Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli

De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii. Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii pofta de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…

Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc. 

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli. 

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei... Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul... Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur! Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor! Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir! 

Ai credință, nădejde și dragoste! 

de ierom. Hrisostom Filipescu

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădi dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit. 

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El Însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.

2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.

3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;

4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este,nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;

5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;

6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);

7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;

8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;

9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;

10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;

11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;

12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;

13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;

14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;

15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;

16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)

17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;

18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;

19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;

20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;

21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;

22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;

23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;

24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;

25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)

26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;

27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);

28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;

29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.

Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi”(Maria Burlă)

sursa: http://www.doxologia.ro/

O VIAȚĂ FĂRĂ SCUZE

Nu îți irosi energia gândind urât despre ceilalți, despre tine, despre viață. Nu există scuze pentru ură, răutate, pizmă, egoism, minciună. Nici un motiv nu este suficient de puternic pentru a-ți inocula în suflet amărăciune, tristețe, negativism. În schimb, sunt atât de multe motive pentru ca sufletul tău să absoarbă până la ultima picătură tot ce este frumos, curat și minunat din această viață. Iubirea, bunătatea, curajul, credința, blândețea, frumusețea sunt doar câteva din picăturile necesare sufletului nostru, însetat și flămând. Într-o zi totul va căpăta sens. Vei înțelege că dincolo de toate aceste resentimente, sufletul își va recăpăta puritatea și frumusețea și își va purta mândru cicatricile timpului și ale bătăliilor. Sufletul va sta mărturie că ai reușit să răzbați prin desișul vieții, că ai înfruntat cu stoicism și răbdare intemperiile timpului. Sufletul va fi oaza noastră de liniște și magie, unde ne putem retrage ori de câte ori simțim nevoia. De aceea, nu există nici măcar un motiv plauzibil de a aduce în interiorul nostru nemulțumirile, dezamăgirile, eșecurile noastre. Trecem prin ele dar nu trebuie să le permitem să se agațe de noi și să se instaleze în suflet. Trebuie să înțelegem că ele nu fac parte din noi, din ceea ce suntem, din viața pe care o dorim și că doar forța și credința ne pot ține departe de aceste sentimente contradictorii.

sursa: filedejurnal

DIN SENIN...POZITIV

Oare chiar avem nevoie de motive pentru a fi fericiți? Și oare chiar avem nevoie de motive pentru a zâmbi? De ce oare nu zâmbim tot timpul? De ce oare nu putem fi senini tot timpul? De ce la baza deciziilor noastre stă întotdeauna un motiv?

Parcă am spune: am nevoie de un motiv ca să respir. Ei, și dacă nu găsești nici un motiv asta înseamnă că-ți vei ține respirația?

Cei care sunt mohorâți tot timpul sunt suflete uscate. Așa îmi place mie să le spun. Suflete atât de uscate încât dacă le-ar mângâia soarele s-ar transforma în cenușă.

Cei care nu mai au nici pic de energie și motivare sunt suflete stafidite. Ei au nevoie să se regenereze, să învețe cum să respire din nou, să se hrănească cu pozitivism și speranță.

Cei care sunt triști uneori, dar tot mai zâmbesc sunt suflete pustii, în căutare de ceva…

de Anasstassya

Asta Ştiu Eu Despre Tine!

"Eu ştiu despre tine că eşti om! Eşti acel om frumos în căutarea identităţii,
în căutarea sinelui autentic"

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu recunosc că petrec foarte mult timp întrebându-mă cine eşti tu… Cine eşti tu cu adevărat, dincolo de statut, dincolo de etichete, dincolo de roluri, dincolo de măşti, dincolo de aparenţe.

Cel mai important lucru pentru mine este să te cunosc cu adevărat! Vreau să ştiu cine este persoana cu care am creat o conexiune spirituală atât de profundă, cine este persoana care, zilnic, stă în faţă monitotului şi urmăreşte cu atenţie ceea ce vreau să îi transmit, cine este persoana care, cu drag, cu răbdare, cu speranţă în suflet îmi citeşte postările? Şi ce aşteptări are ea de la mine?

De foarte multe ori, ultimul gând care îmi răsare în minte înainte de a adormi, are legătură cu tine. Mă întreb :

Care sunt nevoile tale? Care sunt durerile tale? Cum aş putea să te ajut să vindeci până şi rănile tale cele mai profunde?

De ce?

Pentru că eu cred cu tărie că fiecare dintre noi are dreptul la fericire! Iar rolul meu este acela de a te ajuta să descoperi şi să trăieşti fericirea autentică!

În urma atâtor întrebări şi încercări de a te cunoaşte, am aflat despre tine următoarele lucruri:

Eu ştiu despre tine că eşti om! Eşti acel om frumos, în căutarea identităţii, în căutarea sinelui autentic. Mai ştiu despre tine că ai suflet. Un suflet mare şi înţelgător, un suflet vulnerabil dar totuşi puternic, un suflet simplu dar totuşi special. Ştiu că uneori suferi şi te simţi neputincios. Ştiu că ai probleme care uneori te copleşesc. Ştiu că sunt momente în viaţa ta în care te simţi singur şi pierdut, şi momente în care simţi că nu te înţelege nimeni. Ştiu că sunt momente în care cazi cu aripile frânte, lipsit de speranţă.

Ştiu că uneori ai impresia că nimeni şi nimic nu te poate ajuta, şi că nu vei putea ieşi curând la suprafaţă. Ştiu că uneori te pierzi în galeriile sufletului tău şi îţi înăbuşi sentimentele, gândurile, şi speranţele. Alteori te uiţi în jur şi îţi e greu să găseşti ceva de care să te agăţi, care să te menţină la suprafaţă. Uneori eşti speriat, înfricoşat, înspăimântat. Alteori te simţi trădat, înşelat, neînţeles, respins, confuz. Şi cred că îţi este greu să îţi trăieşti prezentul şi să îţi construieşti viitorul, pentru că încă nu ştii cum poţi scăpa de fantomele trecutul care te urmăresc, te bântuie, te controlează.

Şi de cele mai multe ori mă identific cu tine. Am fost acolo, şi am trăit tot ceea ce trăieşti şi tu. Şi îmi amintesc cât de mult tânjeam, de fiecare dată când mă zbăteam în suferinţă, să găsesc un suflet care să mă ajute. Mi-aş fi dorit să fi existat cineva care să mă înţeleagă, cineva care să nu mă judece, care să fie acolo pentru mine. În schimb, m-am trezit de fiecare dată în întuneric, într-un abandon total. Şi am trecut singură prin asta, de fiecare dată. Dar am reuşit să mă vindec! Şi am făcut-o prin iubire… iubire pe care astăzi îmi doresc să o revărs asupra ta. Vreau să îţi transmit nu acea iubire care te critică sau care vrea să te îndrepte, ci acea iubire care te acceptă, care te îmbrăţişează, care îţi dă forţă. Pentru că eu cred în tine! Şi îmi doresc să te ajut să te vezi aşa cum eşti: frumos, demn, puternic, autentic!

