Schimbările se fac ”acum”!

Fiecare zi ne pune față în față cu alegerile noastre. Bune, proaste, greșite, de succes, sunt decizii pe care le-am luat cum am putut mai bine, cum am crezut de cuviință. În fiecare zi avem posibilitatea de a îndrepta orice credem că este eronat sau că nu ne aduce împlinirea mult râvnită. Fiecare zi este o ușă către viitor, căci ceea ce facem astăzi ne va influența mâine.

Perioadele de neliniște, frământări, supărări prin care trecem sunt doar momente de reflecție. Pentru că ceea ce am făcut nu produce ceva bun, ceva măreț, iar aceste rezultate ne mâhnesc peste măsură. Căutăm o soluție prin care să schimbăm ceva, ne gândim și ne gândim la ceea ce am făcut greșit ca să putem aduce reparații, însă ceea ce scapă de cele mai multe ori din vedere este tocmai vederea de ansamblu: lucrurile s-au petrecut, deciziile s-au luat, timpul a trecut.

Dacă trebuie să ne gândim neapărat la ceva este necesar să ne gândim la pașii următori, la acțiunile viitoare, la schimbările pe care le vom lua, astfel încât să nu mai repetăm aceleași greșeli.

Cel mai bun moment de a face ceva, de a schimba ceva este momentul prezent – „acum”.

De aceea când trebuie să privim la deciziile luate de noi este necesar să privim din prisma momentului prezent, pentru că „acum” este un alt timp, pentru că „acum” poate fi o altă împrejurare, pentru că  „acum” poate fi posibil.

Este trist și deprimant să ne petrecem zilele gândindu-ne "ce-ar fi fost dacă". Nu rezolvăm nimic și irosim timp fără rost.

Toate acțiunile noastre trebuie să ducă la un rezultat. La orice rezultat. Fie el bun sau mai puțin bun. Pentru că din greșeli învățăm cum să găsim soluții, cum să evităm anumite lucruri să se întâmple, cum să nu ignorăm anumite semnale pe care viața ni le așează în cale.

Dacă am învățat ceva până acum din toate lecțiile predate de viață, este acela că trebuie să găsești soluții, că trebuie să schimbi ceva pornind din momentul prezent, raportându-ne la "ACUM”.

Nu are rost să plângem ceea ce am fi putut deveni, nu are rost să tânjim după viața perfectă pe care am fi putut-o avea, nu are rost să irosim gânduri și sentimente după partenerul ideal pe care l-am fi putut avea alături.

În viață totul este despre a „trăi”, ”a savura”, ”a ști să te bucuri” de fiecare clipă, fie ea colorată în nuanțele curcubeului, fie cenușie ca un nor de toamnă.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Lumea virtuală este o lume, dar viața virtuală nu este o viață.

Vă îndemn doar să lăsați iluziile frumoase, să nu vă mai mulțumiți cu cafeluțe și prăjiturele virtuale, ci să îi întâlniți pe cei care v-au devenit prieteni, pentru a-i îmbrățișa și pupa cu adevărat, pentru a le auzi vocile, râsetele, pentru a le înțelege emoțiile privirilor, pe care cuvintele nu le vor putea reda niciodată, oricât de frumoase ar fi.

Vă mai îndemn să ieșiți dintre cei 4 pereți, fiindcă natura abundă de sănătate și de frumusețe, pentru că afară nu sunt pericole, ci viața adevărată. Și vă mai îndemn să vă ridicați privirile din telefoane și din tablete atunci când sunteți pe afară, fiindcă ratați tot extraordinarul pe care îl poate oferi o ieșire: natura, oamenii, frumusețe, zâmbete...

Cred că a petrece timpul aici, în lumea virtuală este benefic în măsura în care există echilibru și timpul este folosit cu măsură și, pe cât se poate, constructiv...

Mi se pare trist că facebook a devenit o modalitate de a ucide timpul, cel mai prețios bun al nostru... Sunt oameni care susțin că nu au timp să citească o carte, dar care petrec ore în șir pe facebook, nefăcând nimic. Sunt oameni care spun că nu au prieteni cu care să iasă, dar se izolează în case și se complac în prietenii virtuale, nesigure. 

Văd cu regret cum, încet, încet, din ce în ce mai mulți oameni se retrag în lumea virtuală și se amăgesc că trăiesc... Este doar irosire de timp, de visuri, de șanse, de viață. Nu știu de ce din ce în ce mai mulți aleg lumea virtuală în defavoarea celei reale... Poate că am devenit prea comozi să trăim cu adevărat, sau poate că experiențele de viață triste și dezamăgirile ne fac să fim temători și precauți, poate că ne lăsăm dominați de prejudecăți... nu știu. Poate că în spatele monitoarelor ne simțim în siguranță, nejudecați după false valori, nerespinși de cei care aleg după criterii superficiale, neexpuși riscurilor de a fi răniți și abandonați... Poate că aici, în lumea virtuală ne construim identități pe care le considerăm mai frumoase și mai atrăgătoare decât adevăratele noastre identități... asta este atât de greșit! Suntem atât de vii și de frumoși, avem atâtea de dăruit și de arătat lumii, suntem atât de dependenți de apropiere, de căldură sufletească, de iubire! 

Mi-ar plăcea să cred că lumea virtuală este și va fi doar un loc unde să petrecem timp de calitate, cu oameni minunați pe care avem șansa să-i cunoaștem, un loc unde să împărtășim lucruri și emoții frumoase, unde să învățăm unii de la alții, dar nu singurul loc unde să socializăm, nu un refugiu unde să ne alinăm singurătatea, nu un loc de ucis timpul atât de prețios!

Lumea virtuală este într-adevăr o lume vie, care trăiește, respiră, iubește, urăște, dar viața virtuală NU este o viață...

de Irina Binder

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

"Deschid cerul din inima mea"

Oricât de matur şi de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el şi are nevoie să se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat şi iubit. Tensiunea apare atunci când alergi după ceva, salvarea apare atunci când nu-ţi mai pasă. Suferinţe, tensiuni, angoase, nevroze, sunt „vitaminele” omului contemporan. Aici şi acum este diferit de altundeva, atunci şi acolo. Nu mă mai tem de moarte pentru că ştiu ce este viaţa. Viaţa vine şi ne bate la uşă şi noi nu suntem acasă. Totul are două feţe, rău şi bine şi aceste feţe se schimbă adeseori.

Ne peticim micile răni sângerânde ale sufletului cu fel de fel de plasturi, feşi, bandaje, sterilizate sau nu de viaţă. Aţă chirurgicală cusută fără anestezie pe plăci deschise. Apă oxigenată ce nu mai face faţă la durere. Verdele se iubeşte cu albastrul cerului. Sunt liber, demn şi pot privi pe oricine în ochi fără să-mi fie ruşine. În singurătatea mea nu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare surâs, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare tăcere, pentru fiecare rană, pentru fiecare iubire, pentru umbre sau lumini, pentru… Dacă îl plâng, nu îmi mai este străin, hotărârea o iau lacrimile mele… Păşesc cu tălpile goale pe iarbă, iar câinele şi pisica ţopăie pe lângă mine. Pîş-pîş, păşeşte şi inima. Mă impresionează gesturile mici, de suflet. Şi astăzi iubesc în mii de feluri, luptă în interior.

Deschid cerul din inima mea. Ochii îmi sunt flori dulci chiar şi atunci când cade rouă. Freamătă în mine pădurile de taină pline. Mă leagănă subţire ca pe o trestie în vânt un dor nebun. De ce mă întreabă tainic inima şi nu îmi răspunde nimeni?! De ce răsare soarele? De ce murmură izvoarele? Nu mai spânzuraţi cu privirea rece oameni timizi care nu au curajul să zboare, încă! Sau nu ştiu cum să o facă. Sau nu sunt lăsaţi. Oamenii sunt tăiaţi în mii de felii de cuvinte… Ucidem suflete şi apoi lăsăm în urma noastră schelete tăcute. Pentru cine, pentru ce atâta suferinţă şi rană?!

