşeşte, nu e sfârşitul lumii. Îşi cere scuze în mod cinstit şi trece mai departe.

E o plăcere s-o asculţi. Nu se vaită, nu te bate la cap cu angoasele ei din copilărie, nu-i e frică de viitor. Mereu are ceva interesant de povestit pentru că e mereu în căutare de ceva interesant. În orice situaţie ar fi, observă o oportunitate pentru a face ca totul să fie mai frumos şi plin de sens.

Nu are regrete. Chiar dacă a făcut greşeli mari, îşi dă seama că e inutil să mai sufere şi din cauza părerilor de rău. Face toate eforturile să îndrepte ce poate fi îndreptat, iar restul… îşi asumă. E genul de om pe care nu-l poţi manipula din cauză că are o slăbiciune, pentru că o recunoaşte de la început.

Nu se sperie de singurătate. Dimpotrivă, crede despre ea că este cea mai bună companie. Mai mult decât atât, chiar are nevoie de momente în care să rămână numai cu ea. De-aia nici nu se plictiseşte, şi nici nu are probleme când trebuie să aştepte. Găseşte imediat o modalitate de a umple în mod interesant timpul.

Se dezvoltă în continuu. Niciodată nu are impresia că le ştie pe toate, de aceea e mereu deschisă să-şi schimbe părerea, dacă îi oferi un argument bine construit. Nu consideră că vârsta ar fi un impediment pentru a învăţa ceva de la zero. E în stare să se apuce de o facultate nouă când alţii se gândesc să devină bunici. Inclusiv atunci când are deja nepoţi.

Şi lista rămâne deschisă…

vineri, 1 mai 2015

Dacă te-ai trezi într-o bună zi fără să ştii câţi ani ai, ce vârstă ţi-ai da?


Eu nu concep noţiunea de vârstă înaintată. Anii se pot ascunde în spatele dozelor de bucurie şi a viselor măreţe dacă sunt administrate zilnic. Sunt aşa cum mă simt, adică veşnic tânără, pentru că am păşit pe drumul vieţii cu bucurie, de când mă ştiu, chiar dacă n-a fost mereu neted şi presărat cu steluţe norocoase.

Mi-am urmat propria cale, propriul adevăr şi propria fericire lăuntrică, iar astăzi, sunt persoana care îmi doresc să fiu.

Am păstrat puţin din inocenţa şi dezinvoltura copilului, am primit din puterea, atitudinea şi ambiţia tatei, dar cea mai de preţ moştenire, pe care eu o consider frumuseţea în stare pură, a fost bunătatea mamei.

V-aţi întrebat vreodată ce înseamnă Bucuria, dincolo de faptul că e o exaltare sufletească provocată de emoţii puternice? Puteţi privi bucuria şi altfel?

Pentru mine, Bucuria nu e doar un cuvînt, este o stare de spirit complexă, o trăire intensă care-mi dă aripi, care mă copleşeşte uneori, şi pe care o resimt în fiecare zi, sub diferite forme. Chem bucuria cu fiecare zâmbet, cu fiecare gând, cu fiecare tril, cu fiecare vers, cu fiecare rugă şi exerciţiu de recunoştinţă…Astfel, respir bucuria vieţii!

Mă bucur pentru că am o viaţă frumoasă…şi nu, nu sunt o răsfăţată a sorţii. Sunt fiică de înger, dar am avut şansa să pornesc în viaţă cu tipare mentale sănătoase. Am învaţat să-mi pun în practică luciditatea şi să mă gândesc la lucrurile care mă fac fericită, să fac mereu ceea ce-mi place, şi să fac totul cu pasiune.


Îl iubesc, şi-i mulţumesc îngerului meu păzitor pentru că mi-a insuflat dragoste şi mi-a arătat că viaţa e plină de sens, mi-a limpezit mereu gândurile şi sentimentele, m-a învăţat să-mi recunosc şansa pitulată mereu în spatele problemelor, mi-a călăuzit paşii şi m-a înconjurat de persoane minunate.

Ador să aud spunându-mi–se “Mami”, chiar dacă responsabilitatea mi-a atârnat greu pe umeri, înca de la 20 de ani, am oferit şi am primit neîncetat doze uriaşe de iubire şi afecţiune necondiţionată, care au reflectat pe chipul meu cele mai gingaşe scântei.

Mă bucur pentru faptul că printre principiile mele nu s-au pitit intenţiile rele care să le fi distrus în timp valorile, iar în sufletul meu n-au reuşit niciodată să-şi facă lăcaş ura, invidia sau dispreţul.

Mă bucur pur si simplu, şi mă simt tânără în ciuda faptului că am ajuns să-mi privesc copilul de jos în sus.

Sentimentele frumoase, n-au legatură cu vârsta.