Pentru că ştiu că devii puternic atunci când începi să crezi în propria persoană, atunci când eşti conştient că poţi îndeplini orice îţi propui. Pentru că ştiu că eşti frumos atunci când puterea şi determinarea te împing să străluceşti urmându-ţi propria cale, indiferent de obstacolele care îţi apar în cale. Pentru că ştiu că devii de neoprit atunci când le permiţi greşelilor tale să te educe, şi încrederii să se consolideze pe măsură ce experimentezi. Ştiu că devii cu adevărat de neoprit atunci când cazi, când te ridici, te scuturi de praf, priveşti către stele şi hotărăşti să mergi mai departe.

Indiferent de profunzimea suferinţei tale, vreau să ştii că viaţa nu trebuie să fie o zbatere, nu trebuie să înduri şi să trăieşti în agonie, nu trebuie să te zbaţi, să te sacrifici şi să te declari învins… Fericirea există, şi ea se află ascunsă adânc în tine! Sunt aici pentru a-ţi spune că nu eşti singur, că te înţeleg perfect, şi că ştiu că se poate să depăşeşti durerea.

Tu alegi dacă vrei să te zbaţi în suferinţă şi să primeşti ceea ce ai avut şi până acum, sau dacă vrei să trăieşti cu adevărat, la intensitate maximă, şi să te bucuri de viaţa care ţi-a fost dată. Nu uita însă, timpul trece repede, şi dacă nu acţionezi azi, poate mâine va fi prea târziu! Sunt momente pe care nu le mai poţi recupera! Ce alegi să faci astăzi pentru tine?

Te îmbrăţişez cu drag!

sursa: http://artaeducatiei.com/

Iubirea nu judecă

Fiecare dintre noi am murit și am înviat de mai multe ori în viață. Atinși de oameni sau de evenimente. Am dat la spate, am pus deoparte, am luat-o de la capăt. Ori de câte ori a fost nevoie. Am adormit cu visul și ne-am trezit cu realitatea. Și nu ne-am descurajat. Ne-am căutat, ne-am întrebat, ne-am minunat. Apoi am căutat și am dăruit prietenii. Am suferit și am zâmbit. Așa e viața și accept asta! Fiecare om a adus câte ceva în viața mea și a luat o parte din mine la plecare.

Ne împărțim în „ei” și „noi”, în vinovați și victime, în stăpâni și slujitori. Care sunt gândurile noastre și care sunt cele care nu ne aparțin? Aruncăm cu pietre în ceilalți, la fel ca acum 2000 de ani. Egoismul naște abuz pe toate planurile (profesional, social, personal etc). Se întâmplă să te corectezi iar celălat să anuleze efectul corectării scormonind trecutul. Atunci ai senzația că îți pierzi puterea interioară. Dacă tu crezi ce spun eu, acesta devine gândul tău. Sunt lucruri pe care nu le vom descoperi în nicio carte, ci doar privind în noi le vom trăi, simți. Greșind vom învăța să nu mai greșim. Începători am fost cu toții: am trasat bastonașe, cerculețe. Cea mai proastă decizie este cea pe care nu ai luat-o niciodată. Și câte ai ascunse prin suflet!

E magic sa te întâlnești cu tine și să îți spui ce nu ți-ai spus niciodată. Și apoi să te contempli în tăcere. Cel mai frumos lucru este să te desparți de tine și să te reîntâlnești cu tine. Să te împaci și să nu te mai uiți prin cufere cu amintiri prăfuite. Ci să te iei cu tine peste tot…

Supa emoțională depinde de cele mai multe ori de TINE. Umanitatea nu e perfectă, dar e bogată. Sunt vorbe care nu încap în cuvinte. Suntem în programul de supraviețuire sau în procesul de creație? Drumul bun este adeseori drumul opus. E atâta ploaie în oameni!

Fiți binecuvântați și fericiți! Facă-se voia Ta!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Indiferent de credința sau de ideile pe care le avem, toți putem simți, uneori, cum ne „doare” sufletul sau cum acesta „plânge” de durere sau dor.

"Sufletul este suflarea lui Dumnezeu din fiecare"

Fiecare dintre noi își formează propria idee despre Dumnezeu, credință şi suflet. Pentru unii, sufletul este acel „ceva” care îl definește şi-l reprezintă pe el însuși. Pentru alții, sufletul există şi este prezent în fiecare ființă vie. Dar, sunt şi persoane care îi neagă existența, crezând că acesta este doar un concept abstract, ce nu poate fi înțeles pe deplin.

Indiferent de credința sau de ideile pe care le avem, toți putem simți, uneori, cum ne „doare” sufletul sau cum acesta „plânge” de durere sau dor. În suflet sunt îngrămădite multe emoții, melodii, cântece și poezii! Cu toate acestea, din păcate, de multe ori uităm de el, lăsându-l nesupravegheat. Şi astfel, sufletul se aglomerează cu diverse emoții negative, gunoaie care încet dar sigur ne otrăvesc atât viața noastră cât şi pe a celor din jur.

Un suflet are nevoie ca în permanență să fie curățat. Așa cum trebuie să spălăm şi să ștergem praful depus pentru a ne face curățenie în casă, tot așa este necesar să ne „ștergem” sufletul de tot praful şi gunoiul reprezentat de nemulțumirile, dezamăgirile și necazurile acumulate.

Sufletul fiecărei ființe umane poate fi asemuit cu o navă care străbate mările vieții dar care, atunci când este încărcat cu prea multe emoții negative poate eșua sau se poate inunda scufundându-se, pentru a dispărea în abis. Numai că, atunci când sufletul acumulează mai mult decât poate duce, ne atenționează, amintindu-ne că îl avem.

Cum ne putem curăța sufletul? Doar dacă ne obținem libertatea. Doar dacă ne eliberăm de sclavia emoțiilor distructive ca mânia, invidia, furia, etichetarea şi judecarea celuilalt.

Pentru a face „curățenie” în suflet trebuie să avem grijă să scoatem toți musafirii nepoftiți şi dăunători din el. Nu este suficient să credem că dacă nu am ucis, nu am furat sau nu am dat cuiva în cap suntem „curați”. Emoțiile noastre, ascunse uneori chiar şi de noi înșine, sunt cele care nu ne lasă să avem sufletul în pace. De aceste „poveri” trebuie să ne eliberăm, pe acestea trebuie să le recunoaștem şi să le mărturisim. Un suflet curat se obține aflând şi recunoscând că ești invidios sau că ai sentimente de superioritate față de un altul, văzând de ce ești furios pe o situație ce ți se pare „nedreaptă” sau de ce încă mai păstrezi în minte o faptă a aproapelui ce te-a jignit. Pacea sufletului se obține când ierți, dar mai ales când ești capabil să îți ceri iertare, chiar de la cel care te-a rănit. Doar recunoscând şi scăpând de aceste emoții viața poate deveni mai ușoară, vei fi mai încrezător şi vei putea trece mai ușor peste orice descurajare, oboseală sau melancolie.