Am o mulţime de amintiri uitate sub pat, ruginite pe jumătate de clipe. Am speranţa că mă voi naşte peste timp. Unde se termină visele începe liniştea sau moartea respiră. Urlet de lup. Speranţa vine ultima, vine când vrea ea. Da, speranţa moare ultima! Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o singură dată, dar cu vorba de o mulţime de ori. „Trebuie” este o obsesie. Nu trebuie nimic în viaţă. Privesc ochii, aceştia sunt goi. Nu e nimeni acasă. Parfumul lipseşte. Când repeţi de prea multe ori o minciună, aceasta îţi devine adevărul tău. Imnuri coborâte din altă lume.

Gânduri de început în care sincer am crezut. Vesel, pozitiv, puternic. Idealuri, ambiţii nobile. La umbra sufletului meu niciodată nu e prea târziu. Zidul e prea înalt şi munţii îmi dau o altă speranţă când chem inima. Seară albastră. Măşti de carnaval. Timpul aşterne nostalgii peste obraz. Anii se aşează stivă ca nişte lemne peste vremi. Pereţii sunt duruţi cu var. Cer uitare şi mi se dă mai aprig foc. Iau ocrotitor un înger cu aripile desfăcute peste capul meu, aşezat în rugăciune. Să nu mă uiţi, să nu mă vezi, să nu mă chemi în întâia şi ultimă clipă! Firul alb de la tâmplă mă cântă că sunt tânăr încă. Mai sunt şi ochii mei care te văd la fel în fiecare zi. Doctorie amară îndulcită cu miere. Multe rele bune îmi sunt date să le trăiesc în drumul meu, dar e atât de simplu. Citesc şi iau de la viaţă doar cât îmi trebuie. Scriu poezii, multe le-am ars, altele le-am pierdut, pe unele nu le mai recunosc. Le citesc cu o intonaţie specială care îmi face sufletul să vibreze într-un fel anume. Şi sunt viu, şi iubesc şi asta e tot ce contează!

Sunt rănit adeseori de mine, de oameni, de priviri, de tăceri, de… Sunt un cer. Ba senin, ba cu nori, ba cu soare dogoritor, ba cu ploi reci sau calde de vară, ba cu zăpezi şi troiene mari. Sunt o poveste lungă. Trist şi vesel, credul şi suspicios, copil şi bătrân, ziuă şi noapte… Respect, îndrum, ambiţionez, dau aripi, răsfăţ, iubesc. Doamne îmi transformă zilnic braţele sufletului ca să găsească orice om alinare. Cuminte, m-am întors adeseori din colţurile străzii doar ca să mai ofer o privire, un zâmbet, o tăcere, un… Mă reazem de zidul inimii mele şi privesc cerul înstelat. A mai căzut încă o stea, ducând cu ea o altă poveste de iubire. Nu mai promit, doar cred, încerc, vreau! Sunt parte din decorul acestei vieţi, univers care nu-şi mai ia rămas bun.

Mă leagă marea, val cu val, cu zâmbetul cerului. Dorul e tot mai sfânt. Stelele cred în jurământ şi nu îşi părăsesc cerul. Doar unele grăbite aleargă să sărute pământul altui cer… Nu ştiu în viaţă ce o să urmeze, dar îmi doresc să am alături bucuria gândului rostuit cu dragoste de copil. În calendarul inimii mele încă mai am zile însemnate cu roşu şi negru. Infinit. Dulci fiori. Aştept dimineaţa vieţii mele, căci mi-e dragă ziua până la lacrimi. Şi o iubesc mereu ca întâia oară. Pentru iubire trebuie să munceşti în fiecare zi ca lucrurile să meargă. Iubirea se creşte, se întreţine, fără grabă, fără promisiuni şi legăminte. Serenadă. Muzica uneşte oamenii şi îi face mai buni. Arhitectura frazelor, matematica proporţiilor. O frunză îmi bate la geam, scrisoare ta în toamna mea… Iubirea stă întotdeauna în picioare. Va veni ceasul când vom fi Unul. Să ierţi şi să fii milostiv sunt căldura sufletească. Îţi pecetluiesc inima cu iubire, multă iubire! Nu sunt doar fizic, sunt şi cu sufletul. Momente potrivite, persoane potrivite. Orizonturi noi şi vise frumoase.

Durerile corpului sunt strigătele sufletului… Ascultă-ţi sufletul! Şterge-i lacrima când plânge şi întinde-i zâmbetul când râde!… Eu am cerul. Tu eşti cerul. Lecţii de viaţă, amintiri preţioase. Învăţăm să primim, învăţăm să dăruim. Învăţăm să câştigăm, învăţăm să pierdem. Toată viaţa e o şcoală şi la urmă tot neînvăţaţi murim…

Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţă, pentru că m-ai adormit aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim!

Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, că să fim mai buni, mai frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Atunci când judecăm oamenii nu îi mai iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o dată, cu vorba de mai multe ori…

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Ed. PIM, Iași 2014, p. 78-83

Știi să citești un indicator?

Sunt anumite lucruri în viață care oricum te vor urmări, anumite frici pe care le ai în legătură cu tine însuți și cu viața ta, care oricum te vor asupri. Nu e pesimism, e realitatea celor în a căror inimă nu pâlpâie focul credinței, ci focul plăcerilor de tot soiul. Acest „oricum”, oricum se poate schimba în adâncurile inimii tale dacă ai un pic de credință. Nu poți să spui (sau cel puțin dacă ai îndrăzni să faci așa ceva, înseamnă că te minți frumos) că soarta îți este împotrivă și că nu există minuni sau măcar faptul că Dumnezeu în bunătatea Sa nemărginită, nu ți-a descoperit oameni prin care să deslușeşti sensul credinței în viața ta. Ar fi o mare minciună! Soarta ți-o faci singur, ascultând de Dumnezeu cu dragoste. Viața ta este un labirint, al cărei început și ale cărui sfârșituri le știe Dumnezeu singur. În acest labirint, ai la fiecare răscruce indicatoare, indicator care indică voia proprie și indicator care îți arată voia lui Dumnezeu. Oamenii fără credință nu văd decât un singur indicator; al voii lor. Probabil de aceea umblă bezmetici prin labirintul vieții și se plâng de necazurile pe care nu mai obosesc să și le facă singuri. Ori de câte ori văd o cale, nu cugetă la foloasele sau dezavantajele ei, ci merg drept înainte. Inconștienți de urmări, inconștienți de foloase, inconștienți de timpul pierdut. Le lipsește credința în acel Ceva Care să le lumineze calea din labirintul vieții. Credința adevărată îți descoperă chiar și să nu vrei să vezi, voia lui Dumnezeu. Suspini, te rogi, te oprești din lucrarea păcatului, te smerești, ai răbdare, întrebi, asculți și astfel simți că Dumnezeu este de-a dreapta cugetului tău ca să nu te clatini. Îți numără fiecare pas, stiindu-ți fiecare lacrimă de zâmbet, fiecare suspin al inimii, fiecare licărire de gând. Atunci nu te mai îndoiești. Nu îți mai este frică de necazurile sau cumpenele grele pe care știi că le-a pregătit pentru sufletul tău. Faci și asculți cu drag! La capătul labirintului este Dumnezeu care te așteaptă! Experiența atâtor drumuri prin labirint îți vor dovedi că există Cineva în care trebuie să ai neapărat încredere. La fel precum pentru o inimă înfierbântată de focul dragostei, suferința și lipsurile sunt nimicuri în comparație cu acea clipă a plăcerii, tot la fel de adevărat și necazurile, supărările și alte neajunsuri sunt o nimica toată în comparație cu bucuria faptului de a fi dăruit de Dumnezeu cu dreptul de a rămâne lângă El o veșnicie. Numai că pentru acest lucru nu trebuie să condamni soarta, pentru că soarta nu există, ci soarta este de fapt planul desfășurării voilor tale în ochii lui Dumnezeu. Alegi pe Dumnezeu cu tot ce îți oferă El? Atunci preguşti Raiul de pe pământ. Nu alegi? Ești împotrivă? Atunci singur îți clădești suferințele, frustrările și tot singur nu îl lași pe Dumnezeu să îți construiască visele. Ești la mijloc? Trebuie să te hotărăști, mai ales știind că felul cum ți-ai petrecut timpul, cuvintele pe care le-ai spus și lucrurile pe care le-ai lăsat în urma ta, vor sta ca martori la sfârșitul vieții tale, arătând pe cine ai iubit mai mult. Dar până atunci, nu uita de credință. Ca să poți citi și vedea indicatorul...

de Ochii Căprui

N-ai cum să spui că iubeşti şi să te porţi urât

Purtarea şi simţirea fac echipă în iubire! Şi nu orice fel de echipă, ci una imbatabilă!

