luni, 25 mai 2015

Este bine să onoraţi fiecare zi din viaţă şi fiecare întâmplare a sa, decât să-i ţineţi evidenţa.


Lumina soarelui e bună. Ploaia e bună. Secretul e acela de a fi fericiţi oricum ar fi vremea. Aşa daţi lovitura în viaţă. Încă o dată repet, că viaţa, viaţa voastră, nu este făcută din ce se întâmplă în ea. Viaţă voastră este făcută din voi. Este făcută din ceea faceţi voi cu ea.

Fie că v-aţi născut ca regi, fie ca cerşetori, viaţa nu este întotdeauna simplă. Bogaţi sau săraci, viaţa vă oferă binecuvântările ei şi vă binecuvântează şi cu puterea de a vă ridica deasupra greutăţilor. Aşa este viaţa, nu? Un amestec de culori? Misiunea voastră este de a amesteca la un loc aceste culori ale vieţii şi de a le transforma în aur. Voi sunteţi cel ce vă interpretează viaţa. Mâine vă creaţi viaţa aşa cum o vedeţi astăzi. Puteţi să vă construiţi viaţa doar aşa cum o vedeţi. Să vedeţi bine, iubiţilor!

Să vă gândiţi că sunteţi un strat de cărămizi când vine vorba de viaţa voastră. Nu puteţi pune decât o cărămidă deasupra celeilalte. Nu puteţi să săriţi peste rânduri. Trebuie să puneţi o nouă cărămidă deasupra celei care a fost pusă înaintea ei. Felul în care arată creaţia voastră depinde de cât de bine echilibraţi câte o cărămidă deasupra celeilalte. Ceea ce clădiţi nu depinde de aspectul fiecărei cărămizi, ci mai degrabă de modul în care le puneţi laolaltă.

Sau gândiţi-vă la pantofii voştri. Valoarea lor stă în modul în care vă gândiţi la ei. Vă lustruiţi şi purtaţi acei pantofi care vă plac. Ei strălucesc în funcţie de atenţia pe care le-aţi acordat-o. Se poate ca pe ceilalţi pantofi să-i înghesuiţi în spatele dulapului, fără să-i mai purtaţi. Se poate să nu fie cei mai frumoşi, dar sunt tot pantofi şi vă stau la dispoziţie. Este bine să vă preţuiţi toţi pantofii, nu-i aşa? Atunci de ce i-aţi mai ţine? Bineînţeles, îi puteţi da. Nu trebuie să-i ţineţi.

Este bine să onoraţi fiecare zi din viaţă şi fiecare întâmplare a sa, decât să-i ţineţi evidenţa.

Iubiţilor, zilele voastre sunt precum copiii care se ţin de mână, iar voi sunteţi profesorul copiilor. Elevii voştri dansează veseli sub îndrumările voastre. Ei vă depăşesc aşteptările, atunci când îi favorizaţi. Puteţi întotdeauna să-i vedeţi într-o lumină bună. Înţelegeţi asta?

Copiii vin în multe mărimi şi forme. Pe unii vă este mai uşor să-i iubiţi decât pe alţii. Şi totuşi, sunteţi conştienţi că este bine şi necesar să-i iubiţi pe copii. Ştiţi că este ceva minunat să aveţi copii. Ştiţi că fiecare dintre ei a venit în această lume cu un dar. Uneori, sunteţi dezamăgiţi, iar alteori copiii vă uimesc cu inteligenţa lor. Iubiţi-vă zilele în acelaşi mod. Zilele sunt copiii inimii voastre.

Viaţa nu este doar ceva care vine la voi. Nu este pur şi simplu lăsată la uşa voastră. Voi sunteţi aceia care o primiţi şi faceţi să fie ceea ce este. Voi sunteţi ingredientul principal al zilei. Este ca şi cum ziua voastră ar fi o minge pe care v-o aruncă universul. Vine aşa cum vine, dar voi sunteţi cei care o prindeţi! Faceţi să fie o prindere spectaculoasă. Mingea zilei se află acum în mâinile voastre şi a venit rândul vostru să o aruncaţi în înalt. 

Lăsaţi ca ziua voastră să se ridice la mari înălţimi. Lăsaţi-o să răsune în lume şi, bineînţeles, spuneţi-i că este Frumoasă.

de Daria Vasilescu

duminică, 24 mai 2015

Rugăciune pentru depresie

Stăpâne Mult-Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, vino şi mă vindecă şi pe mine, netrebnicul robul Tău. M-am îndepărtat de Tine, am rănit bunătatea şi iubirea Ta. Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta, toată fărădelegea am săvârşit-o, arătatu-m-am lipsit de toată virtutea şi sănătatea sufletului şi a trupului. Slăbănogit-a trupul meu, umplutu-s-a de răutăţi sufletul meu, slăbit-a duhul meu. Stricatu-s-a voia mea, toate se înăbuşă şi suferă înlăuntrul meu, coborâtu-m-am până în iadul cel mai de jos.

Izbăveşte-mă, Doamne, de apăsarea şi durerea sufletească, şi de greutatea inimii care mă stăpâneşte cu dreptate. Săvârşit-am tot felul de păcate care mă războiesc, care fac chinul meu
de nesuferit. Miluieşte-mă, Doamne, că eu singur sunt vinovat pentru această pustiire şi pieire a sufletului şi a trupului meu. Stăpânitu-m-a iubirea de sine, înrobitu-m-a nepurtarea de grijă, nimicitu-m-a lenevirea! Iartă-mă, Doamne, şi vindecă netrebnicul meu suflet. Depărtează de la mine pe duhul cel rău care face de nesuferit sufocarea sufletului şi a trupului meu. Ţine departe de mine greutatea cea apăsătoare din inima mea.

Slobozeşte-mi sufletul şi trupul de toată nepăsarea, întristarea, plecarea spre păcatul firii, mâhnirea, deznădejdea, nepăsarea, nesimţirea, disperarea şi amorţirea cea aducătoare de moarte, căci eu de bunăvoie am adus în sufletul meu toate acestea.

Iartă-mi, Doamne, mărimea păcatelor, vindecă mulţimea patimilor mele! Ajută-mă ca să nu Te întristez vreodată din pricina patimilor care stăpânesc netrebnicul meu suflet. Ridică de la mine laţul cel greu al păcatului, îndepărtează mereu pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. împacă viaţa şi sufletul meu, Doamne!

Curăţeşte-mă de toată întinăciunea sufletului şi a trupului, ca să pot scăpa de duhurile viclene, care mi se fac mie întuneric şi beznă, deznădejde şi chin. Ridică-mă din patul durerii şi din aşternutul răutăţii. Apăsarea şi frica, şi robia gândurilor îndepărteaz-o de la mine! Doamne, facă-Se voia Ta, după cum doreşti.

Bunăvoinţa bunătăţii Tale să zdrobească pe vrăjmaşii mei şi pe omul cel vechi cu patimile şi cu poftele lui. Fie, Doamne, voia Ta spre mine, încât bucurându-mă şi veselindu-mă să Te urmez fără tristeţe, cu faţa veselă şi să Te slăvesc, să-Ţi cânt şi să Te binecuvântez întru toţi vecii. Vino şi întăreşte-mă cu puterea Ta proniatoare, ca să Te preaslăvesc şi să-Ţi cânt Ţie, Domnului preamilostiv, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt întru toţi vecii. Tu eşti apărătorul meu împreună cu Preamilostivul Tău Părinte şi cu Mângâietorul Tău Duh în întristările care mă cuprind în toate zilele vieţii mele.

Miluieşte şi iartă, Doamne, sufletul şi trupul meu cel apăsat şi plin de răutate. Tu eşti Bucuria şi Lumina, învierea şi Viaţa, Primăvara şi Pastele desfătării noastre. Tu ai zis: ţie îţi vestesc că: „Nu Mă voi depărta de tine şi nici nu te voi părăsi". Tu eşti Cel Care Te-ai pogorât până la „vistieriile iadului" căutând oaia cea pierdută, adică pe mine. Miluieşte-mă, Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecuvântatei Maicii Tale, Bucuria tuturor, cu puterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor, netrupeştilor Puteri, cu rugăciunile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cu rugăciunile slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin!

