Unde mai sunt limbile de foc? Pogorârea Duhului Sfânt.

Astăzi, 50 de zile după Înviere, s-a întregit Revelaţia.

Astăzi s-a predicat de oameni, prima dată pe pământ, despre Sfânta Treime.

Duhul Sfânt, a treia Fată a lui Dumnezeu, a venit din Cer: "fără veste, ca o suflare de vifor, şi a umplut toată casa unde şedeau ucenicii. Şi li s-a arătat, despărţindu-se nişte limbi, ca de foc, şi s-a lăsat câte una pe fiecare din ei. Atunci s-au umplut toţi de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar în casă erau Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului: prima societate în Duhul Sfânt.

Deci astăzi este ziua întemeierii Bisericii.

Societatea care trăieşte în Duhul Sfânt, sau societatea Duhului Sfânt cu oamenii.

Astăzi Duhul Sfânt unifică neamurile. Biserica are în lume rolul unificării neamurilor.

Prima Biserică a întemeiat-o Duhul Sfânt în Ierusalim şi aceasta şi-a luat numaidecât misiunea în lucru. Toate neamurile care se întâmplaseră de faţă în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu în limba lor "cât se mirau toţi şi se minunau".

De ce se mirau şi se minunau? Iată câteva antecedente.

La început a fost o singură limbă între oameni şi se înţelegeau toţi. Aceasta a fost până la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care, pentru fărădelegi, îi prăpădise cu potopul.

Această "apărare" a fost pedepsită cu înmulţirea şi neînţelegerea limbilor. Până în ziua de astăzi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neînţelegere, învrăjbire şi confuzie se cheamă "babilonie" şi "marele Babilon", şi dă a se înţelege că din el lipseşte Dumnezeu, sau a fost izgonit.

Astăzi, în ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon încetează.

Toate neamurile pământului, adunate în Ierusalim - Scriptura pomeneşte 16 - astăzi se unifică întru o înţelegere de Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh, dată Sfinţilor Apostoli, dată primei Biserici.

Astăzi toate neamurile aud, în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existenţa unei "Societăţi" desăvârşite, a Sfintei Treimi.

Deci marea societate a neamurilor e îndemnată să fie reflexul pământesc al acestei "Societăţi" cereşti, singura soluţie a ieşirii neamurilor din babilonie.

Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire.

Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului.

De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.

Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.

Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.

Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe.

- Unde mai sunt astăzi limbile de foc? 

Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfânt ...

Parintele Arsenie Boca

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Viața e un amestec. Un amestec ciudat și inegal.

„smile to life and life will smile to you”

Viața a fost comparată de-a lungul timpului cu o mulțime de lucruri pentru a i se evidenția sensul. De când e lumea oamenii au încercat să îi dea definiții, să îi caute sensul, să o înțeleagă. Și absolut toți, independent de definițiile pe care i le-au atribuit, au ajuns la concluzia că ea, viața, e o mare surpriză, că deși conștienți că are și suișuri și coborâșuri, ea reușește mereu să ne surprindă în diferite moduri.

Viața e un amestec. Un amestec ciudat și inegal. AZI ne poate dărui speranță, frumusețe, veselie, fericire, iar MÂINE ne poate nărui toate visele în câteva clipe. Și zilele curg, iar noi nu știm dacă mâine e soare sau e furtună, dacă urcăm sau îngenunchem, dacă vom radia zâmbind sau vom sughița lăcrimând. Probabil că aceste lucruri alcătuiesc frumusețea ei: surpiza, neprevăzutul, echilibrul.

Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun om mereu vesel sau un altul mereu trist.

Nu-mi amintesc să-mi fi povestit cineva că a avut o viață perfectă, fără lipsuri sau dezamăgiri.

Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreun om care lovit de viață a fost din cale afară de optimist.

Nu-mi amintesc. Și nu cred că există. Pentru că viața e un amestec ciudat și inegal.

Viața e un cocktail amețitor de fericire și de tristețe, de speranță și de dezamăgire, de iubire și de neiubire, de vise frumoase și de coșmaruri, de noroc și de ghinioane, de oameni și de neoameni, de zâmbete și de lacrimi, de încredere și de trădare, de prietenie, de așteptări. Asta e viața.

Iar oamenii ar face bine să se mai și trezească din când în când la realitate.

© Iustina Ţalea

http://momenteinviata.ro/

”Iubirea este...când îmbrățișezi pe cineva” - spune un copil

”Iubirea este..când îmbrățișezi pe cineva și-l pupi pe obraz”, a spus - la serbarea de la grădiniță -copilul Alexandru Guzu, în vârstă de cinci ani și zece luni. Aceasta e o definiție profundă/inteligentă a iubirii manifestate, vedeți? Dacă i-am întreba pe adulți ”ce este iubirea”, dacă am întreba un filozof sau un alt gen de intelectual, am fi surprinși să vedem că ei vor căuta răspunsuri laborioase, vor scotoci prin minte, vor găsi citate și ne vor spune - poate - lucruri mărețe, dar e posibil ca esența să fie diluată. De ce? Fiindcă asta-i specialitatea minții umane, să dilueze esența trăirilor și esența manifestărilor acestor trăiri, ba chiar să complice iubirea însăși. Noi, adulții, asta facem: complicăm iubirea, complicăm viețile noastre, tulburăm simplitatea și frumusețea experienței, o îmbibăm cu negativitate, cu mânie, cu gelozie și cu o mulțime de alte gânduri și sentimente discordante. Asta face să ciuntim iubirea și să ciuntim manifestările ei. Asta face să credem că iubirea e complicată, e complexă, e misterioasă, pentru unii e chiar periculoasă, e ceva de care trebuie să-ți fie frică, să nu cumva să se întâmple. Pentru alții, pentru foarte mulți dintre noi - neînțelegerea merge până acolo unde credem că iubirea poate fi pierdută și, ca o consecință, ne trezim măcinați de gelozie și nici măcar nu putem accepta că această stare trebuie vindecată în noi înșine.

Iubirea e simplă, exact ca în definiția copilului. Iubirea nu poate fi pierdută fiindcă, așa cum spune copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi pe cineva și îl pupi”! Observați nuanța? Copilul nu spune: ”Iubirea e când ești îmbrățișat și pupat tu”, ci când tu îmbrățișezi și pupi pe cineva. Asta-i esența iubirii: să o ai în tine, să fie în conștiința ta, să ardă în ființa ta, să lumineze și să trăiască în tine în așa manieră încăt să o manifești ”îmbrățișându-l și sărutându-l pe celălalt”! Frumusețea interioară a copilului, apropiată de frumusețea și de puritatea îngerilor, neîmbibat cu negativitate mentală și emoțională, netulburat de Egoul spiritual și de acumularea informațiilor, merge direct la esență, o pătrunde și o expune limpede. Copilul nu spune: să îmbrățișezi și să pupi persoana iubită, ci ...să faci aceasta cu ”cineva”. Cineva..e întreaga lume, cineva e totul, cineva suntem noi, cu toții. Cineva e oricine, oricare, e lumea întreagă. Asta-i iubirea. Nu se adresează unei singure persoane, nu cere exclusivitate, dimpotrivă: iubirea care a creat lumea și populează întreaga existență, este o stare de dăruire continuă. Iubirea pentru o singură persoană e minunată, e dorită de noi toți, e râvnită și trebuie trăită, dar ea e numai o treaptă către iubirea despre care vorbește copilul. Îndrăgostiții simt că iubesc totul când iubesc o persoană: dar această simțire e o fază de început, e una pe care mintea o tulbură repede, mintea o îngroapă și o dezintegrează, condiționându-l pe celălalt și asaltându-l cu așteptări.

