În fiecare dintre noi există o limită. O limită a emoțiilor, o limită a lacrimilor, o limită a urii, o limită a iertării.

Există o doză de amăgeală în fiecare din noi, în fiecare din oamenii pe care-i iubim, în fiecare din relațiile în care suntem sau pe care le dorim. Dar există și o doză de speranță și una de iubire și alta de efort. Cert e că tot ce suntem și tot ce ne înconjoară este dozat. Nimeni dintre noi nu e gata să iubească total, cum nimeni nu poate să uite până la ultima amintire. Sau să ofere totul. Lucrurile se întâmplă dozat, gradat, supuse unui control riguros al timpului. Astăzi putem iubi pe cineva și mâine îl putem considera inamic. Astăzi încercăm să construim și mâine distrugem. Astăzi suntem noi și mâine e altcineva. Pentru că nimic nu este infinit. Dincolo de emoții, de dragoste, de omul iubit chiar, sunt limite. Unele puse de noi, unele trăite involuntar. Contează nu pentru cine le aplici, dar pentru cine le depășești.

Sunt oameni pentru care nu mai putem simți nimic. Între ei și noi se naște o prăpastie de neîncredere și indiferență. Fie că am luptat prea mult, fie că am iubit prea puternic sau că nu am cunoscut suficient de bine acel om, ceva se rupe într-o bună zi. Noi atunci spunem că nu mai iubim, deși dacă am ajuns aici înseamnă că nu mai iubim de mult mai mult timp. Și chiar dacă prin natura noastră suntem dispuși să iertăm multe, să iubim oameni nemernici sau să ne jertfim pentru cineva, un singur lucru ne oprește într-un final: singurătatea. Teama de singurătate transformă limitele în ziduri de beton armat aflate între inima lui și inima ei. Atunci chiar dacă ai iubit mult și chiar dacă mai iubești, nu mai poți. Și nu mai vrei. Iar să nu dorești să construiești o lume împreună cu cineva înseamnă sfârșitul. 

În fiecare dintre noi există o limită. După ea nu mai suntem la fel și oamenii noștri nu sunt nici ei la fel. Dragostea are partea ei de suferință, de nebunie, de ușoară detașare de realitate, dar niciodată dragostea nu a avut și un izvor nesecat de răbdare. Nu poți să aștepți să fii iubit o viață, cum nu poți să aștepți să începi să iubești o viață. Dragostea se face, dragostea se aplică, ea are doi ochi, două mâini, o bucată de suflet și niște cuvinte bine cunoscute. Are fapte, are emoții și fericire. Dacă nu le are, nu e dragoste. E apropierea de limită. Nu poate exista dragoste fără încrederea aproape oarbă în moment ce este, cum nu poate exista dragoste fără regretele sau gândurile filosofice de după ea. Dar și înainte și după există ambiția de a fi acolo și de a-l vedea acolo și pe celălalt. Dacă celălalt nu este, răbdăm. Ne jertfim timpul pentru că sperăm la vremuri mai fericite. Luptăm, plângem, oferim a doua șansă, a treia, a zecea, transformăm așteptarea în disperare și încet ajungem la limită. Dincolo de ea nu este cale de întoarcere. Nu este altă șansă. Nu este nimic. Ne naștem din propria cenușă a dragostei și suntem gata să iubim mai puternic ca niciodată. Deja nu pe același om, deja dincolo de limite. 

În fiecare dintre noi există o limită. O limită a emoțiilor, o limită a lacrimilor, o limită a urii, o limită a iertării. De asta unii oamenii pot să rabde mult timp, iar apoi într-o singură clipă să plece, fără nici un fel de explicații. 

sursa: devorbacutine.eu

Unii oameni intră în viața ta doar ca să te învețe cum să renunți. Alții să te facă să nu renunți niciodată.

Fiecare om nu intră în viața noastră întâmplător. Și la fel de întâmplător nu iese din ea. Fiecare poveste, fiecare sărut și îmbrățișare își au rostul lor, scopul lor și învățătura pentru o zi sau o viață întreagă. Ceea ce trăim azi ne poate convinge de anumite lucruri, ceea ce iubim azi ne poate schimba pentru totdeauna. Oamenii sunt făcuți nu doar ca să își trăiască viața lor, dar să facă parte și din viața altora, să joace acel rol predestinat. Până la urmă, suntem grămada de oameni pe care i-am întâlnit, discuțiile aprinse sau de suflet ce le-am avut cu ei, poveștile ce le-am ascultat și amintirile care au rămas.

Sunt oameni care te vor face să vrei să îți amintești de trecut, să cerșești amintiri, locuri și cuvinte. Sunt oameni datorită cărora nu vei vrea să vezi unele locuri niciodată. Sau oameni care te vor lăsa goi pe dinăuntru. Sunt oameni după care nu vei mai fi la fel. Și oameni care te vor completa. Oameni triști dar care îți vor umple sufletul și oameni veseli dar în lumea lor. Sunt oameni care îți vor oferi râspunsuri fără să le ceri. Pe ei să îi ții cel mai aproape. Sunt oameni care vor stoarce din tine răspunsuri în plus. De ei să te ferești cel mai mult. Sunt oameni ca o binecuvântare și oameni ca un blestem. Să accepți pe ambele feluri, pentru că și unii și alții te vor învăța câte ceva.

Sunt oameni care te vor păstra ca cea mai de preț amintire. Și oameni care te vor uita. Oameni care te vor lăsa la prima ocazie și cei care îți vor fi credincioși când nu vei avea nimic. Oameni jumătăți și oameni nulități. Caută să vezi ce rămâne după fiecare dintre ei. Sunt oameni dragi, scumpi, aproape și doar un singur om căruia i-ai putea spune: omul tău. În toată viața ta însă, oamenii se vor trage în două părți. Unii vor fi alături, sfătuitori, creatori ai vieții tale, luptători ca și tine și puternici. Alții vor fi la fel de alături, doar că goi pe dinăuntru și goi prin ceea ce vor lăsa, gata să stoarcă din tine ce le place. Ca să atragi pe primii, trebuie să fii ca ei. Noi atragem ceea ce suntem în devenire.

Unii oameni intră în viața ta doar ca să te învețe cum să renunți. Alții să te facă să nu renunți niciodată. 

sursa: http://www.devorbacutine.eu/

”Ochiul conștiinței” din care vezi lumea...

Ce este, oare, frumos şi ce este urît, ce este bine şi ce este rău în vieţile fiecăruia dintre noi ? Să fie frumos răsăritul de soare, zburdălnicia mieilor şi ascunsele şoapte ale vântului? Să fie frumoasă marea sau ochii verzi ai fiinţei iubite, părul cîrlionţat al copilului sau zborul pescăruşilor peste valurile albastre? Să fie binele un fel de şablon al fericirii, în care nu poate exista decît imaginea unui cuplu uman, al unei societăţi sau a unui oraş scufundat într-o continuă scuturare de aripă a armoniei? Să fie binele legat de banii noştri, de succesul social, de moralitate, de înţelepciune, de căldură şi de sfîrştiul oricărui război câştigat? Ce criterii interioare sau exterioare avem pentru a decide ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urît?