Haideţi să fim serioşi, nu poţi să spui că iubeşti şi să te porţi urât! Este complet împotriva logicii.

Nu ai cum să simţi frumos şi să te porţi urât! Ar însemna să fii defect!

Ar însemna să ai grave probleme cu capul! Sau să minţi că iubeşti, ceea ce se întâmplă destul de des în relaţii…din păcate.

Iubirea înseamnă bine – ea nu poate fi asociată cu purtări sau emoţii distructive. Iubirea nu are ciorne! Atunci când scrii iubirea, zilnic, scrii direct pe curat!

Nu ai nevoie de mâzgăleli, ci doar de linişte, calm, respect şi zâmbete… multe zâmbete!

Oamenii care se iubesc pe bune, zâmbesc! Aţi văzut vreodată oameni care se iubesc şi nu zâmbesc deloc, ba mai mult, sunt încruntaţi? Nasoală trebuie să fie iubirea lor!

Iubirea nu are nevoie de apret!

Mai devreme mi-a sărit în ochi un citat. El spune cam aşa: “Cea mai importantă formă de dragoste are legătură cu modul în care te comporţi faţă de ea, nu cu ce simţi pentru ea”. Citatul îi aparţine lui Steve Hall şi nu sunt de acord cu el.

Faptul că te comporţi exemplar nu este o dovadă de iubire, ci de bună creştere.

Nu poţi să iubeşti fără să simţi! Fără simţire, comportamentul exemplar se rezumă la maniere şi atât.

Dacă adaugi şi simţire în peisaj, atunci construieşti formula iubirii – simţire şi purtare în slujba binelui, în slujba frumosului.

Purtarea şi simţirea fac o echipă imbatabilă în iubire!

Oamenii care spun “te iubesc”, dar te atacă, te condamnă, te cicălesc, te desconsideră constant…nu te iubesc! Ei doar te abuzează!

Te storc de energie ca pe o lămâie.

Iar când nu vor mai avea nevoie de tine te vor arunca la coş… asta dacă nu cumva te trezeşti tu între timp şi te cari. De asta tot spun şi cred că nu mă voi opri niciodată – încercaţi să alegeţi oameni care nu vă abuzează!

Nu mai acceptaţi balast în vieţile voastre! Nu vă mai minţiţi cu ideea că iubirea înseamnă suferinţă! Nu înseamnă!

Mai bine singur şi liber, decât într-o puşcărie a comportamentelor distructive!

Viaţa este atât de frumoasă, încât zău că nu merită să acceptăm abuzurile altora!

Trăiţi, iubiţi, zâmbiţi şi bucuraţi-vă!

În fiecare zi, în fiecare secundă! Bucuraţi-vă că sunteţi sănătoşi, că puteţi alege, că puteţi zâmbi şi mai ales că puteţi spune NU!

Ăsta este primul semn al libertăţii umane – să ştii că poţi spune NU şi să te foloseşti de acest drept!

Atunci când reuşeşti să spui NU, reuşeşti în sfârşit să schimbi ceva în viaţa ta!

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Scrisoare sau emoții pe hârtie

Dacă ai văzut că am rămas aici și scriu, atunci înseamnă că am rămas pentru tine, pentru sufletul tău. Scriu pentru ca sufletul tău să aibă posibilitatea de a cunoaște lucruri adevărate, trăite, scrise din durere, dar cu bucurie.

Scriu pentru că într-o lume în care toată lumea are tendința de a fi nervoasă peste măsură și de a te mustra de foarte multe ori fără să îți cunoască sufletul, ai nevoie și de mângâierea unor adevăruri desprinse din cuvinte calde.

Scriu pentru că astăzi când, ușor ușor, restricțiile morale vor fi prezentate lumii drept drepturi umane, normale și iți va fi îngăduit să faci orice, ai nevoie de cineva care să te mustre cu blândețe, să te mângâie și să te țină pe calea cea dreaptă.

Scriu pentru că și tu știi că ai nevoie de un loc și un om în care să te regăsești cu totul, un loc unde să vii cu bucurie ori de câte ori ai eșecuri și un om pe care nu îl vezi, nu îl știi, dar îl simți aproape de sufletul tău.

Scriu pentru că trebuie să afli și părerea justă, adevărată, nemituită de nici o patimă și neumbrită de nici un viciu, despre situații prin care ai trecut sau treci prin viață.

Scriu pentru ca sufletul tău să ia aminte cu drag, fără frică, fără reproșuri, fără durere inutilă, la toate lucrurile mai mult sau mai puțin plăcute, dar atât de necesare unui om cu o coloană vertebrală.

Scriu pentru că știu că mai devreme sau mai târziu, adevărul din toate cuvintele va face lumină în sufletul tău și indiferent ce vei crede sau ce vei spune despre mine la un moment dat, tu îmi vei da dreptate.

Scriu pentru că scrierile mele te-au ales din sute de oameni adormiți de rutina unei vieți haotice, pentru a te trezi la bucuria unei vieți trăite în Hristos, cu Doamne Doamne alături.

Vreau să plângi, să râzi, să speri, să crezi, să nădăjduiești, să ierți, să visezi și să fii ca un copil cu inima senină, alături de mine, pe drumul către Dumnezeu.

Cu mult drag, Ochii Caprui

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

În fiecare dintre noi există o limită. O limită a emoțiilor, o limită a lacrimilor, o limită a urii, o limită a iertării.

Există o doză de amăgeală în fiecare din noi, în fiecare din oamenii pe care-i iubim, în fiecare din relațiile în care suntem sau pe care le dorim. Dar există și o doză de speranță și una de iubire și alta de efort. Cert e că tot ce suntem și tot ce ne înconjoară este dozat. Nimeni dintre noi nu e gata să iubească total, cum nimeni nu poate să uite până la ultima amintire. Sau să ofere totul. Lucrurile se întâmplă dozat, gradat, supuse unui control riguros al timpului. Astăzi putem iubi pe cineva și mâine îl putem considera inamic. Astăzi încercăm să construim și mâine distrugem. Astăzi suntem noi și mâine e altcineva. Pentru că nimic nu este infinit. Dincolo de emoții, de dragoste, de omul iubit chiar, sunt limite. Unele puse de noi, unele trăite involuntar. Contează nu pentru cine le aplici, dar pentru cine le depășești.

Sunt oameni pentru care nu mai putem simți nimic. Între ei și noi se naște o prăpastie de neîncredere și indiferență. Fie că am luptat prea mult, fie că am iubit prea puternic sau că nu am cunoscut suficient de bine acel om, ceva se rupe într-o bună zi. Noi atunci spunem că nu mai iubim, deși dacă am ajuns aici înseamnă că nu mai iubim de mult mai mult timp. Și chiar dacă prin natura noastră suntem dispuși să iertăm multe, să iubim oameni nemernici sau să ne jertfim pentru cineva, un singur lucru ne oprește într-un final: singurătatea. Teama de singurătate transformă limitele în ziduri de beton armat aflate între inima lui și inima ei. Atunci chiar dacă ai iubit mult și chiar dacă mai iubești, nu mai poți. Și nu mai vrei. Iar să nu dorești să construiești o lume împreună cu cineva înseamnă sfârșitul. 

În fiecare dintre noi există o limită. După ea nu mai suntem la fel și oamenii noștri nu sunt nici ei la fel. Dragostea are partea ei de suferință, de nebunie, de ușoară detașare de realitate, dar niciodată dragostea nu a avut și un izvor nesecat de răbdare. Nu poți să aștepți să fii iubit o viață, cum nu poți să aștepți să începi să iubești o viață. Dragostea se face, dragostea se aplică, ea are doi ochi, două mâini, o bucată de suflet și niște cuvinte bine cunoscute. Are fapte, are emoții și fericire. Dacă nu le are, nu e dragoste. E apropierea de limită. Nu poate exista dragoste fără încrederea aproape oarbă în moment ce este, cum nu poate exista dragoste fără regretele sau gândurile filosofice de după ea. Dar și înainte și după există ambiția de a fi acolo și de a-l vedea acolo și pe celălalt. Dacă celălalt nu este, răbdăm. Ne jertfim timpul pentru că sperăm la vremuri mai fericite. Luptăm, plângem, oferim a doua șansă, a treia, a zecea, transformăm așteptarea în disperare și încet ajungem la limită. Dincolo de ea nu este cale de întoarcere. Nu este altă șansă. Nu este nimic. Ne naștem din propria cenușă a dragostei și suntem gata să iubim mai puternic ca niciodată. Deja nu pe același om, deja dincolo de limite. 