Prima treaptă a îndrăgostirii e aproape ..de iubirea reală, fiindcă aici, pe această treaptă, care vine ca o furtună și se impune în trăirea îndrăgostitului, iubirea transcede condițiile, sabotează mintea și se împrăștie peste tot, peste toți, precum face soarele. Încetul cu încetul, însă, revine mintea și logica strâmbă iubirea. Încetul cu încetul, în loc să dăruim, să îmbrățișăm totul, cum ne-a arătat iubirea de la început că putem face, așteptăm să fim îmbrățișați. Intrăm în așteptări, îi punem condiții celuilalt, ne este teamă că-l pierdem, ne e frică de pierderea iubirii și asta pentru că o identificăm cu ”celălalt”. Transformăm stimulul în cauză și plasăm sursa iubirii în afara noastră, iar copilul simte și știe clar că iubirea nu e la celălalt, nu să fim îmbrățișați...e iubire, ci să îmbrățișăm. Să îmbrățișăm totul și să nu ne mai temem de pierderea iubirii, căci iubirea nu depinde decât de noi înșine. Dacă e în noi, nu ne-o poate lua altcineva. Ne pot părăsi persoane, ne părăsec mulți oameni într-o viață, părăsim și noi mulți oameni, dar iubirea, dacă e-n noi, nu poate pleca niciodată. Dacă ne separăm de ființe iubite, dacă suntem părăsiți, dacă suferim, primul lucru pe care-l avem de făcut este să restaurăm în interiorul nostru starea de iubire. Să pășim către oameni, către ceilalți, cu dragoste, să-i îmbrățișăm și să le fim aproape cu toată inima: aceasta înseamnă vindecare. Cum spune atât de inteligent și de frumos copilul, ”iubirea e când îmbrățișezi și pupi pe cineva”! Îmbrățișează și tu și pupă pe 

”cineva”, pe cel de lângă tine, pe străinul care-ți iese în cale, iar brațele acestea să fie făcute din căldura inimii, din frumusețea intențiilor și a gândurilor tale și așa...vei iubi și te vei simți întreg! 

de Maria Timuc

Viaţa e riscantă. Dar într-o astfel de lume, viaţa este ca un joc de ruletă rusească, în care fiecare „clic” nu înseamnă că ai mai trăit o rundă, ci că ai mai murit o dată.

Lumea este un carusel sordid în care încercăm cu toţii să ne găsim locul. Unii reuşesc, alţii nu. Unii ajung în vârf, alţii alunecă şi cad. Dintre cei care cad, nu toţi se ridică. Şi dintre cei care se ridică, nu toţi continuă să urce. Dar ce ne-am face dacă această maşinărie odioasă (şi ridicol de frumoasă în acelaşi timp) s-ar opri?

Unii oameni nu mai vor să meargă „acasă”. Pentru alţii, iubirea se stinge. Pentru unii, familia e doar un concept. Pentru alţii, fraţii sunt duşmani. Unii oameni trăiesc în închisoarea propriei vieţi. Alţii o construiesc, cărămidă cu cărămidă. Pentru unii, iubirea este otravă. Pentru alţii, e doar o simfonie amară de sentimente şi emoţii. Şi dacă unii încearcă să fie optimişti, castelele lor de nisip se demolează de fiecare dată, transformându-le visele în iluzii şi planurile în ţărână.

Nimic nu e ceea ce pare şi ignoranţa înseamnă fericire. Nimic nu e perfect şi adevărul doare. Banii nu aduc fericirea, dar o pot cumpăra. Oamenii preferă minciuna şi iluziile în locul realităţii doar pentru că aşa pot fi mai fericiţi. Ezită să lupte pentru ceea ce îşi doresc, crezând că astfel evită dezamăgirile. Dar cea mai mare dezamăgire este aceea că în final, oamenii nu realizează altceva decât că au devenit sclavii propriului destin, în loc să şi-l scrie singuri.

Pagubele au fost produse şi maşinăria a plecat pe calea distrugerii. Avem nevoie de un leac pentru a repara ce am stricat, o soluţie care să ne salveze de la ce am devenit. Dar cine mai poate opri caruselul, odată pornit? Şi ce ne-am face dacă maşinăria chiar s-ar opri? Cu precizia unui ceas, şi-a văzut de drumul ei până acum, acceptând să fie împinsă în orice direcţie. Dar cu încăpăţânarea timpului nu se va opri vreodată şi nu se va lăsa judecată pentru ce a făcut. Toată iscusinţa criticilor şi tot sarcasmul comedianţilor nu îi poate dezvălui adevărata faţă şi nu îi poate ajuta pe oameni să schimbe lucrurile.

Toată lumea iubeşte soluţiile perfecte care stau împotriva celor cu cele mai mici şanse, chiar dacă asta înseamnă că majoritatea se mulţumeşte să spună „asta e” şi să treacă mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta pe când tot ce avem nevoie se află în interiorul nostru. Speranţa, ambiţia, voinţa, iubirea, altruismul, compasiunea... dar toate acestea pălesc în faţa ipocriziei, mândriei, egoismului, urei, vanităţii, lăcomiei şi invidiei. Ne mulţumim să ne complacem în situaţia curentă pentru că ne temem de schimbare. Ne temem de viitor. Ne temem de ce am putea fi dacă nu am fi noi, cei pe care îi arătăm cu degetul, râdem de ei şi îi jignim. Nu ne este teamă să ne subestimăm, dar ne este teamă că alţii ne-ar putea critica sau judeca. Nu ne sfiim să ne judecăm singuri şi să ne pedepsim aspru chiar şi pentru lucruri pe care nu le-am făcut, dar ne este teamă că alţii nu ne-ar putea ierta sau accepta aşa cum suntem.

Maşinăria aceasta a devenit un parazit care se hrăneşte cu visele şi idealurile oamenilor. Poate transforma cel mai dur bărbat într-un sclav şi cea mai ambiţioasă femeie într-o damă de companie. Fiecare va fi dezgustat de ceea ce a devenit, dar obligat să se suporte pentru că nu ştie cum să îşi depăşească condiţia. Nu găseşte motivul sau motivaţia, modul sau cauza, ideea sau scopul. Şi le va căuta mult timp, dar tot ce va găsi va fi doar personalitatea odioasă pe care o poate scoate la iveală lumea aceasta.

Viaţa e riscantă. Dar într-o astfel de lume, viaţa este ca un joc de ruletă rusească, în care fiecare „clic” nu înseamnă că ai mai trăit o rundă, ci că ai mai murit o dată. Şi mori, încetul cu încetul, dar nu fizic, pentru că fizic poţi lăsa impresia că niciodată nu ai fost mai bine. Îl omorî pe vechiul „tu”, acel copil naiv din tine care visa să devină „om mare”, să fie „cineva” şi să facă „ceva”. Îţi omori sufletul şi conştiinţa până când vocile lor nu te mai mustră pentru ceea ce laşi să facă alţii din tine. Căci ştii bine că nu e vina lor pentru ce te pun să faci, e vina ta pentru ce devii în preajma lor. Aşa că ce zici, eşti dispus să mai joci o rundă, ştiind miza? Ce alegi între tine şi „tine”?

sursa: http://un-alt-blog.blogspot.ro/

Alege pentru TINE

Tu. Tu, cea care citeşti acest articol eşti femeie, fiică, mamă, soţie, colegă sau femeie de afaceri.

Dar pe tine nu te defineşte un statut ci faptul că în jurul tău gravitează liniştea şi armonia căminului tău. Că tu ca femeie reprezinţi întruchiparea blândeţii şi înţelepciunii, iubirii şi sacrificiului.

Nu este uşor să fii femeie, de cele mai multe ori. Tocmai din pricina acestei asocieri cu sacrificiul în sine. Poate şi tu, ca şi mine, ai crescut într-un mediu în care ai învăţat că femeia trebuie să stea şi să îndure. Că dacă ai ales să te căsătoreşti cu un bărbat, trebuie să rămâi cu el de dragul copiiilor, să trăieşti prin ei, să uiţi de tine.

Chiar dacă soţul tău este abuziv şi te face să suferi, asta e, ai făcut o alegere. Rămâi pe front până la capăt. Chiar dacă am trecut prin asta ca martor şi o apreciez pe mama mea din tot sufletul, mi-aş fi dorit ca măcar o dată să aleagă pentru ea, nu pentru mine.

