Drobul de sare sau grijile de zi cu zi

Fii întotdeauna o persoană plăcută! Indiferent de împrejurare. Știu, este tare greu, însă e un sfat minunat pe care-l veți descoperi la un moment dat fiecare dintre voi. Eu l-am descoperit de curând și mi-a umplut viața de seninătate.

Este foarte important ca în orice moment să-ți păstrezi buna dispoziție și să încerci pe cât posibil să nu te lași distrasă sau enervată de mărunțișuri. Încearcă să găsești o modalitate prin care să vezi partea bună a lucrurilor și să-ți atragi și gândurile în aceeași direcție.

Mi se întâmpla în trecut să mă las afectată de dispoziția celor din jurul meu. Chiar dacă plecam de acasă bine dispusă și cu zâmbetul pe buze era suficient să mă întâlnesc cu cineva cunoscut care să arate abătut, trist sau supărat că starea se transmitea și mă transformam într-o persoană ursuză, plictisită sau enervată. Dar, cel mai ciudat lucru este că odată ce treceam la acea stare negativă nu mai puteam să-mi revin indiferent ce făceam.

O perioadă bună de timp am continuat să fiu influențată de cei din jurul meu, de mentalitatea lor, de gândurile și grijile lor, de modul în care percepeau ceea ce li se întâmplau.

Mi-am dat seama la un moment dat că procedez greșit și asta datorită mamei mele, care mi-a spus că mă îngrijorez fără motiv și că mă stresez din orice. Ea a fost „ mentorul ” meu, acea persoană care îți deschide calea spre ceva mai bun și te lasă pe tine să descoperi potențialul interior.

Acum, chiar dacă îi mai ascult și îi mai cert câteodată pentru gândurile lor negativiste, nu mai am probleme cu buna dispoziție. Am devenit un liant, atât pentru mine cât și pentru cei din jur, pentru că gândind și simțind speranță reușesc să ajung mai rapid la o soluție de compromis. Poate că nu este cea mai bună variantă cea găsită de mine, însă mie mi se potrivește și mărturisesc că sunt mult mai relaxată.

Buna dispoziție, glumele, zâmbetul, sinceritatea și credința în Dumnezeu nu ar trebui să lipsească din sufletele noastre. Oricum viața ne pune la încercare indiferent de starea noastră, așa că cel mai bine ar fi să privim cu seninătate tot ceea ce ni se întâmplă și să ne provocăm la identificat soluții.

Oamenii zâmbitori, încrezători în forțele proprii sunt văzuți și acceptați diferit față de cei care nu reușesc să treacă de propriile temeri.

În loc să-ți spui „ dacă mi s-ar întâmpla și mie la fel ce aș face? și să te îngrijorezi în mod absurd de ceva care poate nu o să ți se întâmple niciodată mai bine caută să fii fericită, să profiți de fiecare moment, să te bucuri de liniștea, pacea și extraordinarul din viața ta.

Ce mod mai frumos de a celebra viața pe care ai primit-o în dar decât să fii fericit și să molipsești și pe cei din jurul tău cu pozitivism, încredere și voie bună!?

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Suferinţă şi desăvârşire.

Sunt oameni care au luat drumul bunătăţii în viaţă, dar i-au încercat în vremea aceea atâtea poveri, atâtea dureri, atâtea atacuri şi pierderi, încât şi-au spus, fie în taină, fie cu voce tare, că Dumnezeu i-a părăsit.

"Am decis să merg des la biserică şi să fac bine cât de mult pot. Mă simţeam chemată către Dumnezeu mai mult decât oricând. Între altele, le-am dus alimente unor călugări de la un schit izolat, am dat bani şi am ajutat oameni bolnavi. Dar, ca un făcut, în anul acela m-am îmbolnăvit şi eu şi am suferit o operaţie cu nişte complicaţii severe. Apoi, l-am pierdut pe tata şi firma pe care o aveam a dat fa­liment", îmi spune o prietenă, care-a observat adeversitatea fantastică a "experienţelor" ce au însoţit decizia ei de a se apropia de Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca a dat un răspuns pentru acei oameni porniţi pe calea desăvârşirii şi încercaţi, în acelaşi timp, prin nenumărate şi, uneori, grele întâmplări; "Acesta e focul celei mai mari nevoinţe prin care au să treacă cei ce ajung desăvârşirea, că Dumnezeu însuşi se ascunde din faţa lor şi se prăvălesc asupra lor puhoaie de ură, căutând cum să-i înghită. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte; nici suferinţa, nici îngerii, nici viaţa, nici moartea, nici iadul, de care se do­ve­desc mai presus, căci desăvârşirea dragostei nu mai are pe aceasta îngrădire şi hotar. În Biserică se nasc de sus şi cresc pe pământ, câştigând în războaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezei după har". Ce ne spune părintele Arsenie Boca? După puterea luminii tale eşti încercat şi poţi ajunge încercat într-o asemenea măsură că poţi vedea cum Dumnezeu te-a părăsit. Dar, iată ce veste minu­na­tă, ce cuvânt profund ne spune pă­rin­tele; existenţa marilor nevoinţe, a marilor atacuri în experienţa vieţii, clipa în care necazurile cele mai grele ne încearcă este şi semnul că suntem pe drumul desăvârşirii. Ce taină-i aceasta, ce mare taină! Ce bine de-ar fi înţeleasă şi ţinută minte, pentru că în clipele noastre de mare durere, în momentele de pierdere, atunci când deznădejdea şi suferinţa ne pot pune în genunchi şi ne pot face să credem că Dumnezeu nu există, să ne amintim că exact acelea sunt semnele care ne arată că suntem pe drum. Să nu abandonăm calea bunătăţii şi calea iubirii în faţa atacurilor, a urii, a pierderilor şi suferinţelor omeneşti, ba chiar să ştim şi să vedem în ele indiciul precis al dreptei noastre călătorii către Dumnezeu. 