În fiecare dintre noi există o limită. O limită a emoțiilor, o limită a lacrimilor, o limită a urii, o limită a iertării. De asta unii oamenii pot să rabde mult timp, iar apoi într-o singură clipă să plece, fără nici un fel de explicații. 

sursa: devorbacutine.eu

Unii oameni intră în viața ta doar ca să te învețe cum să renunți. Alții să te facă să nu renunți niciodată.

Fiecare om nu intră în viața noastră întâmplător. Și la fel de întâmplător nu iese din ea. Fiecare poveste, fiecare sărut și îmbrățișare își au rostul lor, scopul lor și învățătura pentru o zi sau o viață întreagă. Ceea ce trăim azi ne poate convinge de anumite lucruri, ceea ce iubim azi ne poate schimba pentru totdeauna. Oamenii sunt făcuți nu doar ca să își trăiască viața lor, dar să facă parte și din viața altora, să joace acel rol predestinat. Până la urmă, suntem grămada de oameni pe care i-am întâlnit, discuțiile aprinse sau de suflet ce le-am avut cu ei, poveștile ce le-am ascultat și amintirile care au rămas.

Sunt oameni care te vor face să vrei să îți amintești de trecut, să cerșești amintiri, locuri și cuvinte. Sunt oameni datorită cărora nu vei vrea să vezi unele locuri niciodată. Sau oameni care te vor lăsa goi pe dinăuntru. Sunt oameni după care nu vei mai fi la fel. Și oameni care te vor completa. Oameni triști dar care îți vor umple sufletul și oameni veseli dar în lumea lor. Sunt oameni care îți vor oferi râspunsuri fără să le ceri. Pe ei să îi ții cel mai aproape. Sunt oameni care vor stoarce din tine răspunsuri în plus. De ei să te ferești cel mai mult. Sunt oameni ca o binecuvântare și oameni ca un blestem. Să accepți pe ambele feluri, pentru că și unii și alții te vor învăța câte ceva.

Sunt oameni care te vor păstra ca cea mai de preț amintire. Și oameni care te vor uita. Oameni care te vor lăsa la prima ocazie și cei care îți vor fi credincioși când nu vei avea nimic. Oameni jumătăți și oameni nulități. Caută să vezi ce rămâne după fiecare dintre ei. Sunt oameni dragi, scumpi, aproape și doar un singur om căruia i-ai putea spune: omul tău. În toată viața ta însă, oamenii se vor trage în două părți. Unii vor fi alături, sfătuitori, creatori ai vieții tale, luptători ca și tine și puternici. Alții vor fi la fel de alături, doar că goi pe dinăuntru și goi prin ceea ce vor lăsa, gata să stoarcă din tine ce le place. Ca să atragi pe primii, trebuie să fii ca ei. Noi atragem ceea ce suntem în devenire.

Unii oameni intră în viața ta doar ca să te învețe cum să renunți. Alții să te facă să nu renunți niciodată. 

sursa: http://www.devorbacutine.eu/

”Ochiul conștiinței” din care vezi lumea...

Ce este, oare, frumos şi ce este urît, ce este bine şi ce este rău în vieţile fiecăruia dintre noi ? Să fie frumos răsăritul de soare, zburdălnicia mieilor şi ascunsele şoapte ale vântului? Să fie frumoasă marea sau ochii verzi ai fiinţei iubite, părul cîrlionţat al copilului sau zborul pescăruşilor peste valurile albastre? Să fie binele un fel de şablon al fericirii, în care nu poate exista decît imaginea unui cuplu uman, al unei societăţi sau a unui oraş scufundat într-o continuă scuturare de aripă a armoniei? Să fie binele legat de banii noştri, de succesul social, de moralitate, de înţelepciune, de căldură şi de sfîrştiul oricărui război câştigat? Ce criterii interioare sau exterioare avem pentru a decide ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urît?

Căci, dacă sunt frumoşi doar ochii verzi, înseamnă că ochii negri, căprui sau albaştri sunt urîţi? Dacă iubim părul vîlvoi sau pe cel cârlionţat şi-i atribuim frumuseţe înseamnă că oamenii fără păr sunt urîţi? Ce criterii de apreciere a binelui, a răului, a urâtului şi frumosului avem în sufletul nostru, cât de supuse sunt în faţa unui şablon, cât suntem supuşi etichetei şi cât de mult ne pierdem în vâltoarea materială a vieţii prin aceste etichete? Ajungem acum în punctul în care înţelegem că împărţim lumea cu mintea şi-n împărţirea aceasta folosim ceea ce am învăţat a percepe ca fiind frumos şi urât, bine şi rău..Şi norii, şi ploile, şi ceaţa, şi viscolul conţin în ele frumosul şi binele atunci cînd ne simţim fericiţi. Dacă sufletul nostru este îndrăgostit, ceaţa şi viscolul se vor face în noi frumuseţe, iar frigul se va face..bun, cum chelia unui iubit va deveni la fel de frumoasă ca părul cârlionţat al unui manechin. Atributele generale ale frumuseţii şi binelui existente în remorca uriaşă a civilizaţiei, precum talia subţire, ochii albaştri, piscina, limuzina, vila devin nesemnificative în faţa sufletului îndrăgostit.

Smerenia iubirii face un timp infinit dint-o singură clipă şi percepe ca bun tot ce este etichetat ca rău în absenţa sa. Eticheta socială conţine în ea percepţia socială, în a cărei simbolistică găsim un straniu amestec de parfum cu miros de dragoste şi ură, de condiţionare şi de alterare a inimii, de teribilism și de angoasă existențială. Noi nu mai observăm că lumea materială devine frumoasă or urâtă, bună sau rea de câte ori în lăuntrul nostru se petrece o schimbare de stare. Când suntem deprimaţi, lumea exterioară capătă dimensiunea catastrofică a deprimării noastre şi tot ce ştim, tot ce privim, tot ce este ni se prezintă sub forma disperării existente în noi, chiar dacă evenimentele vieții nu conțin nici o aluzie deprimantă. Când nu iubim, un alt om poate avea stele prinse-n păr şi poate zbura cu aripi proprii pînă-n desăvîrşirea cerului, poate fi rege şi poate avea virtuţi nenumărate, căci vom rămâne indiferenți la toată frumusețea aceasta. Atunci, cu ce ochi privim noi lumea, existența, expriențele vieții noastre, cele pe care le credem obiective? Cum discernem între bine și rău, între frumos și urât, de vreme ce instrumentul discernământului și obiectul vederii noastre este propria stare lăuntrică, propria minte, propria conștiință, propria alegere? Din fericirea sau din nefericirea noastră se deschide ochiul percepției. 

Ochiul conștiinței ne arată instantaneu adevărul și fiecare clipă în care ne îndepărtăm de el. În acele momente în care nu iubim, vom vedea rău și ce-i bun și vom vedea urât și ce-i frumos. Cu ochiul nostru fără de dragoste, vedem întuneric în lumină și de aceea, ori de câte ori ne trezim disperați, triști, nefericiți, de câte ori vedem suferința și durerea, frica, mânia sau lehamitea în jur, de câte ori ne vedem frustrați, tensionați sau neîndreptățiți ar fi vindecător pentru noi să vindecăm conștiința interioară care percepe toate acestea. ”Ce-i în neregulă cu mine când văd lumea în neregulă” ar fi întrebarea esențială, vindecătoare, întrebarea care ne-ar duce către ajustarea percepțiilor noastre și către acea parte din noi, capabilă să observe că vedem adevărul doar atunci când îl privim dintr-o stare de iubire. Iar iubirea vede precum a spus apostolul; ”cu îndelungă răbdare, cu iertare”, chiar dacă ceea ce apare din lume pare rău. Pentru ca noi să vedem lumea frumoasă, lumea bună, partea cea mai fericită a existenței avem nevoie să privim toate acestea dintr-o conștiință frumoasă.