Stau şi mă gândesc ce aş fi făcut în locul ei. Dacă aş fi fost îndeajuns de curajoasă să aleg pentru mine. Şi zic curajoasă, nu egoistă pentru că nu egoismul ne ajută să ne trăim viaţa aşa cum vrem, ci curajul. Curajul de a te rupe dintr-o lume care nu e perfectă, dar e tot ce ai, tăria de a o lua de la capăt când ai multe responsabilități care te leagă de oameni, de un stil de viaţă, de o realitate a ta.

Mi-am promis mie că nu o să las pe altcineva să aleagă pentru mine, dacă asta mă va ucide în interior. E atât de greşit să spui că trăieşti prin altcineva, când tu ai viaţa ta pe care ar trebui să o iei în propiile mâini, nu să o laşi să se joace altcineva cu ea.

Ai o singură viaţă şi trebuie să comiţi greşeli, să iei decizii bune, dar le faci pentru TINE! Căci ar fi păcat să trăieşti, dar să mori pe interior în floarea vârstei şi să ajungi un roboţel teleghidat.

Om frumos, opreşte-te din a mai asculta de oricine îţi spune să te mulţumeşti cu ceea ce ai, cu mediocritatea, cu abuzul, sau îţi cere să te supui doar pentru că „e mai bine aşa”.

Învaţă să spui “nu” atunci când cineva îţi spune ce să faci cu viaţa TA. Te îmbrăţişez.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/

O zi perfectă în viziunea mea este o zi în care nu lași pe nimeni și nimic să-ți atingă și să-ți murdărească sufletul.

O ZI PERFECTĂ!

Am spus și repet: viața e o minune. Indiferent cât de mult ți-ar lua să înțelegi acest lucru, în momentul în care ai conștientizat-o a prins aripi în sufletul tău. Te dezvolți pe măsura gândurilor tale, așa că nu fi surprins dacă zilele îți par dificile și fără sens. Diminețile tale ar trebui să cuprindă un ritual, cel puțin până te obișnuiești cu noul tău mod de gândire. Recunoștința, bucuria, dragostea de viață și semeni ar trebui să-ți inunde sufletul, astfel încât dimineața, când vei fi atins de prima rază de soare să sari din pat și să mulțumești pentru privilegiul primit.

O zi perfectă în viziunea mea este o zi în care nu lași pe nimeni și nimic să-ți atingă și să-ți murdărească sufletul. O zi perfectă este acea zi în care te-ai trezit zâmbind și cu sufletul debordând de energie pozitivă. O zi perfectă este ziua în care ți-ai amintit să-ți suni mama și să-i spui că o iubești. O zi perfectă este acel moment în care te-ai privit în oglindă și te-ai văzut cu adevărat, acel moment în care ai înțeles că indiferent de cum ai arăta din punct de vedere fizic sufletul este cel care strălucește, cel care vibrează, cel care înfrumusețează omul. O zi perfectă este clipa în care ai îngenunchiat în fața lui Dumnezeu, ți-ai deșertat poverile și ai recunoscut, plin de umilință, că fără El nu există împlinire.

Oprește-te din ceea ce faci pentru un minut și reflectează la viața ta. La cine ești. La cine dorești să fii. La visele tale. La schimbările care au avut loc în viața ta. La modul în care-ți conduci viața. Te-ai întrebat vreodată ce vrei cu adevărat? Care îți sunt așteptările? Cum vezi tu viitorul?

Oameni buni, ziua perfectă nu există, cum nu există nici viață perfectă, nici soare fără umbră. Ziua perfectă la care tânjim este fiecare zi pe care o trăim, fiecare zi pe care nu o vedem și nu o simțim. Fiecare zi pe care nu o savurăm în întregime. Ziua perfectă este ziua în care lucrurile mărunte nu te enervează, eșecurile nu te dărâmă, emoțiile nu te distrug.

Ziua perfectă este ziua în care decidem să luăm în mâini frâiele vieții și să acționăm spre binele nostru, cerându-i lui Dumnezeu să fie aproape de noi și să ne ajute ca deciziile pe care le luăm zilnic să fie cele mai bune.

Așa că ridică-ți privirea din mormanul de lucruri inutile în care ți-ai îngropat mintea și sufletul și începe să gândești așa cum o fac oamenii de succes.

Poți face orice atâta timp cât ești convins de acest lucru. :)

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Este bine să onoraţi fiecare zi din viaţă şi fiecare întâmplare a sa, decât să-i ţineţi evidenţa.

Lumina soarelui e bună. Ploaia e bună. Secretul e acela de a fi fericiţi oricum ar fi vremea. Aşa daţi lovitura în viaţă. Încă o dată repet, că viaţa, viaţa voastră, nu este făcută din ce se întâmplă în ea. Viaţă voastră este făcută din voi. Este făcută din ceea faceţi voi cu ea.

Fie că v-aţi născut ca regi, fie ca cerşetori, viaţa nu este întotdeauna simplă. Bogaţi sau săraci, viaţa vă oferă binecuvântările ei şi vă binecuvântează şi cu puterea de a vă ridica deasupra greutăţilor. Aşa este viaţa, nu? Un amestec de culori? Misiunea voastră este de a amesteca la un loc aceste culori ale vieţii şi de a le transforma în aur. Voi sunteţi cel ce vă interpretează viaţa. Mâine vă creaţi viaţa aşa cum o vedeţi astăzi. Puteţi să vă construiţi viaţa doar aşa cum o vedeţi. Să vedeţi bine, iubiţilor!

Să vă gândiţi că sunteţi un strat de cărămizi când vine vorba de viaţa voastră. Nu puteţi pune decât o cărămidă deasupra celeilalte. Nu puteţi să săriţi peste rânduri. Trebuie să puneţi o nouă cărămidă deasupra celei care a fost pusă înaintea ei. Felul în care arată creaţia voastră depinde de cât de bine echilibraţi câte o cărămidă deasupra celeilalte. Ceea ce clădiţi nu depinde de aspectul fiecărei cărămizi, ci mai degrabă de modul în care le puneţi laolaltă.

Sau gândiţi-vă la pantofii voştri. Valoarea lor stă în modul în care vă gândiţi la ei. Vă lustruiţi şi purtaţi acei pantofi care vă plac. Ei strălucesc în funcţie de atenţia pe care le-aţi acordat-o. Se poate ca pe ceilalţi pantofi să-i înghesuiţi în spatele dulapului, fără să-i mai purtaţi. Se poate să nu fie cei mai frumoşi, dar sunt tot pantofi şi vă stau la dispoziţie. Este bine să vă preţuiţi toţi pantofii, nu-i aşa? Atunci de ce i-aţi mai ţine? Bineînţeles, îi puteţi da. Nu trebuie să-i ţineţi.

Este bine să onoraţi fiecare zi din viaţă şi fiecare întâmplare a sa, decât să-i ţineţi evidenţa.

Iubiţilor, zilele voastre sunt precum copiii care se ţin de mână, iar voi sunteţi profesorul copiilor. Elevii voştri dansează veseli sub îndrumările voastre. Ei vă depăşesc aşteptările, atunci când îi favorizaţi. Puteţi întotdeauna să-i vedeţi într-o lumină bună. Înţelegeţi asta?

Copiii vin în multe mărimi şi forme. Pe unii vă este mai uşor să-i iubiţi decât pe alţii. Şi totuşi, sunteţi conştienţi că este bine şi necesar să-i iubiţi pe copii. Ştiţi că este ceva minunat să aveţi copii. Ştiţi că fiecare dintre ei a venit în această lume cu un dar. Uneori, sunteţi dezamăgiţi, iar alteori copiii vă uimesc cu inteligenţa lor. Iubiţi-vă zilele în acelaşi mod. Zilele sunt copiii inimii voastre.