Deoarece sufletul este în esența sa pur, atunci când este îngrijit şi păstrat curat este ușor şi poate fi asemuit cu un vas de croazieră ce plutește pe o mare lină, sub cerul senin. Un suflet curat cântă de bucurie, este plin de iubire, fericire și poftă de viață.

Prin urmare, dacă ești încărcat de emoții negative, dacă de multe ori vezi că te afli într-o stare proastă, că ești furios sau trist, uită-te la sufletul tău. Ce este în el? Ce îl hrănește? Ce îi lipsește? Poate că ai rănit pe cineva? Poate ești nemulțumit de modul tău de viață sau poate că ești invidios sau gelos pe cineva? Întreabă-te! Răspunde sincer! Ascultă-te! Doar conștiința ta îți poate impune să începi curățenia generală în sufletul tău.

Sufletul este suflarea lui Dumnezeu din fiecare. Şi pentru că are origine divină nu este permis să-l transformăm într-un vas rău și-n întuneric. Omul nu are doar corpul și mintea, are şi acest mare dar, sufletul! Pentru a avea un corp sănătos, trebuie să faci sport și să mănânci echilibrat. Pentru asta e nevoie să înveți, să crești, să evoluezi. Dar ce putem face pentru suflet? Ce ar trebui să facem pentru ca în inima noastră să fie întotdeauna lumină? În primul rând să nu uităm că sufletul este substanță nemuritoare, a cărui esență intangibilă exprimă natura divină a noastră. Mulți oameni de știință încă mai caută locuri şi argumente despre ce este şi unde se află sufletul. Localizarea sufletului în corpul uman este determinată doar de bogăția imaginației unui popor. Unii au crezut că sufletul este în cap, în timp ce alții l-au plasat în ochi, unii au zis că locul său e în inimă, iar alții au crezut că sufletul este în păr, dar sunt şi persoane care îi neagă existența. Oricare ar fi locul în care este plasat, știm cu certitudine că sufletul nu se poate vedea sau atinge dar se poate simți. Când experimentează starea de bucurie, omul spune: Sufletul meu cântă. Și fiecare om care dorește să-i cânte sufletul cât mai des şi cât mai bine posibil, trebuie să nu înceteze să „șteargă” praful şi să arunce mereu toate poverile dăunătoare din suflet. Doar așa sufletul poate fi păstrat ca esență divină a fiecărei persoane. 

„Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu VIII, 36-37)

de Angela Agachi
sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Sunt lucruri în viaţă care e mai bine să se întâmple la vremea lor.

Chiar aşa, de ce ne grăbim? de ce avem senzaţia că ne găsim mai repede drumul dacă alergăm prin pădurea în care ne-am rătăcit? De ce credem că dacă noi ne grăbim şi universul se grăbeşte ca să ne facă pe plac. Lucrurile se întâmplă la vremea lor şi dacă nu se întâmplă înseamnă că nu le-a venit timpul. Nerăbdarea este cea care ne face de multe ori să pierdem clipa, pentru că fiind ocupaţi să fim nerăbdători şi să ţesem tot felul de planuri şi de aşteptări pierdem momentul prezent, contactul cu minunea ce tocmai se întâmplă! 

Sunt lucruri în viaţă care e mai bine să se întâmple la vremea lor. Ce ar fi dacă soarele s-ar grăbi să răsară sau să apună, dacă pomii s-ar grăbi să înflorească în ianuarie pe zăpadă şi nu ar mai face roade? Numai oamenii se grăbesc, noi nu am văzut niciodată un animal care să se grăbească, până şi când antilopa este vânată de leu, parcă şi vănătorul şi vânatul sunt într-un fel de acord şi se vede cum lucrurile se întâmplă la vremea lor! Totul în natură respectă un ritm şi o muzică pentru că Dumnezeu nu se grăbeşte, el face totul în tihnă şi pe îndelete! Şi atunci noi de ce ne grăbim? Sau mai bine zis ce parte din noi se grăbeşte şi mai ales încotro?

Aţi ghicit! Şi de data asta este vorba de egoul nostru cel minunat, cel mereu cu ochii pe ceas şi în competiţie cu totul şi cu toate, cel care ne face să pierdem timp preţios şi clipe magice tocmai atunci când ni se pare că lucrurile se întâmplă prea încet. Şi uite aşa în timp ce ne grăbim ca să nu pierdem timpul, pierdem chiar legătura aceea subtilă şi armonioasă cu timpul, legătură care ne face să simţim undeva în sufletul nostru… că avem tot timpul din lume!

Cei care se grăbesc o fac doar pentru a sta...ne grăbim pe străzi şi şosele, doar pentru a sta la un semafor sau la o barieră, ne grăbim să ajungem acasă, doar pentru a sta pe canapea la televizor cu o bere în faţă sau telefonul în mână! Ne grăbim doar pentru a sta, uitând că este mai important să călătoreşti decât să ajungi şi că doar călătoria înseamnă de fapt viaţă restul este un fel de moarte lentă aşa că, să nu ne mai grăbim să nu mai scuturăm în februarie mărul pentru a ne da mere şi să aşteptăm cuminţi luna octombrie pentru a simţi gustul fructului pârguit la vremea lui. Să nu grăbim moartea în celulele noastre având mai multe asteptări decât ne-ar face bine, să nu mai credem că timpul este bani şi să învăţăm să trăim în armonie cu clipa indiferent ce aduce ea!

Şi dacă tot ne grăbim, atunci să ne grăbim să ne bucurăm, să ne minunăm, să sărbătorim tot ceea ce ni se întâmplă!

sursa: astrosofia.ro

Răspuns cuiva

Bucuria, liniștea, pacea, blândețea, dragostea sunt virtuți care îi caracterizează în totalitate pe oamenii lui Dumnezeu. Când îi întâlnești și îți oglindeşti furtunile din ochii tăi în seninul blândeții pe care îl zărești în privirea clară a ochilor lor, rămâi mut de admirație. O admirație care se transformă încetul cu încetul în dragoste față de ei. Simți nevoia, o nevoie ciudată, chiar aparent inexplicabilă, de a fi bun stând în preajma lor. Sufletul tău se transformă. Se modifică, iar tu conștient fiind de acest lucru, privești mirat la tine însuți cum harul îți scaldă sufletul, limpezindu-l de toate pornirile rele. Și aceasta datorită rugăciunii oamenilor buni. Dar te-ai întrebat vreodată cum au ajuns acești oameni să fie ai lui Hristos? De ce s-au dedicat Lui? De ce ei simt neapărat nevoia să fie buni și nu pot trăi fără rugăciune? Ar trebui să știi în primul rând că acești oameni au o lucrare în ei însăși. Ei nu spun ușor lucrurile care îi mâhnesc, pentru că sunt învățați să ierte îndreptând și să îndrepte iertând. Nu vor să împovăreze pe nimeni cu neputințele și nemulțumirile lor. Din prea multă dragoste. Ai văzut cred, lumina aceea de Rai de pe blândul lor chip? Până să ajungă să oglindească în realitate acel Rai, ei au trăit de foarte multe ori stări sufletești asemenea cu iadul. Dar știi ce i-a făcut diferiți față de noi, muritorii de rând? Faptul că s-au încăpățânat să lupte împotriva răului din ei însăși, s-au încăpățânat să spere chiar atunci când li se părea că Dumnezeu nu îi ascultă și că le este împotrivă. S-au încăpățânat să rabde un semn al milei lui Dumnezeu, chiar atunci când au simțit că sunt la capătul puterilor. Iar mai presus de toate, s-au încăpățânat să rabde necazurile cu mulțumire, resemnându-se sub puternica voie a lui Dumnezeu. S-au încăpățânat să fie recunoscători lui Dumnezeu pentru toate, și pentru cele bune și pentru cele rele, mai ales atunci când oamenii ceilalți îi provocau la rele. S-au încăpățânat să aibe inima trează și să nu uite de Dumnezeu în bucuriile lor. S-au încăpățânat ca izolați și urâți fiind de oameni, să se roage pentru aceștia. De ce au făcut așa și de la cine au învățat să fie așa încăpățânați? Au învățat de la binele care nu se dă niciodată bătut în fața răului. Au făcut astfel pentru a avea mulțumire sufletească. Această încăpățânare spre a săvârși binele este taina luminii de pe chipul oamenilor buni. Vrei să fii un om bun? Nu te da în lături de la nimic pentru a-ți atinge scopul. Dumnezeu așteaptă acest lucru de la tine. Tot El va fi Acela Care te va ajuta și tot prin mila Sa vei reuși să fii un om bun. Dumnezeu e totul.