De aceea, ori de câte ori ne pierdem busola percepției corecte, suferim, ne simțim rău sau lucrurile se întâmplă așa cum nu ne-am dori, nu e o idee grozavă să schimbăm lumea pe care o vedem, căci aceea este o oglindă a conștiinței noastre tulburate. Ar fi cu mult mai vindecător să călătorim în propriul interior, în propria minte și să ne ajustăm percepțiile despre lume, căutând ipostazele pe care dorim să le vedem și ne fac bine. Noi suntem singurii subiecți ai schimbării, doar pe noi înșine putem să ne corectăm cu adevărat și doar din această stare putem cu adevărat să ajutăm lumea înconjurătoare, dăruindu-i energia noastră frumoasă, mai multă siguranță și mai multă bucurie.

de Maria Timuc 

sursa: http://mariatimuc.blogspot.ro

Trebuie să fii fericit în liniște. Lumea e plină de invidioși care fac gălăgie lângă inima ta

În lume și alături de tine găsești oameni de toate felurile. Unii îți vor susține pornirile și vor căuta să-ți dea un sfat bun. Alții vor mima o strângere de mână și-un sărut rece pe obraz. Pe cei din urmă îi vei cunoaște cu adevărat nu în momente mai grele, ci în cele de fericire multă. Ei vor căuta să ți-o fure cu prima ocazie. De asta sunt unele lucruri pe care, cât de mult nu ți-ar fi poftă să le împarți cu cineva, e mai bine să le păstrezi pentru omul drag și atât. De asta dragostea se împarte la doi. De asta fericirea adevărată, acea stare pură de împlinire și liniște, se împarte la doi. Restul fie e o demonstrație de prost gust, fie reușita celor care au vrut orice în afară de binele tău. Dacă ești singur, ai grijă cu cine îți construiești fericirea. Dacă sunteți în doi, aveți grijă cine v-o poate distruge. Cine? Toți.

Trebuie să fii fericit în liniște. La ce bun să strigi despre dragoste, mai ales în doi? Nu nefericirea voastră, nu clipele de neînțelegere și nici diferențele de caracter nu vă pot distruge așa de mult o relație ca invidia. Nu a voastră, ci a altora. De ce vă merge bine. De ce la alții e aiurea și la voi e perfect. Poate că ei au și făcut aceeași greșeală, vorbind despre asta. Este incomod pentru un om și pentru o relație la general să facă publicitate gratuită din fericire. Să vândă pe kilograme de informație un moment plăcut, un motiv de ceartă, o stare de bine. De ce să fie noi la pachet? De ce să nu fie eu, tu și restul lumii? Invidioșii asta și au să facă: vor comenta din abundență, vor cerca să pună viața lor ca exemplu, să arate părțile de care nici nu merită să vă amintiți a doua oară. Vor face gălăgie. La început pe la colț de stradă, apoi pe la o margine de ușă, ca după să bată din gură chiar lângă inima voastră. Atunci nu e de bine. 

Fiți fericiți, dar în liniște. Iubiți-vă frumos, dar în liniște. Fericirea și dragostea adoră momentele de intimitate. 

Trebuie să fii fericit în liniște. Lumea e plină de invidioși care fac gălăgie lângă inima ta 

sursa: http://www.devorbacutine.eu/

Lucrurile ce par de neînțeles au un sens

”Te rugăm, Doamne, păzește pe fiecare din ucenicii Tăi neîncetat, pentru ca niciodată satana să nu poată pune un gând al său nici unuia din ei, ca nu cumva gândul rău să-i facă inima rea, ochiul rău și mintea blestemată, spre a ajunge apoi el însuși un diavol. Dă-ne, Doamne, gândul Tău cel bun și-l pune statornic în inima noastră, spre a putea primi tot ceea ce ne faci TU cu smerenie și credință adâncă, chiar dacă încă nu putem înțelege ceea ce ne faci.

Ce fac EU, tu nu pricepi acum…

Când tu lucrezi cu Dumnezeu sau când EL lucrează cu tine, cele mai multe din întâmplări nu le înțelegi la timpul lor. Câte din lucrările Domnului, câte din descoperirile Sale, câte din cuvintele și minunile Lui le-am înțeles noi oare la timpul lor?

Și de câte ori am răstălmăcit noi – înțelegând fricos sau sucit, îngust sau dureros – multe din cele mai frumoase și mai fericite din lucrările Lui cu noi? Numai după aceea, câteodată mult mai târziu, începem să vedem. Atunci ne cade ca o maramă de pe ochii minții și realizăm falsa impresie pe care ne-o formasem, sucitul gând pe care ni-l făcusem în clipa întâmplării. Atunci ne luminăm, ca și cum am ieși dintr-un îndelungat și întunecos mormânt. Și mai întâi simțim durerea ascuțită și amară: de ce n-am înțeles atunci?

Existența noastră nu se încheie nici cu experiențele, nici cu moartea. Experiențele sunt tratarea seminței, moartea este semănarea ei în pământ, spre alt rod pentru care este rânduită, spre continuarea existenței veșnice, pentru care a creat-o Înțelepciunea și Dragostea Veșnică. Fiindcă altfel, de ce nu ne naștem cunoscând de la început totul, pentru a realiza în această viață totul, dacă această viață e totul?

De ce această viață ne e doar ca o școală și abia când suntem bătrâni cunoaștem ceva? La ce ne-ar folosi această cunoaștere la sfârșitul vieții de aici, dacă numai aceasta și numai atât ar fi viața?

Cine face experiențe costisitoare dacă nu va avea când să se folosească de învățămintele lor? Cine tratează o sămânță, pe care ar îngropa-o să putrezească fără nici un viitor și fără nici un folos, fără nicio nădejde?

Nu, suflete al meu! Totul are un dumnezeiesc și minunat înțeles. Să nu te îndoiești de nimic, niciodată! Tot ce nu înțelegi acum, nu te grăbi să înțelegi greșit, fiindcă va veni timpul să înțelegi cu adevărat, dar mai târziu.

Dacă se petrec în viața ta, fără voia ta și fără o urmare directă a faptelor tale, întâmplări de neînțeles, nu te grăbi să-ți formezi încă o părere, pentru ca nu cumva să te întristezi degeaba, când de fapt ar trebui să te bucuri; ca să nu cârtești, când de fapt ar trebui să lauzi pe Domnul; ca să nu te descurajezi atunci când de fapt ar trebui să te umpli de îmbărbătare sfântă și de bucuroasă nădejde. De aceea, când lucrul de neînțeles ți se întâmplă ție sau vezi că se întâmplă cu lucrarea Domnului, crede adânc că mâna Lui lucrează. Și dacă nu-L poți lăuda plin de bucurie, cel puțin taci plin de smerenie, căci după aceea, foarte fericit, ai să înțelegi totul.

În fața minunilor Tale, Doamne, dăruiește-ne o credință smerită și ascultătoare, plină de încrederea că totul se va sfârși cu bine și cu bucurie pentru Tine și pentru noi! Iar încrederea aceasta să n-o pierdem, oricât de lung ar fi drumul de la faptă până la înțelesul ei.” 

– extras din cartea Lacrimă și Har – Preotul Martir Constantin Sârbu.

sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev

A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!

Prin Ea, lumii a răsărit bucuria. Prin Ea s-a făcut începutul minunilor lui Hristos, scară cerească fiind pentru pogorârea lui Dumnezeu printre oameni. Ea este acoperământul lumii, cel mai lat decât norul și podul care îi trece la cer pe cei de pe pământ. Dumnezeu ne-a arătat-o a fi deschizătoare a ușilor raiului și îndreptătoarea înțelepciunii celor credincioși. Maica Domnului este îmblânzirea Judecătorului celui drept și sălașul înțelepciunii Lui. Iertarea multor greșiți, dar și haina celor goi de îndrăzneală. Celei ce este dragostea care biruiește toată dorirea și nădejdea bunătăților celor veșnice, Celei ce pe mulți i-a luminat la minte și pe cei zămisliți întru rușine i-a înnoit, să-i aducem mulțumire.

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa?

Oare care dintre noi n-a simțit mângâierea Sa, atunci când ajunși la capătul puterilor, am căzut în genunchi în fața icoanei Sale, îmbrățișând-o?

Oare cine a așternut liniștea, risipind tumultul grjilor și îngrijorărilor din fiecare zi, atunci când I-am cerut ajutorul?

