10 lucruri pe care fetele nu ar trebui să le facă niciodată

Fiecare bărbat are interesul și pasiunea lui pentru o femeie. Fiecare gest și zâmbet este consumat cu poftă, apreciat, admirat și iubit. Dar și analizat. Da, bărbații iubesc cu inima, dar și cu ochii, urechile și cu ambele mâini. Se întâmplă însă că felul de a fi al unei femei te pune pe gânduri. Și cât de frumoasă nu ar fi ea, dacă te uimește nu în cel mai plăcut mod, restul e doar poveste.

Lucruri care sunt a naibii de greu de consumat la o femeie sunt destule. Nu zic nu, e și inversă chestia. Și cu siguranță vor veni comentarii de genul: ”mai bine să vă uitați la voi, că sunteți niște tipi din urma cărora mereu trebuie să repari ceva”. Și asta e corect, uneori. Însă o femeie care vrea un bărbat potrivit alături, care vrea încredere, atitudine bună și dragoste sinceră, nu poate fi doar frumoasă sau doar interesantă.

Dar, revin. Cu 10 lucruri pe care fetele, femeile şi toate reprezentantele sexului frumos nu ar trebui să le facă niciodată.

1. Să bârfească. Bârfa e bună doar într-un singur sens: atunci înțelegi ce reprezintă o femeie cu adevărat, dacă se respectă pe ea și are valori. Dincolo de ce-i place sau nu-i place unui bărbat, e de atitudinea unei femei să înțeleagă că vorba multă nu duce la nimic bun. Mai ales când o transformi în calitate personală.

2. Să tacă. E invers, nu? Și totuși are sens. Femeile au obiceiul să tacă, atunci când le supără ceva și apoi tot ele reproșează că el ar fi trebuit demult să își dea seama de asta. Tăcerea e bună în dragoste, dar nu atunci când poate rupe o relație. Comunicarea e primul pas pentru a apropia un bărbat, mai ales atunci când ceva nu merge bine.

3. Să posede. O femeie trebuie să știe că un bărbat are și prieteni, și părinți, și job, și multe alte chestii care îi iau din timp. O femeie nu trebuie să monopolizeze o discuție: fie că discuția are loc la o cafea, pe o bancă în parc sau în pat. Și trebuie să accepte pe oamenii din jur așa cum sunt ei, fără ”aere” sau ”fiţe”.

4. Să se îmbrace dezbrăcîndu-se. Aici găsești o întreagă teorie. Cică fusta care se termină până la fese este un nou trend în modă, iar hainele cu decolteu provoacă mai multă atracție decât forța unei bombe cu efect întârziat. Unele cred că asta încă mai funcționează. Da, merge pentru bărbații care nu vor căuta niciodată să îți descopere sufletul. În rest, mai multă decență și mia mult respect de sine.

5. Să se creadă mai importante ca bărbații. Să nu mă înțelegeți greșit. Un bărbat singur va prețui și va iubi o femeie, dacă o va ști a lui, corectă și bună. Dar sunt femei care se cred prințese, care vor totul din prima, care nu fac decât să omoare bărbăția unui om care vrea doar să protejeze, să construiască, să susțină. O femeie nu e în fața și nici în spatele bărbatului, e alături de el.

6. Să fie femei de bani gata. Dacă vrei să fii tratată ca obiect, cere bani. Dacă vrei să fii o femeie iubită, cere dragoste. Nu mori de foame alături de bărbatul care te iubește, crede-mă. Dar sigur pierzi respectul și afecțiunea lui odată ce începi să pui preț pentru toate lucrurile pe care le faci. Nu aștepta iubire infinită atunci când te oferi ca marfă și gesturile tale sunt drept servicii. Până la urmă totul e reciproc.

7. Să fumeze și să consume alcool în exces. Nu am nimic cu fetele care au decis că acesta este cel mai bun lucru pe care îl pot face în viața lor. Da, chiar sunt fericit că nu am nimic cu fetele care au decis acest lucru.

8. Să se complexeze de la nimic. Dar chiar de la nimic. Că nu îi şade bine pălăria, că se uită lumea, că spui tâmpenii de la care tot ea râde copios. Să te plimbi desculţ pe stradă, să dansezi în ploaie, să umbli în halat prin cameră, să ieși de la baie mai mult goală, să râzi în maxi-taxi, să dai din mâini când asculți muzica în căști…trăiește viața mai firesc, mai cu dragoste, mai alături de omul iubit. Restul nu e decât rest.

9. Să critice. Să comunice e binevenit, asta va apropia un bărbat. Să spună ce nu-i place e ok, asta va face un bărbat să se corecteze. Dar nu să critice. Dacă în fiecare zi primul lucru pe care îl face ea când vine bărbatul ei acasă e să înceapă cu reproșurile și insatisfacțiile, nimic bun nu mai iese din asta. Dacă cu prima ocazie e pusă pe ceartă, atunci nu faci familie bună din asta. Să încerci să schimbi unele lucruri e normal, dar să transformi un bărbat după propria plăcere e nepotrivit.

10. Să nu asculte. Nu, nu e vorba de momentul ăla când devii dependentă de omul de alături. Să asculți înseamnă să înțelegi. Să-ți pese de părerea lui și de sufletul lui. Să fii parte din lumea lui și să-i permiți lui să fie parte din lumea ta. Să simți ce simte.

Nu am scris aceste rânduri ca să reveniți cu reproșuri. Nu am scris nici ca să dau o direcție femeilor. Am scris comunicând cu sute de femei și înțelegând în mare parte de unde vine nemulțumirea, neajunsurile sau nefericirea lor.