Căci, dacă sunt frumoşi doar ochii verzi, înseamnă că ochii negri, căprui sau albaştri sunt urîţi? Dacă iubim părul vîlvoi sau pe cel cârlionţat şi-i atribuim frumuseţe înseamnă că oamenii fără păr sunt urîţi? Ce criterii de apreciere a binelui, a răului, a urâtului şi frumosului avem în sufletul nostru, cât de supuse sunt în faţa unui şablon, cât suntem supuşi etichetei şi cât de mult ne pierdem în vâltoarea materială a vieţii prin aceste etichete? Ajungem acum în punctul în care înţelegem că împărţim lumea cu mintea şi-n împărţirea aceasta folosim ceea ce am învăţat a percepe ca fiind frumos şi urât, bine şi rău..Şi norii, şi ploile, şi ceaţa, şi viscolul conţin în ele frumosul şi binele atunci cînd ne simţim fericiţi. Dacă sufletul nostru este îndrăgostit, ceaţa şi viscolul se vor face în noi frumuseţe, iar frigul se va face..bun, cum chelia unui iubit va deveni la fel de frumoasă ca părul cârlionţat al unui manechin. Atributele generale ale frumuseţii şi binelui existente în remorca uriaşă a civilizaţiei, precum talia subţire, ochii albaştri, piscina, limuzina, vila devin nesemnificative în faţa sufletului îndrăgostit.

Smerenia iubirii face un timp infinit dint-o singură clipă şi percepe ca bun tot ce este etichetat ca rău în absenţa sa. Eticheta socială conţine în ea percepţia socială, în a cărei simbolistică găsim un straniu amestec de parfum cu miros de dragoste şi ură, de condiţionare şi de alterare a inimii, de teribilism și de angoasă existențială. Noi nu mai observăm că lumea materială devine frumoasă or urâtă, bună sau rea de câte ori în lăuntrul nostru se petrece o schimbare de stare. Când suntem deprimaţi, lumea exterioară capătă dimensiunea catastrofică a deprimării noastre şi tot ce ştim, tot ce privim, tot ce este ni se prezintă sub forma disperării existente în noi, chiar dacă evenimentele vieții nu conțin nici o aluzie deprimantă. Când nu iubim, un alt om poate avea stele prinse-n păr şi poate zbura cu aripi proprii pînă-n desăvîrşirea cerului, poate fi rege şi poate avea virtuţi nenumărate, căci vom rămâne indiferenți la toată frumusețea aceasta. Atunci, cu ce ochi privim noi lumea, existența, expriențele vieții noastre, cele pe care le credem obiective? Cum discernem între bine și rău, între frumos și urât, de vreme ce instrumentul discernământului și obiectul vederii noastre este propria stare lăuntrică, propria minte, propria conștiință, propria alegere? Din fericirea sau din nefericirea noastră se deschide ochiul percepției. 

Ochiul conștiinței ne arată instantaneu adevărul și fiecare clipă în care ne îndepărtăm de el. În acele momente în care nu iubim, vom vedea rău și ce-i bun și vom vedea urât și ce-i frumos. Cu ochiul nostru fără de dragoste, vedem întuneric în lumină și de aceea, ori de câte ori ne trezim disperați, triști, nefericiți, de câte ori vedem suferința și durerea, frica, mânia sau lehamitea în jur, de câte ori ne vedem frustrați, tensionați sau neîndreptățiți ar fi vindecător pentru noi să vindecăm conștiința interioară care percepe toate acestea. ”Ce-i în neregulă cu mine când văd lumea în neregulă” ar fi întrebarea esențială, vindecătoare, întrebarea care ne-ar duce către ajustarea percepțiilor noastre și către acea parte din noi, capabilă să observe că vedem adevărul doar atunci când îl privim dintr-o stare de iubire. Iar iubirea vede precum a spus apostolul; ”cu îndelungă răbdare, cu iertare”, chiar dacă ceea ce apare din lume pare rău. Pentru ca noi să vedem lumea frumoasă, lumea bună, partea cea mai fericită a existenței avem nevoie să privim toate acestea dintr-o conștiință frumoasă.

De aceea, ori de câte ori ne pierdem busola percepției corecte, suferim, ne simțim rău sau lucrurile se întâmplă așa cum nu ne-am dori, nu e o idee grozavă să schimbăm lumea pe care o vedem, căci aceea este o oglindă a conștiinței noastre tulburate. Ar fi cu mult mai vindecător să călătorim în propriul interior, în propria minte și să ne ajustăm percepțiile despre lume, căutând ipostazele pe care dorim să le vedem și ne fac bine. Noi suntem singurii subiecți ai schimbării, doar pe noi înșine putem să ne corectăm cu adevărat și doar din această stare putem cu adevărat să ajutăm lumea înconjurătoare, dăruindu-i energia noastră frumoasă, mai multă siguranță și mai multă bucurie.

de Maria Timuc 

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro

Trebuie să fii fericit în liniște. Lumea e plină de invidioși care fac gălăgie lângă inima ta

În lume și alături de tine găsești oameni de toate felurile. Unii îți vor susține pornirile și vor căuta să-ți dea un sfat bun. Alții vor mima o strângere de mână și-un sărut rece pe obraz. Pe cei din urmă îi vei cunoaște cu adevărat nu în momente mai grele, ci în cele de fericire multă. Ei vor căuta să ți-o fure cu prima ocazie. De asta sunt unele lucruri pe care, cât de mult nu ți-ar fi poftă să le împarți cu cineva, e mai bine să le păstrezi pentru omul drag și atât. De asta dragostea se împarte la doi. De asta fericirea adevărată, acea stare pură de împlinire și liniște, se împarte la doi. Restul fie e o demonstrație de prost gust, fie reușita celor care au vrut orice în afară de binele tău. Dacă ești singur, ai grijă cu cine îți construiești fericirea. Dacă sunteți în doi, aveți grijă cine v-o poate distruge. Cine? Toți.

Trebuie să fii fericit în liniște. La ce bun să strigi despre dragoste, mai ales în doi? Nu nefericirea voastră, nu clipele de neînțelegere și nici diferențele de caracter nu vă pot distruge așa de mult o relație ca invidia. Nu a voastră, ci a altora. De ce vă merge bine. De ce la alții e aiurea și la voi e perfect. Poate că ei au și făcut aceeași greșeală, vorbind despre asta. Este incomod pentru un om și pentru o relație la general să facă publicitate gratuită din fericire. Să vândă pe kilograme de informație un moment plăcut, un motiv de ceartă, o stare de bine. De ce să fie noi la pachet? De ce să nu fie eu, tu și restul lumii? Invidioșii asta și au să facă: vor comenta din abundență, vor cerca să pună viața lor ca exemplu, să arate părțile de care nici nu merită să vă amintiți a doua oară. Vor face gălăgie. La început pe la colț de stradă, apoi pe la o margine de ușă, ca după să bată din gură chiar lângă inima voastră. Atunci nu e de bine. 

Fiți fericiți, dar în liniște. Iubiți-vă frumos, dar în liniște. Fericirea și dragostea adoră momentele de intimitate. 

Trebuie să fii fericit în liniște. Lumea e plină de invidioși care fac gălăgie lângă inima ta 

sursa: http://www.devorbacutine.eu/

Lucrurile ce par de neînțeles au un sens

”Te rugăm, Doamne, păzește pe fiecare din ucenicii Tăi neîncetat, pentru ca niciodată satana să nu poată pune un gând al său nici unuia din ei, ca nu cumva gândul rău să-i facă inima rea, ochiul rău și mintea blestemată, spre a ajunge apoi el însuși un diavol. Dă-ne, Doamne, gândul Tău cel bun și-l pune statornic în inima noastră, spre a putea primi tot ceea ce ne faci TU cu smerenie și credință adâncă, chiar dacă încă nu putem înțelege ceea ce ne faci.

Ce fac EU, tu nu pricepi acum…

Când tu lucrezi cu Dumnezeu sau când EL lucrează cu tine, cele mai multe din întâmplări nu le înțelegi la timpul lor. Câte din lucrările Domnului, câte din descoperirile Sale, câte din cuvintele și minunile Lui le-am înțeles noi oare la timpul lor?