Oare putea-va cineva să ne ia durerea, așa cum Ea o face?

Oare nu știe Ea zbuciumul și nesomnul milioanelor de mame, la a căror rugă trimite înțelepțire, răbdare și smerenie?

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa, în ceasurile de noapte ale rugăciunii, atunci când cerurile și inimile sunt deschise? E puțin lucru acesta? Nicidecum. Mintea noastră nu poate să cuprindă toate acestea, dar inima e liberă să se deschidă pentru a primi odată cu dragostea Ei de mamă și simțirea înțelegerii tainei Sale.

***

S-o iubim pe Maica Domnului și nicio durere nu va copleși această dragoste!

S-o cinstim pe Maica Domnului și fiecare clipă a vieții noastre va fi împodobită cu nădejde!

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Să ne închinăm Maicii Domnului, înaintea Căreia se pleacă tot cerul și pământul întreg!

S-o bucurăm pe Maica Domnului, împlinind poruncile Fiului Ei iubit și dorind mai mult cele cerești!

Să-i urmăm Maicii Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii!

***

Maica Domnului e blândețea însăși. Cu puterea nevinovăției și a curajului, Ea este apărătoarea oamenilor disperați, neîncetată rugătoare pentru toți păcătoșii, greșiții, vinovații, marginalizații. Ea e Mama desconsideraților, a celor ocărâți, a celor de tot singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască, să le zâmbească, să se roage pentru ei.

Așa cum scria monahul Nicolae Steinhardt, nu subtilitățile teologice interesează și frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului și nădăjduiesc în ajutorul Ei suprafiresc.

„… afară de Tine altă scăpare nu știm”

Pentru marea masă a oamenilor, Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea Ei de Mamă și să-L înduplece pentru sărmanii muritori. Căci și textul ne spune că mult poate rugăciunea Macii pentru îmblânzirea Stăpânului.

Și ce putem mai mult, decât slobozind lacrimile, să cerem cu credință fierbinte: Milostivă fii nouă, smeriților, că afară de Tine altă scăpare nu știm, noi, cei ce suntem plini de tot felul de păcate. Miluiește-ne, nădejdea creștinilor!

Facă Maica Domnului să ajungem cu toții acolo sus, la picioarele Ei!

sursa: http://ortodox.md/

DOAMNE, CE MAI ȘTII DE MINE?

Până și vremea e schimbătoare, așa că nu mai e necesar să vorbim despre om. Despre om și despre miile de motive pentru care omul e schimbător; ca trestia în fața unui vânt visător care tot îl unduiește sau chiar răstoarnă, omul încearcă să supraviețuiască unei lupte în care nu știe ce are de făcut. În lipsa unui scop, omenirea se plictisește de moarte. Nu e o simplă expresie, ci o realitate destul de dureroasă! Oamenii din jurul meu, foarte mulți dintre ei, se plictisesc de moarte, drept pentru care nu le mai încape-n suflet Viața… Lipsa lui Hristos din sufletul omului nu duce decât la existența unui caracter neașezat, ca să nu îi spun deșănțat. Atunci când conștiința ta nu e destul de trează, riști să te trezești făcând tot felul de lucruri de care nici măcar ție nu-ți vine să crezi. Durerea nu stă neapărat în stadiul în care ai ajuns tu, ci în faptul că provoci răni celor din jur. Falsitatea (căci despre asta vorbim la un caracter instabil) rănește mai rău decât credem, iar acest lucru îl simțim pe propria piele atunci când și pe noi ne pun alții într-o astfel de situație.

Știați că uneori omul e prea puțin conștient de modul în care își trăiește viața, dar mai ales de calitatea relațiilor pe care le are cu ceilalți? Ne odihnim sufletele, de cele mai multe ori, în mod eronat. Necăutându-L pe Hristos și punându-ne astfel încrederea în oameni, suferim atunci când ni se descoperă că prietenii nu ne sunt atât de prieteni pe cât am fi crezut. Dacă suntem obișnuiți cu sitagma “prietenul la nevoie se cunoaște”, aflați de la mine că prietenul la bucurie se cunoaște. Și poate mai ales atunci! La necaz omul ajută, uneori dintr-o bucurie perversă, ascunsă. Mândria îl face pe om să ajute pe cel aflat în necaz, chiar dacă sufletul nu îi spune asta. Dorința de a părea extraordinar de bun în ochii celui de lângă tine te face să te comporți exemplar în situații dureroase. În spatele ajutorului pe care îl oferi la necaz omului de lângă tine, din nefericire, stă uneori tot mândria și iubirea de sine. Cum probezi cât de autentic este ajutorul, dragostea pe care o ai față de semenii tăi? Atunci când îi vezi bucurându-se… Acela e momentul în care, cu toate că ai ajutat respectiva persoană poate de zeci de ori, nu reușești să îi accepți bucuria, drept pentru care simți că cea mai bună soluție este îndepărtarea. Ai avut prieteni care au plecat de lângă tine fără să se fi întâmplat nimic? Nimic, nimic! Nimic, dar totuși ceva colosal! Nu se întâmplase nimic la nivel social, ci la unul mult mai subtil, adică la cel sufletesc. Sufletul sensibil al persoanei care trăiește în Hristos simte toate fluctuațiile din sufletele celor din jur, chiar dacă nu de fiecare dată. Hristos ne mai ține ochii, să nu vedem tot ce ne-ar putea durea, răni peste măsură… Dacă nu ar fi așa, am vedea tot ce se întâmplă în mintea sau sufletul celui din fața noastră.

Poate toți am fost într-o astfel de situație și încă nu ne-am dat seama. Găsim tot felul de motive pentru a încheia amiciții, prietenii care au ținut ani și care nu mai rezistă nici măcar câteva clipe… Poate nu vrem să le terminăm, dar sufletul ne spune că e mai bine așa, fără să ne dea prea multe motive. Cred că e mai bine să nu le aflăm. Să-i dăm crezare și să mergem mai departe așa cum simțim, nu cum gândim. Sunt bune prieteniile, e necesar să avem încredere în oameni, însă fără a crede întru totul în ei. Cel în care trebuie să avem încredere mereu e Hristos. Cred că nu mă va dezamăgi niciodată și acesta e motivul pentru care mă las purtată de grija și iubirea Sa. Mai există, în afara Lui și duhovnicul iscusit care ne arată Calea. Și mai este cineva. Omul acela care te face să știi că trăiești pentru a deveni din ce în ce mai frumos, mai zâmbitor și radios. Omul minunat care știe să găsească soluții la tot, care știe ce-i în sufletul tău fără să îi vorbești, care nu știe ce să mai facă ca să te vadă fericit. Băiatul sau fata aceea merită încrederea și iubirea voastră pentru că este cel/cea alături de care vă veți mântui. Mulțumiți-i în fiecare zi și bucurați-vă de prezența lui/ei. Fiți siguri că e darul lui Dumnezeu pentru voi! Nu avem nevoie de mulți prieteni pentru a fi fericiți! Chiar de foarte puțini, dar buni. Hristos și soțul/soția, prietenul/prietena ar trebui, cred eu, să fie de ajuns pentru a fi fericiți.

Atunci când ni se pare că prietenii au dispărut, ar trebui să ne adâncim în sufletul nostru mai tare. Poate de multe ori am avut impresia că nu mai știm ce e cu noi, dar ce este cu adevărat important este că întotdeauna Cineva știe. Acesta este motivul pentru care se cuvine în astfel de momente să-L întrebăm: Doamne, ce mai știi de mine?

sursa: http://www.catalinadanila.ro/

Uneori uit că a te ruga nu înseamnă doar a cere, ci şi a mulţumi şi a-ţi cere iertare

Uneori uit că nu este de ajuns să-i ofer unui sărac o bucată de pâine şi că l-aş putea ajuta să devină bogat.

Uneori uit să privesc Cerul şi să mulţumesc pentru pace şi pentru toate împlinirile mele şi merg cu privirea spre pământ.

Uneori uit să fac lucrurile cu iubire şi mă las copleşită de povara responsabilităţilor.

Uneori uit că şi oamenii din jur au propriile dureri şi las durerile şi nemulţumirile mele să mă transforme într-un om egoist.

Uneori uit să văd măreţia oamenilor buni şi mă împiedic de oamenii mărunţi…

Uneori uit că a te ruga nu înseamnă doar a cere, ci şi a mulţumi şi a-ţi cere iertare.