Ochii Caprui

sursa: https://www.facebook.com/ochii.caprui777

Conotația de astăzi a cuvântului "iubire"

Lumea s-a învățat astăzi să spună cuvântul "iubire" mult prea repede și mult prea simplu. Cât de adâncă este conotația acestui cuvânt fabulos, vom vedea în următoarele rânduri. Iubire în sus, iubire în jos! Iubire la tot pasul! Fii fericit, trăiește fericit, gândește pozitiv, și alte bla-bla-uri de genul acesta ce nu-i oferă omului nimic stabil, nici măcar începutul, pe care tot el sărăcuțul de la atâtea indicații de New Age și iluminați care mai de care, i s-a acrit în mod conștient. 

Nu confundăm Ortodoxia cu sensul cuvântului "iubire" de astăzi. 

Știți, omul în mintea sa și în sufletul său înțelege astăzi cuvântul iubire în felul următor: 

-când nu îți reproșează nimeni nimic, înseamnă că te iubește; 

-când găsești pe cineva care se comportă precum se comportau cu tine părinții tăi in momentele lor bune, înseamnă că acel om te iubește;

-când te simți apreciat pentru felul tău de a fi și de a gândi, înseamnă că ești iubit;

-trebuie neapărat să fie și pentru tine un loc în univers, să ai și tu un umăr pe care să plângi la nevoie, să fie și ție cineva care să îți zâmbească, pentru că le meriți, ești om și ți se cuvine să fii iubit, ca toată lumea de altfel. 

Desfășurarea modului de a gândi sensul acestui cuvânt paradoxal de clar și de ambiguu în același timp, "iubire", ar putea continua la nesfârșit. 

Dar de ce totul se rezumă la "eu trebuie", "mie mi se cuvine", "fii tu însuți" și alte tertipuri psihologice de gen New Age? 

Dumnezeu unde este? El este numai iubire? Celălalt om, pentru că în fond și la urma urmei suntem oameni și interacționăm unii cu alții, unde este? De ce luăm numai partea comodă a iubirii și cea responsabilă o dăm uitării, sau mai nou, îi schimbăm sensul ? 

Astăzi s-a înlocuit "Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos" sau "Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții" cu "Fii fericit!" , "Fii tu însuți!", "Acceptă-te așa cum ești" și alte mentalități de genul acesta. Nu mai este bună legea dragostei, legea lui Hristos. S-a învechit. E bună legea iubirii de noi înșine sub forma sau numele iubirii de " Dumnezeu". Un Dumnezeu care este numai și numai iubire, dreptate deloc. El ne înțelege și ne rabdă așa cum suntem și noi? Noi nu trebuie să facem nimic decât să fim fericiți, să inventăm terapii, să fim noi înșine și alte lucruri de genul acesta. Mai practicăm puțin Reiki, nițel Zen creștin ca să putem dezvolta bine de tot dracii părerii de sine din noi, mai o vrajă, mai un farmec, mai o spovedanie, mai o Împărtășanie...și așa merge viața înainte, amestecându-le pe toate. Facem o ciorbă de religii, o salată de concepții și la groapă tot preotul acela creștin pe care îl mediatizăm și îl blamăm atâta, tot acela ne înmormântează. Când ne simțim bine și avem de toate, atunci "Dumnezeu este iubire". Când Dumnezeu ne pune la încercare atunci "Dumnezeu este dreptate" sau "am un destin crunt " sau "soarta îmi este împotrivă". 

Să nu creadă nimeni că mergând pe șapte cărări va avea aceeași liniște ca și când ar fi mers cap coadă pe o singură cărare. Hristos nu spune "Fii fericit" sau "fii tu însuți" ci spune "Întru aceasta vor cunoaște neamurile că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi"

Așa că mai lăsăm iubirea de astăzi deoparte, cu New Age-ul ei cu tot și ne vedem serios de Ortodoxia noastră veche din străbuni. 

Dacă am deranjat pe cineva, îmi cer scuzele de rigoare. A fost părerea mea publică, scrisă aici.

de Ochii Caprui

Gândurile mele, gândurile tale

Viața ne așază pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu. Ce am simțit o să știu doar eu și Dumnezeu. Învăț să iubesc până la cer şi înapoi.

"Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia"

Îți trebuie timp pentru cele mai multe lucruri din viață: să ridici o casă, să înveți o meserie, să faci o mâncare. Și totuși, timpul este inutil pentru cel mai important lucru în viață: întâlnirea cu sinele, să știi cine ești dincolo de sinele de suprafață, de numele tău, de povestea ta.

Sănătatea (fizică, psihică și spirituală), este printre cele mai mari daruri ale vieții. Lipsa umorului este nocivă pentru sănătate și fericire. Gândurile sunt lucruri vii, fascicule mici de energie. Calitatea gândurilor determină calitatea vieții. O minte puternică, disciplinată, cultivată zi de zi, poate face miracole. Gândurile sunt cele mai valoroase comori personale ale fiecăruia. Ele ne ajută să trăim viața plenar sau să ne înnegrim cu propria cenușă existențială. Gândurile depășesc orice graniță și cine își stăpânește mintea, stăpânește, de fapt, lumea. Mintea noastră este asemenea unei grădini și pentru ca aceasta să înflorească, trebuie să o hrănim zilnic. Oamenii de știință afirmă că, într-o zi obișnuită, fiecăruia dintre noi ne trec prin minte în jur de 60.000 de gânduri. Dintre acestea, noi oferim valoare doar unora dintre ele. Gândurile de peste zi ne definesc și ne formează imaginea de sine, iar noi ne vom simți după modul în care gândim: frumoși, urâți, sănătoși, dinamici, lipsiți de entuziasm… Voia bună aduce lumină în cuget și îl umple de o seninătate netulburată și perpetuă. Un gând în stadiu incipient e ca un embrion: începe prin a fi cât un sâmbure, apoi crește constant până capătă viață proprie. Gândirea care nu este înrădăcinată în conștiință ajunge egoistă și disfuncțională. Inteligența lipsită de înțelepciune este chiar distructivă.