Rugăciuni pentru izbăvirea de depresie
Stăpâne Mult-Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, vino şi vindecă-mă şi pe mine, netrebnicul robul Tău. M-am îndepărtat de Tine, am rănit Bunătatea şi Iubirea Ta, am păcătuit la cer şi înaintea Ta, toate fărădelegile le-am săvârşit şi stau lipsit de toată virtutea şi sănătatea. Trupul meu a slăbănogit, sufletul meu s-a umplut de răutate, duhul meu a slăbit, voinţa mea s-a stricat, toate se îneacă şi suferă înlăuntrul meu. Izbăveşte-mă, Doamne, de toată apăsarea sufletească prin care trec cu dreptate şi pe care au pricinuit-o multele mele păcate. Eu sunt cel care am greşit pentru această pustiire şi pieire a sufletului meu. Egoismul m-a stăpânit, nepăsarea m-a înrobit, lenevirea m-a apropiat de ceasul morţii. Iartă-mă, Doamne, şi vindecă netrebnicul meu suflet, îndepărtează de la mine duhul cel viclean care-mi aduce această nepăsare nesuferită a sufletului şi a trupului. Alungă greutatea din inima mea. Slobozeşte-mi sufletul şi trupul de akedie, de deznădejde, de moarte. Eu de bunăvoie le-am adus în sufletul meu pe toate acestea.

Iartă-mi, Doamne, mulţimea păcatelor, vindecă-mi greutatea patimilor. Fă, Doamne, ca să nu te mai întristez cu păcatele şi cu patimile care lucrează înlăuntrul meu. Ridică de la mine laţul cel greu al păcatului. Indepărtează-l de la mine pentru totdeauna pe vrăjmaşul şi potrivnicul. Adu odihnă, Doamne, în viaţa şi sufletul meu. Curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Dacă este cu putinţă, scapă-mă de duhurile viclene care-mi aduc întuneric şi beznă, deznădejde şi chinuri. Ridică-mă din patul durerii şi din aşternutul chinuirii. Apăsarea şi frica şi înrobirea gândurilor mele să nu mă mai cuprindă nicicând, dacă aceasta este, Doamne, voia Ta, aşa încât bucurându-mă şi veselindu-mă să Te slăvesc, să Te laud şi să cânt Milostivirea Ta, să-L preamăresc pe Părintele şi pe Preasfântul Duh, pe Mângâietorul tuturor oamenilor, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Miluieşte-mă, Doamne, şi iartă-mă pe mine cel apăsat şi suferind sufleteşte şi trupeşte, Tu, Care eşti Bucuria şi Lumina şi învierea şi Pastele desfătării noastre, Tu Care ne-ai făgăduit „nu Mă voi depărta de tine, nici nu te voi părăsi", Tu, Cel Care Te-ai pogorât până la „vistieriile iadului", căutând oaia cea pierdută, adică pe mine. Miluieşte-mă, Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecuvântatei Maicii Tale, Bucuria noastră a tuturor oamenilor şi a tuturor Sfinţilor. Amin!

Stăpâne, Mult-Milostive, Doamne Iisuse toase, miluieşte-mă şi curăţeşte-mă de toată întristarea, tulburarea şi frica, scapă-mă de apăsarea sufletească şi de mâhnirea demonică pe care le simt în sufletul şi trupul meu. Tu eşti Bucuria noastră şi Nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor care sunt pe mare departe. Milostiv fii mie, Stăpâne, pentru păcatele mele, ridică de la mine laţul cel greu al păcatelor şi al deznădejdii, alungă de la mine departe toată tristeţea şi akedia. Intăreşte-mă în iubirea Ta şi în nădejdea neruşinată şi în credinţa nezdruncinată faţă de Tine, pentrui mijlocirile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor tăi. Amin!

de Ierom. Sava Aghioritul 
Rugăciuni preluate din volumul “Patimi si depresie. Ce este şi cum se vindecă depresia”
Cumpară cartea AICI

sâmbătă, 23 mai 2015

ADOR SĂ RESPIR PRIMĂVARA


Ador primăvara. Ador culorile, parfumul, agitația, zâmbetele, iubirea ce pare că plutește în aer. 

Ador aerul miraculos care îți inundă plămânii, voioșia soarelui, blândețea răsăriturilor și a apusurilor. 

Ador nuanțele de verde crud ce par a cuceri pământul, veselia păsărilor, agitația orașului, turcoazul infinit al cerului. 

Ador starea pe care ți-o conferă o zi de primăvară senină, ador sentimentele care se trezesc în tine cu primele raze de lumină, ador veselia și strălucirea din privirile oamenilor frumoși. 

Aș spune că primăvara este o sărbătoare continuă, iar noi, ei bine, noi suntem invitații de onoare. 

Nu oricine poate inspira parfumul magic al primăverii și să se simtă pe deplin vindecat. 

Nu oricine poate vedea miracolul schimbării, nu oricine se poate îndrăgosti la prima vedere de un lan imens de verde crud sau de primii ghiocei timizi. 

Nu oricine simte mângâierea vântului primăvăratic sau înțelege povestea cântată de gingașele zburătoare. 

În jurul nostru are loc un miracol extraordinar, ascuns privirilor obişnuite. Cei ce simt magia ei, cei ce văd întreg acest spectacol sunt cei care au primăvara în suflete, sunt cei care s-au vindecat de apatie, singurătate, amăgiri, iluzii cu frumusețe și iubire, cei care poartă în inimi ”defectele” cele mai de preț ale primăverii: naturalețe, simplitate, jovialitate, optimism, credință, speranță, bucurie, iubire. 

Primăvara este momentul ideal să facem curățenie în viețile noastre, să aerisim cele mai obscure unghere, să ștergem praful amintirilor dureroase, să alungăm întunericul ce ce ține prizonierii propriilor temeri. 

Primăvara trebuie simțită și în interiorul nostru, trebuie trăită și împărtășita tuturor celor care nu mai cred, nu mai speră, nu mai văd, nu mai iubesc, tuturor celor care au uitat să creadă în miracole.

vineri, 22 mai 2015

Știi ce îmbătrânește cel mai tare sufletul?


Clipele de ceartă, remușcările amare, regretele târzii nelalocul lor, dorințele neîmplinite în care ți-ai lăsat agățate fără nici o speranță visele, intensitatea pe care ai pus-o în vorbele vulgare sau necugetate ce au ieșit necontrolate pe ușa gurii tale, lacrimile în van a căror răceală a bruscat văzduhul de foarte multe ori sunt toate la un loc, lucrurile care îți îmbătrânesc sufletul. Tu știi aceste lucruri. Nu e nevoie să ți le mai spun și eu.

Dar știi ce îmbătrânește cel mai tare sufletul? Ideea că viața ta este în van și că Dumnezeu nu ar exista cu adevărat. Îmbătrânești cât ai clipi gândind astfel. Nu e bine să fii așa. Lucrurile se pot schimba din aproape în aproape.

Consideră că Dumnezeu este iubirea cea mai mare a vieții tale și ai să simți că întinerești ori de câte ori gândești acest lucru.

Consideră că aceia care te provoacă la ceartă nu merită decât niște zâmbete nociv de sincere pentru răutatea lor și atunci vei vedea că tăcerea ta este cu rost și sufletul întinerește .

Consideră că nu poți renunța la un vis decât în favoarea unui vis mai mare, iar cel mai mare vis este să îți oferi șansa de a trăi o fericire veșnică. Îți vei simți sufletul liber de orice dorință nelalocul ei și plin de vigoare.

Dacă lacrimile tale sunt rezultatul unei dureri care nu ajută la nimic pe nimeni, atunci nu este bine să îți irosești sufletul în lacrimi.

Când te doare sufletul anesteziază-l cu farmecul rugăciunii și lasă totul în voia lui Dumnezeu. Decizile cele mai mari dintotdeauna le-a luat El. Ale tale au fost mici, dar esențiale. Totuși, ascultă-L. Nu te vei pierde pe tine, ci te vei regăsi. Dumnezeu nu îți este dator cu nimic și totuși El îți dă mai mult decât ți-ai fi putut dori vreodată. Aceasta se cheamă iubire. Tu îi ești dator cu tine însuți, fiindcă El te-a creat, iar nu invers. Dar prea des Îl izgoneşti din mintea ta. Până la nerecunoştință, pot spune faptul că făcând astfel nu reușești decât să renegi realitatea căreia trebuie să îi aparții. Dar lasă-ți sufletul să întinerească iubind. Ce ai de pierdut ?

sursa:
https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

joi, 21 mai 2015

Înălţarea la cer şi şederea la dreapta Tatălui

“Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (…) Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12: 26, 32)


“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala,intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.

Pe de alta parte “venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.

Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent”.

miercuri, 20 mai 2015

Prefă-te până îţi iese! O pastilă magică...pentru nefericire

 
Noi credem că este imposibil să ne schimbăm o stare vecină cu deprimarea, dezamăgirea sau cu dispe­rarea. Pretindem că nu ne putem împotrivi adevărului sau acelei stări interioare, uneori chiar fizice, prefăcându-ne că starea cu pricina nu există. Dacă ne simţim nefericiţi sau avem orice altă stare de rău în interior, ne lăsăm purtaţi în vârtejul gândurilor şi al trăirilor negative ce se ivesc în noi pentru că le vedem drept adevăr. Dar iată cât de uşor putem schimba macazul deprimării; cu o simplă grimasă sau cu un zâmbet prefăcut. Există anumiţi centri în creier care cred că zâmbim şi când ne prefacem, aşa încât creierul începe să secrete endorfine. La început se simte un strop de bucurie sau o vagă schimbare a dispoziţiei, dar zâmbind formal de câteva ori schimbarea stării interioare devine mai clară, perceptibilă şi, mai ales, benefică pentru noi.

Acest truc mărunt poate face lucruri mari, iată; să te prefaci că eşti fericit când te-au năpădit gândurile negre. Să te comporţi ca şi cum ai avea lucrul pe care ţi-l doreşti, dar tocmai te-a pus cu faţa în cele mai lamentabile gânduri despre tine însuţi pentru că-ţi lipseşte. Să te prefaci că eşti calm atunci când furia te poate duce către comportamente regreta­bile. „Prefă-te până îţi iese” înseamnă să-ţi amăgeşti creierul, care are nevoie să gândeşti că viaţa e grozavă pentru a revărsa în trup substanţe capabile să-ţi restabilească starea de bine. Sunt mulţi oameni care şi-au vindecat boli grave, inclusiv cancerul, vizionând zilnic filme de comedie. Când râsul devine real, autentic şi sincer, lumea noastră interioară, inclusiv aceea a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor se modifică în sens frumos de la sine, în vreme ce corpul fizic şi toate celulele sale beneficiază până acolo unde imunitatea însăşi poate suferi transformări uluitoare. Vorbim aici însă despre grimasa de amăgire a creierului ca iniţiativă de urgenţă pentru stările de spirit negative care ne pot încerca zi de zi, în relaţia cu diferite situaţii, provocări sau chiar cu propriile noastre amintiri.

Vorbim despre „a ne preface că suntem fericiţi” ca despre o pastiluţă magică pentru stările nefericite, unele dintre ele periculoase prin faptul că le prelungim, şi asta se întâmplă când nu ştim că avem la dispoziţie un instrument atât de simplu de a evada din ele. Să nu neglijăm reacţia pozitivă a creierului nostru la zâmbet, nici capacitatea lui de a răspunde vindecător chiar şi gân­durilor prefăcute de bucurie.
 
Asta nu înseamnă că susţin prefăctoria, nu altfel decât ca pe-o pastiluţă în caz de urgenţă. Este de dorit să fim fe­riciţi fără să ne prefacem, dar – dacă nu suntem aşa şi avem motive adesea să nu fim –, în loc să le dăm apă la moa­ră negativităţii interioare şi gândurilor negre, este de preferat să ape­lăm la cutia cu pastiluţe psiholo­gice, în care vom găsi o grimasă, care-i va transmite creierului automat că vrem să ne simţim mai bine.

de Maria Timuc

luni, 18 mai 2015

Copiii sunt talanţi încredinţaţi mamelor


Copilul este o parte semnificativă din fiecare dintre noi. Copilul se află la începutul vieţii oricărui om, fie el funcţionar de rând sau înalt dregător. Primilor ani de viaţă prefer să le spun "copil", în loc de "copilărie", spre a nu aluneca într-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucată de vreme pe care o vom duce cu noi toată viaţa, până la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, în oricare moment al vieţii noastre. Poate şi de aceasta ni se spune, imperativ: "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Matei 18, 3). Avem în noi, chiar dacă undeva departe, adânc afundată, curăţenia la care ne cheamă Mântuitorul. Trebuie deci să redevenim ceea ce am fost şi suntem, într-o măsură însă, din ce în ce mai slab perceptibilă.

Copiii sunt talanţi încredinţaţi mamelor. Mamele primesc aceşti talanti spre mântuire, după cum citim: "Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Timotei 2, 15). Copiii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, făcute numai acelora care au nevoie de ele, spre mântuire.

Dar mamele nu se mântuiesc numai născând copii (primind talanţii), ci şi crescându-i pe aceştia în credinţă şi frică de Dumnezeu (înmulţind talanţii). Acest lucru reiese clar din cuvântul Sfântului Pavel, când condiţionează mântuirea mamelor prin "dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie".

În pilda talanţilor, relatată de Sfântul Matei (cap.25), Mântuitorul ne spune să luăm aminte la ce facem cu darurile încredinţate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns în pământ, dându-l iarăşi înapoi stăpânului. La cuvintele slugii celei leneşe: "Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.", stăpânul a răspuns, zicând: "Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci că tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. (...) Pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor."

Mama deci, odată primind talantul (copilul) încredinţat ei de Dumnezeu, este datoare să îl preţuiască şi să îi crească valoarea, făcând din el "ban de aur", adică suflet curat şi iubitor de Dumnezeu, cui şi aparţine de drept.

Sfântul Ioan Gură de Aur, spune acelaşi lucru, zicând: "Mamele sunt adevărate mame nu numai dând naştere copiilor lor, ci mai ales dându-le o bună creştere." Astfel, nu atât purtarea în pântece o face mamă pe cea care naşte, cât mai ales o temeinică educaţie creştină a celor născuţi, deoarece: "Patimile noastre cele mai mari încep din cea mai fragedă copilărie, iar îndrumarea de căpetenie a noastră e în mâinile mamei." (Montaigne)

O mamă bună preţuieşte cât o mulţime de învăţători, bineştiind faptul că "profesorii buni fac şcolari buni, în timp ce numai mamele bune fac oameni buni". Datorită acestui lucru, nu de puţine ori, mamei i s-au atribuit merite naţionale: "Decăderea mamei este începutul decăderii unui popor." (Pr. Mircea Irina) "Numai popoarele care au mame vrednice progresează; când la un popor a decăzut maternitatea, la nimic nu foloseşte cealaltă educaţie." (Pr. Dumitru Irina) "Fără mame sănătoase nu vom avea un popor robust." (Nichifor Crainic) "Viitorul ţării îl ţese femeia." (Carmen Sylva)

Tot o mamă a avut şi Sfântul Ioan Gură de Aur, una însă care, mai mult decât orice, L-a iubit pe Dumnezeu şi şi-a crescut fiul în credinţă ortodoxă. După moartea soţului, ea şi-a închinat viaţa educării şi creşterii în Biserică a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era şi păgân, cunoscând-o pe Sfânta Antuza, a spus: "Ce femei (mame) admirabile au creştinii."

Dacă fericita Antuza nu s-ar fi îngrijit însă de păstrarea şi înmulţirea acestui singur talant (copil), cât ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit această sfântă mamă de la Dumnezeu, iar prin el s-a îmbogăţit întreaga lume, de atunci şi până astăzi, şi încă se va mai îmbogăţi, până la sfârşitul lumii.

Părintele Porfirie Bairaktaris - Îndemn către mame ! 
"Să le spui mamelor cât de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a învrednicit să devină mame. Din momentul în care poartă în pântece embrionul conceput, au o a doua viaţă. Să vorbească pruncului încă nenăscut şi să-l mângâie, prin propriul lor pântece, iar fătul va simţi mângâierea în chip tainic.Să se roage cu multă iubire pentru el. Altminteri, nu doar copilul nou-născut, ci şi fătul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supărarea, scârba. Astfel se provoacă traume sufleţelului, care îl însoţesc toată viaţa. Dacă mamele au simţăminte sfinte şi duc o viaţă sfântă, îşi sfinţesc şi copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru tată."

de Teodor Danalache

duminică, 17 mai 2015

Când oamenii te părăsesc, vine...Domnul!