Viaţa nu este doar ceva care vine la voi. Nu este pur şi simplu lăsată la uşa voastră. Voi sunteţi aceia care o primiţi şi faceţi să fie ceea ce este. Voi sunteţi ingredientul principal al zilei. Este ca şi cum ziua voastră ar fi o minge pe care v-o aruncă universul. Vine aşa cum vine, dar voi sunteţi cei care o prindeţi! Faceţi să fie o prindere spectaculoasă. Mingea zilei se află acum în mâinile voastre şi a venit rândul vostru să o aruncaţi în înalt. 

Lăsaţi ca ziua voastră să se ridice la mari înălţimi. Lăsaţi-o să răsune în lume şi, bineînţeles, spuneţi-i că este Frumoasă.

de Daria Vasilescu

Rugăciune pentru depresie

Stăpâne Mult-Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, vino şi mă vindecă şi pe mine, netrebnicul robul Tău. M-am îndepărtat de Tine, am rănit bunătatea şi iubirea Ta. Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta, toată fărădelegea am săvârşit-o, arătatu-m-am lipsit de toată virtutea şi sănătatea sufletului şi a trupului. Slăbănogit-a trupul meu, umplutu-s-a de răutăţi sufletul meu, slăbit-a duhul meu. Stricatu-s-a voia mea, toate se înăbuşă şi suferă înlăuntrul meu, coborâtu-m-am până în iadul cel mai de jos.

Izbăveşte-mă, Doamne, de apăsarea şi durerea sufletească, şi de greutatea inimii care mă stăpâneşte cu dreptate. Săvârşit-am tot felul de păcate care mă războiesc, care fac chinul meu de nesuferit. Miluieşte-mă, Doamne, că eu singur sunt vinovat pentru această pustiire şi pieire a sufletului şi a trupului meu. Stăpânitu-m-a iubirea de sine, înrobitu-m-a nepurtarea de grijă, nimicitu-m-a lenevirea! Iartă-mă, Doamne, şi vindecă netrebnicul meu suflet. Depărtează de la mine pe duhul cel rău care face de nesuferit sufocarea sufletului şi a trupului meu. Ţine departe de mine greutatea cea apăsătoare din inima mea.

Slobozeşte-mi sufletul şi trupul de toată nepăsarea, întristarea, plecarea spre păcatul firii, mâhnirea, deznădejdea, nepăsarea, nesimţirea, disperarea şi amorţirea cea aducătoare de moarte, căci eu de bunăvoie am adus în sufletul meu toate acestea.

Iartă-mi, Doamne, mărimea păcatelor, vindecă mulţimea patimilor mele! Ajută-mă ca să nu Te întristez vreodată din pricina patimilor care stăpânesc netrebnicul meu suflet. Ridică de la mine laţul cel greu al păcatului, îndepărtează mereu pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. împacă viaţa şi sufletul meu, Doamne!

Curăţeşte-mă de toată întinăciunea sufletului şi a trupului, ca să pot scăpa de duhurile viclene, care mi se fac mie întuneric şi beznă, deznădejde şi chin. Ridică-mă din patul durerii şi din aşternutul răutăţii. Apăsarea şi frica, şi robia gândurilor îndepărteaz-o de la mine! Doamne, facă-Se voia Ta, după cum doreşti.

Bunăvoinţa bunătăţii Tale să zdrobească pe vrăjmaşii mei şi pe omul cel vechi cu patimile şi cu poftele lui. Fie, Doamne, voia Ta spre mine, încât bucurându-mă şi veselindu-mă să Te urmez fără tristeţe, cu faţa veselă şi să Te slăvesc, să-Ţi cânt şi să Te binecuvântez întru toţi vecii. Vino şi întăreşte-mă cu puterea Ta proniatoare, ca să Te preaslăvesc şi să-Ţi cânt Ţie, Domnului preamilostiv, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt întru toţi vecii. Tu eşti apărătorul meu împreună cu Preamilostivul Tău Părinte şi cu Mângâietorul Tău Duh în întristările care mă cuprind în toate zilele vieţii mele.

Miluieşte şi iartă, Doamne, sufletul şi trupul meu cel apăsat şi plin de răutate. Tu eşti Bucuria şi Lumina, învierea şi Viaţa, Primăvara şi Pastele desfătării noastre. Tu ai zis: ţie îţi vestesc că: „Nu Mă voi depărta de tine şi nici nu te voi părăsi". Tu eşti Cel Care Te-ai pogorât până la „vistieriile iadului" căutând oaia cea pierdută, adică pe mine. Miluieşte-mă, Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecuvântatei Maicii Tale, Bucuria tuturor, cu puterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Crucii Tale, cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor, netrupeştilor Puteri, cu rugăciunile Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cu rugăciunile slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin!

Rugăciuni pentru izbăvirea de depresie

Stăpâne Mult-Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, vino şi vindecă-mă şi pe mine, netrebnicul robul Tău. M-am îndepărtat de Tine, am rănit Bunătatea şi Iubirea Ta, am păcătuit la cer şi înaintea Ta, toate fărădelegile le-am săvârşit şi stau lipsit de toată virtutea şi sănătatea. Trupul meu a slăbănogit, sufletul meu s-a umplut de răutate, duhul meu a slăbit, voinţa mea s-a stricat, toate se îneacă şi suferă înlăuntrul meu. Izbăveşte-mă, Doamne, de toată apăsarea sufletească prin care trec cu dreptate şi pe care au pricinuit-o multele mele păcate. Eu sunt cel care am greşit pentru această pustiire şi pieire a sufletului meu. Egoismul m-a stăpânit, nepăsarea m-a înrobit, lenevirea m-a apropiat de ceasul morţii. Iartă-mă, Doamne, şi vindecă netrebnicul meu suflet, îndepărtează de la mine duhul cel viclean care-mi aduce această nepăsare nesuferită a sufletului şi a trupului. Alungă greutatea din inima mea. Slobozeşte-mi sufletul şi trupul de akedie, de deznădejde, de moarte. Eu de bunăvoie le-am adus în sufletul meu pe toate acestea.

Iartă-mi, Doamne, mulţimea păcatelor, vindecă-mi greutatea patimilor. Fă, Doamne, ca să nu te mai întristez cu păcatele şi cu patimile care lucrează înlăuntrul meu. Ridică de la mine laţul cel greu al păcatului. Indepărtează-l de la mine pentru totdeauna pe vrăjmaşul şi potrivnicul. Adu odihnă, Doamne, în viaţa şi sufletul meu. Curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Dacă este cu putinţă, scapă-mă de duhurile viclene care-mi aduc întuneric şi beznă, deznădejde şi chinuri. Ridică-mă din patul durerii şi din aşternutul chinuirii. Apăsarea şi frica şi înrobirea gândurilor mele să nu mă mai cuprindă nicicând, dacă aceasta este, Doamne, voia Ta, aşa încât bucurându-mă şi veselindu-mă să Te slăvesc, să Te laud şi să cânt Milostivirea Ta, să-L preamăresc pe Părintele şi pe Preasfântul Duh, pe Mângâietorul tuturor oamenilor, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Miluieşte-mă, Doamne, şi iartă-mă pe mine cel apăsat şi suferind sufleteşte şi trupeşte, Tu, Care eşti Bucuria şi Lumina şi învierea şi Pastele desfătării noastre, Tu Care ne-ai făgăduit „nu Mă voi depărta de tine, nici nu te voi părăsi", Tu, Cel Care Te-ai pogorât până la „vistieriile iadului", căutând oaia cea pierdută, adică pe mine. Miluieşte-mă, Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecuvântatei Maicii Tale, Bucuria noastră a tuturor oamenilor şi a tuturor Sfinţilor. Amin!