Faptele vorbesc atât de tare, încât cuvintele nu se mai aud. Situațiile de criză sunt o ocazie minunată de a ne cunoaște cine suntem cu adevărat. Presiunile pot duce la performanțe mai bune, așa cum diamantele se formează la presiuni uriașe. Când ieșim din starea de bine, de confort apare oglinda adevărului în care vedem cine suntem cu adevărat. Eșecul este un factor esențial pentru dezvoltarea personală. El ne testează și ne deschide calea spre înțelepciune, spre creștere; personal, profesional sau spiritual. Creștere interioară, simțiri și sensuri psihice, apropiere de Dumnezeu, atenție față de semeni sunt câteva din beneficiile eșecului. Singura modalitate de a ne face mai bună și mai frumoasă ziua de mâine este să conștientizăm greșelile de astăzi. Ne putem trezi în fiecare dimineață cu resurse nelimitate de energie și entuziasm, dacă ne cunoaștem menirea în viață. Lucrurile bune sunt atrase de cei care fac bine, iar când dăruim tot talentul și devotamentul muncii noastre, de fapt, ne asigurăm o experiență mai bogată a vieții, mai fericită și mai plină de sens. Depășește standardele. Desprinde-te de mulțime. Dă tot ce ai mai bun. Pasiune.

Punându-ne din când în când în pielea celuilalt, cu trecut și dureri, cu răni și răceală, începem să simțim iertarea, compasiunea, împăcarea. Nu vedem lumea așa cum e ea, ci așa cum suntem noi. Adică înțelegem lumea din jurul nostru prin prisma temerilor, limitărilor, falselor ipoteze și prejudecăților pe care le avem. Păcatele le-am spovedit. Odată limpezit geamul prin care vedem lumea, vor apărea gânduri, convingeri, realități noi. Armonie. Nu trebuie să luăm mereu ceva de la viață și de la ceilalți, ci să oferim. Singurul lucru pe care-l luăm cu noi la finalul vieții este conștiința, de aceea se cuvine să o lăsăm să ne ghideze și să o spălăm în apa vie a Duhului Sfânt. Ea ne va dicta că menirea noastră în viață este să-i ajutăm, să-i mângâiem pe alții, într-un fel sau altul.

Chiar și în cea mai inacceptabilă și dureroasă situație există ascuns un bine profund, iar în fiecare dezastru o sămânță de lumină. Au existat de-a lungul istoriei o mulțime de oameni care, confruntați cu boli grele, închisoare sau moarte, au acceptat ceea ce la prima vedere era de neacceptat și astfel au găsit liniștea care depășește orice înțelegere. Tocmai acceptarea inacceptabilului este cea mai mare sursă de bucurie. În ce relații ești cu moartea? Sigur știi că o să mori, dar acest adevăr rămâne un simplu concept mental până te întâlnești prima dată cu moartea: un accident, o boală, moartea cuiva apropiat – moartea intră în viața ta ca o conștientizare a propriei mortalități. E bine să accepți natura trecătoare a tuturor formelor de viață și vei simți împăcare și liniște.

Fiecare moment al vieții noastre este o minune, fiecare zi din viața noastră este un dar de care trebuie să ne bucurăm neîncetat. Cuvintele, gândurile, acțiunile, gesturile pe care le facem determină viața pe care o trăim. Trăiește prezentul, indiferent de ora pe care o arată ceasul. Ține minte, nu există zi lipsită de importanță. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viața ta. Și mâine mai frumoasă ca cea de astăzi. Și poimâine. Și tot așa. Zilele devin săptămâni, săptămânile se transformă în luni, iar lunile în ani și, chiar fără să-ți dai seama, ajungi în Vârf. Nu uita că schimbările pozitive se întâmplă lent, pas cu pas, delicat, frumos. Marile salturi pozitive ale lumii au fost făcute prin pași mărunți, constanți, care au rezistat testului timpului. Profunzimea ființei tale caută liniștea. Zgomotul exterior îl auzim în viața cetății. Zgomotul interior sunt gândurile. Citește! Roagă-te! Contemplă o icoană! Privește natura! Spală mintea și învață de la natură ce înseamnă liniștea. În acea baladă dulce va vorbi Dumnezeu… Și mie, și ție.

de ieromonah Hrisostom Filipescu

Lecții de viață

În jurul persoanei tale vor roi mulți oameni. Oameni de care ai nevoie. Unii vor fi incompatibili cu personalitatea ta, dar te vor învăța un lucru pe care ceilalți nu pot să te învețe. Te vor învăța să apreciezi ceea ce ți s-a dat de Sus. Cum te vor învăța? Râvnind ceea ce ai tu ca fiind ceea ce le lipsește lor. Cu acești oameni nu vei avea niciodată bătaie de cap pentru că nu vor fi niciodată alături de tine. Vor pleca și vor veni plecând din viața altora. Mai mult decât un subiect interesant de bârfă spontană nu vei însemna pentru ei, niciodată.

Alți indivizi, vor dovedi o compabilitate cu ideile tale, dar nu deplină. Aceștia sunt cei care îți împărtășesc ideile pentru că au nevoie de ele, nu de tine ca persoană. Nu sunt sinceri în totalitate, decât când au vreun interes. Și aceștia vin și pleacă când nu mai ai ce au nevoie de la tine. Trist, nu? Dar adevărat. Însă aceștia te vor învăța măsura încrederii, o lecție de viaţă foarte importantă. Numai ei te pot învăța acest lucru.

Sunt persoane care dovedesc o incredibilă compatibilitate cu tine, deși gândesc diferit, simt diferit, au idealuri diferite dar aveți ceva în comun; Dumnezeu și căldura sufletească. Oamenii aceștia nu te vor părăsi niciodată. Ei au nevoie și e interesul lor ca tu, cu toate ale tale, să fii prezent în viața lor. De ce? Pentru că ei te iubesc cu adevărat și știu ce înseamnă acest lucru. Poate Îți vor spune ce cred despre tine, poate nu, dar oricum cuvântul lor nu va fi doar o părere. Acești oameni te vor învăța și ei un lucru; să iubești cu adevărat.

Mulți oameni îţi vor spune păreri care vor rămâne doar păreri, pentru că aceia care le spun, le spun fără să le trăiască, sau fără să se pună cu adevărat în locul tău. Se gândesc numai la ei cu adevărat și de aceea părerile lor vor rămâne fără doar și poate, doar păreri.

Alții, suferind de boala "băgării în seamă " Îți vor relata mereu și mereu, numai nimicuri. Nimicuri care au darul de a te plictisi. Aceștia vorbesc cai verzi pe pereți, doar de dragul de a vorbi. Nici măcar la ei însăși nu se gândesc. Suferă de limbuție și de împrăștiere totală.