Fragile, mărunte, condiționate, instabile sunt iubirile omenești. Ca păpădiile se împrăștie în vânt, ca visurile se destramă, ca ploile trec iubirile omenești. La mila dorințelor stau ele, iubirile omenești. Suferințele sunt hrana lor și fericirile lor țin cât zorii și se destarmă ca ei. La capătul fiecărei mari iubiri a omului e dezamăgirea și deruta, e pierderea și dezmembrarea inimii, iar de acolo, tocmai de acolo începe să vină Dumnezeu. Când omul din tine e distrus, Dumnezeu e câștigător. Lumina lui dulce vibrează în ritmuri pe care Egoul nu le poate înțelege fără să fie complet înfrânt. Doar un Ego fără soluții poate accepta Sinele. Doar un Ego disperat se poate lăsa pătruns de lumina Sinelui. Fără această cădere în absoluta singurătate, în abisurile neputiinței și ale dezolării, omul încă se agață de valorile omenești. Încă mai speră că vine cineva și-l iubește așa cum e el: poate mic, poate slab, poate prost, poate urât, poate fără valoare, poate rău…. Poate vine cineva și spune: e ceva de capul tău, apreciez ce ești, simt că te iubesc: speră omul din tine, crede, așteaptă, dar – în cele din urmă – el se trezșete într-o singurătate fără sfârșit, într-o derută existențială, într-un pustiu prin care miliarde de oameni merg cu ochii închiși, crezând, în inocența lor, că ceilalți sunt binecuvântați cu mai multă fericire.

O, da! Într-o zi, într-o clipă oarecare, omul din tine va fi abandonat, așa cum abandonat a fost Hristos. Într-o clipă oarecare, cei ce te-au iubit vor spune că nu te cunosc. Cei care te-au urmat te pot părăsi. Atunci devii Hristos și atunci e cu tine Domnul, în care n-ai crezut, pe care l-ai uitat, cel ce te-a iubit mereu, cel care nu te poate părăsi, fiindcă e în tine. A fi abandonat pare un destin al ființei umane și nu e nevoie să te abandoneze mama, tatăl sau copiii. A fi părăsit e destinul nostru, e crucea omului din noi. Cuiele noastre intră drept în suflet. Crucificarea e un eveniment individual, iar Hristos continuă să existe prin fiecare ființă părăsită, în fiecare moment de părăsire. Învierea e un eveniment al ființei care a pierdut tot ce a fost omenesc în ea.

Dar…dar atunci când te părăsesc oamenii, tocmai atunci vine…Domnul! Când nu mai aștepți nimic, vine TOTUL. Când nu mai aștepți pe nimeni, vine la tine Dumnezeu! Când ești complet pierdut și complet disperat, ai câștigat Cerul. Asta nu se poate falsifica, nu se poate imita: e un fenomen care se întâmplă, e atât de natural, de firesc, de puternic încât singura soluție pentru a ajunge la el e să-l trăiești.

de Maria Timuc

sâmbătă, 16 mai 2015

Trăiți-vă!


Mă tot uit la știrile cu Gabriel Cotabiță... Despre boli, suferință, cure de slăbire, pastile, sport cu sila, amestecate, fiecare din ce-a prins să mai țină un cap de pagină. Îl va ajuta Dumnezeu cum știe el mai bine! Știu. E în puterea Lui, așa cum în a noastră e doar să nu ne îndoim.

Dar, oameni buni, inimilor, noi, cei care ne uităm de pe margine, ne luminăm un strop? Pricepem și noi ceva? Viața e scurtă rău. Știu că știți, toți știm și toți credem că de mâine ne vom apuca de toate cele care ne stau în calea bunăstării. Și timpul (ne) e prea scurt să ne tot prefacem că doar atunci când vom avea silueta, chipul, casa, banii, vacanța dorite, vom fi mulțumiți. Dacă azi, acum, trezit din somn, nu poți spune Mulțumesc pentru tot ce ești și ai, trebuie să schimbi ceva! Repede. Mă feresc cât pot să judec și să dau sfaturi, dar aici nu e loc de luat cu binișorul. 

Scutură-te! Dacă n-o poți face din prima încercare, învață-te pas cu pas cum să prețuiești tot ce ai. Cele mai mărunte lucruri. Tot ce iei de bun zi de zi convins că ți se cuvine, că nu-ți poate fi luat. Toate cele asupra cărora crezi că ai putere, că ți se datorează, că îți aparțin. 

Fă-ți o listă cu lucrurile fără de care crezi că nu poți trăi. 

Și una cu toate lucrurile pe care crezi că ți le dorești. 

Apoi imaginează-ți că ți se spune că mai ai de trăit o singură lună de zile. 

Acum refă tu singur listele! La naiba, de fapt, dărâmă-le tu pe toate înainte să ți le sfărâme viața! Uită-te în oglindă, zâmbește-ți, atinge-te, plângi, râzi, fă tot ce simți că trebuie să faci până te poți privi cu cea mai mare iubire de care ești în stare. Oprește risipa în care trăiești! Ușurința cu care arunci din anii tăi pentru Lucruri. Anii vieții tale amanetați băncilor, vreunui job fără bucurie, relațiilor de complezență, mărunțișurilor de fiecare zi.

Toți știm că vom muri, puțini dintre noi știm când. Și cei care știu își găsesc abia atunci tot curajul de care au nevoie pentru a trăi dincolo de toate limitele, dincolo de ”trebuie”, dincolo de orice nevoie de acceptare din partea celorlalți. Complet liberi și complet conștienți de cât de prețioasă și fragilă e fiecare clipă. Noi, ceilalți, aruncăm cu aroganța îndestulării, zile, luni, ani, strângând lucruri fără să fim niciodată bogați, amânând să trăim, așteptând să ni se dea voie, neîndrăznind să cerem și să primim. Dacă în fața morții găsești în tine putere să rupi toate frâiele fricii, trăind cu fiecare por, cu prețuire și foame fiecare clipă ca pe ultima, n-ar trebui să fim încă și mai bucuroși s-o facem zi de zi, fără securea pieirii deasupra frunții?

Pentru că, inimilor… indiferent de ce credem că știm, fiecare zi CHIAR poate fi ultima.

Și hai să ne iubim! Să ne acceptăm așa cum suntem! Cu kilograme, vârstă, riduri, gravitație, cu zâmbete, cu lacrimi, cu iubiri trăite, pierdute, împăcate, cu tot ce suntem și putem deveni! Necondiționat. Să ne strângem în brațe, să alegem să fim liberi de părerea celorlalți, să ne simțim bine în pieile noastre, fără încrâncenări, fără dureri ascunse, fără regret.

Fericirea vindecă! Fără cicatrici. Trăiți-vă!

de Anca Constantin

vineri, 15 mai 2015

Viața și tu


Viața te va testa. Te va supune la examene dificile și te va forța deseori să iei decizii dureroase. Viața nu-ți va asculta plângerile, cererile sau rugămințile. Lacrimile tale nu o vor impresiona și nici schimba. Va rămâne la fel de dură ca o stâncă, îți va testa limitele, îți va măsura forța și credința. Viața este o serie de încercări, unele pozitive, altele negative, fără de care nu am reuși să ne maturizăm. Ne mângâie atunci când simte că suntem la limită, ne trimite uneori speranța ca mesager al curajului, ne protejează și ne supraveghează fiecare pas. Se mâhnește atunci când îi înșelăm încrederea, suferă atunci când sufletul nostru este îngenunchiat, tresare atunci când facem o mutare greșită care ar putea nărui totul.

Viața te va pune la încercare. E un fapt. Secunda următoare poate fi testul final. Nu poți să ai certitudinea, dar trăiești cu îndoiala în gând. Și ai două variante, poți să trăiești fiecare clipă cuprins de temeri sau poți să ai curajul de a alege să lupți. Nu vei ști dacă ești învingător, dar cel puțin vei ști despre tine că ești un luptător adevărat. Nu este nimic mai laș decât acela care nu îndrăznește să ridice privirea din pământ și să vadă cerul în toată splendoarea sa.

Viața trebuie privită ca o pânză albă, curată. Poate rămâne definitv în starea actuală sau poate deveni un tablou plin de culoare și magie. Putem alege să nu ne murdărim, să nu ne zbatem, să privim pentru totdeauna la pânza albă din fața noastră. Vom avea satisfacția că este curată, dar ce păcat că va fi goală, lipsită de sentiment.

Nu cred că așa ți-ai dori să arate viața ta. Nu cred că fericirea și împlinirea sufletească va ajunge la tine dacă vei decide să stai și să privești. Nu cred că ți-ai putea imagina o astfel de viață, fadă, lipsită de emoție și sentiment. Ia pensula în mână și pune în mijlocul imensității albe o pată de culoare. Zâmbește, simte, trăiește viața așa cum îți dorești, luptă și învață permanent, nu-ți fie teamă că nuanța nu se va asorta la noul tu, deschide-te și cunoaște-te în noua formulă.