Dacă în faţa durerii nu ne pierdem sufletul, dacă pierdem orice, dar nu ne pierdem pe noi înşine şi na­dăj­duim la ieşirea din labirint, fără să ne ra­mână pe tălpi zgura urii, a impot­rivirii răutăcioase, a emoţiilor distructive şi a judecăţilor noastre, suntem "mai presus de fire". Iată că "a fi mai presus de fire" nu-i un dat, nu vine de la sine, nu-i ceva ce câştigi ca la loterie sau ceva ce ţi-a fost plantat în gene, iar tu nu ai decât să iei la cu­nostinta de aceasta. A fi mai presus de fire înseamnă a păstra sufletul tău în dragoste, în pofida tuturor în­cer­că­rilor vieţii şi a face efort pentru asta. A înţelege, a tolera, a accepta, a trece prin foc şi prin sabie, printr-un răz­boi crunt, dar nu atât cu lumea, nu cu nedreptăţile şi suferinţele ce se ivesc pe drumul tău către de­să­var­sire, ci cu ura, cu respingerea, cu fră­man­tarea şi cu deznădejdea din tine în­şuţi. Firea omenească se lamen­tea­ză. Firea omenească simte durerea şi, pe bună dreptate, nu-i uşor să ac­cepti durerea, să nu te opui, să nu strigi, să nu fii deloc mânios, să nu-ţi pui întrebări şi să nu te gândeşti atunci când te simţi zdrobit că Dumnezeu te-a părăsit. Cu toate acestea, iată, preoţi cu mare har, se poate spune chiar sfinţi, au trecut prin experienţa ome­nească a suferinţei pentru a ne spu­ne că urgia ei este semnul desa­vâr­şirii noastre. Câtă lumină-i în tine, atâta întuneric se poate năpusti prin viaţa ta. Dar, dacă ştii că-n cea mai mare disperare-i semnul celei mai mari lumini se poate să sclipesti şi se poate ca strălucirea inimii tale să izbândească chiar în clipa aceea. Să nu disperi în suferinţă şi să nu crezi că-i totul pierdut, orice ar părea pierdut, căci acela-i momentul în care lucrurile lumii se prăbuşesc, iar cele ale lui Dumnezeu se înalţă în tine.

de Maria Timuc

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştienţă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.

Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că... să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/

Nu e prost cine cere, e proastă cine dă

Postare dedicată celor care îmi scriu, disperate de starea de umilință îndurată în relații.

Mă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.

Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.

Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!” Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!

Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.

Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, – fără a-i spune că, de fapt, farfuriile erau destinate beției lui periodice, lipsei de acasă în detrimentul unei dudui mai sexy ca ea. Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, a bunului simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?

Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri pe bărbați?

Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile din cuplu este vina noastră?

Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?

Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau doi bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:

Dragelor, singurele vinovate de suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și responsabile pentru relație.

Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.

Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, cu care renunțăm să ne petrecem timpul, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm să-i iubim pe ei necondiționat.

Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.

Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.

Și mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.

Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…

Suntem vinovate pentru că îi învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

de Monica Berceanu
sursa: http://www.catchy.ro/

Când eşti tu însuţi atragi oamenii şi experienţele potrivite

La început, s-ar putea să nu ştii cum să fii tu însuţi. După atâta timp în care am fost învăţaţi să ne conformăm şi să ne încadram în definiţii, nu înţelegem că există şi alt mod de a trăi. Când în sfârşit înţeleg, mulţi devin rebeli, non-conformişti. Nu pentru că încep să fie tot mai mult ei înşişi, ci pentru că scot la suprafaţă tot ce au reprimat în trecut. Pentru că înţeleg cât de mult i-a constrâns societatea şi se revoltă. Aşa că încep să facă lucruri care nu-i reprezintă cu adevărat. Pe unele dintre ele le regretă mai târziu. Aceste acte de libertate personală nu le împlinesc cu adevărat nevoile. Sunt doar o etapă. Unii trec de ea, alţii rămân în ea şi o transformă într-un stil de viaţă.

Cei care reuşesc să înţeleagă mai mult, încep să guste cu adevărat libertatea de a fi ei înşişi. Nu exprimată ca revoltă, ca furie împotriva normelor sociale sau ca nevoie permanentă de a fi altfel decât ceilalţi. Ci ca acceptare a lucrurilor aşa cum sunt, ca recunoştinţă pentru tot ce este şi ca dorinţă de a se apropia progresiv de cea mai bună versiune a lor.

Când eşti tu însuţi o faci în linişte. Devii tot mai conectat cu trăirile tale şi îţi respecţi tot mai mult spaţiul interior. Înţelegi că ceea ce eşti este ceea ce dăruieşti celor din jur. Înţelegi că doar fiind tu însuţi poţi atrage oamenii şi experienţele potrivite.

Să fii tu însuţi înseamnă să fii sincer cu tine. Să-ţi saluţi cu zâmbetul pe buze fricile şi să recunoşti în ele cei mai buni profesori. Pentru că sunt. Să nu încetezi niciodată să creşti şi să vrei mai mult pentru tine, bucurându-te de tot ceea ce ai deja. Să te iubeşti cu tot ceea ce eşti. În linişte, în intimitatea spaţiului tău în interior. S-ar putea să nu ieşi în evidenţă la fel de mult ca atunci când eşti rebel şi cauţi în permanenţă să te distingi de ceilalţi. Dar te vei simţi în largul tău oriunde te vei duce. Pentru că vei şti că eşti acasă. Vei avea încredere în tine şi vei şti cine eşti. Chiar dacă procesul de autocunoaştere este într-o continuă derulare. La nivel intuitiv, vei şti întotdeauna cine eşti. Iar asta se simte.