Stăpâne, Mult-Milostive, Doamne Iisuse toase, miluieşte-mă şi curăţeşte-mă de toată întristarea, tulburarea şi frica, scapă-mă de apăsarea sufletească şi de mâhnirea demonică pe care le simt în sufletul şi trupul meu. Tu eşti Bucuria noastră şi Nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor care sunt pe mare departe. Milostiv fii mie, Stăpâne, pentru păcatele mele, ridică de la mine laţul cel greu al păcatelor şi al deznădejdii, alungă de la mine departe toată tristeţea şi akedia. Intăreşte-mă în iubirea Ta şi în nădejdea neruşinată şi în credinţa nezdruncinată faţă de Tine, pentrui mijlocirile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor tăi. Amin!

de Ierom. Sava Aghioritul 

Rugăciuni preluate din volumul “Patimi si depresie. Ce este şi cum se vindecă depresia”

Cumpară cartea AICI

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

ADOR SĂ RESPIR PRIMĂVARA

Ador primăvara. Ador culorile, parfumul, agitația, zâmbetele, iubirea ce pare că plutește în aer. 

Ador aerul miraculos care îți inundă plămânii, voioșia soarelui, blândețea răsăriturilor și a apusurilor. 

Ador nuanțele de verde crud ce par a cuceri pământul, veselia păsărilor, agitația orașului, turcoazul infinit al cerului. 

Ador starea pe care ți-o conferă o zi de primăvară senină, ador sentimentele care se trezesc în tine cu primele raze de lumină, ador veselia și strălucirea din privirile oamenilor frumoși. 

Aș spune că primăvara este o sărbătoare continuă, iar noi, ei bine, noi suntem invitații de onoare. 

Nu oricine poate inspira parfumul magic al primăverii și să se simtă pe deplin vindecat. 

Nu oricine poate vedea miracolul schimbării, nu oricine se poate îndrăgosti la prima vedere de un lan imens de verde crud sau de primii ghiocei timizi. 

Nu oricine simte mângâierea vântului primăvăratic sau înțelege povestea cântată de gingașele zburătoare. 

În jurul nostru are loc un miracol extraordinar, ascuns privirilor obişnuite. Cei ce simt magia ei, cei ce văd întreg acest spectacol sunt cei care au primăvara în suflete, sunt cei care s-au vindecat de apatie, singurătate, amăgiri, iluzii cu frumusețe și iubire, cei care poartă în inimi ”defectele” cele mai de preț ale primăverii: naturalețe, simplitate, jovialitate, optimism, credință, speranță, bucurie, iubire. 

Primăvara este momentul ideal să facem curățenie în viețile noastre, să aerisim cele mai obscure unghere, să ștergem praful amintirilor dureroase, să alungăm întunericul ce ce ține prizonierii propriilor temeri. 

Primăvara trebuie simțită și în interiorul nostru, trebuie trăită și împărtășita tuturor celor care nu mai cred, nu mai speră, nu mai văd, nu mai iubesc, tuturor celor care au uitat să creadă în miracole.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Știi ce îmbătrânește cel mai tare sufletul?

Clipele de ceartă, remușcările amare, regretele târzii nelalocul lor, dorințele neîmplinite în care ți-ai lăsat agățate fără nici o speranță visele, intensitatea pe care ai pus-o în vorbele vulgare sau necugetate ce au ieșit necontrolate pe ușa gurii tale, lacrimile în van a căror răceală a bruscat văzduhul de foarte multe ori sunt toate la un loc, lucrurile care îți îmbătrânesc sufletul. Tu știi aceste lucruri. Nu e nevoie să ți le mai spun și eu.

Dar știi ce îmbătrânește cel mai tare sufletul? Ideea că viața ta este în van și că Dumnezeu nu ar exista cu adevărat. Îmbătrânești cât ai clipi gândind astfel. Nu e bine să fii așa. Lucrurile se pot schimba din aproape în aproape.

Consideră că Dumnezeu este iubirea cea mai mare a vieții tale și ai să simți că întinerești ori de câte ori gândești acest lucru.

Consideră că aceia care te provoacă la ceartă nu merită decât niște zâmbete nociv de sincere pentru răutatea lor și atunci vei vedea că tăcerea ta este cu rost și sufletul întinerește .

Consideră că nu poți renunța la un vis decât în favoarea unui vis mai mare, iar cel mai mare vis este să îți oferi șansa de a trăi o fericire veșnică. Îți vei simți sufletul liber de orice dorință nelalocul ei și plin de vigoare.

Dacă lacrimile tale sunt rezultatul unei dureri care nu ajută la nimic pe nimeni, atunci nu este bine să îți irosești sufletul în lacrimi.

Când te doare sufletul anesteziază-l cu farmecul rugăciunii și lasă totul în voia lui Dumnezeu. Decizile cele mai mari dintotdeauna le-a luat El. Ale tale au fost mici, dar esențiale. Totuși, ascultă-L. Nu te vei pierde pe tine, ci te vei regăsi. Dumnezeu nu îți este dator cu nimic și totuși El îți dă mai mult decât ți-ai fi putut dori vreodată. Aceasta se cheamă iubire. Tu îi ești dator cu tine însuți, fiindcă El te-a creat, iar nu invers. Dar prea des Îl izgoneşti din mintea ta. Până la nerecunoştință, pot spune faptul că făcând astfel nu reușești decât să renegi realitatea căreia trebuie să îi aparții. Dar lasă-ți sufletul să întinerească iubind. Ce ai de pierdut ?

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Înălţarea la cer şi şederea la dreapta Tatălui

“Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (…) Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12: 26, 32)

“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala,intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.

Pe de alta parte “venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.

Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent”.

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Prefă-te până îţi iese! O pastilă magică...pentru nefericire

 

Noi credem că este imposibil să ne schimbăm o stare vecină cu deprimarea, dezamăgirea sau cu dispe­rarea. Pretindem că nu ne putem împotrivi adevărului sau acelei stări interioare, uneori chiar fizice, prefăcându-ne că starea cu pricina nu există. Dacă ne simţim nefericiţi sau avem orice altă stare de rău în interior, ne lăsăm purtaţi în vârtejul gândurilor şi al trăirilor negative ce se ivesc în noi pentru că le vedem drept adevăr. Dar iată cât de uşor putem schimba macazul deprimării; cu o simplă grimasă sau cu un zâmbet prefăcut. Există anumiţi centri în creier care cred că zâmbim şi când ne prefacem, aşa încât creierul începe să secrete endorfine. La început se simte un strop de bucurie sau o vagă schimbare a dispoziţiei, dar zâmbind formal de câteva ori schimbarea stării interioare devine mai clară, perceptibilă şi, mai ales, benefică pentru noi.

Acest truc mărunt poate face lucruri mari, iată; să te prefaci că eşti fericit când te-au năpădit gândurile negre. Să te comporţi ca şi cum ai avea lucrul pe care ţi-l doreşti, dar tocmai te-a pus cu faţa în cele mai lamentabile gânduri despre tine însuţi pentru că-ţi lipseşte. Să te prefaci că eşti calm atunci când furia te poate duce către comportamente regreta­bile. „Prefă-te până îţi iese” înseamnă să-ţi amăgeşti creierul, care are nevoie să gândeşti că viaţa e grozavă pentru a revărsa în trup substanţe capabile să-ţi restabilească starea de bine. Sunt mulţi oameni care şi-au vindecat boli grave, inclusiv cancerul, vizionând zilnic filme de comedie. Când râsul devine real, autentic şi sincer, lumea noastră interioară, inclusiv aceea a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor se modifică în sens frumos de la sine, în vreme ce corpul fizic şi toate celulele sale beneficiază până acolo unde imunitatea însăşi poate suferi transformări uluitoare. Vorbim aici însă despre grimasa de amăgire a creierului ca iniţiativă de urgenţă pentru stările de spirit negative care ne pot încerca zi de zi, în relaţia cu diferite situaţii, provocări sau chiar cu propriile noastre amintiri.

Vorbim despre „a ne preface că suntem fericiţi” ca despre o pastiluţă magică pentru stările nefericite, unele dintre ele periculoase prin faptul că le prelungim, şi asta se întâmplă când nu ştim că avem la dispoziţie un instrument atât de simplu de a evada din ele. Să nu neglijăm reacţia pozitivă a creierului nostru la zâmbet, nici capacitatea lui de a răspunde vindecător chiar şi gân­durilor prefăcute de bucurie.