Viața poate fi dură, îndârjită, încăpățânată, indolentă uneori, însă întotdeauna îți va oferi o șansă nouă de care să te prinzi și să profiți. Mergi pregătit pe drumul tău, cu ochii larg deschiși și suficient curaj cât să izbândești. 


sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

joi, 14 mai 2015

Totul este de fapt o poveste…

Este o zi perfectă.



Suntem învinuiţi că nu trăim cu picioarele pe pământ…ca şi cum am avea picioare… ca şi cum ar exista un pământ, ca şi cum ceva din tot ceea ce ni se pare că există…fiinţează cu adevărat şi în altă parte decât în mintea noastră.

Totul este de fapt o poveste… încă nu ştim cine este povestitorul şi ce vrea cu personajele sale, de ce le lasă impresia că ceva din ceea ce fac ele, este în afara scenariului. Când vom afla cine este povestitorul şi cine este povestea, vă vom spune şi vouă. Când vom afla unde începe povestea şi unde se termină povestitorul sau unde se termină povestea şi începe povestitorul… Atunci putem spune că începem să înţelegem câte ceva din natura acestei creaţii mentale numite univers.

Ne întrebăm în fiecare zi cine scrie prin noi, cine vorbeşte prin noi, cine vrea să comunice cu înflăcărare lucruri pe care ni se pare că le ştie toată lumea? Cine vrea să spună ceea ce doar tăcerea poate exprima? Este undeva cineva care scrie o carte în timp ce o citeşte, care alcătuieşte realitatea pe măsură ce o descoperă, un cineva ca noi şi ca voi care nu îşi ştie încă puterea gândurilor şi pe cea a sentimentelor.

Este o zi perfectă pentru a afla cine este în spatele poveştii care ne cuprinde pe toţi… nu va fi greu să îl recunoaştem pentru că are câte un pic din fiecare. Suntem părţi ale marelui Povestitor care ştie că fiecare zi este perfectă şi fiecare respiraţie este perfectă tocmai pentru că uniii dintre noi au curajul să nu coboare niciodată cu picioarele pe pământ preferând să plutească cu capul printre nori şi stele…

Aceşti oameni rupţi de realitate şi loiali visului frumos din care venim cu toţi sunt cei care fac lumea să se învârtească şi să strălucească perfect în lumina Creaţiei!

Totul este o poveste…şi ca în orice poveste…începe cu a fost o dată…o zi perfectă…şi apoi încă una şi încă una…până când perfecţiunea a încetat să mai fie o obsesie şi a devenit un firesc…atât de firesc…

marți, 12 mai 2015

La bărbații adevărați femeia e fericită. La restul – puternică


Ce-i trebuie unei femei ca să fie fericită? Bani? Haine? Statut bun? Astea vin și se duc. O femeie deșteaptă va căuta să fie cu un bărbat de încredere și deja împreună să construiască totul. Așa lucrurile vor dura mai mult decât zile iar dragostea va însemna mai mult decât un contract. De asta vor fi femei fericite și femei mai puțin fericite. Femei împlinite și femei puternice. Primele vor ști că alături au un bărbat pe care se vor putea baza, celelalte vor fi nevoite să împingă mereu pe la spate, să pună ele umărul, să facă ceea ce ține de responsabilitatea celuilalt. De asta multe femei își pierd din feminitate, pentru că mereu trebuie să țină rolul de bărbat în relație sau în familie. Nu că ele așa vor, dar pentru că anume bărbatul permite asta. Fie că e slab, fie că se lasă condus. Iar asta este exact opusul la ceea ce-și doresc cu adevărat femeile. Da, femeile se vor dominate. Vor încredere, un braț puternic, o minte care să știe să decidă în anumite momente, o perspectivă.

La bărbații adevărați femeia e fericită. Nu că are totul, dar că are ceea ce pentru ambii ar însemna tot. Se au unul pe altul iar asta contează cel mai mult. Ambii își știu rolurile, ambii construiesc și ambii susțin. Doar că bărbatul aici e bun prieten și soț. Bărbatul e cel care atunci când trebuie, spune. Și tot când trebuie, face. Femeia lui nu e în spate și nici în față. Este alături. Iubită. Protejată. Înțeleasă. Nu e nimic mai simplu decât să nu te complici cu termeni ireali în relație. Nu e nimic mai co
mplicat decât să reproșezi și să cauți în celălalt un motiv. Asta fac mulți bărbați și de asta multe femei fie suferă, fie pleacă, fie sunt nevoite să fie puternice. Nu că femeia e de pus la icoană, dar cum să spui că ești bărbat dacă nu știi cum să oferi încredere femeii tale?

La bărbații care doar se fac că sunt într-o relație, femeia e puternică. Sau iubește pentru doi. Sau plânge noaptea în pernă. Pentru că nu este femeie care să nu vrea relații stabile, cu bărbați serioși și responsabili. Vorbesc despre femei, nu de fete și nu de fetițe de bani gata. Dacă o femeie ajunge să decidă în locul unui bărbat atunci când el trebuie să decidă, nu prea va ieși ceva din relația lor. Dacă o femeie ajunge să fie puternică, nu e că vrea. Ci pentru că nu are cine în relația în care este să fie el puternic. Bărbatul fie nu o înțelege, fie e cu capul în nori, fie tace, fie e indiferent și multe alte de “fie”. De asta vor fi femei fericite și femei puternice. De asta vor fi bărbați moi și pur și simplu bărbați care alături de femeile lor vor trăi fericiti. Iar unde este fericire, cum să dispară dragostea?

La bărbații adevărați femeia e fericită. La restul – puternică.

sursa:
http://devorbacutine.eu/

luni, 11 mai 2015

10 lucruri pe care mama nu ți le-a spus niciodată

Sunt multe lucruri pe care mamele nu le spun. Sunt, probabil, secretele lor. Iată 10 dintre ele:


1. A plâns de multe ori din cauza ta
Cu siguranță i-au dat lacrimile când a aflat că este însărcinată cu tine. A plâns când te-a luat prima dată în brațe. A plâns de bucurie. A plâns de frică. A plâns din cauza nopților nedormite. A plâns pentru că te iubește foarte mult. Și plânge de fiecare dată când tu plângi.

2. A vrut ultima prăjitură…
Dar te-a văzut cum te uitai la ea. Aşa că a spus NU şi ai luat-o tu. Dacă tu eşti fericit, ea e fericită.

3. A durut
A durut când ai tras-o de păr, când ai ciupit-o, când ai muşcat-o de sân în timp ce te alăpta. A durut când ai lovit-o. A durut cât te-a purtat în pantece, a durut-o când te-a născut. Dar nu ţi-a spus niciodată toate astea pentru că ea doar vrea ca tu să fii fericit.

4. Îi e teamă
Încă de când te-ai născut a făcut tot posibilul să te protejeze. A devenit femeia care şi-a refuzat prietenii care o rugau să îi lase să te ţină în braţe. În sufletul ei ştia că nimeni nu te poate ţine în siguranţă, asa cum o face ea. Inima ei s-a oprit când ai făcut primii paşi, de teamă să nu te loveşti. A stat trează nopţi întregi până ajungeai în siguranţă acasă de la petreceri. De fiecare dată când te loveai, era acolo ca să te ajute. De fiecare dată când erai bolnav, era acolo ca să te vindece. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-ţi fie bine. Şi o va face în continuare.

5. Ştie că nu e perfectă
E foarte dură cu ea însăşi. Ştie care îi sunt slăbiciunile şi de multe ori se urăşte că le are. Vrea să fie mama perfectă, să nu facă greşeli. Însă e om şi mai greşeşte uneori. Încă încearcă să se ierte pentru acele greşeli. Îşi doreşte să se poată întoarce în timp şi să le repare. Dar nu se mai poate. Aşă că fii bun cu ea şi las-o să stie că a făcut tot ce a depins de ea şi că apreciezi asta.

6. Te privea în timp ce dormeai
Au fost multe momente când, noaptea, pur şi simplu stătea lângă tine şi îţi privea faţa în timp ce dormeai. Când nu puteai dormi, îţi cânta. Chiar dacă ea era ruptă de oboseală, era lângă tine şi îţi cânta până adormeai. Şi după ce te cuprindea somnul, mai stătea câteva clipe lângă tine ca să te privească. Se bucura de linişte şi de faţa ta care exprima iubire.