Puțini sunt cei care sunt conștienți de adevărurile pe care le trăiesc și pe care le spun altora cu mare greu. Adevărul nu își face reclamă. Oamenii care spun adevăruri sunt numai aceia care sunt conștienți de ele. Aceștia vorbesc rar despre ei dar o fac numai și numai pentru a te ajuta pe tine, suflete drag.

De toți oamenii aceștia ai nevoie în viața ta, pentru că îți vor preda lecții de viață. Nu evita pe nimeni, altfel vei rămâne corigent la școala vieții.

de Ochii Caprui
sursa: https://www.facebook.com/ochii.caprui777

Optimism vs. Pesimism

Cum stabilești dacă un om este pesimist sau optimist? În funcție de ce criterii? De dispoziția lui dintr-o zi în care i-au mers toate prost? De clipele alea în care e atât de fericit că aproape începe să zboare? Hm… care o fi treaba cu aceste două etichete odioase pe care toată lumea se grăbește să ți le atribuie?

„Ești un pesimist!” – va spune el, optimistul, cel care azi s-a trezit bine dispus, iar pe tine te-a auzit spunând că viața-i mai amară ca pelinul uneori și că ești dezamăgit și abătut pentru că x persoană din viața ta te-a rănit într-un fel sau altul. În fruntea ta stă de-acum lipită eticheta pe care scrie cu litere de-o șchioapă, cu dezgust „Pesimist”.

„Optimistule!” – va spune cu jumătate de gură el, pesimistul, cel căruia ieri i s-au înecat corăbiile, iar astăzi sunt la fel de scufundate ca în ziua precedentă.

Uneori am senzația că unii oameni trăiesc într-un univers paralel. Sau poate că în lumea lor nu există nici răutate, nici minciună. Acolo oamenii nu te trădează, nu te mint, nu îți fac rău intenționat și nu te dezamăgesc niciodată.

La naiba fraților, dați-ne și nouă o mână de ajutor, întindeți-ne o scară, ceva, să urcăm și noi la voi. La noi unele zile sunt groaznice, atât de groaznice încât ne rezervăm dreptul de a fi nemulțumiți în ziua respectivă. Și chiar să ne văietăm. Și nu, nu suntem pesimiști, doar că ne lovim rău de tot de colțurile ascuțite ale realității. Da, există un ceva care se numește realitate. Și în realitatea asta a noastră șefii te calcă pe nervi și îți strică ziua încă de dimineață, prietenii îți mai pun câte o piedică exact când te aștepți mai puțin, pământul îți mai fuge din când în când de sub picioare, cafeaua nu e întotdeauna dulce și cerul nu e în fiecare zi senin. Uneori clacăm și începem să plângem ca niște copii, dorindu-ne cu disperare să vină mama și să ne dea o îmbrățișare. Așa, ca atunci când eram mici.

Ei, ce zici? Încă mai crezi că totul e dulce ca vata pe băț? Dacă da, bravo ție, norocosule. Dacă nu, nu-mi lipi cu forța în frunte o etichetă care nu mă definește doar pentru că tu ești astăzi într-o formă de zile mari, iar eu m-am trezit cu fața la cearșaf.

© Iustina Ţalea

sursa: http://momenteinviata.ro/

În viaţă, iubiţilor, învăţaţi să vă clădiţi sentimentul de încredere

Uluirea este un lucru bun. Te anunţă că eşti în viaţă şi îţi spune că viaţa îţi rezervă mai multe decât ştii că îţi rezervă în prezent. Este bine să fiţi uluiţi. Nu ştiţi unde vor duce toţi paşii. Nu ştiţi care este întreaga semnificaţie a paşilor pe care îi faceţi. Şi de ce credeţi că trebuie să ştiţi aceste lucruri? 

Atunci când înţelegeţi viaţa, sau credeţi că aţi înţeles-o, voi proiectaţi planuri şi rezultate. Credeţi că le proiectaţi, dar şi atunci voi nu cunoaşteţi. Aşa că preziceţi o anumită rută şi o anumită destinaţie. Iubiţilor, este mai bine să urmaţi, pur şi simplu, calea. În loc să descifraţi, mai bine descoperiţi. Harta nu vă oferă starea reală a lucrurilor. Probabil că mulţi au mers pe o anumită cale, şi totuşi, până nu urmaţi ruta, cine poate spune că e potrivită pentru voi? Şi cine poate spune că nu este potrivită? 

În viaţă, iubiţilor, învăţaţi să vă clădiţi sentimentul de încredere. Poate aţi crezut că viaţa v-a învăţat să nu aveţi încredere. Atunci când nu aveţi încredere, aţi tras anumite concluzii şi aţi decis asupra unui curs de acţiune, şi anume de a lăsa lipsa de încredere să învingă. Mai bine să clădiţi sentimentul de încredere, decât pe cel de lipsă de încredere. Când aveţi încredere, nu gândiţi atât de mult înainte. Când aveţi încredere, sunteţi mult mai deschişi, pentru a lăsa ca viaţa să-şi urmeze cursul. Încrederea vă va purta spre multe locuri neexplorate. Lipsa de încredere vă ţine legaţi acolo unde sunteţi. Lipsa de încredere va îndeamnă să fiţi precauţi. Lipsa de încredere crede că încrederea este prostească şi periculoasă. 

Încrederea nu gândeşte aşa. Încrederea este deschisă spre viaţă şi aventură. Încrederea ştie că leii şi tigrii trăiesc în junglă. Încrederea nu se pripeşte şi nu este nesăbuită, dar ştie întotdeauna că în junglă există şi păsări şi flori divine, nuci de cocos şi comori neştiute. Încrederea pariază pe posibilităţile pe care le favorizează. Încrederea ştie că neîncrederea este mult prea costisitoare. 

Neîncrederea vă face să sacrificaţi ceea ce ar putea fi, pentru ceea ce a fost. 

Neîncrederea se bazează pe trecut şi pe statisticile sale. Neîncrederea este un jucător foarte slab la jocurile de noroc. 

Încrederea se aventurează înainte. Încrederea se îndreaptă către ceea ce poate fi şi se îndepărtează de ceea ce a fost. 

Deoarece inima voastră a fost frântă cândva, asta nu înseamnă că se va frânge şi a două oară. 

Pentru că aţi fost respinşi cândva, asta nu înseamnă că se va mai repeta. 

Pentru că nu aţi avut şanse cândva, nu înseamnă că nu veţi mai avea. Puteţi să vă bazaţi pe schimbare, dar bazaţi-vă cu încredere. 

Dacă ar domni doar neîncrederea, nu aţi putea să faceţi nimic, iubiţilor. A venit timpul ca neîncrederea să dispară. A venit timpul ca încrederea să înflorească. Voi sunteţi Tarzan ce zboară deasupra junglei, cu ajutorul unei liane. El nu poate să testeze fiecare liană înainte. Nici voi nu puteţi. Uneori, trebuie să alegeţi, pur şi simplu, liana care vi se oferă, să o trageţi spre voi, să o apucaţi bine şi să vă luaţi zborul cu ea. 