Uneori uit să îmi iau rămas bun cu iubire, de parcă ar exista garanţii că-i voi revedea pe cei de care mă despart.

Uneori uit că nu machiajul mă face frumoasă, ci zâmbetul şi privirile pline de duioşie şi lumină.

Uneori uit că starea mea de fericire nu depinde de starea celor din jur, dar că eu pot influenţa în bine starea tuturor...

de Irina Binder

Plecarea e întodeauna grea

Atunci când pleci undeva, care este primul lucru pe care îl faci în această privinţă? Îţi faci bagajul, logic. Îţi spui că îţi împachetezi doar strictul necesar, dar când colo, ce să vezi? Îţi iei ditamai valiza. Plină de lucruri nefolositoare pe care o să le cari după tine degeaba.

Cam aşa este şi în viaţă. Când decizi să pleci de undeva, de lângă cineva, de multe ori te încetineşte bagajul de sentimente. Prea multe amintiri inutile, sentimentele te fac să târăşti efectiv valiza după tine şi să nu ajungi prea departe.

Când decizi că nu îţi mai găseşti locul lângă cineva sau undeva şi vrei să fugi de acolo, lasă bagajele dincolo de uşa pe care o închizi în urmă. N-ai nevoie de ele, ai nevoie doar de ceea ce probabil îţi lipseşte, şi pleci să cauţi, un gram de hotărâre, să te descătuşezi de tot ce ţi se agaţă de picioare, de fiecare colţ de materie lăsat descoperit.

Nu ai nevoie de nimeni. Urcă-te în tren, în autobuz, în avion, în maşină sau pe vapor. Nu privi în urmă, priveşte înainte, şi chiar dacă nu zăreşti nimic, continuă să priveşti, ceva-ceva se va întrezări la un moment dat.

Agaţă-te de el, agaţă-te de lumina aia slabă, aşa slabă cum este te va ajuta să vezi. Plecarea e întodeauna grea.

Să-ţi iei rămas bun, să te descotoroseşti de toate amintirile şi de tot trecutul.

Dar odată ce-ai făcut asta, poţi să o iei de la început, uşoară şi senină, fără să tot târăşti după tine sentimente ponosite.

Fii curajoasă şi atunci când decizi să pleci, pleacă definitiv. Nu mai lua frânturi din ce a fost în ce va fi. Spune “adio” tare şi răspicat, şi pleacă fără să te uiţi în urmă.

sursa: http://frumusetefeminina.ro/

În dar, de ziua ta...

Nu pot să îți spun ce idei de „La mulți ani!” îmi trec momentan prin galeriile sufletului și felul cum că bucuria veștii că astăzi îți împlinești anișorii îmi stârnesc imaginația creatoare la cele mai frumoase mesaje de prietenie, dar îți voi spune câteva lucruri pentru sufletul tău, cred eu, pe cât de frumos pe atât de încercat. În primul rând vreau să te felicit și să te îndemn la bucurie, dar nu la o bucurie de moment ci la una a cărei intensitate să îți copleșească toate tristețile pe care le ai. Indiferent că s-au împlinit multe sau puține din dorințele pe care le-ai avut, indiferent că oamenii te iubesc sau te vorbesc pe la spate, indiferent că vezi viața în roz sau trăiești sub semnul unei vieți în gri, astăzi tu trebuie să te bucuri. Bucuria de astăzi dă valoare vieții tale de până acum și are rolul de a pune în umbră toate neîmplinirile tale sufletești sau materiale. Știi ce este mai important, nu-i așa? Nu trebuie să îți spun eu de două ori, nu? Faptul că Dumnezeu te iubește enorm și că tu te străduiești să păstrezi curățenia în sufletul tău. Acesta este lucrul cel mai important. În rest, că ești trist, îți lipsesc lucruri, nu toți oamenii te plac, prietenii tăi de-o viață sunt sau nu sunt prezenţi, copiii sunt lângă tine sau nu, acestea sunt de ale vieții și trebuie să le iei și să le suporți așa cum îți vin. Dacă Dumnezeu te iubește iar tu știi că ai încercat să nu îl superi cu nimic, restul bucuriilor vor veni de la sine la timpul lor. Și nu o lua ca și cum ai fi îmbătrânit cu încă un an! Nu poți gândi așa! Nu trebuie să gândești așa! Adevărata tinerețe este atunci când un om matur se străduiește să aibă nerăutatea unei inimi visătoare de copil. Gândurile tale frumoase și dragostea ta de Dumnezeu și oameni sunt cele care îți umplu sufletul de vigoarea tinereții. Nu felul cum vorbești, gândești, scrii sau arăți. Dacă ai vreun sfânt ocrotitor, atunci mulțumește-i astăzi mai mult ca oricând. Dacă vrei să ai toată ziua plină de bucurie, atunci fii atent la inima ta ca să nu se întristeze cu toate nimicurile pe care cel rău le va scorni împotriva ta. Astăzi m-am uitat cu recunoștință în sufletul meu la numele scrise acolo, iar în dreptul numelui tău am mai adăugat o steluță, așa ….ca să îmi aduc aminte de omul care m-a ajutat în lungul meu drum spre Doamne Doamne! Astăzi nu meriți să plângi, ci lasă-L pe Doamne Doamne să se poată bucura pe deplin de seninul zâmbet al inimii tale recunoscătoare! Ascultă sfatul meu și bucură-te astăzi, mai mult ca oricând! Cu drag, pentru sufletul tău.….

de Ochii Caprui
sursa: https://www.facebook.com/pages/Ochii-Căprui-blog-personal/469613529832815

Nu mai am răbdare...

“Nu mai am răbdare pentru anumite lucruri, nu pentru că am devenit arogantă, ci pur și simplu pentru că am ajuns într-un punct al vieții mele în care nu mai vreau să irosesc timp cu ceea ce-mi displace sau îmi face rău. Nu mai am răbdare pentru cinism, critică și cereri exagerate de orice natură. Mi-am pierdut dorința de-a le face pe plac celor care nu mă plac, să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc și să le zâmbesc celor care nu vor să-mi zâmbească. Nu mai pierd un singur minut cu cei care mint sau manipulează. Am decis să nu mai coexist cu pretinsul, ipocrizia, falsitatea și cu laudele ieftine. Nu tolerez nici erudiția selectivă, nici aroganța academică. Și nici nu mă adaptez la bârfa mondenă. Urăsc conflictul și comparațiile. Cred într-o lume a contrariilor și de aceea îi evit pe oamenii cu personalități rigide și inflexibile. Îmi displac lipsa de loialitate și trădările între prieteni. Nu mă împac cu cei care nu știu să facă un compliment sau să spună un cuvânt de încurajare. Exagerările mă plictisesc și am greutăți în a-i accepta pe cei cărora nu le plac animalele. Și peste toate acestea, nu am răbdare pentru oricine nu-mi merită răbdarea.”

Ei, ce spuneți despre această declarație atribuită lui Meryl Streep și care a devenit virală tocmai de aceea?

De fapt, tocmai am aflat și noi, citatul îi aparține unui mai puțin celebru pământean - José Micard Teixeira, un autor portughez de texte motivaționale. Nu știm cui i-a venit ideea de a-i răspândi vorbele folosind un așa “vehicul”, ce garanta succesul, dar chiar după ce am aflat că nu Meryl Streep a ajuns la concluziile de mai sus, ele nu și-au pierdut din impact. Deci, rămâne valabil ce-am gândit când am scris așa:

“Trebuie să fii o celebritate și să ajungi la o vârstă respectabilă ca să-ți poți permite luxul sincerității? Ori tot ce spune ea sunt lucruri pe care le-am putea face fiecare și viața noastră ar fi mai frumoasă și mai ușoară? Dar de ce nu le facem? De ce ne e cel mai teamă? De ce să aștepți o viață ca să decizi că nu vrei să fii înconjurat decât de oameni buni, oricât de puțini ar rămâne? Cu cât mai repede, cu atât mai bine, nu? Și dacă ne-am educa așa copiii, acasă și în școli, oare cum ar arăta lumea de mâine? Că cea de azi prea se sprijină pe rele…”

 

sursa: http://www.catchy.ro/

Nu e ciudat?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Oameni...de obicei

Ne-am obişnuit să le cerem oamenilor să fie pre-vizibili. Să-i putem aşeza în cutii, în viaţa şi în mintea noastră. Să nu ne surprindă, ca să dormim liniştiţi. Să nu facă alegeri noi, diferite de la o zi la alta, ca să nu ne deranjeze cutiile prin cap şi să fie cumva nevoie să trăim şi să răspundem creativ. Să nu cumva să ne trezească, să ne provoace la viaţă, să ne mişte... Să nu facă un pas prea mare înainte, dar nici în lateral, ci să stea în locul spre care ne-am obişnuit să privim, să-i găsim mereu acolo unde i-am lăsat, exact cum îi ştim... Să nu spună că-i doare, dacă n-au mai făcut-o şi înainte. Să nu fie fericiţi, dacă până acum n-au fost. Să nu se schimbe nimic în ei. Ca să murim liniştiţi...