7. Te-a purtat peste tot
Mama ta a învăţat să facă curat cu tine în braţe, să gătească cu tine în braţe, să strângă masa cu tine în braţe. O dureau braţele, o durea spatele, dar faptul că te ţinea în braţe era pentru ea o fericire.

8. Era tristă când plângeai
Nimic nu întristează mai tare o mamă decât lacrimile copilului său. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să fii fericit, iar dacă n-a reuşit a suferit şi mai mult.

9. Eşti întotdeauna primul
Vine de la serviciu obosită, ar dormi, dar prima dată are grijă de tine. Dacă eşti flămând îţi face de mâncare, dacă eşti trist, încearcă să te înveselească. Mama face orice ca să te ştie fericit şi te va alege întotdeauna pe tine, înaintea ei.

10. Va face asta din nou
E greu să fii mamă. Plângi, te doare, încerci, greşeşti, munceşti, înveţi. Însă nu există bucurie mai mare decât să-ţi vezi copiii fericiţi. Şi, în ciuda tuturor durerilor, în ciuda tuturor nopţilor nedormite, în ciuda tuturor trezirilor matinale, va lua totul de la capăt, din nou şi din nou, pentru tine.

sursa www.eumama.md

duminică, 10 mai 2015

„Noi, cei mari, am uitat să trăim în prezent şi am uitat să zâmbim şi să privim într-o zi firul de iarbă, floarea din geam, zâmbetul copilului din parc, lacrima bătrânului de pe bancă, o frunză în căderea ei din copac”

A.A - Andrei Ando (jurnalist); T.M - părintele Teofan Mada; H.F - Ieromonah Hrisostom Filipescu


A.A.: Întrebarea eternă care l-a preocupat pe om este: cine suntem și încotro ne îndreptăm.

T.M.: Da. E ca şi cu iubirea. Iubirea este o temă veche, dar pururea este nouă. Este nouă, pentru că trebuie să fie pentru mine nouă. Că dacă pentru mine iubirea nu este o valoare, trec pe lângă mine lucrurile.

A.A.: Părinte Filipescu, în titlul unui eseu formulaţi dumneavoastră o întrebare retorică, cu valoare de afirmaţie, aș putea spune chiar de sentinţă: „a murit zâmbetul?”

H.F.: Apropos de asta, aţi zâmbit astăzi? Mi-a venit în gând acest eseu, la care faceți referire, de la modul în care fiind în oraş la cursurile postuniversitare, la un semafor am simţit durerea Cetăţii, prin modul în care se anesteziază oamenii zi de zi. Şi vă dau exemplu. De dimineaţă când ne trezim plecăm la serviciu, pe drum pornim casetofonul pe maşină, fie că e Radio Trinitas, fie că e o altă muzică sau poate o conferinţă sau poate un audiobook, e foarte important pentru noi să fie ceva în fundal. Ajungem la serviciu în funcţie de serviciul fiecăruia, dacă ne permite spaţiul pornim ceva în fundal. Fie că e muzică ambientală, fie că e un post de radio, fie că este un post de televiziune, cum am văzut în unele instituţii. Ajungem acasă, la fel. Când ajungem acasă, pornim ceva în fundal, fie că este un casetofon, fie că este televizorul. Seara când ni se pare nouă că vrem să ne liniştim şi să ne adunăm de peste zi, să ne relaxăm, la fel ne anesteziem cu televizorul până adormim. Şi ne trezim la o bucată de noapte că îl oprim. Bineînţeles că al nostru creier nu se odihneşte, ci este un burete care absoarbe de-acolo, chiar şi în perioada cât ni se pare nouă că am dormit, ceva informaţii. De ce peste zi omul se anesteziază şi are nevoie de ceva în fundal? Pentru că nu vrea să îşi asculte conştiinţa. Nu vrea să audă tăcerea. Omului contemporan îi este frică de tăcere. Îi este frică să facă pauză între gânduri. Pentru că în momentele acestea, dincolo că se întâlneşte cu el, dincolo că se întâlneşte cu Doamne, îşi dă seama de unde vine şi încotro se duce. Că poate dimineața ar fi trebuit să își mângâie soţia, nu doar să îi spună un cuvânt, că poate copilul la plecare nu trebuia să îl certe, ci să îl ia în braţe, că poate la serviciu astăzi ar fi fost să mă smeresc un pic şi să îmi cer scuze de la angajat pentru acel comportament. Și atunci, pentru că eu nu vreau să ascult această tăcere care îmi vorbeşte, eu mă anesteziez. Mă anesteziez şi astăzi, mă anesteziez şi mâine, mă anesteziez luni în şir. Neuroştiinţele demontrează că după șase luni de zile se creează reţele neuronale în lobul frontal care ne fac să descărcăm o anumită chimie din creier în corp. Adică să avem reţele neuronale bolnave, peste tot să vadă minusuri.

A.A.: Din cauza zgomotului de fond ajungem să trăim într-o lume pe care o percepem exclusiv negativă?

H.F.: Nu neapărat din cauza zgomotului de fond, ci din cauza faptului că ne-am anesteziat atât de mult! În momentele acestea de anestezie noi am descărcat din creier în corp o anumită chimie şi anumite gânduri şi anumite stări, pentru că această anestezie, pe de-o parte duce la depresii, pe de altă parte duce la stări de anxietate sau atacuri de panică. Este foarte important să înţelegem că lumea exterioară este o oglindă a lumii mele interioare. Dacă la mine în interior este război, cam aşa este şi în exterior. Dar am eu o vorbă, cred că am scris în carte, că un om care are un ciocan în mână peste tot vede cuie. Sunt momente în viaţă în care este nevoie să alegem să lăsăm ciocanul jos şi să vedem şi alte lucruri din viaţă, nu doar cuiele.

A.A.: Şi cum cultivă asta predispoziția la zâmbet?

H.F.: Faptul că ne anesteziem este o dovadă vie că uităm să zâmbim. Copiii sunt exemplul cel mai practic şi concret al faptului că se poate trăi în prezent. Ei trăiesc în prezent. Doi copii se ceartă la grădiniţă de la cuburi sau nu ştiu ce jucării şi îşi spun unul altuia: “nu mă mai joc cu tine, eşti un urât, pleacă de aici”. Peste cinci minute se împacă şi se joacă, parcă nimic nu s-a întâmplat, şi îşi zâmbesc unul altuia. De ce? Fiindcă pentru ei bucuria şi comuniunea şi zâmbetul sunt mult mai importante decât orgoliul de a demonstra cu orice preț cine a avut dreptate. Pe când noi, cei mari, am uitat să trăim în prezent şi am uitat să zâmbim şi să privim într-o zi firul de iarbă, floarea din geam, zâmbetul copilului din parc, lacrima bătrânului de pe bancă, o frunză în căderea ei din copac. Am uitat toate aceste lucruri care ne fac să fim în prezent. Sunt gesturi şi dovezi prin care Dumnezeu, clipă de clipă, ne vorbeşte. Şi sunt „evenimente” şi motive care ne-ar face să zâmbim. O frunză, în dansul ei, în văzduh, te poate face să zâmbeşti şi poate trezi copilul din tine. Doar că noi am uitat să mai fim copii, am uitat să iertăm, am uitat să iubim dezinteresat, am uitat să stăm în starea aceea de non-judecativitate. Şi mai mult decât atât, uităm să zâmbim.

A.A.: Părinte Mada, iertarea , concesia, sunt atribute fundamentale ale iubirii sau sunt mai degrabă, aşa cum par ele sub presiunea experienţelor sociale de astăzi, nişte slăbiciuni?

T.M.: Iubirea e cuprinzătoare. E atotcuprinzătoare! Iubirea e în primul rând starea în care eu mă deschid, starea în care celălalt e persoană şi eu sunt prezent în relaţie cu el. Iubirea este atotcuprinzătoare pentru că încearcă să nu se afirme pe ea, omul dinaintea mea e prioritate. Caut binele celuilalt, caut ca iubirea mea să fie agape. Până şi erosul dintre doi trebuie să tindă la acest agape. Un eros dintre soţ şi soţie trebuie să fie spiritualizat de un agape. Iubirea este atotcuprinzătoare. Este ascendant. Îl caut pe Dumnezeu. Dar iubirea nu este numai ascendentă, este şi descendentă, Dumnezeu vine în viaţa mea. Iubirea este atunci o iubire care se întrupează. Dacă este socială, îl înțelege pe celălalt. Taina celuilalt este taina iubirii. Cumva, iubirea este în relaţie cu celălalt. Atunci, sigur, iubirea are ca manifestare şi iertatea, înţelegerea, îngăduinţa, toleranţa. Iubirea are înţelepciunea să spună: poate mâine acesta se va schimba. Cu siguranţă se va schimba, poate să fie diferit. Iubirea nu mă grăbeşte pe mine să judec, de aceea a zis Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei”. Dacă ceri, să ceri din iubire. Dacă sfătuieşti, să sfătuieşti din iubire. Dacă mustri, să mustri din iubire. Dacă judeci, chiar fiindcă ai funcţie socială, să judeci cu balanţa iubirii. Dacă iubirea e rădăcina în toate, în viaţa noastră, atunci de acolo sigur va germina progresul unei societăţi mai bune, a unei comunităţi mai bune. Dar aceasta este întrebarea: cât de mult societatea îşi doreşte să se inspire, să se hrănească dintr-o realitate ca aceasta a iubirii lui Hristos, iubirea care s-a întrupat şi care s-a răstignit şi care a iertat pe toţi?