Să fii tu însuţi înseamnă să-ţi fii loial. Astfel, vei fi loial fiecărui om cu care te vei intersecta de-a lungul vieţii, indiferent de natura sau calitatea relaţiei. Este o chestiune de atenţie interioară. De curaj şi tăria de a-ţi onora atât slăbiciunile, cât şi calităţile. Este o chestiune de conştientizare a potenţialului personal şi de dorinţa de stabili conexiuni autentice cu cei din jur. Cu fiecare om cu care relaţionăm suntem altfel în funcţie de nivelul pe care se stabileşte conexiunea. Dar esenţa este aceeaşi: sufletul în continuă creştere, revelare de sine şi îmbogăţire.

sursa: https://atractiasuccesului.wordpress.com/

…pentru oamenii care știu ce vor de la viață.

Pierdem foarte multe din cauză că nu reușim să găsim acel echilibru atât de necesar unei vieți pline și satisfăcătoare. Pierdem pentru că nu știm cum să gestionăm toate lucrurile care ni se întâmplă, toate situațiile care pur și simplu „lovesc” în noi. Pierdem pentru că ne lăsăm „fugăriți ”în zeci de direcții, fără a putea spune „nu”. Pierdem pentru că în momentul în care ne aflăm în fața unei circumstanțe anume nu știm cum să reacționăm, nu știm cum să evităm să ne încărcăm timpul și sufletul totodată cu lucruri inutile. Pierderile sunt pe toate planurile, inclusiv cel personal sau intim. Din dorința de a avea cât mai mult sau de a fi apreciați de alții devenim mai permisivi, mai înțelegători cu cei din jur, însă nu și cu noi. Reușim să facem față tuturor obiectivelor propuse, însă nu ne întrebăm cu ce preț.

Ne epuizăm resursele corpului și ne „obosim” sufletele încercând să fim un exemplu pentru cei din viața noastră. Tragem, însă la un moment dat nu mai știm pentru ce. Suntem chinuiți de „lipsa banilor” și vânăm orice afacere care ne-ar putea ajuta în acest sens. Uneori, această vânătoare de succes, de valori, de bunuri, ne transformă în niște roboței care nu mai pun preț pe sănătatea lor, pe ei înșiși. Mizăm foarte mult pe tinerețe și ne „înșelăm” mintea cu principii de genul „când ești tânăr poți”. Ei bine, la un moment dat nu o să mai poți. La un moment dat o să te saturi de tot ce ai făcut „prost” și lipsit de calitate. La un moment dat „peticitul ” propriei vieți nu ți se va mai părea atât de ușor de suportat. La un moment dat vei privi înapoi și vei vrea să faci inventarul acțiunilor tale. Și cine știe dacă rezultatul se va dovedi satisfăcător.

Nu este greu să spunem „până aici” sau „vreau altceva de la viața mea”. Nu este greu să visăm altfel de vise sau să ne dorim să fim altfel decât suntem acum. Nu este greu să ne oprim din ceea ce facem dacă considerăm că nu mai avem nici o satisfacție. Nu este greu să o luăm de la început, să facem ceea ce ne-a fost teamă să încercăm. Nu este greu, însă este inconfortabil. Iar confortul în zilele noastre este un drog. Sunt mulți cei care nu nu pot face primul pas. Cei care se mulțumesc cu locul „călduț” care nu le aduce cine știe ce satisfacții. Sunt mulți cei care aleg calea ușoară, pentru că puțini sunt cei care reușesc să-și croiască propriul drum.

Pierdem foarte multe pentru că nu îndrăznim să ne ridicăm din propria lașitate. Pentru că ne-am obișnuit cu puțin, pentru că ne-am obișnuit să lăsăm pe alții să construiască imperii cu visele noastre, pentru că ne-am obișnuit să muncim ca alții să ducă o viață de vis.

Pierdem foarte multe și nu realizăm acest lucru pentru că suntem foarte implicați în lucrurile mărunte ale vieții. Suntem 99% serviciu și 1% familie. Ce spune asta despre noi? Ce spun copiii noștri? Familia noastră? Soțul, soția? Iubitul, iubita? Ce spune viața asta atât de frumoasă și minunată când observă că nu este trăită la maximum? Ce simte Dumnezeu când te vede trist, surmenat și plictisit de viață, deși ai numai 20 de ani? Ce spui tu când privești la ziua de ieri? Ce vei face astăzi pentru tine? Va avea impact aceste rânduri pentru tine sau pur și simplu vei considera că este o altă aberație.

Acest post nu este pentru oricine. Aceste gânduri sunt doar pentru oamenii care știu ce vor de la viață și nu se tem să ceară ce li se cuvine.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Nuferii cresc în noroi... La fel ca ei, oamenii buni "cresc" prin dificultăţi şi suferinţi.

Calea florii de nufăr

Cele mai strălucite minţi ale lumii s-au născut în familii sărace. Au plecat prin viaţă cu picioarele goale, dar cu sufletul şi cu mintea deschise către acel "ceva lăuntric", care le-a spus în taină: "Mergi înainte, orice ar fi, tu poţi să reuşeşti, tu poţi să-ţi împlineşti visul!". 

Vocea lăuntrică sau acea parte din tine însuţi care-ţi ştie drumul şi te călăuzeşte necondiţionat atunci când te deschizi să o asculţi nu se vaită, nu-ţi plânge de milă şi nu spune că ceva ar fi prea greu sau altceva ar fi cu neputinţă pentru tine. Vocea aceasta misterioasă, atât de şoptită, încât adesea ar părea că nu-i altceva decât propria ta voce, se aude pe frecvenţe mai înalte şi mai strălucitoare decât frecvenţele vieţii, în care domină suferinţa, lipsurile sau nefericirile omului. Unii o numesc voce divină. Alţii îi spun intuiţie. Oricum am numi-o însă, vocea interioară ne însoţeşte pe toţi într-un univers interior al armoniei, al speranţei şi al frumuseţii, pe când mintea de zi cu zi pare să vieţuiască... pe coordonatele zbuciumului şi ale îndoielii. Logica existenţei ar spune că un copil sărac, desculţ şi lipsit de sprijin nu are şansa de a cunoaşte succesul dacă nu are părinţi să-l sprijine, dacă nu are o ţară care să-l ajute, nişte legi care să-l favorizeze. Dar realitatea experienţei umane dovedeşte că nu-i aşa. Ba ea arată în atât de multe cazuri că logica ni se surpă în faţa realităţii care face ca nufărul cel frumos să înflorească în mlaştină. Logica ni se surpă în faţa existenţei savantului, a omului bogat, a inventatorului strălucit, a artistului minunat, care-a crescut - ca şi nufărul - din suferinţă şi privaţiune. 