Şi dacă am învia? Dacă ne-am trezi şi am trăi astfel încât nimeni, vreodată, să nu ne mai poată aşeza într-o cutie? Dacă am arde cutiile şi am îndrăzni să fim mereu proaspeţi, înnoiţi de zorii fiecărei zile, de fiecare răsărit? Dacă am zbura şi i-am lăsa şi pe ceilalţi să zboare, să fie? Dacă nu ne-am mai supăra când cineva se schimbă şi ne surprinde?

Dacă, în loc să trăim gândindu-ne cum să evităm să dezamăgim, am face exact ceea ce vrem să facem, ce ne bucură sau ne e util ca experienţă? Dacă ne-am permite salturi, schimbări de ritm, viteză şi alegere? Dacă am fi cine vrem să fim, neintimidaţi de judecata şi dezamăgirea celor care (încă) n-au înţeles şi încă nu-şi permit să zboare?

Şi dacă n-am mai căuta să ştim cum suntem şi cum sunt ceilalţi, de obicei? Şi dacă n-am mai bate în cuie ceea ce ştim despre noi/ei, în schimb lăsând liberă viaţa şi şansa descoperirii a cine putem fi iar şi iar?

Din pre-vizibili, am deveni vizibili. Ne-am vedea unii pe alţii cu adevărat. Ne-am privi cu curiozitate, nu cu pretenţia că ne ştim de tot, cu tot, deja... Scopul ar fi să descoperim astăzi ceva nou, nu să verificăm dacă totul a rămas la fel ca ieri. Să ne creştem unii altora, împreună, cu aripi bune de zbor nu doar de ţinut moale sub noi când dormim în toate felurile... Cu momente bune de respirat în inimă. În permanentul şi miraculosul acum. În noi, infiniti... precum întreaga existenţă.

de Nicoleta Svârlefus

De-am fi în fapte ca în vorbe...

Ne spunem cuvinte mari pe care le-am învăţat citite prin cărţi. Ne spunem cuvinte mari...

Ne spunem cuvinte despre suflet, despre iubire, despre adevăr, despre unitate... Atâtea cuvinte frumoase ce n-ar avea de ce să nu fie crezute. Peste tot tronează cărţi cu titluri ce îndeamnă spre tot ce se aude în spusele multora. E vremea în care toţi au învăţat cuvintele şi este la modă să se spună aceste cuvinte. Cuvintele au ajuns o haină pe care tocmai cei mai mari mincinoşi o îmbracă spre a se arăta bine pentru a atrage pe cei care, în sinceritatea sufletului trăind, ajung înşelaţi.

Cuvintele înţelepţilor sunt bune de ţinut pe buze. Au valoare mare în timpurile de azi, dar nimeni nu dă un bănuţ pe ele, dacă e să ţină să le arate prin faptele celor ce ţin să spună tuturor, să le fluture în scrieri pe care să le poată împrăştia celor ce caută să-şi îndemne viaţa înspre mai bine, mai frumos. Se scriu cărţi, se scrie prin reviste, cuvintele sunt puse înşelător să arate că frumosul şi adevărul este carte de căpătâi.

Dar trăim în vremurile prezentului ca să ne fie arătat adevărul spuselor din începuturi, trăim vremurile în care oamenii se aseamănă mai degrabă cu animalele sălbatice, însetate de sângele semenilor. E atâta iubire în cuvinte, dar iubirea adevărată nu e de găsit. Fidelitatea a fost aruncată la gunoi punându-i în cârcă ideea co-dependenţei. Dragostea este delimitată de marginile patului, iar cuvântul dat se cere doar să fie respectat, uitându-se că şi ceea ce se spune trebuie respectat.

Se mai priveşte cineva pe el când îl priveşte pe cel din faţa lui? Se mai uită cineva spre propriile fapte când le judecă pe acelea pe care crede că le poate face altul? Mai are cineva în gând binele celorlalţi mai presus de răul lor, de care nu sunt ceilalţi vinovaţi? Mai e cineva care are tristeţe în suflet când aude că se luptă tatăl cu fiul, fraţii între ei, mama cu fiica? Câţi trec dincolo de a încerca să înţeleagă motivele înainte de a face ceva să oprească aceste lupte?

Ştim acum multe, avem cunoaştere despre multe, dar chiar şi dacă ştim tot am ajuns să ne privim unii pe alţii de după o linie de demarcaţie pe care mai tot timpul spunem că nu o punem, dar în aproape tot timpul există. În existenţa de oameni suntem separaţi de fluviul diferenţelor sociale şi materiale, prin care, fără să ni se ceară de cineva, împins este cel care este altfel, pe celălalt mal. Cuvintele se spun şi sunt frumoase, dar ascund realitatea faptelor. Şi ca şi cum asta nu e de ajuns, ducem fluviul despărţirii, tot atât de lat, şi pe razele luminii ce nu are de-a face cu cele ce aici sunt motive de a nu fi aproapre. Şi nici acolo aproape nu ne suntem. Ne mirăm că viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor domneşte fără limite, că familiile se împrăştie, şi căutăm motive în stânga, în dreapta, în mari aranjamente şi conspiraţii, dar în ceea ce facem nu vrem să căutăm, orbiţi de cuvintele învăţate ce le rostim şi ni le rostim ca să ştim că nu le-am uitat şi nu ne dăm vreodată de gol.

De-ar fi să nu fim aşa cum am ajuns să fim nu ne-ar fi nici haina, nici chipul, nici treapta socială, motiv de a ne lăsa de ceea ce, înainte de a fi în alţii sau dinspre alţii, e în noi, dezbinaţi şi slabi.

Căci de-ar fi faptele precum vorbele, ne-am putea măcar în noi încrede spre a face ca lumea să aibă un nucleu puternic şi un catalizator de bunătate. Dar vorba zboară şi fapta ce rămâne, cu toate cuvintele frumoase şi înălţătoare spuse, trimite-n margine de lume sau chiar în moarte pe cei ce pe din afară se arată ca nedemni de ceea ce suntem noi, cei care ne aflăm, efemer, undeva, pe cei care au rămas în urma modernităţii. Noi, cei care dăm cu piciorul uităm însă că nici efemeră, nici modernă nu este credinţa, căci ea este perenă şi eternă. Şi uităm să ne întrebăm dacă nu cumva dăm cu piciorul, dând în ceilalţi, tocmai eternităţii noastre.

Atâtea mari cuvinte se aud şi se văd. Şi mă simt îndurerată că multe din ele sunt spuse sau scrise de unii ce, căutaţi în faptele prezentului, sunt imorali şi mincinoşi. Chiar se poate spune, dintre cei mari! Şi tocmai ei, imoralii, scriu cărţi despre iubire iar mincinoşii despre adevăr. Pe deasupra sunt mereu supăraţi că nu sunt văzuţi la adevărata valoare. Oare care valoare, a realităţii?

Sunt triste vremurile de azi când multele cuvinte nu ne învaţă mai mult decât să le rostim, căci sunt citite doar şi rar trăite. Sunt frumoase coperţile cărţilor, dar ascund în ele bucăţi de întuneric învelite în staniol. La vremurile noi, care vor fi oamenii noi? Noi, cei care faptele nu ni-s ca vorbele, ori ei care ne trag de lanţ cu prea-nfrumuseţatele lor cuvinte, spuse ca să fie priviţi ca salvatori? Iar cu vorbele puse în cărţi, cu cărţile ce se va-ntâmpla?

Triste vremuri, tristă lume...

sursa: crestinortodox.ro