 

Asta nu înseamnă că susţin prefăctoria, nu altfel decât ca pe-o pastiluţă în caz de urgenţă. Este de dorit să fim fe­riciţi fără să ne prefacem, dar – dacă nu suntem aşa şi avem motive adesea să nu fim –, în loc să le dăm apă la moa­ră negativităţii interioare şi gândurilor negre, este de preferat să ape­lăm la cutia cu pastiluţe psiholo­gice, în care vom găsi o grimasă, care-i va transmite creierului automat că vrem să ne simţim mai bine.

de Maria Timuc

Copiii sunt talanţi încredinţaţi mamelor

Copilul este o parte semnificativă din fiecare dintre noi. Copilul se află la începutul vieţii oricărui om, fie el funcţionar de rând sau înalt dregător. Primilor ani de viaţă prefer să le spun "copil", în loc de "copilărie", spre a nu aluneca într-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucată de vreme pe care o vom duce cu noi toată viaţa, până la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, în oricare moment al vieţii noastre. Poate şi de aceasta ni se spune, imperativ: "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Matei 18, 3). Avem în noi, chiar dacă undeva departe, adânc afundată, curăţenia la care ne cheamă Mântuitorul. Trebuie deci să redevenim ceea ce am fost şi suntem, într-o măsură însă, din ce în ce mai slab perceptibilă.

Copiii sunt talanţi încredinţaţi mamelor. Mamele primesc aceşti talanti spre mântuire, după cum citim: "Femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Timotei 2, 15). Copiii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, făcute numai acelora care au nevoie de ele, spre mântuire.

Dar mamele nu se mântuiesc numai născând copii (primind talanţii), ci şi crescându-i pe aceştia în credinţă şi frică de Dumnezeu (înmulţind talanţii). Acest lucru reiese clar din cuvântul Sfântului Pavel, când condiţionează mântuirea mamelor prin "dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie".

În pilda talanţilor, relatată de Sfântul Matei (cap.25), Mântuitorul ne spune să luăm aminte la ce facem cu darurile încredinţate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns în pământ, dându-l iarăşi înapoi stăpânului. La cuvintele slugii celei leneşe: "Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.", stăpânul a răspuns, zicând: "Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci că tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. (...) Pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor."

Mama deci, odată primind talantul (copilul) încredinţat ei de Dumnezeu, este datoare să îl preţuiască şi să îi crească valoarea, făcând din el "ban de aur", adică suflet curat şi iubitor de Dumnezeu, cui şi aparţine de drept.

Sfântul Ioan Gură de Aur, spune acelaşi lucru, zicând: "Mamele sunt adevărate mame nu numai dând naştere copiilor lor, ci mai ales dându-le o bună creştere." Astfel, nu atât purtarea în pântece o face mamă pe cea care naşte, cât mai ales o temeinică educaţie creştină a celor născuţi, deoarece: "Patimile noastre cele mai mari încep din cea mai fragedă copilărie, iar îndrumarea de căpetenie a noastră e în mâinile mamei." (Montaigne)

O mamă bună preţuieşte cât o mulţime de învăţători, bineştiind faptul că "profesorii buni fac şcolari buni, în timp ce numai mamele bune fac oameni buni". Datorită acestui lucru, nu de puţine ori, mamei i s-au atribuit merite naţionale: "Decăderea mamei este începutul decăderii unui popor." (Pr. Mircea Irina) "Numai popoarele care au mame vrednice progresează; când la un popor a decăzut maternitatea, la nimic nu foloseşte cealaltă educaţie." (Pr. Dumitru Irina) "Fără mame sănătoase nu vom avea un popor robust." (Nichifor Crainic) "Viitorul ţării îl ţese femeia." (Carmen Sylva)

Tot o mamă a avut şi Sfântul Ioan Gură de Aur, una însă care, mai mult decât orice, L-a iubit pe Dumnezeu şi şi-a crescut fiul în credinţă ortodoxă. După moartea soţului, ea şi-a închinat viaţa educării şi creşterii în Biserică a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era şi păgân, cunoscând-o pe Sfânta Antuza, a spus: "Ce femei (mame) admirabile au creştinii."

Dacă fericita Antuza nu s-ar fi îngrijit însă de păstrarea şi înmulţirea acestui singur talant (copil), cât ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit această sfântă mamă de la Dumnezeu, iar prin el s-a îmbogăţit întreaga lume, de atunci şi până astăzi, şi încă se va mai îmbogăţi, până la sfârşitul lumii.

Părintele Porfirie Bairaktaris - Îndemn către mame ! 

"Să le spui mamelor cât de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a învrednicit să devină mame. Din momentul în care poartă în pântece embrionul conceput, au o a doua viaţă. Să vorbească pruncului încă nenăscut şi să-l mângâie, prin propriul lor pântece, iar fătul va simţi mângâierea în chip tainic.Să se roage cu multă iubire pentru el. Altminteri, nu doar copilul nou-născut, ci şi fătul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supărarea, scârba. Astfel se provoacă traume sufleţelului, care îl însoţesc toată viaţa. Dacă mamele au simţăminte sfinte şi duc o viaţă sfântă, îşi sfinţesc şi copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru tată."

de Teodor Danalache

Când oamenii te părăsesc, vine...Domnul!

Fragile, mărunte, condiționate, instabile sunt iubirile omenești. Ca păpădiile se împrăștie în vânt, ca visurile se destramă, ca ploile trec iubirile omenești. La mila dorințelor stau ele, iubirile omenești. Suferințele sunt hrana lor și fericirile lor țin cât zorii și se destarmă ca ei. La capătul fiecărei mari iubiri a omului e dezamăgirea și deruta, e pierderea și dezmembrarea inimii, iar de acolo, tocmai de acolo începe să vină Dumnezeu. Când omul din tine e distrus, Dumnezeu e câștigător. Lumina lui dulce vibrează în ritmuri pe care Egoul nu le poate înțelege fără să fie complet înfrânt. Doar un Ego fără soluții poate accepta Sinele. Doar un Ego disperat se poate lăsa pătruns de lumina Sinelui. Fără această cădere în absoluta singurătate, în abisurile neputiinței și ale dezolării, omul încă se agață de valorile omenești. Încă mai speră că vine cineva și-l iubește așa cum e el: poate mic, poate slab, poate prost, poate urât, poate fără valoare, poate rău…. Poate vine cineva și spune: e ceva de capul tău, apreciez ce ești, simt că te iubesc: speră omul din tine, crede, așteaptă, dar – în cele din urmă – el se trezșete într-o singurătate fără sfârșit, într-o derută existențială, într-un pustiu prin care miliarde de oameni merg cu ochii închiși, crezând, în inocența lor, că ceilalți sunt binecuvântați cu mai multă fericire.

O, da! Într-o zi, într-o clipă oarecare, omul din tine va fi abandonat, așa cum abandonat a fost Hristos. Într-o clipă oarecare, cei ce te-au iubit vor spune că nu te cunosc. Cei care te-au urmat te pot părăsi. Atunci devii Hristos și atunci e cu tine Domnul, în care n-ai crezut, pe care l-ai uitat, cel ce te-a iubit mereu, cel care nu te poate părăsi, fiindcă e în tine. A fi abandonat pare un destin al ființei umane și nu e nevoie să te abandoneze mama, tatăl sau copiii. A fi părăsit e destinul nostru, e crucea omului din noi. Cuiele noastre intră drept în suflet. Crucificarea e un eveniment individual, iar Hristos continuă să existe prin fiecare ființă părăsită, în fiecare moment de părăsire. Învierea e un eveniment al ființei care a pierdut tot ce a fost omenesc în ea.