Cel născut în privaţiune nu mai priveşte cu teamă privaţiunile. Nu mai priveşte spre viitor cu spaimă, nici nu condamnă pe cineva pentru lipsurile sale. El se concentrează asupra soluţiilor. El îşi ia urechile de la zumzetul şi vaietele lumii, îşi ia ochii de la ceea ce-i lipseşte şi, prin aceasta, nu mai emite energie emoţională negativă. Nu mai emite pe frecvenţele joase ale suferinţei, aşa încât... suferinţele îl lasă în pace în cele din urmă. Un câine te latră de îndată ce te vede. Se ţine după tine un timp, apoi - dacă nu-l antrenezi sau conversezi cu el fără teamă, câinele se retrage încetişor. Nu are de ce să fie furios pe tine. Nu mai are motiv să fie nervos şi să te muşte. Asta se întâmplă şi cu oamenii care reuşesc strălucit în viaţă. Ei lasă "câinele suferinţei" să latre, eventual coexistă cu el o bună bucată de drum, dar în timpul acela caută soluţii. Îşi umplu mintea de speranţă şi de credinţă. Şi, mai presus de toate, îşi ascultă vocea lăuntrică. Ea poate spune într-o zi: "Du-te în locul acela sau învaţă cutare lucru. Citeşte cutare carte sau mergi pe drumul acela. Dă un telefon acum, pune întrebarea asta sau cealaltă!". Şi omul ascultă. Caută, lucrează cu sârg, crede în şansa lui, îşi ascultă intuiţia şi acţionează aşa cum îi spune ea. 

Să-ţi asculţi vocea lăuntrică înseamnă să ştii - înainte de toate - că ea nu se lamentează niciodată. Nu-ţi plânge de milă pentru suferinţele pe care le înduri. Nu-ţi spune "nu poţi, eşti bolnav, ţi-e rău, nu eşti în stare de nimic, dacă n-ai pe nimeni nu reuşeşti niciodată, dacă n-ai bani eşti pe nicăieri". Aceste gânduri vin din lume. Sunt gândurile suferinţei lumii. Vocea lăuntrică sau vocea călăuzitoare a Sinelui tău îţi spune că poţi, că eşti în stare, că ai şanse în orice situaţie ai fi. Chiar dacă o auzi ca prin vis, important este să ştii că gândul cel bun este gândul vocii tale interioare. Gândul care te îndeamnă să cauţi, să speri, să crezi, să vrei şi să visezi se naşte din vocea lăuntrică, din partea divină a fiinţei tale. Tu trebuie să faci diferenţa dintre gândul care-ţi spune că poţi şi cel care-ţi spune că nu poţi. Tu alegi pe care dintre ele îl asculţi. Oamenii care reuşesc în viaţă îşi ascultă gândul cel bun, oricâte obstacole le-ar sta în cale, oricâte piedici ar părea mai reale decât gândul lor. Pentru că ei fac distincţia corect între vocea minţii şi vocea interioară, izbutesc să depăşească obstacolele şi să găsească în propria viaţă calea florii de nufăr.

de Maria Timuc

Greşelile în relaţii, despărţirea şi eşecul

Te așteptai să-ți enumăr care sunt greșelile pe care oamenii le fac în relații? Ei bine, n-o să fac asta pentru că e irelevant. A greși e foarte uman și folositor, iar eșecul de care mulți vorbesc…nu există, pentru că dragostea nu e un trofeu.

Mă amuză când văd cum la fiecare despărțire oamenii își pun problema greșelilor și a eșecului într-o relație, dar știu ce înseamnă că și eu am căzut cândva în această iluzie. Ca și cum despărțirea ar fi o pedeapsă și trebuie identificat păcătosul.

În majoritatea cazurilor, păcătosul e…celălalt Sau, în cazuri mai deosebite, cineva face pe martirul și își asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce nu a mers în relație. Pe acest martir îl poți identifica ușor după tonul tragic cu care îți spune „iar am eșuat în relație”…

Din păcate, mulți oameni confundă despărțirea cu eșecul. De cele mai multe ori din cauza programului inserat încă din copilărie „și au trăit fericiți împreună până la adânci bătrânețe”. Nu pot să nu mă întreb oameni buni, dar dacă am scoate cuvântul „împreună”, nu mai poate exista fericire?

E musai să fie așa? De ce trebuie să condiționăm fericirea de durata unei relații?

Bunicii mei au trăit împreună mai bine de 50 ani și ai fi zis că sunt un cuplu reușit. În realitate abia se tolerau unul pe altul, dar erau deja într-o relație de dependență căreia doar moartea i-a pus capăt. Pentru mine, relația lor a fost un exemplu de „așa nu”.

Adevărul e că nicio relație fie ea de lungă sau de scurtă durată nu-ți garantează fericirea, așa că tot ce poți face este să o savurezi la maxim, iar dacă relația s-a terminat să accepți asta, fără a căuta vinovați, nici măcar pe tine. Dacă te simți bine cu cineva acum, asta nu garantează că așa va fi toată viața.

Vin la mine oameni care mă întreabă ce să facă pentru ca relația lor să meargă? Sunt n metode pentru așa ceva, dar mereu întreb, ești sigur că asta vrei? Unii vor să vopsească frumos pe dinafară o mașină căreia i s-a stricat motorul de multă vreme, de dragul de a păstra aparența fericirii în familie.