Dacă trebuie să va gândiţi la eventualităţi, gândiţi-vă la acelea pe care vi le-aţi dori. 

Câţi oameni sunt accidentaţi, în fiecare zi, în afara casei lor? Cifrele v-ar face să rămâneţi acasă. 

Câţi oameni sunt accidentaţi, în fiecare zi, în casele lor? Cifrele v-ar face să ieşiţi afară. 

Şi totuşi, sunt mulţi mai mulţi oameni care nu sunt răniţi nici în afara caselor, nici în interiorul lor. 

Este în regulă dacă zâmbiţi. Nu vă mai păziţi atât, iubiţilor! În schimb, orientaţi-vă mai mult spre iubire. Preziceţi că viaţa nu este periculoasă pentru voi, că străinii nu sunt periculoşi, că lumea nu este periculoasă. Acest lucru nu înseamnă să vă acoperiţi ochii. Acest lucru presupune să înlăturaţi viziunea îngustă despre pericol pe care o dă purtatul de ochelari. 

Priviţi dintr-o perspectivă mai largă, iubiţilor! 

sursa: internet

Propun, să fim buni unii cu alții măcar o zi!

Eu aș propune să ne iubim unii pe alții. Să fim buni unii cu alții, să avem răbdare, să nu ne mai pândim fiecare gafă, să nu mai vânăm greșeli, să nu ne mai irosim cu discuții neconstructive, cu orgolii și lupte care ne fac urâți. Să acceptăm că niciunul dintre noi nu este și nu va fi perfect, că avem dreptul să mai și greșim, iar asta nu înseamnă că trebuie să devenim detestabili și să fim judecați și respinși. Mai frumos și mai constructiv decât să ne criticăm și să ne dăm în cap ar fi să ne ajutăm unii pe alții, să învățăm unii de la alții. 

Să lăsăm măștile jos și să recunoaștem atunci când avem câte o cădere, fiindcă slăbiciunile sunt omenești. Să nu mai fim într-o continuă competiție, să nu ne mai străduim să arătăm că știm mai mult, că putem mai mult, că avem mai mult, că suntem diferiți... fiindcă niciunul dintre noi nu știe, nu poate și nu are totul... Întotdeauna va exista cineva mai bun, mai frumos, mai deștept, mai fericit...ideea este să încercăm fiecare să fim cea mai bună variantă a noastră, așa cum putem și cu resursele pe care le avem. 

Relațiile nu sunt despre a arăta mereu că ești superior, nu sunt despre oameni cu bani și oameni fără bani, nici despre oameni cu carte și oameni fără carte, nu sunt despre competiții, sunt pur și simplu despre OAMENI și singura condiție necesară într-o relație este iubirea. Când iubești, respecți, înțelegi, nu te simți inferior și nici superior, nu invidiezi, nu te preocupă să concurezi, să depășești, să dovedești... 

Eu aș propune să fim buni unii cu alții măcar o zi. Să încercăm și să vedem cum arată lumea cu noi buni și cum ne simțim după o zi în care ne-am purtat cu ceilalți cu iubire. O zi în care să nu punem înaintea oricui cuvintele "eu", "mie", "al meu", în care să nu fim egoiști și nici concentrați strict pe scopurile proprii. O zi în care să ne gândim că fiecare din noi duce o luptă interioară neștiută de ceilalți, că fiecare are un defect, un complex, un dor, o durere, un vis... dar mai ales nevoie de iubire. 

de Irina Binder

Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

Cum se poate tălmăci versetul: Cred, Doamne, ajută necredinței mele? 

Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuțiuni pe care le cunoaștem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate, rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har. Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în Cred, Doamne, ajută necredinței mele, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 64-65)

Nu vă tăiaţi rădăcinile! Restabilirea armoniei energetice cu părinţii noştri

Nu vă "tăiaţi" rădăcinile, veţi suferi mult energetic şi spiritual. Părinţii sunt veriga energetică de bază. Chiar dacă au greşit fundamental faţă de noi, sunt părinţii noştri - o verigă energetică solidă pe care, oricât de mult te-ai chinui s-o tai definitiv, nu vei reuşi s-o "anihilezi" niciodată.

Tot mai mulţi oameni, în ultima vreme, îmi solicită ajutorul pentru că întâmpină mari probleme cu părinţii, "tata mă jigneşte mereu", "mama nu este de acord cu căsătoria noastră", "mama îmi spune că soţul meu este un nenorocit şi că eu sunt oarbă şi nu văd, să aleg: ori ea, ori el"....etc.

"Cinsteşte pe mama şi pe tatăl tău". De ce este esenţial să restabilim armonia energetică cu părinţii noştri?

Uneori, părinţii greşesc. Chiar foarte grav. Este de luat în calcul faptul că şi părinţii noştri au fost, cândva, copii. Poate că şi ei, la rândul lor, au fost lipsiţi de iubirea părintească.

Oricât de grea vi se va părea lecţia, fără a stabili armonia energetică între noi şi ei, nu vom putea construi spiritual mare lucru. Părinţii sunt rădăcinile noastre. Sunt prima verigă pe acest pământ - că ne convine sau nu. Fără rădăcini (oricât de proaste ar fi ele), orice plantă moare. Te poţi hrăni artificial, o vreme, dar spiritului tău nu-i va fi bine, în final.

Soluţia? IERTAREA! Iartă-ţi părintele care greşeşte, căci pe tine te ierţi, de fapt.

de Alina Albert

Eu cred în tine. Că tu poți. Că tu ești puternic.

Eu cred în tine. Cred că poți găsi în tine forța de a te ridica după ce cazi, că după ce plângi îndeajuns vei zâmbi mai frumos ca niciodată, că după ce pierzi nu te vei lăsa copleșit de sentimentul că ai fi putut face mai mult și vei lupta din nou, că după ce te-ai simțit trădat sau folosit vei putea să crezi din nou în oameni și în prietenie. Cred că tu poți. Poți să crezi din nou, să speri din nou, să iubești din nou, să dăruiești, să ierți, să te schimbi. Da, poți să te schimbi, să devii mai înțelept, mai calm, mai încrezător în propriile tale forțe.

Poate că acum ești acolo jos, poate că nu te-ai ridicat încă pentru că nu crezi că mai poți, nu crezi că ești suficient de puternic ca să depășești și asta. Dar poți. Tu poți. Pentru că, vezi tu, sunt momente când viața te surprinde și te obligă să fii puternic pentru că nu-ți oferă altă variantă. Adevărul este că uneori poți fugi, te poți ascunde o vreme, îți poți repeta într-una că ești slab și că nu poți, dar la un moment dat, va trebui să ieși din ascunzătoare sau să te ridici din locul în care ai zăcut o vreme, plângându-ți de milă, să te înfrunți pe tine însuți și să-ți înfrunți problemele, pierderile și să-i înfrunți pe oamenii care te-au doborât. Crezi sau nu, deși totul pare întunecat și fără scăpare acum, va veni un moment în care cu curaj sau fără, vei trece peste. Și vei lupta. Și vei câștiga. Sau nu vei câștiga. Dar ai fost acolo, ai stat în picioare, ai luptat. Ai devenit un om mai puternic decât credeai, decât sperai să fii vreodată. În cele din urmă, toate aceste bătălii în care luptăm pentru supraviețuirea spiritului sunt cele care ne întăresc.