Și de câte ori am răstălmăcit noi – înțelegând fricos sau sucit, îngust sau dureros – multe din cele mai frumoase și mai fericite din lucrările Lui cu noi? Numai după aceea, câteodată mult mai târziu, începem să vedem. Atunci ne cade ca o maramă de pe ochii minții și realizăm falsa impresie pe care ne-o formasem, sucitul gând pe care ni-l făcusem în clipa întâmplării. Atunci ne luminăm, ca și cum am ieși dintr-un îndelungat și întunecos mormânt. Și mai întâi simțim durerea ascuțită și amară: de ce n-am înțeles atunci?

Existența noastră nu se încheie nici cu experiențele, nici cu moartea. Experiențele sunt tratarea seminței, moartea este semănarea ei în pământ, spre alt rod pentru care este rânduită, spre continuarea existenței veșnice, pentru care a creat-o Înțelepciunea și Dragostea Veșnică. Fiindcă altfel, de ce nu ne naștem cunoscând de la început totul, pentru a realiza în această viață totul, dacă această viață e totul?

De ce această viață ne e doar ca o școală și abia când suntem bătrâni cunoaștem ceva? La ce ne-ar folosi această cunoaștere la sfârșitul vieții de aici, dacă numai aceasta și numai atât ar fi viața?

Cine face experiențe costisitoare dacă nu va avea când să se folosească de învățămintele lor? Cine tratează o sămânță, pe care ar îngropa-o să putrezească fără nici un viitor și fără nici un folos, fără nicio nădejde?

Nu, suflete al meu! Totul are un dumnezeiesc și minunat înțeles. Să nu te îndoiești de nimic, niciodată! Tot ce nu înțelegi acum, nu te grăbi să înțelegi greșit, fiindcă va veni timpul să înțelegi cu adevărat, dar mai târziu.

Dacă se petrec în viața ta, fără voia ta și fără o urmare directă a faptelor tale, întâmplări de neînțeles, nu te grăbi să-ți formezi încă o părere, pentru ca nu cumva să te întristezi degeaba, când de fapt ar trebui să te bucuri; ca să nu cârtești, când de fapt ar trebui să lauzi pe Domnul; ca să nu te descurajezi atunci când de fapt ar trebui să te umpli de îmbărbătare sfântă și de bucuroasă nădejde. De aceea, când lucrul de neînțeles ți se întâmplă ție sau vezi că se întâmplă cu lucrarea Domnului, crede adânc că mâna Lui lucrează. Și dacă nu-L poți lăuda plin de bucurie, cel puțin taci plin de smerenie, căci după aceea, foarte fericit, ai să înțelegi totul.

În fața minunilor Tale, Doamne, dăruiește-ne o credință smerită și ascultătoare, plină de încrederea că totul se va sfârși cu bine și cu bucurie pentru Tine și pentru noi! Iar încrederea aceasta să n-o pierdem, oricât de lung ar fi drumul de la faptă până la înțelesul ei.” 

– extras din cartea Lacrimă și Har – Preotul Martir Constantin Sârbu.

sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev

A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!

Prin Ea, lumii a răsărit bucuria. Prin Ea s-a făcut începutul minunilor lui Hristos, scară cerească fiind pentru pogorârea lui Dumnezeu printre oameni. Ea este acoperământul lumii, cel mai lat decât norul și podul care îi trece la cer pe cei de pe pământ. Dumnezeu ne-a arătat-o a fi deschizătoare a ușilor raiului și îndreptătoarea înțelepciunii celor credincioși. Maica Domnului este îmblânzirea Judecătorului celui drept și sălașul înțelepciunii Lui. Iertarea multor greșiți, dar și haina celor goi de îndrăzneală. Celei ce este dragostea care biruiește toată dorirea și nădejdea bunătăților celor veșnice, Celei ce pe mulți i-a luminat la minte și pe cei zămisliți întru rușine i-a înnoit, să-i aducem mulțumire.

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa?

Oare care dintre noi n-a simțit mângâierea Sa, atunci când ajunși la capătul puterilor, am căzut în genunchi în fața icoanei Sale, îmbrățișând-o?

Oare cine a așternut liniștea, risipind tumultul grjilor și îngrijorărilor din fiecare zi, atunci când I-am cerut ajutorul?

Oare putea-va cineva să ne ia durerea, așa cum Ea o face?

Oare nu știe Ea zbuciumul și nesomnul milioanelor de mame, la a căror rugă trimite înțelepțire, răbdare și smerenie?

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa, în ceasurile de noapte ale rugăciunii, atunci când cerurile și inimile sunt deschise? E puțin lucru acesta? Nicidecum. Mintea noastră nu poate să cuprindă toate acestea, dar inima e liberă să se deschidă pentru a primi odată cu dragostea Ei de mamă și simțirea înțelegerii tainei Sale.

***

S-o iubim pe Maica Domnului și nicio durere nu va copleși această dragoste!

S-o cinstim pe Maica Domnului și fiecare clipă a vieții noastre va fi împodobită cu nădejde!

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Să ne închinăm Maicii Domnului, înaintea Căreia se pleacă tot cerul și pământul întreg!

S-o bucurăm pe Maica Domnului, împlinind poruncile Fiului Ei iubit și dorind mai mult cele cerești!

Să-i urmăm Maicii Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii!

***

Maica Domnului e blândețea însăși. Cu puterea nevinovăției și a curajului, Ea este apărătoarea oamenilor disperați, neîncetată rugătoare pentru toți păcătoșii, greșiții, vinovații, marginalizații. Ea e Mama desconsideraților, a celor ocărâți, a celor de tot singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască, să le zâmbească, să se roage pentru ei.

Așa cum scria monahul Nicolae Steinhardt, nu subtilitățile teologice interesează și frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului și nădăjduiesc în ajutorul Ei suprafiresc.

„… afară de Tine altă scăpare nu știm”

Pentru marea masă a oamenilor, Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea Ei de Mamă și să-L înduplece pentru sărmanii muritori. Căci și textul ne spune că mult poate rugăciunea Macii pentru îmblânzirea Stăpânului.

Și ce putem mai mult, decât slobozind lacrimile, să cerem cu credință fierbinte: Milostivă fii nouă, smeriților, că afară de Tine altă scăpare nu știm, noi, cei ce suntem plini de tot felul de păcate. Miluiește-ne, nădejdea creștinilor!

Facă Maica Domnului să ajungem cu toții acolo sus, la picioarele Ei!

sursa: http://ortodox.md/

DOAMNE, CE MAI ȘTII DE MINE?

Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.

Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște”, aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic? Nimic, nimic! Nimic, dar totuși ceva colosal! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.

Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.

Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm: Doamne, ce mai știi de mine?

sursa: http://www.catalinadanila.ro/

Uneori uit că a te ruga nu înseamnă doar a cere, ci şi a mulţumi şi a-ţi cere iertare

Uneori uit că nu este de ajuns să-i ofer unui sărac o bucată de pâine şi că l-aş putea ajuta să devină bogat.

Uneori uit să privesc Cerul şi să mulţumesc pentru pace şi pentru toate împlinirile mele şi merg cu privirea spre pământ.

Uneori uit să fac lucrurile cu iubire şi mă las copleşită de povara responsabilităţilor.

Uneori uit că şi oamenii din jur au propriile dureri şi las durerile şi nemulţumirile mele să mă transforme într-un om egoist.

Uneori uit să văd măreţia oamenilor buni şi mă împiedic de oamenii mărunţi…

Uneori uit că a te ruga nu înseamnă doar a cere, ci şi a mulţumi şi a-ţi cere iertare.