Alții par să-și dorească să împingă un bolovan la deal toată viața, de pentru că cred că o relație „se muncește din greu” și presupune mult sacrificiu și efort.

O relație nu e o competiție pe care trebuie s-o câștigi sau în care ai ceva de demonstrat. Despărțirea nu e o pedeapsă așa cum fericirea în relația de cuplu nu e o recompensă.

Ești fericit(ă) sau nu, indiferent de relațiile tale. Dacă nu te simți bine singur mai mult de un minut, cât timp crezi că te vei simți bine cu cineva? Dar ești liber(ă) să te minți cât vrei tu.

Aș spune, din experiență, că fericirea apare atunci când relațiile din interiorul tău sunt armonizate (relația minte-corp-emoții-suflet), iar relațiile astea nu ți le poate armoniza altcineva (cel mult temporar) decât tu însuți .

Suferința la despărțire

Văd oameni care suferă foarte mult timp de pe urma unei despărțiri. Am fost și eu cândva unul dintre ei și pot spune că suferința aceasta nu apare decât dacă în subconștientul tău ai asociat fericirea cu acea relație și nu mai vezi altceva.

Vorbesc de „acea relație” pentru că în realitate noi relaționăm zilnic și avem parte de diverse tipuri de relații care cam reflectă ce se întâmplă de fapt înăuntrul nostru și pe care le ignorăm destul de mult.

În momentul în care alegi să te focalizezi exclusiv pe un anumit tip de relație de care îți condiționezi starea de bine (fie că e relația de cuplu, cu copilul, relația cu partenerul de afaceri, etc), începe suferința. Mulți nu sesizează genul ăsta de suferință până când nu se amplifică suficient de tare ca să-și dea seama că relația e disfuncțională deja de mult timp.

Atunci când ești cu adevărat prezent și atent într-o relație, indiferent de natura ei (și atunci când îți saluți vecinul sau îi mulțumești vânzătoarei de la magazinul cu fructe), cu siguranță vei avea parte de o relație de calitate și în cuplu.

Altfel, vei fi la fel de superficial în relația aparent superbă cu care te afișezi în public sau pe facebook, precum ești în toate celelalte relații pe care le consideri irelevante pentru că nu te interesează decât atunci când poți obține ceva prin ele.

Cu alte cuvinte, nu poți avea o relație de cuplu autentică dacă tu te comporți cu falsitate (cu măști) în alte relații. Și da, e perfect în regulă să faci greșeli și să înveți din ele.

Problema în relații nu sunt greșelile (acestea ne fac mai umani), nici măcar nerecunoașterea lor (care ne fac mai inumani), ci faptul că nu suntem cu trup și suflet acolo, unul cu celălalt.

Nu ești cu acel om atunci când aștepți mereu să îți dea ceva sau să fie la dispoziția ta, când cauți să-l înțelegi mental, când cauți să-i dai sfaturi sau să-l critici sau când îi spui cuvinte de dragoste pe pilon automat (din minte și atât) sau când îi pui etichete care limitează din start relația (chiar și termenul de „soț”, „soție” poate limita mult o relație).

Fiecare relație pe care ai avut-o sau o ai e foarte importantă, iar dacă îi recunoști rolul, fără a mai arăta cu degetul sau fără a avea remușcări, te vei simți din ce în ce mai împlinit(ă). Căci fiecare relație reflectă și hrănește o parte din tine. Paradoxul e că tot ce îi oferi celuilalt îți oferi ție. So relax, nu e comerț și nimeni nu-ți datorează nimic!

Cel mai probabil relațiile nu-ți garantează fericirea, dar felul în care le tratezi te poate duce la o stare de fericire greu de descris în cuvinte…sau nu.

de Adela Haru

sursa http://lifeinbalance.ro/

Binecuvântează şi mulţumeşte pentru tot ce primeşti...

Vei înţelege mâine lecţia de astăzi!

"Aşteaptă raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu" 

Te întorci în casa sufletului tău. Ești fidel inimii tale. Mintea are legi, uneori cam reci. Oameni frânţi sufleteşte găsim la tot pasul. Au fost, sunt şi vor mai fi. Ne rănim între noi din orgoliu, invidie, neputinţe. Postiţi, rugaţi, iertaţi. Spăşiţi sau nu. Societatea cu al ei carusel a ameţit conștiințe. Sunt succese care coboară și înfrângeri care te înalță. Important e să poți dormi liniștit noaptea…Este loc și de căință.

Oamenii au nevoie de timp ca să te ierte, Doamne însă are nevoie de Clipă: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca, 23, 43). Cine te iartă, te va ierta, iar cine te urăşte, te va urî. Mai ales dacă ţine morţiş să rămână mic. Şi nu are nevoie de ani, de dovezi, de… Ce bine că Dumnezeu nu e ca omul, că demult ar fi trebuit să fie sfârşitul lumii! Doamne încă mai aşteaptă întoarcerea, iertarea, iubirea, recunoştinţa, comuniunea.

Caută noi începuturi și descoperă bucuria de a lăsa trecutul în urmă. Reproșurile sunt mai grele ca necazul în sine. În viață nu poți să spui oricui orice. Mulți rămân doar la ambalaj, oricât am povesti despre gustul miezului. Fiecare om are taina sa. Inimă fină sau cu multe crestături. Intuiții, inspirații, structuri logice. Iartă! Strângerea de inimă să devină strângere de mână. Roagă-te! Fiecare grăunte are făină, dar şi tărâţe. Şi cel mai bun vin are drojdia lui. În fiecare rău e un bine, depinde de noi ce alegem să folosim, să vedem. Binecuvântează şi mulţumeşte pentru tot ce primeşti. Vei înţelege mâine lecţia de astăzi!