Dar…dar atunci când te părăsesc oamenii, tocmai atunci vine…Domnul! Când nu mai aștepți nimic, vine TOTUL. Când nu mai aștepți pe nimeni, vine la tine Dumnezeu! Când ești complet pierdut și complet disperat, ai câștigat Cerul. Asta nu se poate falsifica, nu se poate imita: e un fenomen care se întâmplă, e atât de natural, de firesc, de puternic încât singura soluție pentru a ajunge la el e să-l trăiești.

de Maria Timuc

Trăiți-vă!

Mă tot uit la știrile cu Gabriel Cotabiță... Despre boli, suferință, cure de slăbire, pastile, sport cu sila, amestecate, fiecare din ce-a prins să mai țină un cap de pagină. Îl va ajuta Dumnezeu cum știe el mai bine! Știu. E în puterea Lui, așa cum în a noastră e doar să nu ne îndoim.

Dar, oameni buni, inimilor, noi, cei care ne uităm de pe margine, ne luminăm un strop? Pricepem și noi ceva? Viața e scurtă rău. Știu că știți, toți știm și toți credem că de mâine ne vom apuca de toate cele care ne stau în calea bunăstării. Și timpul (ne) e prea scurt să ne tot prefacem că doar atunci când vom avea silueta, chipul, casa, banii, vacanța dorite, vom fi mulțumiți. Dacă azi, acum, trezit din somn, nu poți spune Mulțumesc pentru tot ce ești și ai, trebuie să schimbi ceva! Repede. Mă feresc cât pot să judec și să dau sfaturi, dar aici nu e loc de luat cu binișorul. 

Scutură-te! Dacă n-o poți face din prima încercare, învață-te pas cu pas cum să prețuiești tot ce ai. Cele mai mărunte lucruri. Tot ce iei de bun zi de zi convins că ți se cuvine, că nu-ți poate fi luat. Toate cele asupra cărora crezi că ai putere, că ți se datorează, că îți aparțin. 

Fă-ți o listă cu lucrurile fără de care crezi că nu poți trăi. 

Și una cu toate lucrurile pe care crezi că ți le dorești. 

Apoi imaginează-ți că ți se spune că mai ai de trăit o singură lună de zile. 

Acum refă tu singur listele! La naiba, de fapt, dărâmă-le tu pe toate înainte să ți le sfărâme viața! Uită-te în oglindă, zâmbește-ți, atinge-te, plângi, râzi, fă tot ce simți că trebuie să faci până te poți privi cu cea mai mare iubire de care ești în stare. Oprește risipa în care trăiești! Ușurința cu care arunci din anii tăi pentru Lucruri. Anii vieții tale amanetați băncilor, vreunui job fără bucurie, relațiilor de complezență, mărunțișurilor de fiecare zi.

Toți știm că vom muri, puțini dintre noi știm când. Și cei care știu își găsesc abia atunci tot curajul de care au nevoie pentru a trăi dincolo de toate limitele, dincolo de ”trebuie”, dincolo de orice nevoie de acceptare din partea celorlalți. Complet liberi și complet conștienți de cât de prețioasă și fragilă e fiecare clipă. Noi, ceilalți, aruncăm cu aroganța îndestulării, zile, luni, ani, strângând lucruri fără să fim niciodată bogați, amânând să trăim, așteptând să ni se dea voie, neîndrăznind să cerem și să primim. Dacă în fața morții găsești în tine putere să rupi toate frâiele fricii, trăind cu fiecare por, cu prețuire și foame fiecare clipă ca pe ultima, n-ar trebui să fim încă și mai bucuroși s-o facem zi de zi, fără securea pieirii deasupra frunții?

Pentru că, inimilor… indiferent de ce credem că știm, fiecare zi CHIAR poate fi ultima.

Și hai să ne iubim! Să ne acceptăm așa cum suntem! Cu kilograme, vârstă, riduri, gravitație, cu zâmbete, cu lacrimi, cu iubiri trăite, pierdute, împăcate, cu tot ce suntem și putem deveni! Necondiționat. Să ne strângem în brațe, să alegem să fim liberi de părerea celorlalți, să ne simțim bine în pieile noastre, fără încrâncenări, fără dureri ascunse, fără regret.

Fericirea vindecă! Fără cicatrici. Trăiți-vă!

de Anca Constantin

sursa: http://www.astrocafe.ro/

Viața și tu

Viața te va testa. Te va supune la examene dificile și te va forța deseori să iei decizii dureroase. Viața nu-ți va asculta plângerile, cererile sau rugămințile. Lacrimile tale nu o vor impresiona și nici schimba. Va rămâne la fel de dură ca o stâncă, îți va testa limitele, îți va măsura forța și credința. Viața este o serie de încercări, unele pozitive, altele negative, fără de care nu am reuși să ne maturizăm. Ne mângâie atunci când simte că suntem la limită, ne trimite uneori speranța ca mesager al curajului, ne protejează și ne supraveghează fiecare pas. Se mâhnește atunci când îi înșelăm încrederea, suferă atunci când sufletul nostru este îngenunchiat, tresare atunci când facem o mutare greșită care ar putea nărui totul.

Viața te va pune la încercare. E un fapt. Secunda următoare poate fi testul final. Nu poți să ai certitudinea, dar trăiești cu îndoiala în gând. Și ai două variante, poți să trăiești fiecare clipă cuprins de temeri sau poți să ai curajul de a alege să lupți. Nu vei ști dacă ești învingător, dar cel puțin vei ști despre tine că ești un luptător adevărat. Nu este nimic mai laș decât acela care nu îndrăznește să ridice privirea din pământ și să vadă cerul în toată splendoarea sa.

Viața trebuie privită ca o pânză albă, curată. Poate rămâne definitv în starea actuală sau poate deveni un tablou plin de culoare și magie. Putem alege să nu ne murdărim, să nu ne zbatem, să privim pentru totdeauna la pânza albă din fața noastră. Vom avea satisfacția că este curată, dar ce păcat că va fi goală, lipsită de sentiment.

Nu cred că așa ți-ai dori să arate viața ta. Nu cred că fericirea și împlinirea sufletească va ajunge la tine dacă vei decide să stai și să privești. Nu cred că ți-ai putea imagina o astfel de viață, fadă, lipsită de emoție și sentiment. Ia pensula în mână și pune în mijlocul imensității albe o pată de culoare. Zâmbește, simte, trăiește viața așa cum îți dorești, luptă și învață permanent, nu-ți fie teamă că nuanța nu se va asorta la noul tu, deschide-te și cunoaște-te în noua formulă.

Viața poate fi dură, îndârjită, încăpățânată, indolentă uneori, însă întotdeauna îți va oferi o șansă nouă de care să te prinzi și să profiți. Mergi pregătit pe drumul tău, cu ochii larg deschiși și suficient curaj cât să izbândești. 

sursa: http://dincolo-de-vise.blogspot.ro/

Totul este de fapt o poveste…

Este o zi perfectă.

Suntem învinuiţi că nu trăim cu picioarele pe pământ…ca şi cum am avea picioare… ca şi cum ar exista un pământ, ca şi cum ceva din tot ceea ce ni se pare că există…fiinţează cu adevărat şi în altă parte decât în mintea noastră.

Totul este de fapt o poveste… încă nu ştim cine este povestitorul şi ce vrea cu personajele sale, de ce le lasă impresia că ceva din ceea ce fac ele, este în afara scenariului. Când vom afla cine este povestitorul şi cine este povestea, vă vom spune şi vouă. Când vom afla unde începe povestea şi unde se termină povestitorul sau unde se termină povestea şi începe povestitorul… Atunci putem spune că începem să înţelegem câte ceva din natura acestei creaţii mentale numite univers.

Ne întrebăm în fiecare zi cine scrie prin noi, cine vorbeşte prin noi, cine vrea să comunice cu înflăcărare lucruri pe care ni se pare că le ştie toată lumea? Cine vrea să spună ceea ce doar tăcerea poate exprima? Este undeva cineva care scrie o carte în timp ce o citeşte, care alcătuieşte realitatea pe măsură ce o descoperă, un cineva ca noi şi ca voi care nu îşi ştie încă puterea gândurilor şi pe cea a sentimentelor.