Uneori uit să îmi iau rămas bun cu iubire, de parcă ar exista garanţii că-i voi revedea pe cei de care mă despart.

Uneori uit că nu machiajul mă face frumoasă, ci zâmbetul şi privirile pline de duioşie şi lumină.

Uneori uit că starea mea de fericire nu depinde de starea celor din jur, dar că eu pot influenţa în bine starea tuturor...

de Irina Binder

Plecarea e întodeauna grea

Atunci când pleci undeva, care este primul lucru pe care îl faci în această privinţă? Îţi faci bagajul, logic. Îţi spui că îţi împachetezi doar strictul necesar, dar când colo, ce să vezi? Îţi iei ditamai valiza. Plină de lucruri nefolositoare pe care o să le cari după tine degeaba.

Cam aşa este şi în viaţă. Când decizi să pleci de undeva, de lângă cineva, de multe ori te încetineşte bagajul de sentimente. Prea multe amintiri inutile, sentimentele te fac să târăşti efectiv valiza după tine şi să nu ajungi prea departe.

Când decizi că nu îţi mai găseşti locul lângă cineva sau undeva şi vrei să fugi de acolo, lasă bagajele dincolo de uşa pe care o închizi în urmă. N-ai nevoie de ele, ai nevoie doar de ceea ce probabil îţi lipseşte, şi pleci să cauţi, un gram de hotărâre, să te descătuşezi de tot ce ţi se agaţă de picioare, de fiecare colţ de materie lăsat descoperit.

Nu ai nevoie de nimeni. Urcă-te în tren, în autobuz, în avion, în maşină sau pe vapor. Nu privi în urmă, priveşte înainte, şi chiar dacă nu zăreşti nimic, continuă să priveşti, ceva-ceva se va întrezări la un moment dat.

Agaţă-te de el, agaţă-te de lumina aia slabă, aşa slabă cum este te va ajuta să vezi. Plecarea e întodeauna grea.

Să-ţi iei rămas bun, să te descotoroseşti de toate amintirile şi de tot trecutul.

Dar odată ce-ai făcut asta, poţi să o iei de la început, uşoară şi senină, fără să tot târăşti după tine sentimente ponosite.

Fii curajoasă şi atunci când decizi să pleci, pleacă definitiv. Nu mai lua frânturi din ce a fost în ce va fi. Spune “adio” tare şi răspicat, şi pleacă fără să te uiţi în urmă.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/

În dar, de ziua ta...

Nu pot să îți spun ce idei de „La mulți ani!” îmi trec momentan prin galeriile sufletului și felul cum că bucuria veștii că astăzi îți împlinești anișorii îmi stârnesc imaginația creatoare la cele mai frumoase mesaje de prietenie, dar îți voi spune câteva lucruri pentru sufletul tău, cred eu, pe cât de frumos pe atât de încercat. În primul rând vreau să te felicit și să te îndemn la bucurie, dar nu la o bucurie de moment ci la una a cărei intensitate să îți copleșească toate tristețile pe care le ai. Indiferent că s-au împlinit multe sau puține din dorințele pe care le-ai avut, indiferent că oamenii te iubesc sau te vorbesc pe la spate, indiferent că vezi viața în roz sau trăiești sub semnul unei vieți în gri, astăzi tu trebuie să te bucuri. Bucuria de astăzi dă valoare vieții tale de până acum și are rolul de a pune în umbră toate neîmplinirile tale sufletești sau materiale. Știi ce este mai important, nu-i așa? Nu trebuie să îți spun eu de două ori, nu? Faptul că Dumnezeu te iubește enorm și că tu te străduiești să păstrezi curățenia în sufletul tău. Acesta este lucrul cel mai important. În rest, că ești trist, îți lipsesc lucruri, nu toți oamenii te plac, prietenii tăi de-o viață sunt sau nu sunt prezenţi, copiii sunt lângă tine sau nu, acestea sunt de ale vieții și trebuie să le iei și să le suporți așa cum îți vin. Dacă Dumnezeu te iubește iar tu știi că ai încercat să nu îl superi cu nimic, restul bucuriilor vor veni de la sine la timpul lor. Și nu o lua ca și cum ai fi îmbătrânit cu încă un an! Nu poți gândi așa! Nu trebuie să gândești așa! Adevărata tinerețe este atunci când un om matur se străduiește să aibă nerăutatea unei inimi visătoare de copil. Gândurile tale frumoase și dragostea ta de Dumnezeu și oameni sunt cele care îți umplu sufletul de vigoarea tinereții. Nu felul cum vorbești, gândești, scrii sau arăți. Dacă ai vreun sfânt ocrotitor, atunci mulțumește-i astăzi mai mult ca oricând. Dacă vrei să ai toată ziua plină de bucurie, atunci fii atent la inima ta ca să nu se întristeze cu toate nimicurile pe care cel rău le va scorni împotriva ta. Astăzi m-am uitat cu recunoștință în sufletul meu la numele scrise acolo, iar în dreptul numelui tău am mai adăugat o steluță, așa ….ca să îmi aduc aminte de omul care m-a ajutat în lungul meu drum spre Doamne Doamne! Astăzi nu meriți să plângi, ci lasă-L pe Doamne Doamne să se poată bucura pe deplin de seninul zâmbet al inimii tale recunoscătoare! Ascultă sfatul meu și bucură-te astăzi, mai mult ca oricând! Cu drag, pentru sufletul tău.….

de Ochii Caprui
sursa: https://www.facebook.com/pages/Ochii-Căprui-blog-personal/469613529832815

Nu mai am răbdare...

“Nu mai am răbdare pentru anumite lucruri, nu pentru că am devenit arogantă, ci pur și simplu pentru că am ajuns într-un punct al vieții mele în care nu mai vreau să irosesc timp cu ceea ce-mi displace sau îmi face rău. Nu mai am răbdare pentru cinism, critică și cereri exagerate de orice natură. Mi-am pierdut dorința de-a le face pe plac celor care nu mă plac, să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc și să le zâmbesc celor care nu vor să-mi zâmbească. Nu mai pierd un singur minut cu cei care mint sau manipulează. Am decis să nu mai coexist cu pretinsul, ipocrizia, falsitatea și cu laudele ieftine. Nu tolerez nici erudiția selectivă, nici aroganța academică. Și nici nu mă adaptez la bârfa mondenă. Urăsc conflictul și comparațiile. Cred într-o lume a contrariilor și de aceea îi evit pe oamenii cu personalități rigide și inflexibile. Îmi displac lipsa de loialitate și trădările între prieteni. Nu mă împac cu cei care nu știu să facă un compliment sau să spună un cuvânt de încurajare. Exagerările mă plictisesc și am greutăți în a-i accepta pe cei cărora nu le plac animalele. Și peste toate acestea, nu am răbdare pentru oricine nu-mi merită răbdarea.”

Ei, ce spuneți despre această declarație atribuită lui Meryl Streep și care a devenit virală tocmai de aceea?