Durerea unui suflet uneori e atât de mare ca şi cum ar fi durerea întregii lumi. Poartă în el toată umanitatea. La fel e şi cu bucuria. Şi cu plânsul. Durerile sufletului sunt mai puternice decât durerile trupului. Viermele neîncrederii pătrunde în solul sufletului și roade toate rădăcinile plantelor îngrijite, mai ales a florii încrederii. Şi e tare greu de semănat după ce pământul inimii e uscat şi sunt bolovani acolo. Udă cu lacrimi ce e de udat, ară cu iertare, discuieşte cu bunătate şi seamănă iar seminţele iubirii. Aşteaptă raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu. „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea.” (Ps.33,13)

Atât sentimentul aroganței și al superiorității, cât și al insuficienței și al inferiorității sunt atitudini extreme ale vieții ce pot dărâma ființa oricui. Dumnezeu, făcând pe om, nu a vrut să creeze un rob, un sclav, ci un suveran, un împărat al creaţiei. Omul nu e făcut să fie înfrânt. Greutăţile din corabia vieţii ne fac să avem stabilitate în furtunile şi valurile nopţii. Cuminte, năstruşnic, trist sau vesel, filmul vieţii rulează clipă de clipă în premieră doar o singură dată. Filmezi sau te laşi filmat?

Crede-mă că nu vrei averi. Vrei pace şi iubire. Te-ai agitat în zadar: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov, 1,21) Totul este atât de simplu şi de frumos. Sufletul tău e pur. Ai răbdare. Păstrează sănătatea sufletului aşa cum ţii la sănătatea trupului. Frumuseţea, gingăşia inimii şi a gândului curat fac ca orice om să devină frumos şi la exterior, indiferent ce urme are pe trup… Lumina din interior radiază şi acoperă orice rană, orice minus, orice…Înnobilează sufletul, curăţă ochii să vadă cele bune şi mintea să gândească plusurile şi viaţa se va schimba.

Dumnezeu nu este o balanță, un cântar: ți-am dat, îmi dai.Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este un Tată iubitor, înțelegător, atotcuprinzător, iertător. Fii suflet nobil şi pe mormântul tău nu va fi doar o floare, ci şi o lacrimă fierbinte, iar din cer vei primi un surâs de soare…

Nimic nu e rău, noi le folosim rău. Din ce suntem transmitem celorlalți. Fiecare zi este o viaţă în miniatură. La fel şi judecata de apoi este gustată zilnic de fiorii conştiinţei. Vă dăruiesc speranţă şi linişte interioară. Veşnicia este acum. Buzele miros a rugăciune.

Dragostea = Răbdare, Iertare, Bucurie.

Autor-ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa-hrisostomfilipescu.files.wordpress.

A fi sau a nu fi

Să te îndepărtezi sau să încerci?

Unul din lucrurile cele mai grele din viață e să alegi dacă să te îndepărtezi sau să mai încerci, totuși, încă o dată. Cu siguranță toți ne-am aflat, cândva, în situația asta, de-a lungul vieții. O situație în care nu știi cum să te comporți, ce să faci. Dacă te îndepărtezi, cu timpul poate că uiți dar… întotdeauna vei avea acea îndoială în suflet: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”. N-ai cum să știi. Niciodată nu poți ști ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut un lucru sau altul. Ceea ce contează e că te-ai îndepărtat. Asta a fost alegerea ta și nu mai poți da înapoi. Oricât de mult ai încerca, nu te poți întoarce în timp, să ajungi în momentul în care ai făcut o alegere, pentru a putea calcula șansele, să poți face, totuși, ceva. Dar îți spun, să nu dai înapoi și să nu îți pară niciodată rău de alegerea făcută pentru că ai încercat, totuși, să faci ceea ce ai crezut în momentul acela că e mai bine pentru tine. Și dacă nu ai luat în calcul și pe celelalte persoane, care au rămas în urmă, ca amintiri și-atât… știi că nu vei mai putea face nimic să schimbi ceea ce a fost. Totuși, întotdeauna să calculezi orice pas pe care îl faci, pentru a putea fi sigur că NU mai e nimic de făcut decât să alegi cel mai bun sau mai puțin rău lucru (sau acțiune). Dar, dacă încă mai crezi că există ceva pentru care MERITĂ să lupți, nu înceta să o faci! Pentru că, astfel, vei putea zâmbi, privind în trecut. Dacă totul iese cum vrei, vei zâmbi fericit. Dacă nu, vei zâmbi, totuși, spunându-ți că NU TE-AI DAT BĂTUT!

Îți spun: LUPTĂ PENTRU CEEA CE ÎȚI DOREȘTI dar…fără să faci rău. LUPTĂ și ÎNVINGE! 

sursa: http://valeriu.pinzaru.ro/

După fiecare ploaie apare soarele

Cădem, suferim, plângem, suntem rănite. La finalul zilei pare că totul se năruie în jurul nostru, că suntem singure, că nu suntem în stare să facem nimic cu viaţă noastră. O simplă remarcă răutăcioasă poate să ne tragă în jos întreaga stimă de sine şi bună dispozitie. De ce? De ce trebuie să ne construim imaginea de sine în funcţie de ce cred ceilalţi? În funcţie de o societate searbădă, ce are anumite şabloane de frumuseţe, de integritate, de inteligenţă.

De mici ni se spune cum să ne purtăm, cum să vorbim, cum să ne îmbrăcăm. “Nu mai vorbi aşa, nu aşa vorbeşte o domnişoară” sau “Uită-te la tine, aşa vrei să ieşi îmbrăcată din casă?” sunt câteva din replicile pe care le-am auzit cu toate în copilărie sau chiar şi acum, măcar o dată. Şi fără să ne dăm seama, încrederea în noi se fisurează puţin câte puţin, ajungând să devenim femeile ce sunt în permanentă căutare a confirmărilor, a siguranţei, a încurajărilor.

