Această dumnezeiască rugăciune a Inimii care stă în chemarea Numelui Mântuitorului „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“, este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; este dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor, dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim“ ne spune Apostolul.
Astăzi, rugăciunea lui Iisus a devenit o rugăciune pentru fiecare şi pentru orice împrejurare. Mulţi confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale de a ne ţine mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura.
Această rugăciune, cunoscută în Ortodoxie ca rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloace de a ne curăţi inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreagă teologie şi ne aşează într-o relaţie corectă cu Dumnezeu.
Când spunem …"Doamne…" înseamnă că-L recunoaştem pe Iisus Hristos ca Împărat al universului şi Stăpân al nostru. "Iisuse… " înseamnă că recunoaştem că Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastră omenească pentru a ne da o natură Dumnezeiască. "Hristoase…" înseamnă că-L recunoaştem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca să ne scape din starea de păcat şi duşmănie cu Dumnezeu. "Fiul lui Dumnezeu…" înseamnă că recunoaştem Dumnezeirea Lui şi relaţia Lui cu Dumnezeu Tatăl. "ai milă de mine…" înseamnă că ne apropiem de El cu umilinţă, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teamă, dar şi cu speranţă, pentru că El este un Dumnezeu îndurător şi iubitor de oameni. "păcătosul…" este recunoaşterea stării noastre de păcat, este atitudinea de pocăinţă şi umilinţă, recunoaşterea că nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci că avem disperată nevoie de ajutor.
Invocarea numelui lui Iisus în rugăciune universalizează harul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi actualizează prezenţa lui Iisus în noi. Îngerul lui Dumnezeu, în care se găseşte numele lui Dumnezeu, devine pentru Israel purtătorul prezenţei dumnezeieşti. În concepţia biblică, invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de prezenţa lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intră în lume, iar cel ce se roagă şi-L invocă se bucură de o relaţie specială cu Dumnezeu, el devine purtător de Dumnezeu.
Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, pentru că rugăciunea trebuie să hrănească viaţa noastră spirituală. "Cine îşi orientează întreaga lui strădanie spre interior, acela este curat şi nu numai curat, el s-a cufundat în Dumnezeu, vede pe Dumnezeu şi-L propovăduieşte. Acela se roagă" .
Sfinţii părinţi ne recomandă să avem întotdeauna această rugăciune în străfundul inimii noastre, şi să o aducem adesea la suprafaţă prin rostirea ei cât mai frecventă. Dar în acelaşi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinţe. Astfel rugăciunea nu mai este "o activitate" exterioară, ci noi înşine devenim rugăciune. Sf. Teofan Zăvorâtul ne spune că în adevărata rugăciune mintea se coboară în inimă, în loc să hoinărească aiurea.
Pentru a ne feri de greşeala de a crede că această rugăciune ar fi o formulă magică, sfinţii ne învaţă că putem folosi diferite variante ale acestei rugăciuni, cât şi alte rugăciuni asemănătoare care ne ajută să ne curăţim şi să ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai milă de mine", sau "Ai milă de mine, păcătosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie să fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Dacă inima nu participă, actul fizic al rugăciunii este cu totul inutil. Practica rugăciunii inimii este foarte veche în spiritualitatea ortodoxă. Ascultarea ca un lucru cu totul deosebit şi care, împreună cu un ,,părinte spiritual experimentat” va conduce pe cel ce se roagă la liniştea rugăciunii. Sf. Grigorie Palama expune în scrierile sale unitatea dintre trup şi suflet. El pledează pentru eliminarea păcatului şi pentru stăpânirea spiritului. În măsura în care reuşim să impunem stăpânirea spiritului în viaţa noastră ajungem la liniştea duhovnicească. Pentru începători însă, Sf. Grigorie Palama consideră mijloacele fiziologice ca ajutătoare, deşi nu sunt absolut necesare sau esenţiale.
La rugăciunea inimii poate ajunge orice om, atât călugărul, cât şi mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă auzim de persoane care s-au nevoit o viaţă întreagă şi nu au ajuns să o practice. Ca orice dar, Dumnezeu îl oferă doar aceluia care are cu adevărat dragoste şi smerenie. Important este ca noi să ne străduim să-l primim. Nu trebuie să ajungem să credem că nu ne vizează, că Dumnezeu nu ne are în vedere cu acest dar. E un păcat să crezi că el aparţine doar altora. Rişti să faci din rugăciunea inimii doar un subiect de discuţie: cine a practicat-o, care îi este începutul, ce cuvinte conţine, etc. Însă ea nu ne-a fost dată pentru speculaţie, ci pentru unirea cu El.
,,Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu"
Sf. Ioan Gură de Aur.