De fapt, tocmai am aflat și noi, citatul îi aparține unui mai puțin celebru pământean - José Micard Teixeira, un autor portughez de texte motivaționale. Nu știm cui i-a venit ideea de a-i răspândi vorbele folosind un așa “vehicul”, ce garanta succesul, dar chiar după ce am aflat că nu Meryl Streep a ajuns la concluziile de mai sus, ele nu și-au pierdut din impact. Deci, rămâne valabil ce-am gândit când am scris așa:

“Trebuie să fii o celebritate și să ajungi la o vârstă respectabilă ca să-ți poți permite luxul sincerității? Ori tot ce spune ea sunt lucruri pe care le-am putea face fiecare și viața noastră ar fi mai frumoasă și mai ușoară? Dar de ce nu le facem? De ce ne e cel mai teamă? De ce să aștepți o viață ca să decizi că nu vrei să fii înconjurat decât de oameni buni, oricât de puțini ar rămâne? Cu cât mai repede, cu atât mai bine, nu? Și dacă ne-am educa așa copiii, acasă și în școli, oare cum ar arăta lumea de mâine? Că cea de azi prea se sprijină pe rele…”

 

sursa: http://www.catchy.ro/

Nu e ciudat?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Oameni...de obicei

Ne-am obişnuit să le cerem oamenilor să fie pre-vizibili. Să-i putem aşeza în cutii, în viaţa şi în mintea noastră. Să nu ne surprindă, ca să dormim liniştiţi. Să nu facă alegeri noi, diferite de la o zi la alta, ca să nu ne deranjeze cutiile prin cap şi să fie cumva nevoie să trăim şi să răspundem creativ. Să nu cumva să ne trezească, să ne provoace la viaţă, să ne mişte... Să nu facă un pas prea mare înainte, dar nici în lateral, ci să stea în locul spre care ne-am obişnuit să privim, să-i găsim mereu acolo unde i-am lăsat, exact cum îi ştim... Să nu spună că-i doare, dacă n-au mai făcut-o şi înainte. Să nu fie fericiţi, dacă până acum n-au fost. Să nu se schimbe nimic în ei. Ca să murim liniştiţi...

Şi dacă am învia? Dacă ne-am trezi şi am trăi astfel încât nimeni, vreodată, să nu ne mai poată aşeza într-o cutie? Dacă am arde cutiile şi am îndrăzni să fim mereu proaspeţi, înnoiţi de zorii fiecărei zile, de fiecare răsărit? Dacă am zbura şi i-am lăsa şi pe ceilalţi să zboare, să fie? Dacă nu ne-am mai supăra când cineva se schimbă şi ne surprinde?

Dacă, în loc să trăim gândindu-ne cum să evităm să dezamăgim, am face exact ceea ce vrem să facem, ce ne bucură sau ne e util ca experienţă? Dacă ne-am permite salturi, schimbări de ritm, viteză şi alegere? Dacă am fi cine vrem să fim, neintimidaţi de judecata şi dezamăgirea celor care (încă) n-au înţeles şi încă nu-şi permit să zboare?

Şi dacă n-am mai căuta să ştim cum suntem şi cum sunt ceilalţi, de obicei? Şi dacă n-am mai bate în cuie ceea ce ştim despre noi/ei, în schimb lăsând liberă viaţa şi şansa descoperirii a cine putem fi iar şi iar?

Din pre-vizibili, am deveni vizibili. Ne-am vedea unii pe alţii cu adevărat. Ne-am privi cu curiozitate, nu cu pretenţia că ne ştim de tot, cu tot, deja... Scopul ar fi să descoperim astăzi ceva nou, nu să verificăm dacă totul a rămas la fel ca ieri. Să ne creştem unii altora, împreună, cu aripi bune de zbor nu doar de ţinut moale sub noi când dormim în toate felurile... Cu momente bune de respirat în inimă. În permanentul şi miraculosul acum. În noi, infiniti... precum întreaga existenţă.

de Nicoleta Svârlefus

De-am fi în fapte ca în vorbe...

Ne spunem cuvinte mari pe care le-am învăţat citite prin cărţi. Ne spunem cuvinte mari...

Ne spunem cuvinte despre suflet, despre iubire, despre adevăr, despre unitate... Atâtea cuvinte frumoase ce n-ar avea de ce să nu fie crezute. Peste tot tronează cărţi cu titluri ce îndeamnă spre tot ce se aude în spusele multora. E vremea în care toţi au învăţat cuvintele şi este la modă să se spună aceste cuvinte. Cuvintele au ajuns o haină pe care tocmai cei mai mari mincinoşi o îmbracă spre a se arăta bine pentru a atrage pe cei care, în sinceritatea sufletului trăind, ajung înşelaţi.

Cuvintele înţelepţilor sunt bune de ţinut pe buze. Au valoare mare în timpurile de azi, dar nimeni nu dă un bănuţ pe ele, dacă e să ţină să le arate prin faptele celor ce ţin să spună tuturor, să le fluture în scrieri pe care să le poată împrăştia celor ce caută să-şi îndemne viaţa înspre mai bine, mai frumos. Se scriu cărţi, se scrie prin reviste, cuvintele sunt puse înşelător să arate că frumosul şi adevărul este carte de căpătâi.

Dar trăim în vremurile prezentului ca să ne fie arătat adevărul spuselor din începuturi, trăim vremurile în care oamenii se aseamănă mai degrabă cu animalele sălbatice, însetate de sângele semenilor. E atâta iubire în cuvinte, dar iubirea adevărată nu e de găsit. Fidelitatea a fost aruncată la gunoi punându-i în cârcă ideea co-dependenţei. Dragostea este delimitată de marginile patului, iar cuvântul dat se cere doar să fie respectat, uitându-se că şi ceea ce se spune trebuie respectat.

Se mai priveşte cineva pe el când îl priveşte pe cel din faţa lui? Se mai uită cineva spre propriile fapte când le judecă pe acelea pe care crede că le poate face altul? Mai are cineva în gând binele celorlalţi mai presus de răul lor, de care nu sunt ceilalţi vinovaţi? Mai e cineva care are tristeţe în suflet când aude că se luptă tatăl cu fiul, fraţii între ei, mama cu fiica? Câţi trec dincolo de a încerca să înţeleagă motivele înainte de a face ceva să oprească aceste lupte?

Ştim acum multe, avem cunoaştere despre multe, dar chiar şi dacă ştim tot am ajuns să ne privim unii pe alţii de după o linie de demarcaţie pe care mai tot timpul spunem că nu o punem, dar în aproape tot timpul există. În existenţa de oameni suntem separaţi de fluviul diferenţelor sociale şi materiale, prin care, fără să ni se ceară de cineva, împins este cel care este altfel, pe celălalt mal. Cuvintele se spun şi sunt frumoase, dar ascund realitatea faptelor. Şi ca şi cum asta nu e de ajuns, ducem fluviul despărţirii, tot atât de lat, şi pe razele luminii ce nu are de-a face cu cele ce aici sunt motive de a nu fi aproapre. Şi nici acolo aproape nu ne suntem. Ne mirăm că viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor domneşte fără limite, că familiile se împrăştie, şi căutăm motive în stânga, în dreapta, în mari aranjamente şi conspiraţii, dar în ceea ce facem nu vrem să căutăm, orbiţi de cuvintele învăţate ce le rostim şi ni le rostim ca să ştim că nu le-am uitat şi nu ne dăm vreodată de gol.

De-ar fi să nu fim aşa cum am ajuns să fim nu ne-ar fi nici haina, nici chipul, nici treapta socială, motiv de a ne lăsa de ceea ce, înainte de a fi în alţii sau dinspre alţii, e în noi, dezbinaţi şi slabi.

Căci de-ar fi faptele precum vorbele, ne-am putea măcar în noi încrede spre a face ca lumea să aibă un nucleu puternic şi un catalizator de bunătate. Dar vorba zboară şi fapta ce rămâne, cu toate cuvintele frumoase şi înălţătoare spuse, trimite-n margine de lume sau chiar în moarte pe cei ce pe din afară se arată ca nedemni de ceea ce suntem noi, cei care ne aflăm, efemer, undeva, pe cei care au rămas în urma modernităţii. Noi, cei care dăm cu piciorul uităm însă că nici efemeră, nici modernă nu este credinţa, căci ea este perenă şi eternă. Şi uităm să ne întrebăm dacă nu cumva dăm cu piciorul, dând în ceilalţi, tocmai eternităţii noastre.