Dar oare chiar ăsta să fie destinul meu şi al tău? Să ne punem fericirea în mâinile cuiva, apoi să aşteptăm cu oroare momentul în care acel cineva ne aruncă fericirea pe jos? Ce facem atunci? Stăm şi jelim sau ne punem şi ne luăm fericirea în propriile mâini? O scuturăm bine de praf şi o modelăm cum vrei noi. Doar aşa suntem cu un pas mai aproape de femeia care ne dorim să fim. Învăţăm din greşeli, din suferinţă şi dezamăgiri lucruri mai preţioase decât dacă totul ar fi lin. Drumul anevois pe care îl urci îţi oferă mai multă satisfacţie la finalul destinaţiei, decât dacă poteca ar fi fost dreaptă.

Da, toate avem momente de colaps psihic şi fizic, momente în care ne afundăm în tristeţe şi nu înţelegem de ce, momente în care ne trezim dimineaţa şi nu avem curajul să ne ridicăm din pat pentru a înfrunta o nouă zi. Vrem să renunţăm la rutină, la frământări, la lucrurile ce ne macină. Vrem să ne distanţăm de realitatea care ne strânge parcă într-o menghină ce ne ucide creativitatea, ne sufocă eul, ne asfixiază cu monotonia ei. Pur şi simplu te trezeşti tot mai obosită de lumea în care trăieşti. Da, avem momente de saturaţie maximă. Dar suntem luptătoare. Este alegerea noastră, dacă decidem să ne cufundăm în obişnuinţă, sau ne croim identitatea pe care ne-o dorim. Dacă avem chef să ne îmbrăcăm într-o zi masculin şi să vorbim mai dur, ar trebui să o facem. Dacă în altă zi vrem să fim feminine, cu fuste scurte şi colorate, nimic nu ar trebui să oprească. Dacă ne vine să cântăm pe stradă sau să dansăm în ploaie, de ce nu o facem?

Ne limităm pe noi şi ne negăm dorinţele şi lucrurile ce ne pot face fericite, fără măcar să ne ascultăm vocea inimii măcar o clipă. Suntem femei, suntem vulnerabile, dar în acelaşi timp suntem extrem de puternice. E bine să avem momente de repaus, de odihnă, de renunţare, de meditaţie, dar apoi trebuie să sărim în picioare şi să o luăm la fugă după visele noastre, pentru a găsi persoana care vrem să devenim. Acesta este ciclul firesc al vieţii, aşa cum după fiecare ploaie, răsare soarele.

Vă îmbrăţişez cu drag.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/

„Într-o bună zi…”

Când plângi în suflet. Acesta este momentul în care ce te apasă e invizibil pentru ceilalți, în care aparent ești bine, dar lumea pare că se prăbușește în jurul tău, în care durerea e surdă și mută și oarbă și în care pieptul ți-e de plumb.

Când plângi în suflet nimeni nu știe, nimeni nu vede, nimeni nu crede. Nimeni nu ascultă. Parcă nici ție nu ți-e clar ce te frământă mai exact și de ce ți-e teamă. Tot ce s-a strâns în tine pare să te copleșească. Dar tu continui să-i zâmbești lumii, să-ți duci la îndeplinire sarcinile zilnice, să ascunzi temerile și să înăbuși gândurile care creează haos înăuntrul tău. Nici nu mai știi dacă azi ești bine sau a devenit o obișnuință să-ți cari povara sufletească.

Te simți vulnerabil, neajutorat. Oftezi de parcă tot aerul din jurul tău s-a rarefiat brusc și te zbați în zadar să găsești soluții. Începi să te gândești la toți oamenii care au contribuit la starea mizerabilă în care te afli și ajungi să te învârți în jurul aceleiași întrebări nenorocite de la care a plecat totul: „De ce tocmai eu?!”. Ai vrea să lași garda jos, să-i vorbești cuiva despre otrava care ți-a prins sufletul într-o gheară, dar cui? Zâmbești amar. Pentru că știi prea bine că de data asta ești pe cont propriu. E bătălia ta. E între tine și tine. Tu ești victima și tu ești călăul. Tu ești învingătorul și tot tu ești și învinsul.

Știi că la un moment dat se va încheia. Știi că aerul va deveni iarăși respirabil și că în spatele zâmbetelor nu se va mai afla nici o durere surdă și mută și oarbă. Știi că vei redeveni tu, omul care e responsabil cu buna dispoziție, care e mereu pus pe șotii și că oftatul ăsta sufocant va fi doar o amintire. Cândva. Știi că toate astea se vor întâmpla „într-o bună zi”.

Știi. Știu.

© Iustina Ţalea

Sunt recunoscătoare pentru…

Sunt recunoscătoare pentru că trăiesc.

Pentru tot ce e frumos în viaţa mea. 

Pentru echilibru. 

Pentru iubire. 

Pentru armonie. 

Pentru familia mea. 

Pentru sănătate. 

Pentru oamenii frumoşi şi buni. 

Pentru visuri împlinite. 

Pentru visuri pierdute şi golul rămas pentru a fi învăţat de gestionat. 

Pentru prieteni de o viaţă. 

Pentru prietenii deveniţi neprieteni fiindcă ei m-au determinat să-mi cunosc trăsături pe care nu credeam că le am. 

Pentru lecţii asumate şi învăţate. 

Pentru bărbatul care nu m-a meritat fiindcă aşa am descoperit cât valorez. 

Pentru bărbatul care m-ar fi meritat dacă ar fi avut curaj fiindcă astfel am învăţat despre propria mea laşitate. 

Pentru curaj. 

Pentru situaţiile limită. 

Pentru riscuri asumate nebuneşte care m-au învăţat despre cumpătare. 

Pentru reuşite. 

Pentru greşeli şi învăţurile asimilate din ele. 

Pentru decizii bune. 

Pentru prudenţă. 

Pentru moderaţie. 

Pentru singurătate. 

Pentru autocunoaştere. 

Pentru încredere: a mea şi a celorlalţi. 

Pentru răbdare. 

Pentru emoţii şi sentimente frumoase. 

Pentru emoţii şi sentimente mistuitoare fiindcă am învăţat să nu mă risipesc. 

Pentru neprevăzut. 

Pentru puterea de a renunţa când trebuie. 