A.A.: Şi care e răspunsul dumneavoastră de om ancorat în aceste probleme ale spiritului? Cât de mult îşi doreşte asta societatea?

T.M.: Eu trăiesc cu nădejdea că societatea vrea lucrul acesta. Trăiesc cu nădejdea. Nădejdea mă face să cred că societatea vrea binele ei. Realitatea este tristă. Sigur, este tristă, realitatea este tristă, dar eu din nou remarc cât de mult anumite comunităţi, anumite departamente, structuri din societate se inspiră din iubire şi o duc mai departe. Eu am datoria să cred, să mărturisesc, să o slujesc şi să o manifest în jurul meu.

A.A.: Părinte Filipescu, aveţi și într-un alt eseu o exprimare foarte interesantă: “Am sărutat verbul a spera, am sărutat timpul şi verbul a spera”. Nu sunt în contradicţie speranţa şi credinţa?

H.F.: Depinde cine vorbeşte despre ele şi în ce context sunt aşezate. Cedinţa este una dintre cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea. Speranţa este alta. Speranţa poate îmbrăca mai multe feluri. De foarte multe ori speranţa poate fi uşor bolnăvicioasă. Vă dau un exemplu din perioada mea de formare la psihoterapie de cuplu şi familie. O femeie care este abuzată de soţul ei şi emotional, şi fizic, şi este lovită în faţa copiilor de un soţ alcoolic, şi are doi copii, se gândeşte să îl facă şi pe al treilea, că poate soţul se trezeşte şi se responsabilizează. Soţul ajunge seara acasă şi reia acelaşi film şi toată lumea trebuie să stea drepţi în faţa lui. Unul din copii poate face lipsa mică în pat, seara, de frică. Ei, această femeie, dacă a intrat în această relaţie dintr-o dependenţă emoţională şi joacă pe rând jocul acela de călău, de victimă şi de salvator, are speranţa că la un moment dat el se va schimba. Că el, la un moment dat, va fi omul acela pe care poate şi l-a dorit când era copil. Aceea este o speranţă bolnăvicioasă. Are părintele Savatie Bastovoi o vorbă foarte interesantă, care mie mi-e dragă: “Dacă te doare măseaua, nu-ţi faci frecţie la picior, confrunţi durerea de măsea şi vezi ce e de făcut acolo, nu te preface că nu te doare sau îţi administrezi alifie la picior sperând că îţi va vindeca durerea de măsea”. Despre asta este vorba. Spune speranţe şi speranţe. E drept că există acel clişeu că speranţa moare ultima, însă este nevoie să înţelegem despre ce speranţă vorbim şi în ce context o aşezăm.

A.A.: Eu mă gândesc că acolo unde există speranţă încape îndoiala, încape contestaţia. Unde există însă credinţă, acolo altceva nu mai are loc.

H.F.: Da, dar îndoiala în sine nu este ceva rău. Toma a fost cuprins de îndoială. Şi-a dorit să pună degetul lui în semnul cuielor şi să pipăie acea coastă împunsă de suliţă şi să îşi confirme odată pentru totdeauna că da, acesta este Hristos, cel răstignit şi înviat. Noi cu toţii suntem Toma. Este umanul din noi. Imaginaţi-vă o baterie. Într-o parte este plus, într-o parte este minus. Nu se supără plusul că de ce e plus aci şi nu e peste tot, în ambele părţi, plus! Și, invers, nici minusul nu se supără. Doar împreună dau energia bateriei, plus cu minus. Aş îndrăzni să aduc această metaforă şi în om. Suntem o baterie cu plus şi minus. În noi este raiul, în noi este iadul. În noi este lumina, în noi este întunericul. În noi sunt calităţi, în noi sunt defecte. În noi există credinţă, în noi există îndoială. Nu contează unde privesc, că oricând îmi pot muta figura şi în partea cealaltă a polarităţii. Deci e nevoie ca mintea mea să înţeleagă că doar împreună dau energie.

A.A.: Să continuăm şirul acesta al antagonismelor. Părinte Teofan Mada, iubirea, decepţia, deziluzia vin într-o succesiune naturală?

T.M.: Depinde despre care iubire vorbim. Noi în general vorbim despre o singură iubire. Celelalte sunt forme ale ei, dar desigur ar trebui să se inspire din iubire. Una e iubirea socială, personală, a vorbit părintele Filipescu de toate acestea, dar o iubire întrupată, răstignită, e unica iubire care poate vindeca celelalte iubiri. Există după aceea o realitate în a înţelege lucrurile acestea nu la nivel sentimental şi nici strict psihologic, pentru că ele sunt dimensiuni ontologice. Credinţa, nădejdea şi toate acestea, iubirea, sunt structuri care duc la această dimensiune a extensiei umane în raport cu Dumnezeu. Ceea ce are de făcut fiecare dintre noi şi societatea în ansamblu este să evite aceste mecanisme conştiente în viaţa lor, care fac să oprească adevărata cunoaştere a sinelui. Am mai vorbit despre aceste mecanisme inconştiente, şi societatea de azi le promovează foarte mult. Nu vrem să privim la noi, la problemele noastre, la cine suntem, nu vrem aceste criterii de a diagnostica de fapt care sunt problemele. Există apoi imagine pe care foarte mulţi o folosim în proiecţia relaţiilor dintre noi şi mai ales a înţelegerii noastre interioare. Desigur, toate pleacă de la cunoaşterea mea, de la această cunoaştere a nevoii de un celălalt ce mă poate pe mine ajuta. Întâi, sigur, Dumnezeu, dar şi un preot, un duhovnic cu adevărat sau psihoterapeut care mă poate ajuta pe mine să ies din această dimensiune a imaginii diatice pentru a înţelege eul meu, relaţiile mele. Pe de altă parte vorbesc de foarte multe sentimente şi surogate ale iubirii.

A.A.:Va fi foarte greu să vindecăm aceste surogate ale iubirii dacă nu vom spiritualiza acest eros foarte biologizat din lumea de astăzi şi nu vom aduce iubirea lui Dumnezeu.

T.M.: Desigur în creştinism, şi în ortodoxie, şi în tradiţia apuseană de asemenea, erosul cu agape sunt împreună, în sens creştinesc. Dar în sensul mai ales social, atâta timp cât acest agape nu e prezent şi nu spiritualizează relaţia dintre noi, toate tind spre egoism, care este posesie, este abuz, violenţă, este nemulţumire. E mult de făcut aici, pentru că vedem că acest erotism biologizant este galopant, a cuprins la nivel mondial societăţile, media, webul promovează acest lucru, şi trebuie să avem înţelepciunea de a-i creşte pe copii, de a-i face să înţeleagă adevărata realitate a iubirii, a respectului, a dimensiunii că celălalt este aproapele. Este foarte greu, pentru că toată scara de valori, astăzi, este în sens creştinesc schimbată.

sâmbătă, 9 mai 2015

Confesiuni


Sunt un om cu multe defecte. Nu am pretins niciodată că nu le-aș avea, dimpotrivă, mi le-am subliniat de multe ori. Bucată cu bucată am alcătuit un întreg.

Râd cu poftă sau plâng cu sughițuri, vorbesc mult sau tac mâlc. Nu pot fi altfel decât la extreme.

Mă afectează orice nimic și simt nevoia stupidă de a mă explica.

Regret sau îmi pare rău pentru cuvinte pe care le-am aruncat la nervi sau pentru șanse pe care le-am ratat.

Atunci când mă înfurii am tendința să ridic vocea sau să întorc spatele.

Nu întorc și celălalt obraz pentru că doare destul de rău lovitura unuia singur.