Notă: Am scris aceste rânduri în primul rând pentru mine, pentru momentele mele de slăbiciune, pentru toate acele zile în care nu vedeam decât întuneric și tânjeam să aud de la cineva toate aceste cuvinte. Că eu pot. Că eu sunt puternică. Și le-am scris pentru fiecare dintre voi, pentru acele zile în care nici măcar tăcerea nu vă mai răspunde la întrebări, iar singurul lucru de care ai nevoie este să auzi de la cineva că poți. Că tu poți. Că tu ești puternic.

de Iustina Ţalea

sursa: http://momenteinviata.ro/

Întrebări pe care mi le pun zilnic…

Oare de ce ?

Oare de ce oamenii își pun atât de des sufletul în ghipsul grijilor zilei de mâine și caută afecțiune în locurile în care nu ar trebui să o cerșească, ci să o merite cu demnitate?

Oare de ce atunci când mintea nu se mai îndulcește de înțelesul cald și tainic pe care privirea ochiului îl desprinde din literele rugăciunii ce-i fug pe dinainte, sufletul simte că obosește în rugăciune?

Oare de ce inima omului visează la ceea ce a avut sau scrie scenarii visând la ceea ce va fi și face orice numai să nu prețuiască ceea ce are?

Oare de ce trupul își simte puterile slăbite atunci când sufletul se îmbolnăvește subit de vreo obișnuință cu influență rea asupra lui?

Oare de ce unii dintre noi ne ascundem sufletul în spatele minții și căutăm să hrănim orgolii, iar nu necesități?

Oare de ce mai toți cerem sinceritate și visăm la un suflet bun și cald care să ne ofere siguranță, dar noi nu îndrăznim să fim sinceri cu noi atât cât ar trebui să fim?

Oare de ce ne-am obișnuit să scoatem masca fericirii din cutie și să ne afişăm cu ea în public, pentru a ne ascunde durerile? Contează oare atât de mult ce spun alții despre noi? Nu e mai bine oare să ne înfruntăm durerea cu demnitate?

Oare de ce îndrăznim să spunem că durerea noastră este cea mai grea fără să ne gândim câtuși de puțin că și a aproapelui nostru e la fel de grea sau poate chiar mai mult?

Cert este un singur lucru. Intensitatea cu care Îl iubești pe Dumnezeu este egală cu intensitatea cu care îți iubești viața sau sufletul.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Cum Să Elimini Suferinţa Din Viaţa Ta

Pentru cel rănit, pentru cel care suferă, pentru cel care-a căzut şi crede că nu se va mai putea vreodată ridica pentru tine scriu acum! Pentru cel ce nu mai vede frumuseţea vieţii, pentru cel ce se zbate, pentru cel ce şi-a pierdut speranţa pentru tine scriu acum! Pentru cel derutat, confuz, dezamăgit, pierdut, înfricoşat, neputincios, pentru tine scriu acum! Pentru că vreau să ştii că în tine este puterea, în tine este comoara, în tine domneşte, amorţit, arhitectul propriei tale vieţi!

Tu, cel ce suferi profund acum, trebuie să ştii şi să înţelegi că viaţa este o succesiune de lupte. Lupte din care cu toţii ne dorim să ieşim învingători. Uneori câştigăm, alteori ne prăbuşim, sfâşiaţi, în tranşee. Uneori ne aruncăm cu capul înainte, încrezători că vom reuşi, alteori ezităm, de frică de a fi învinşi. Din când în când ne predăm, în speranţa că vom reuşi să mai salvăm ceva.

Unele lupte sunt duse în exterior, însă cel mai grele lupte sunt acelea pe care le duci cu tine însuţi, cu demonii interiori. Sunt luptele în care, de cele mai multe ori, capitulezi, încercând să limitezi pagubele. Pentru că nu ştii cum să pui capăt haosului care domneşte înăuntru. Opreşti sângerarea, îţi tratezi rănile, aduni bucăţile de suflet care s-au împrăştiat pe parcurs şi încerci să recreezi întregul. Pentru că doar aşa poţi merge înainte.

Dar o viaţă fără lupte este o viaţă netrăită. Iar suferinţa nu va dispărea nicicând din viaţa ta. Pentru că face parte din natura umană. Poţi să-o accepţi şi să îi scazi intensitatea. Dar nu poţi să o elimini.

Şi chiar dacă fiecare luptă doare, e necesar să o duci şi să rezişti, ştiind că în tine există întotdeauna o flacără. O flacără ce uneori arde intens, alteori pâlpâie, iar câteodată pare că aproape se transformă în scrum. O flacără pornită din scânteia vieţii, activată prin însăşi propria ta existenţă. Chiar dacă intesitatea nu este întotdeauna aceeaşi, ea nu se stinge niciodată şi, atâta timp cât trăieşti, în interiorul fiinţei tale va exista măcar o mică sclipire, gata oricând să reaprindă torţele sufletului şi să le facă să ardă mai intens, mai mult şi mai puternic decât până acum. Indiferent de pagube, indiferent de cât de devastatoare a fost lupta, indiferent de câte răni a trebuit să-ţi coşi…

Şi ce dacă doare? Şi ce dacă plângi, suferi şi te zbaţi? Dacă crezi că vei scăpa vreodată cu adevărat de suferinţă, te înşeli! Şi cred că până la urmă în viaţă lucrurile se întâmplă cu un scop. Cred că eşti acolo unde eşti şi duci lupta pe care o duci, cu un motiv. Şi când ajungi să-l înţelegi, viaţa capătă sens. Iar când viaţa capătă sens, dincolo de nori vezi curcubeul, dincolo de furtună vezi soarele, dincolo de ceaţă vezi culorile. Când ajungi să înţelegi scopul vieţii, dincolo de durere vezi bucurie.

Chiar dacă câteodată pare că focul interior te-a mistuit moleculă cu moleculă, atom cu atom, din camerele sufletului tău nu vei colecta niciodată scrum. Pentru că, deşi uneori nu-ţi dai seama, eşti puternic! Mai puternic decât ţi-ai putea vreodată imagina. Şi, când iei contact chiar şi cu o părticică din puterea ta interioară, devii măreţ. Devii de neoprit… Iar fiecare luptă câştigată te duce mai aproape de propriile comori.

Da, poate că uneori simţi că eşti în prăpastie, şi că nu va fi niciodată mai bine, că în loc să te ridici către lumină, te afunzi din ce în ce mai mult în întuneric. Şi poate că e adevărat tot ce trăieşti. Dar vreau să înţelegi un singur lucru… În tine e puterea! Puterea de a te ridica, de a te aduna, de a te scutura, de a-ţi reîncărca armele şi de a conţinua lupta. Pentru că doar aşa, la sfârşitul fiecărei zile, te poţi declara învingător!

Tu ce lupte duci azi?

de Andreea
sursa: http://artaeducatiei.com/