Este o zi perfectă pentru a afla cine este în spatele poveştii care ne cuprinde pe toţi… nu va fi greu să îl recunoaştem pentru că are câte un pic din fiecare. Suntem părţi ale marelui Povestitor care ştie că fiecare zi este perfectă şi fiecare respiraţie este perfectă tocmai pentru că uniii dintre noi au curajul să nu coboare niciodată cu picioarele pe pământ preferând să plutească cu capul printre nori şi stele…

Aceşti oameni rupţi de realitate şi loiali visului frumos din care venim cu toţi sunt cei care fac lumea să se învârtească şi să strălucească perfect în lumina Creaţiei!

Totul este o poveste…şi ca în orice poveste…începe cu a fost o dată…o zi perfectă…şi apoi încă una şi încă una…până când perfecţiunea a încetat să mai fie o obsesie şi a devenit un firesc…atât de firesc…

sursa: http://www.astrosofia.ro/

La bărbații adevărați femeia e fericită. La restul – puternică

Ce-i trebuie unei femei ca să fie fericită? Bani? Haine? Statut bun? Astea vin și se duc. O femeie deșteaptă va căuta să fie cu un bărbat de încredere și deja împreună să construiască totul. Așa lucrurile vor dura mai mult decât zile iar dragostea va însemna mai mult decât un contract. De asta vor fi femei fericite și femei mai puțin fericite. Femei împlinite și femei puternice. Primele vor ști că alături au un bărbat pe care se vor putea baza, celelalte vor fi nevoite să împingă mereu pe la spate, să pună ele umărul, să facă ceea ce ține de responsabilitatea celuilalt. De asta multe femei își pierd din feminitate, pentru că mereu trebuie să țină rolul de bărbat în relație sau în familie. Nu că ele așa vor, dar pentru că anume bărbatul permite asta. Fie că e slab, fie că se lasă condus. Iar asta este exact opusul la ceea ce-și doresc cu adevărat femeile. Da, femeile se vor dominate. Vor încredere, un braț puternic, o minte care să știe să decidă în anumite momente, o perspectivă.

La bărbații adevărați femeia e fericită. Nu că are totul, dar că are ceea ce pentru ambii ar însemna tot. Se au unul pe altul iar asta contează cel mai mult. Ambii își știu rolurile, ambii construiesc și ambii susțin. Doar că bărbatul aici e bun prieten și soț. Bărbatul e cel care atunci când trebuie, spune. Și tot când trebuie, face. Femeia lui nu e în spate și nici în față. Este alături. Iubită. Protejată. Înțeleasă. Nu e nimic mai simplu decât să nu te complici cu termeni ireali în relație. Nu e nimic mai complicat decât să reproșezi și să cauți în celălalt un motiv. Asta fac mulți bărbați și de asta multe femei fie suferă, fie pleacă, fie sunt nevoite să fie puternice. Nu că femeia e de pus la icoană, dar cum să spui că ești bărbat dacă nu știi cum să oferi încredere femeii tale?

La bărbații care doar se fac că sunt într-o relație, femeia e puternică. Sau iubește pentru doi. Sau plânge noaptea în pernă. Pentru că nu este femeie care să nu vrea relații stabile, cu bărbați serioși și responsabili. Vorbesc despre femei, nu de fete și nu de fetițe de bani gata. Dacă o femeie ajunge să decidă în locul unui bărbat atunci când el trebuie să decidă, nu prea va ieși ceva din relația lor. Dacă o femeie ajunge să fie puternică, nu e că vrea. Ci pentru că nu are cine în relația în care este să fie el puternic. Bărbatul fie nu o înțelege, fie e cu capul în nori, fie tace, fie e indiferent și multe alte de “fie”. De asta vor fi femei fericite și femei puternice. De asta vor fi bărbați moi și pur și simplu bărbați care alături de femeile lor vor trăi fericiti. Iar unde este fericire, cum să dispară dragostea?

La bărbații adevărați femeia e fericită. La restul – puternică.

sursa: http://devorbacutine.eu/

10 lucruri pe care mama nu ți le-a spus niciodată

Sunt multe lucruri pe care mamele nu le spun. Sunt, probabil, secretele lor. Iată 10 dintre ele:

1. A plâns de multe ori din cauza ta

Cu siguranță i-au dat lacrimile când a aflat că este însărcinată cu tine. A plâns când te-a luat prima dată în brațe. A plâns de bucurie. A plâns de frică. A plâns din cauza nopților nedormite. A plâns pentru că te iubește foarte mult. Și plânge de fiecare dată când tu plângi.

2. A vrut ultima prăjitură…

Dar te-a văzut cum te uitai la ea. Aşa că a spus NU şi ai luat-o tu. Dacă tu eşti fericit, ea e fericită.

3. A durut

A durut când ai tras-o de păr, când ai ciupit-o, când ai muşcat-o de sân în timp ce te alăpta. A durut când ai lovit-o. A durut cât te-a purtat în pantece, a durut-o când te-a născut. Dar nu ţi-a spus niciodată toate astea pentru că ea doar vrea ca tu să fii fericit.

4. Îi e teamă

Încă de când te-ai născut a făcut tot posibilul să te protejeze. A devenit femeia care şi-a refuzat prietenii care o rugau să îi lase să te ţină în braţe. În sufletul ei ştia că nimeni nu te poate ţine în siguranţă, asa cum o face ea. Inima ei s-a oprit când ai făcut primii paşi, de teamă să nu te loveşti. A stat trează nopţi întregi până ajungeai în siguranţă acasă de la petreceri. De fiecare dată când te loveai, era acolo ca să te ajute. De fiecare dată când erai bolnav, era acolo ca să te vindece. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-ţi fie bine. Şi o va face în continuare.

5. Ştie că nu e perfectă

E foarte dură cu ea însăşi. Ştie care îi sunt slăbiciunile şi de multe ori se urăşte că le are. Vrea să fie mama perfectă, să nu facă greşeli. Însă e om şi mai greşeşte uneori. Încă încearcă să se ierte pentru acele greşeli. Îşi doreşte să se poată întoarce în timp şi să le repare. Dar nu se mai poate. Aşă că fii bun cu ea şi las-o să stie că a făcut tot ce a depins de ea şi că apreciezi asta.

6. Te privea în timp ce dormeai

Au fost multe momente când, noaptea, pur şi simplu stătea lângă tine şi îţi privea faţa în timp ce dormeai. Când nu puteai dormi, îţi cânta. Chiar dacă ea era ruptă de oboseală, era lângă tine şi îţi cânta până adormeai. Şi după ce te cuprindea somnul, mai stătea câteva clipe lângă tine ca să te privească. Se bucura de linişte şi de faţa ta care exprima iubire.

7. Te-a purtat peste tot

Mama ta a învăţat să facă curat cu tine în braţe, să gătească cu tine în braţe, să strângă masa cu tine în braţe. O dureau braţele, o durea spatele, dar faptul că te ţinea în braţe era pentru ea o fericire.

8. Era tristă când plângeai

Nimic nu întristează mai tare o mamă decât lacrimile copilului său. A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să fii fericit, iar dacă n-a reuşit a suferit şi mai mult.

9. Eşti întotdeauna primul

Vine de la serviciu obosită, ar dormi, dar prima dată are grijă de tine. Dacă eşti flămând îţi face de mâncare, dacă eşti trist, încearcă să te înveselească. Mama face orice ca să te ştie fericit şi te va alege întotdeauna pe tine, înaintea ei.

10. Va face asta din nou

E greu să fii mamă. Plângi, te doare, încerci, greşeşti, munceşti, înveţi. Însă nu există bucurie mai mare decât să-ţi vezi copiii fericiţi. Şi, în ciuda tuturor durerilor, în ciuda tuturor nopţilor nedormite, în ciuda tuturor trezirilor matinale, va lua totul de la capăt, din nou şi din nou, pentru tine.

sursa www.eumama.md