Atâtea mari cuvinte se aud şi se văd. Şi mă simt îndurerată că multe din ele sunt spuse sau scrise de unii ce, căutaţi în faptele prezentului, sunt imorali şi mincinoşi. Chiar se poate spune, dintre cei mari! Şi tocmai ei, imoralii, scriu cărţi despre iubire iar mincinoşii despre adevăr. Pe deasupra sunt mereu supăraţi că nu sunt văzuţi la adevărata valoare. Oare care valoare, a realităţii?

Sunt triste vremurile de azi când multele cuvinte nu ne învaţă mai mult decât să le rostim, căci sunt citite doar şi rar trăite. Sunt frumoase coperţile cărţilor, dar ascund în ele bucăţi de întuneric învelite în staniol. La vremurile noi, care vor fi oamenii noi? Noi, cei care faptele nu ni-s ca vorbele, ori ei care ne trag de lanţ cu prea-nfrumuseţatele lor cuvinte, spuse ca să fie priviţi ca salvatori? Iar cu vorbele puse în cărţi, cu cărţile ce se va-ntâmpla?

Triste vremuri, tristă lume...

sursa: crestinortodox.ro

Frumusețea care nu dispare

 

De-a lungul timpului, filosofii, artiştii, iubitorii de artă au afirmat că frumuseţea este o stare de spirit, iar eu cred cu tărie că aşa este. Cred că nobleţea, bunătatea, sensibilitatea oferă omului o aură specială ce îi luminează chipul, îi dictează caracterul, atitudinea şi conduita.

Eu nu cred în imaginea de păpuşă promovată de mass-media în spoturile publicitare, în emisiunile tv, etc. Cred în acel tip de frumuseţe pe care nu ţi-l poate dicta nimeni pentru că este al tău. Cred că emoţiile tale pot eclipsa şi cele mai scumpe bijuterii, că mâna ta, întinsă spre cel căzut, devine frumoasă în ochii celui de lângă tine, cu sau fără manichiură franţuzească.

Frumuseţea care nu face riduri este aceea care ţine de înţelepciune, de iubire, de dăruire celor din jur. Din punctul meu de vedere, frumoasă este femeia ce îşi alăptează pruncul sau îl veghează când doarme, care pregăteşte cu dragoste cina pentru iubitul ei, care râde cu poftă şi ştie să ia ce este bun din viaţă, care ştie să fie femeie oferind dragoste şi bunătate.

 

Viaţa mi-a oferit nenumărate surprize. Am întâlnit şi oameni seci, care puneau preţ pe ambalaj mai mult decât pe ceea ce există dincolo de el. Dar şi oameni care prin blândeţea, onestitatea, căldura lor au rămas în sufletul meu. Din această frumuseţe m-am înfruptat sufleteşte, ori de câte ori mi-am dorit să cred în oamenii din jurul meu.

 

Am păstrat imaginea lor de fiecare dată când au fost buni cu mine, dar şi cu cei din jurul lor, de fiecare dată când au ştiut să ofere un cuvânt de sprijin, de fiecare dată când au ştiut să fie oameni.

 

Nu mai reţin dacă aveau sau nu haine de firmă, dacă purtau accesorii scumpe, dacă aveau telefon mobil ultimul tip, reţin doar ceea ce au reuşit ei să îmi transmită.

 

Bunătatea – mereu la modă

 

Omul frumos este acela care ştie să primească cu bucurie fiecare clipă care i-a fost dăruită. Indiferent că are nasul lung sau strâmb, picioare lungi sau scurte, omul frumos va avea mereu un zâmbet cuceritor, o privire caldă, o atitudine pozitivă în faţa vieţii. Iar acest tip de frumuseţe nu piere niciodată şi îl clasează în rândul frumoşilor, pentru totdeauna.

 

Este minunat că după ani de căsnicie, omul de lângă tine să te vadă frumoasă pentru ceea ce exprimi în privire, pentru modul în care îl înconjori cu afecţiune, dar mai ales pentru că tu ai avut înţelepciunea să alegi un om minunat pe interior. Căci doar omul, cu adevărat frumos, te poate preţui ca om şi ca femeie.

 

Tu cum vezi adevărata frumuseţe?

 

de Magda Câmpeanu

sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Cum te pot contamina cei din jur. Sau cum să rămâi în adevărul tău...

Oamenii sunt atenţi să nu ne "dea" bacterii şi virusuri, dar unii sunt foarte determinaţi să ne contamineze, poate într-un mod mai distructiv decât ar face-o o bacterie. Cu păreri şi sfaturi necerute, cu încercarea de a ne convinge să preluăm un punct de vedere, cu tot felul de informaţii şi poveşti, cele mai multe goale şi fără valoare pentru viaţa noastră.

E impropriu spus că ei ne contaminează, pentru că sună ca şi cum e responsabilitatea lor. Nu e. E responsabilitatea noastră ce primim, ce lăsăm să ajungă la noi, ce ne însuşim.

Iată câteva moduri în care poţi fi contaminat de către cei din jur, sau pe care tu însuţi le foloseşti să-i contaminezi pe ceilalţi:

1. Îşi dau cu părerea despre tine şi viaţa ta, fără ca tu să le fi cerut asta. Îţi spun ce e greşit, ce e de reparat la tine... O părere de acest gen, mai ales dacă vine într-un moment nepotrivit, de pildă într-un moment în care nu prea-ţi vine să te lauzi, nu eşti prea mândru de tine şi alegerile tale, poate fi ca o lovitură la temelie. Nu te împuterniceşte, ci te slăbeşte

2. Încearcă să te convingă să împrumuţi punctele lor de vedere. Vrei nu vrei, îi întrebi sau nu, ei te mitraliază cu argumente şi nu cedează cu una cu două. Vor să aibă dreptate şi vor să le-o dai tu. Acesta este un abuz, e ca şi cum ar intra în casa ta cu forţa. În orice caz, fără nicio urmă de respect pentru tine, părerea ta, experienţa şi cunoaşterea ta, ei vor să le cumperi părerile. Să te facă să accepţi că tu greşeşti şi ei au dreptate. Da, e posibil să aibă dreptate şi nu e exclus ca şi tu să ştii asta, dar aici nu e vorba despre cine are dreptate, ci despre o atitudine care contaminează.

3. Îţi dau sfaturi fără să le ceri. "Ai făcut aia? Ai făcut ailaltă?" "Eu zic să faci aşa şi pe dincolo"... Sunt momente în viaţă în care cei din jur se simt responsabili pentru tine şi par că vor să se asigure că nu-i dezamăgeşti. Da, ai ghicit, când te presează cu tot felul de indicaţii şi sfaturi, de fapt de ei le pasă. Dacă le-ar păsa de tine, ar fi delicaţi, nu te-ar invada, te-ar asigura de sprijinul lor dacă ai nevoie şi... te-ar iubi. Te-ar respecta, respectându-ţi alegerile, procesul şi călătoria aici. Aşa cum e. Aşa cum eşti.

4. Încearcă să te manipuleze prin vinovăţie. Una-două, ceva ai făcut greşit şi ei nu ratează nicio ocazie să-ţi amintească să te simţi vinovat. Să stai acolo, la "locul tău", să nu îndrăzneşti să te crezi cumva bun de ceva. Da, e contaminare şi, dacă nu te prinzi la timp astfel încât să nu te mai laşi prins în jocul asta, te-ai ars. O să preiei acel punct de vedere că ai greşit, iar şi iar, apoi vei încerca să compensezi prin a fi drăguţ, bun, performant, adică pe placul lor. Nu vei fi tu, ci vei fi cineva pe care îl vor ceilalţi în forma pe care o vor.