Pentru puterea de a merge mai departe. 

Sunt recunoscătoare pentru voi. 

Sunt recunoscătoare pentru linişte. 

Pentru soarele ce-mi mângâie fereastra în fiecare dimineaţă. 

Pentru inspiraţie. 

Pentru tot ce am pierdut fiindcă aşa am învăţat adevărata valoare a lucrurilor şi, mai ales, a oamenilor. 

Pentru forţă. 

Pentru libertate. 

Pentru gânduri bune. 

Sunt recunoscătoare pentru ziua de ieri. 

Sunt recunoscătoare pentru ziua de azi. 

Sunt recunoscătoare pentru ceea ce voi fi mâine. 

Sunt recunoscătoare pentru fiecare pas pe care-l adaug azi paşilor de ieri. 

de Gina Butiuc 

sursa: http://40pluswoman.ro/

Nu putem fi toți la fel – aceasta este o altă lecție prețioasă pe care am învățat-o recent

Mi s-a întâmplat să-mi doresc să semăn mai mult cu alții decât cu mine. Să-mi doresc să am calitățile lor, fizice și interioare, să dau deoparte ceea ce posed eu ca să-mi însușesc o parte din ceea ce văd la alții.

Am în jurul meu o mulțime de oameni pe care-i admir și care cu timpul mi-au devenit modele. Succesul lor mă bucură și mă face să-mi doresc același lucru.

Însă, în dorința mea de a fi asemeni lor, am uitat că sunt diferită. Că oamenii au trăsături distincte, că nu pot fi comparați.

M-am trezit comparându-mi fizicul cu al unei persoane dragi pe care o admir. Bineînțeles că am fost copleșită de rușine pentru că nu arăt la fel de bine. Și pentru că puteam să fiu asemeni ei, dacă îmi acordam puțin timp și mai multă grijă.

M-am trezit comparându-mi viața profesională cu a altora de vârsta mea. Bineînțeles că am devenit frustrată și îngândurată. De ce alții reușesc și eu nu ? De ce ei au noroc și eu nu? Ce fac ei atât de special încât încercările le sunt încununate de succes?

Zeci de întrebări și nici un răspuns. M-am chinuit astfel câteva săptămâni. Devenisem oarecum obsedată de alții și mai puțin de mine însămi.

M-am lăsat pe locul 2 în căutarea de indicii care să mă aducă mai aproape de ceea ce-mi place la alții. Într-un târziu am descoperit de fapt că nici viețile lor nu sunt perfecte. Că nici ei nu au reușit din prima. Că nici lor nu le-a fost ușor și nu au primit totul de-a gata.

Poate că pentru o vreme am luat decizii eronate tot privind la ceilalți. Poate că pentru o vreme nu am înțeles frumusețea și unicitatea care ne reprezintă. Poate că pentru o vreme am tânjit la frumusețea și succesul altora și nu am văzut ceea ce era în fața ochilor – pe mine însămi. Așa cum sunt. Cu defecte și lipsuri. Dar frumoasă în felul meu. Și destul de puternică pentru a ști care-mi sunt luptele.

Uneori realizăm prea târziu că o viață fericită este o viață în care nu trebuie să faci comparații și în care nu trebuie să-ți dorești să ai mai multe decât ceilalți.

Dacă tot vrei să compari ceva, atunci compară-te cu cea mai bună versiune a ta. Gândește-te cum ți-ar plăcea să fii, să acționezi. să trăiești, să simți și să te bucuri de viață. Gândește-te la tine nu prin prisma altora, cu prin prisma propriei persoane. Acceptă-te așa cum ești și schimbă-te dacă așa consideri. Însă nu te lăsa furat de aparențe. Iarba nu este mai verde în grădina vecinului.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli

De când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii. Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii pofta de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile…uşile… Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele…

Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea…

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă… şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc. 

Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli. 

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei... Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul... Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur! Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor! Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir! 

Ai credință, nădejde și dragoste! 

de ierom. Hrisostom Filipescu

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădi dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit. 

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El Însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.

2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.

3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;

4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este,nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;

5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;

6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);

7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;

8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;

9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;

10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;

11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;

12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;

13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;

14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;

15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;

16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)

17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;

18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;

19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;

20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;

21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;

22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;

23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;

24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;

25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)

26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;

27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);

28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;

29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.

Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi”(Maria Burlă)

sursa: http://www.doxologia.ro/

O VIAȚĂ FĂRĂ SCUZE

Nu îți irosi energia gândind urât despre ceilalți, despre tine, despre viață. Nu există scuze pentru ură, răutate, pizmă, egoism, minciună. Nici un motiv nu este suficient de puternic pentru a-ți inocula în suflet amărăciune, tristețe, negativism. În schimb, sunt atât de multe motive pentru ca sufletul tău să absoarbă până la ultima picătură tot ce este frumos, curat și minunat din această viață. Iubirea, bunătatea, curajul, credința, blândețea, frumusețea sunt doar câteva din picăturile necesare sufletului nostru, însetat și flămând. Într-o zi totul va căpăta sens. Vei înțelege că dincolo de toate aceste resentimente, sufletul își va recăpăta puritatea și frumusețea și își va purta mândru cicatricile timpului și ale bătăliilor. Sufletul va sta mărturie că ai reușit să răzbați prin desișul vieții, că ai înfruntat cu stoicism și răbdare intemperiile timpului. Sufletul va fi oaza noastră de liniște și magie, unde ne putem retrage ori de câte ori simțim nevoia. De aceea, nu există nici măcar un motiv plauzibil de a aduce în interiorul nostru nemulțumirile, dezamăgirile, eșecurile noastre. Trecem prin ele dar nu trebuie să le permitem să se agațe de noi și să se instaleze în suflet. Trebuie să înțelegem că ele nu fac parte din noi, din ceea ce suntem, din viața pe care o dorim și că doar forța și credința ne pot ține departe de aceste sentimente contradictorii.

sursa: filedejurnal