Mă privesc prin oglinda sufletului, şi văd că acolo, nimic nu păleşte, nimic nu se ofileşte, nimic nu se stafideşte.

Sufletul nu face riduri, nici măcar de expresie. Oglinda reflectă un chip vesel, care ştie să zâmbească, ştie să râdă cu gura până la urechi gustând umorul fiecărei zile, şi o inimă mare, care ştie să bată doar iertând şi iubind.

Mă bucur pentru că ştiu ce înseamnă “a fi altruist” si “a nu trăi în zadar”;

Mă bucur că am curajul să fac mărturisiri curajoase, si totodată, pline de generozitate.

Spun mereu ceea ce simt şi apreciez tot ce-mi place. Chiar dacă nu stiu întotdeauna cum sunt percepute, pentru mine sunt ca nişte infuzii cu efect revigorant.

Mă bucur din suflet, când pot să fac bucurii altora, şi ştiu că sufletu-mi se va hrăni apoi, cu bucuria lor.

Bucuria este cea care îmi hrăneşte mereu sufletul şi îl menţine tânăr, care mă face să conştientizez că atunci când „pot opri o inima să nu se zdrobească, înseamnă că nu am trăit în zadar„; în plus, apreciez tot se întâmplă frumos în viaţa mea pentru că există oricând riscul ca acest lucru să nu se mai repete.

Mă bucur pentru că nimic nu e static; fiecare zi vine cu ceva nou. Astfel, pot să-mi reciclez mereu experienţele, să-mi reevaluez sentimentele şi să renunţ cu uşurinţă la câte-o regulă rigidă sau vreun obicei care mi-ar putea întuneca aura simpatiei.

Mă bucur pentru că nimeni, niciodată, n-a reuşit să-mi submineze speranţa, oricât de potrivnice au fost circumstanţele.

Mă bucur pentru că simt smerenie, ori de cate ori trec prin faţa unei biserici, semn că sensibilitatea şi credinţa şi-au găsit casă în sufletul meu. Mă bucur că pot să plâng atunci când mă rog, şi vocea devine ecou al inimii mele.

Îmi simt spiritul şi sufletul smulgându-se din vârtejul atracţiilor omeneşti, materiale şi profesionale, le simt înalţându-se, şi emoţia mă învăluie, când o mână invizibilă îmi mângâie cu tandreţe creştetul, spre eliberare….

Mă bucur pentru faptul că nu urăsc facturile, şi nu le consider ca pe o povară, oricât de mari şi grele ar fi ele. E semn că am avut lumină, că mi-a fost cald, că am petrecut cu cei dragi, sute de minute la telefon sau pe internet…înseamnă că mi-a fost bine.

Mă bucur pentru că am crescut iubind sportul si natura, că încă mai pot escalada munţii, şi că mă pot vindeca sau înfrupta cu bunătăţile şi minunăţiile naturii, respirând măreţie şi frumos prin toţi porii.

Mă bucur că măcar în al 12-lea ceas, am învăţat să-mi preţuiesc sănătatea, iar plămânii mei de fostă fumătoare, înca mai fac faţă cu brio efortului susţinut.

Încerc să ies din rutina zilnică făcând plimbări, mişcare, dansând şi mă bucur că nu e prea târziu să mai pot face ceva care să-mi menţină condiţia fizică şi agilitatea creierului.

Mă bucur pentru că am învăţat să trăiesc proactiv şi cu sentimentul că deţin controlul asupra propriei vieţi, iar asta mă face să mă simt împăcată şi energică.

Mă bucură faptul că nu am prea mulţi pitici pe creier, care să-mi fi îndepărtat cei mai vechi şi de nădejde prieteni.

Prietenii, soarele, pasiunea, optimismul si exuberanţa, constituie rezervorul meu de energie.

Toţi au rămas lângă mine; m-au învăţat sa folosesc limbajul în beneficiul propriei mele vitalităţi şi să nu spun niciodată “Nu am, nu pot, nu vreau…” ci “Am! Pot! Şi sunt absolut convinsă că Vreau..”

Mă bucură extrem de multe lucruri, fapte, persoane, sentimente sau momente, dar cel mai mult mă bucură faptul că mă iubesc şi mă plac aşa cum sunt. Imperfecţiunile mele, au şi ele farmecul lor, atâta vreme cât nu incomodează, şi niciodată nu mi-aş dori să fiu o altă persoană decât cea care sunt acum.

“Când descoperim Bucuria, înseamnă că trăim.

Bucuria este trecerea omului de la o perfecţie mai mică la una mai mare.

Bucuria este rugăciune.

Bucuria este tărie.

Bucuria este o plasă a dragostei cu care prinzi suflete.

Bucuria este semnul că viaţa a reuşit.” 

de Manuela Lazăr
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...