Sufăr de boala numită bun simț și umblu cu ea prin lume sperând să o mai ia și alții. 

Îmi place să am spațiul meu. Sunt zile în care mă bucură și îmi face bine singurătatea camerei mele. Atât.

Iubesc să interacționez cu oamenii, să le vorbesc, să îi ascult și întind mâna oricui are nevoie de ajutor.

Nu-mi plac oamenii care vorbesc fără să fie întrebați și spun numai inepții, și nu-mi plac nici oamenii prea plini de ei, drept pentru care evit să stau la discuții cu ei mai mult decât e cazul.

Am încercat de prea multe ori să adopt atitudinea numită „indiferență” – m-am lăsat păgubașă întrucât nu mi-a ieșit niciodată. Îmi pasă fir-ar să fie!

Sunt o persoană credincioasă, dar nu vorbesc despre Dumnezeu oricui.

Îmi dăruiesc inima oamenilor și nu o dată mi s-a întâmplat să primesc bucăți ciopârțite înapoi. Am continuat totuși să cred, să sper și să iubesc.

Îmi plac lucrurile simple pentru că am tendința să le complic. Dacă ar fi deja complicate nu știu cum aș scoate-o la capăt până la urmă.

Am mințit. Și din comoditate, și din lașitate. Deși sunt o persoană sinceră, au existat lucruri pe care le-am gândit și nu le-am spus sau dacă le-am spus le-am îmbrăcat într-o haină mai frumoasă. Nu mă mândresc cu asta.

Sunt momente când mă ia gura pe dinainte, lipsindu-mi complet diplomația. Gândesc cu voce tare, uitând că oamenii pot folosi toate aceste gânduri împotriva mea.

Am greșit deseori, ba chiar am făcut aceeași greșeală și a doua oară. Și ce dacă! Din prostie, naivitate sau orice altceva am dreptul să greșesc de câte ori se poate greși ca să învăț ce trebuie.

Sunt un om cu multe defecte. Nu am pretins niciodată că nu le-aș avea, dimpotrivă, mi le-am subliniat de multe ori. Bucată cu bucată am alcătuit un întreg.

Acel întreg sunt EU și nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară.

Știu cine sunt și ce pot, chiar dacă nu știu întotdeauna ce vreau. Sunt…eu.

© Iustina Ţalea

vineri, 8 mai 2015

Gestionezi sau creezi?


Vrei să gestionezi o situaţie, o problemă, o relaţie, viaţa ta şi chiar pe a altuia. Să gestionezi timpul, să te gestionezi pe tine.

Să ţii gestiunea înseamnă să controlezi, să calculezi, să nu-ţi scape nimic. Să ştii mereu ce să faci, să ai răspunsul şi soluţia pregătită. Să nu te ia viaţa prin surprindere, să nu care cumva să fii viu. Vrei să ştii mereu ce, de ce şi cum. Şi până când.

E ca şi cum ai număra pietricele în fiecare zi. Şi cu fiecare zi, munca asta devine mai grea, pentru că alte şi alte pietricele se adaugă. Alte şi alte situaţii, relaţii, gânduri… Ale tale sau ale altora. Viaţa nu stă pe loc, ea e în continuă schimbare. Dar tu te chinui s-o închizi într-un dosar. Să ai ordine, chipurile şi să nu pierzi nimic pe drum. Şi atâtea pietre s-au adunat de când tot numeri că ai încropit un tren marfar pe care-l cari după tine. E greu? Evident că e. Cu fiecare zi mai greu. Şi în fiecare zi, mai puţin timp de făcut altceva, de trăit şi de bucurat, pentru că ai tot mai mare gestiunea şi tot mai multe de numărat şi controlat.

Copilul nu are nimic de gestionat, de numărat. Bucuria lui e deplină, sinceră şi adevărată. Şi permanentă. El se joacă cu pietricelele tale şi cu toate cele pe care le găseşte în calea sa, uneori “stricând” ordinea şi, spre nedumerirea lui, liniştea părinţilor… Aducând în acelaşi timp bucuria pe chipurile lor… chiar dacă pierd şirul calculelor când apare copilul. Sunt uşor panicaţi, dar
parcă-s mai bucuroşi… O vreme. Până când îl învaţă şi pe copil să numere, să calculeze, să gestioneze. Şi începe şi el să numere. Îi rămâne totuşi timp pentru bucurie şi joacă şi creativitate. Dar cu cât înaintează în vârstă, devine tot mai rigid şi serios. Pentru că se adună tot mai mult de numărat, tot mai mult de memorat, făcut, învăţat… Are tot mai mulţi oameni de mulţumit. Nu-şi mai permite să fie spontan, ci merge pe şina lui, cu trenul lui, preocupat să-şi strângă zestre.

Omul, cu cât înaintează în vârstă, e mai rigid, mai serios, mai preocupat. Nu pentru că aşa e natura umană, ci pentru că şi-a pierdut spontaneitatea, nu mai are timp de ea. Mintea sa e plină, are multă treabă cu gestiunea… controlul… este chipurile prudent şi prevăzător… şi plat. Noul e aşa… ca un fel de bau-bau sau ceva nepermis în orice caz.. Când să mai ai timp şi loc în cap, să te simţi, să vezi cu adevărat ce e în jurul tău, să culegi ziua aşa cum e ea… dacă vrei s-o faci o copie a celei de ieri? Când să mai priveşti pe cineva în ochi, când să îmbrăţişezi, dacă eşti aşa de ocupat cu număratul şi cu dorinţa de a strânge mereu mai mult, şi mai mult?

Dorind să strângi şi să ai mai mult, nu poţi avea (folosi) mai mult. A strânge e în sine o limitare. Când vrei să ţii la tine, ai uşa închisă, nu poate veni altceva, nu poate intra şi oricum nu e primit. Să gestionezi înseamnă să limitezi… energia disponibilă. Înseamnă să închizi, în loc să foloseşti. Să vezi numai ce ai mai văzut, să faci ce ai mai făcut şi înainte. De aceea oamenii se plictisesc de ei şi de viaţă. Numără de zor… fac acelaşi lucru ani de zile până când… cu cât adună mai mult cu atât se simt mai sufocaţi… pentru că adunând mai mult au mai mult de numărat…Şi cu cât încearcă mai cu zel să controleze totul, cu atât mai multe au de controlat.

Energia nu poate fi controlată. Momentul acesta nu poate fi controlat. El poate fi trăit, conştientizat, simţit, respirat. Viaţa nu poate fi controlată, tocmai de aceea se numeşte viaţă. Acolo unde controlăm, omorâm. Omorâm posibilităţi, omorâm creativitatea, mulţumindu-ne să ne cărăm corpul de la o zi la alta din greu, într-un ritm pe care-l vrem constant, într-o ordine pe care o vrem perfectă, în calcule pe care le vrem fără greşeală. Cu vagoane cu tot. Într-o realitate în care surprizele şi viaţa nu mai au loc. În care cerul nu există şi miracolele sunt pentru naivi.

Gestiune sau creativitate?

“Vreau să gestionez bine această situaţie/problemă”. Când spun asta, s-a zis cu viaţa mea şi cu posibilităţile de a crea ceva nou.

“Nu ştiu să gestionez această situaţie”. Perfect! Înseamnă că e loc de o schimbare şi de viaţă!

“E o situaţie interesantă. Sunt curioasă ce e posibil să văd, să creez, să generez aici…” Ei bine, aici apar deschiderea, permiterea, conştientă şi creativitatea.

Când înţelegi că nu ai nicio gestiune de ţinut, că nu ai nimic de controlat… trăieşti din nou, eşti liber. Eşti total în acest moment, în viaţă. Eşti în tine şi ai acces la toate resursele fiinţei tale, care nu-s deloc puţine şi nici mici. Înţelegi că poţi să alegi, să răspunzi la situaţia prezentă cu tine tot, nu cu un fragment… nu cu o amintire… ci cu tine tot, acum. Un tu nou, în fiecare moment. Exact cum e de fapt fiecare situaţie: nouă!

Poţi să cari vagoane. Sau poţi să zbori… Când apare o situaţie, poţi să te înhami la o muncă de sisif răscolind în vagoane după piesele (răspunsurile) potrivite, sau poţi să uiţi de ele şi să vezi ce posibilităţi sunt. Ce poţi crea? Te întrebi. Te uiţi aici, nu acolo. Acum, nu atunci. Eşti spontan, uneori cu frică, dar viu! Şi liber…

de Nicoleta Svârlefus
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...