5. Îţi spun poveşti. Multe poveşti. De obicei sunt plângeri, drame sau întâmplări senzaţionale care îi fac pe ei să pară grozavi. Tu nu ai chef mereu să-i asculţi, dar o faci pentru că nu ştii să spui nu... Ei bine, poveştile celorlalţi sunt una dintre cele mai uşoare şi subtile căi de contaminare. Umplându-ţi capul de poveşti, preiei puncte de vedere, frici şi alte emoţii care nu-ţi aparţin. Începi să creezi scenarii şi temeri false care te vor ţine blocat pe loc, ca să nu mai vorbim de starea (uneori dureri de cap, greaţă, nervozitate...) pe care o creează ascultarea de poveşti nesfârşite.

Ei bine, dacă-ţi place să asculţi şi să spui poveşti, fă-o. Dar dacă eşti conştient că uneori te minţi ascultând ceva ce nu te interesează, atunci poate că e timpul să economiseşti ceva mai mult timp, energie şi...succes în viaţă :)

6. Fac mult zgomot. Ţi s-a întâmplat, cu siguranţă, să simţi nevoia să-ţi acoperi urechile sau să o iei la sănătoasa, pur şi simplu, pentru că nu mai puteai suporta gălăgia din jur. Există momente şi există oameni care fac foarte multă gălăgie. Fie vorbesc tare, râd zgomotos în mod forţat, fie devin agresivi, ridică tonul şi îl păstrează aşa minute în şir, iar tu, chiar dacă nu eşti ţintă directă ci doar te nimereşti prin preajmă, tocmai te afli într-un proces de poluare fonică şi emoţională...

7. Te întreabă, îţi spun şi îţi cer mereu ceva. Vor atenţia ta. E şi asta un fel de contaminare, pentru că a avea atenţia mereu la altcineva, la problemele sau întrebările sale existenţiale, nu te lasă să te concentrezi la drumul tău.

Sună cunoscut pentru tine? Dacă da, atunci e necesar să devii conştient, prezent, pentru a identifica situaţiile în care eşti pe cale să te contaminezi. Când nu eşti prezent, e mult mai probabil să te impregnezi cu stări, emoţii şi puncte de vedere din exterior. Toate acestea pot fi interpretate ca fiind ale tale, deşi doar le auzi sau percepi.

De fapt, cea mai eficientă soluţie este să fii în adevărul tău, să funcţionezi din el, din tine. Să ai curajul de a spune şi face exact ce vrei, să opreşti o conversaţie, de exemplu, dacă nu te interesează sau simţi că nu creează nimic pentru tine, nu contribuie şi nu face o diferenţă.

De asemenea, e important să fii mereu orientat către ceea ce e potrivit şi bun pentru tine în fiecare moment. Să te întrebi cum te poţi ajuta, ce poţi fi, spune sau face, pentru a-ţi fi bine şi uşor. Cum poţi crea mai mult spaţiu curat în jurul tău... Astfel de întrebări şi soluţiile care le vor urma, auto-observarea permanentă, îţi vor da putere, îţi vor economisi timp şi energie. Evident, vei putea folosi această energie în sensuri mult mai împlinitoare.

Până la urmă, tu eşti singurul stăpân al timpului, energiei şi vieţii tale. Tu alegi ce, unde, cât, cu cine şi cum... Sau nu?

Tu eşti singurul responsabil pentru liniştea, împlinirea, fericirea şi bunăstarea ta. Deci doar tu poţi şti cum arată binele pentru tine.

de Nicoleta Svârlefus

Pentru un suflet comunicativ din toate punctele de vedere, tăcerea este un liman de liniște, de reglare a conturilor cu tine însăți, este o provocare extraordinară

Tăcerea...

Tăcerea este una dintre puținele metode prin care am reușit să aflu multe răspunsuri la întrebările pe care viața mi le-a pus ori zâmbindu-mi, ori pretinzând de la mine acel ceva destul de necesar ei pentru a evolua. 

Pentru un suflet tăcut, tăcerea nu are valoarea ei maximă. Pentru că, fiind tăcut din fire, reușești să faci din tăcerea ta doar o carapace sub învelișul căreia ceilalți nu pot pătrunde sau nu au idee în totalitate despre ce se poate petrece acolo. Însă tăcerea este mult mai mult decât o carapace. 

Pentru un suflet comunicativ din toate punctele de vedere, tăcerea este un liman de liniște, de reglare a conturilor cu tine însăți, este o provocare extraordinară. 

Tăcerea, după câte am observat eu, poate fi de trei feluri: de aur; diplomatică sau de protecție; otrăvitoare. 

Cea mai cunoscută tăcere este cea diplomatică, starea în care o lași să se înțeleagă ca un răspuns la întrebările care ți s-au pus sau starea de tăcere a buzelor în care atent fiind la conversația cu partenerul de discuție, reușești să punctezi prin tăcere sau vorbe cu două înțelesuri numai punctele pe care vrei să le câștigi. Este o artă și în această chestiune, dar o artă care ajută doar la diplomație, nu și la mântuirea personală în totalitate. 

O altă stare a tăcerii este cea otrăvitoare. Atunci când taci cu îndârjire și ai starea sufletească a unui vulcan care fiind gata de erupție, hotărăște să mai amâne o vreme erupția, chiar dacă în adâncurile sale lava clocotește din plin, doar pentru a putea întărâta la maxim localnicii de prin împrejurimi. Ei bine, această clocoteală, acest zbucium sufletesc cu ură împotriva celuilalt, a celui care te-a mâhnit sau te-a înjosit, se vede și se simte în toate acțiunile tale, dar mai ales în tăcerea pe care ți-ai impus-o. Nu e o tăcere pentru a te liniști, ci un protest sub formă de tăcere. Un continuu zbucium sufletesc animat de ura ta pentru celălalt. Ura va înceta sau se va ameliora doar în momentul în care vei hotărî să vorbești cu celălalt, iertând și cerandu-ti iertare cu smerenie. Astfel chinul tău sufletesc va lua sfârșit. Însă dacă tăcerea aceasta va dura mult mai mult decât până la apusul soarelui, să știi că sănătatea sufletească îți este în mare pericol. 

Și în sfârșit, tăcerea pe care și-o dorește fiecare, tăcerea de aur! Atunci când taci pentru a te putea liniști, a te putea ruga sau vorbi cu Doamne Doamne înlăuntrul tău, a observa gândurile și calitatea lor, a fi atent la mișcările inimii tale în orice moment al zilei, atunci înveți să vorbești cu măsură. O măsură care dă valoare vorbelor tale. Vorba este un copil al tăcerii, născut pentru a duce mai departe sau la bun sfârșit lucrurile pe care tăcerea și le-a propus. Oricât de bine ai vorbi și oricât de frumos, la un moment dat sufletul îți cere odihnă, pentru că vorba multă are darul de a împrăștia darul atenției pe care l-ai câștigat cu atâta osteneală. Deci tăcerea cea de aur dă valoare vorbei. Dar până la tăcerea cea de aur...e cale lungă!

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Drobul de sare sau grijile de zi cu zi

Fii întotdeauna o persoană plăcută! Indiferent de împrejurare. Știu, este tare greu, însă e un sfat minunat pe care-l veți descoperi la un moment dat fiecare dintre voi. Eu l-am descoperit de curând și mi-a umplut viața de seninătate.

Este foarte important ca în orice moment să-ți păstrezi buna dispoziție și să încerci pe cât posibil să nu te lași distrasă sau enervată de mărunțișuri. Încearcă să găsești o modalitate prin care să vezi partea bună a lucrurilor și să-ți atragi și gândurile în aceeași direcție.

Mi se întâmpla în trecut să mă las afectată de dispoziția celor din jurul meu. Chiar dacă plecam de acasă bine dispusă și cu zâmbetul pe buze era suficient să mă întâlnesc cu cineva cunoscut care să arate abătut, trist sau supărat că starea se transmitea și mă transformam într-o persoană ursuză, plictisită sau enervată. Dar, cel mai ciudat lucru este că odată ce treceam la acea stare negativă nu mai puteam să-mi revin indiferent ce făceam.

O perioadă bună de timp am continuat să fiu influențată de cei din jurul meu, de mentalitatea lor, de gândurile și grijile lor, de modul în care percepeau ceea ce li se întâmplau.

Mi-am dat seama la un moment dat că procedez greșit și asta datorită mamei mele, care mi-a spus că mă îngrijorez fără motiv și că mă stresez din orice. Ea a fost „ mentorul ” meu, acea persoană care îți deschide calea spre ceva mai bun și te lasă pe tine să descoperi potențialul interior.

Acum, chiar dacă îi mai ascult și îi mai cert câteodată pentru gândurile lor negativiste, nu mai am probleme cu buna dispoziție. Am devenit un liant, atât pentru mine cât și pentru cei din jur, pentru că gândind și simțind speranță reușesc să ajung mai rapid la o soluție de compromis. Poate că nu este cea mai bună variantă cea găsită de mine, însă mie mi se potrivește și mărturisesc că sunt mult mai relaxată.

Buna dispoziție, glumele, zâmbetul, sinceritatea și credința în Dumnezeu nu ar trebui să lipsească din sufletele noastre. Oricum viața ne pune la încercare indiferent de starea noastră, așa că cel mai bine ar fi să privim cu seninătate tot ceea ce ni se întâmplă și să ne provocăm la identificat soluții.

Oamenii zâmbitori, încrezători în forțele proprii sunt văzuți și acceptați diferit față de cei care nu reușesc să treacă de propriile temeri.

În loc să-ți spui „ dacă mi s-ar întâmpla și mie la fel ce aș face? și să te îngrijorezi în mod absurd de ceva care poate nu o să ți se întâmple niciodată mai bine caută să fii fericită, să profiți de fiecare moment, să te bucuri de liniștea, pacea și extraordinarul din viața ta.

Ce mod mai frumos de a celebra viața pe care ai primit-o în dar decât să fii fericit și să molipsești și pe cei din jurul tău cu pozitivism, încredere și voie bună!?

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Suferinţă şi desăvârşire.

Sunt oameni care au luat drumul bunătăţii în viaţă, dar i-au încercat în vremea aceea atâtea poveri, atâtea dureri, atâtea atacuri şi pierderi, încât şi-au spus, fie în taină, fie cu voce tare, că Dumnezeu i-a părăsit.

"Am decis să merg des la biserică şi să fac bine cât de mult pot. Mă simţeam chemată către Dumnezeu mai mult decât oricând. Între altele, le-am dus alimente unor călugări de la un schit izolat, am dat bani şi am ajutat oameni bolnavi. Dar, ca un făcut, în anul acela m-am îmbolnăvit şi eu şi am suferit o operaţie cu nişte complicaţii severe. Apoi, l-am pierdut pe tata şi firma pe care o aveam a dat fa­liment", îmi spune o prietenă, care-a observat adeversitatea fantastică a "experienţelor" ce au însoţit decizia ei de a se apropia de Dumnezeu.

Părintele Arsenie Boca a dat un răspuns pentru acei oameni porniţi pe calea desăvârşirii şi încercaţi, în acelaşi timp, prin nenumărate şi, uneori, grele întâmplări; "Acesta e focul celei mai mari nevoinţe prin care au să treacă cei ce ajung desăvârşirea, că Dumnezeu însuşi se ascunde din faţa lor şi se prăvălesc asupra lor puhoaie de ură, căutând cum să-i înghită. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte; nici suferinţa, nici îngerii, nici viaţa, nici moartea, nici iadul, de care se do­ve­desc mai presus, căci desăvârşirea dragostei nu mai are pe aceasta îngrădire şi hotar. În Biserică se nasc de sus şi cresc pe pământ, câştigând în războaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezei după har". Ce ne spune părintele Arsenie Boca? După puterea luminii tale eşti încercat şi poţi ajunge încercat într-o asemenea măsură că poţi vedea cum Dumnezeu te-a părăsit. Dar, iată ce veste minu­na­tă, ce cuvânt profund ne spune pă­rin­tele; existenţa marilor nevoinţe, a marilor atacuri în experienţa vieţii, clipa în care necazurile cele mai grele ne încearcă este şi semnul că suntem pe drumul desăvârşirii. Ce taină-i aceasta, ce mare taină! Ce bine de-ar fi înţeleasă şi ţinută minte, pentru că în clipele noastre de mare durere, în momentele de pierdere, atunci când deznădejdea şi suferinţa ne pot pune în genunchi şi ne pot face să credem că Dumnezeu nu există, să ne amintim că exact acelea sunt semnele care ne arată că suntem pe drum. Să nu abandonăm calea bunătăţii şi calea iubirii în faţa atacurilor, a urii, a pierderilor şi suferinţelor omeneşti, ba chiar să ştim şi să vedem în ele indiciul precis al dreptei noastre călătorii către Dumnezeu. 

Dacă în faţa durerii nu ne pierdem sufletul, dacă pierdem orice, dar nu ne pierdem pe noi înşine şi na­dăj­duim la ieşirea din labirint, fără să ne ra­mână pe tălpi zgura urii, a impot­rivirii răutăcioase, a emoţiilor distructive şi a judecăţilor noastre, suntem "mai presus de fire". Iată că "a fi mai presus de fire" nu-i un dat, nu vine de la sine, nu-i ceva ce câştigi ca la loterie sau ceva ce ţi-a fost plantat în gene, iar tu nu ai decât să iei la cu­nostinta de aceasta. A fi mai presus de fire înseamnă a păstra sufletul tău în dragoste, în pofida tuturor în­cer­că­rilor vieţii şi a face efort pentru asta. A înţelege, a tolera, a accepta, a trece prin foc şi prin sabie, printr-un răz­boi crunt, dar nu atât cu lumea, nu cu nedreptăţile şi suferinţele ce se ivesc pe drumul tău către de­să­var­sire, ci cu ura, cu respingerea, cu fră­man­tarea şi cu deznădejdea din tine în­şuţi. Firea omenească se lamen­tea­ză. Firea omenească simte durerea şi, pe bună dreptate, nu-i uşor să ac­cepti durerea, să nu te opui, să nu strigi, să nu fii deloc mânios, să nu-ţi pui întrebări şi să nu te gândeşti atunci când te simţi zdrobit că Dumnezeu te-a părăsit. Cu toate acestea, iată, preoţi cu mare har, se poate spune chiar sfinţi, au trecut prin experienţa ome­nească a suferinţei pentru a ne spu­ne că urgia ei este semnul desa­vâr­şirii noastre. Câtă lumină-i în tine, atâta întuneric se poate năpusti prin viaţa ta. Dar, dacă ştii că-n cea mai mare disperare-i semnul celei mai mari lumini se poate să sclipesti şi se poate ca strălucirea inimii tale să izbândească chiar în clipa aceea. Să nu disperi în suferinţă şi să nu crezi că-i totul pierdut, orice ar părea pierdut, căci acela-i momentul în care lucrurile lumii se prăbuşesc, iar cele ale lui Dumnezeu se înalţă în tine.

de Maria Timuc

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştienţă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.

Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că... să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/blog/