Și dacă vor și se simt stăpâne pe situație, fetele pot să nu țină cont de așa sfaturi, inclusiv și de acest gen. Dacă îți place machiajul în exces, fumezi sau ești femeie de bani gata, e normal. Dacă mâine vei trăi aceeași viață, e normal. Dacă nu îți place acest articol, tot normal. Pe cât e de normal ca noi, bărbații acestei lumi, să iubim femeile corecte și adevărate.

sursa: http://www.devorbacutine.eu/

Frumusețea ”ochiului” care privește

 

Să-l faci pe celălalt conștient de ceea ce poate, de ceea ce-i valoros în el, de calitățile sale, de frumusețea caracterului, a acțiunilor sale, să-l încurajezi, să-i mulțumești, să-i spui ”ești bun, e minunat ce faci”, asta-i ceva cu adevărat puternic. Asta-i o formă de exprimare a iubirii, un fel de a-ți încuraja ție însuți calitățile, de a ți le sublinia în propria conștiință doar pentru că ai puterea să le vezi în alții. Iubirea se manifestă subtil, într-o mulțime de forme, ea e o stare de spirit, e ceva atât de adânc și atât de puțin înțeles uneori încât singuri ne autoprivăm de ea și proiectăm apoi această lipsă, această incapacitate de a iubi asupra oamenilor dragi, iar manifestarea concretă a proiecției noastre se regăsește în tendința permanentă de a-i critica pe ceilalți și a-i vedea ca pe niște neisprăviți. Nici nu știm ce eroare-i aceasta, ce consecințe are o asemenea eroare, ce ne facem nouă înșine când privim cu inconștiență și dintr-o stare de inconștiență neputiințele celorlalți. În ce nesiguranță, în ce ce stare de neîncredere în sine, în ce absurde și adânci prăpăstii ale inconștienutlui ne aruncăm, crezând că alții ne-au făcut-o!

Fără să iubim nu suntem conștienți cu adevărat, iar a nu fi conștienți înseamnă, de fapt, a nu găsi cu mintea noastră, a nu vedea niciodată binele din preajma noastră. Numai iubirea poate lua partea bună și numai ea poate găsi chiar și atunci când omul e căzut într-o prăpastie adâncă, soluția de ieșire. Fără iubire simțim frică, urâm, respingem, suferim, nu vedem ieșirea și dacă ea-i la un centimetru de respirația noastră. Iubirea înseamnă a fi conștient de sine, iar sinele înseamnă putere, puterea de a depăși obstacolele, de a vedea căile frumuseții și ale succesului chiar și în eșec. Subconștientul omenesc, programat negativ, programat pe ”nu pot”, ”nu-i bine”, ”cineva sau ceva îmi face rău”, ”sunt în nesiguranță”, ” totul e pierdut”, ”nu am nici o soluție”, ” am eșuat” sau programat prin percepția că alții sunt cauza slăbiciunilor noastre, ne va condiționa permanent să gândim, să simțim și să acționăm greșit și fără iubire. Liberul arbitru al omului devine inactiv atâta vreme cât iubirea nu-i luminează mintea și nu-i deschide inima, căci fără un liber arbitru funcțional, coerent, pozitiv în esența sa, omul se simte înlănțuit de emoții negative, privat de libertate și constrâns să-și asume starea de inconștiență din care gândește și acționează. Revenirea noastră la iubire înseamnă și revenirea la rațiune, la logică, la acțiune corectă și la înțelegerea naturii reale a existenței. Forțele întunecate, cărora le atribuim iraționalitatea noastră, întreaga cauză a suferinței pe care-o trăim, nu-s altceva decât gânduri și acțiuni create tot de noi, sunt expresii ale inconștienței noastre.

 

A-l pune pe celălalt în valoare trădează capacitatea ta personală, existentă în propria conștiință, de a vedea acea valoare. Dacă-l vezi pe altul frumos e semn că în conștiința ta e frumos. Iată că noi nu descriem lumea cu adevărat, ci starea de conștiință din care privim lumea. Frumusețea e-n ochii privitorului și, așa cum ne-a spus Iisus, ”bârna” e-n ochiul celui ce vede paiul din ochiul altuia. Conștiența luminată de iubire poate vedea adevărul, poate vedea binele, poate vedea șansele, poate și stie că întotdeauna e ceva bun de văzut în toate pe lumea asta. Cel ce vede binele, vede adevărul și ”adevărul” e șansa noastră de a simți și înțelege libertatea.

 

de Maria Timuc

O mulțime de alegeri și o singură obligație

"Mă gândesc că afară e soare. Câţi l-or fi văzut? Singuri între problemele lor"

Urmăresc chipurile câtorva tineri în metrou. O fată limpede de frumoasă, cu o mapă mare de desen, poposită cuminte lângă picioarele ei, citind absorbită. O femeie puţin trecută prin toamnă, în ochii căreia văd nopți prea lungi sau prea devreme trezite, cu mâinile întristate de muncă, moi culcate în poală, singura ei îmbrăţişare până la ceasul asta al zilei. Câţiva oameni mâncând câte ceva, cu ochii în gol, a oboseală. Apoi multe, multe priviri închise în orizontul mărunt al câte unui ecran de telefon, butonând absent în aşteptarea staţiei-acasă. 

Mă apasă tăcerile lor prea obişnuite să nu fie băgate în seamă, așa că ieşind la lumina zilei încep să zâmbesc eu trecătorilor. Fără răspuns. Prea mult gol, prea puţin senin. 

Mă gândesc că afară e soare. Câţi l-or fi văzut? Singuri între problemele lor.

Nu rezolvasem nici eu ce aveam de rezolvat în drumurile mele, dar nici prin cap nu-mi trecuse că nu voi reuşi până la urmă. 

Îmi urmez ziua şi încet, încet, primesc toate lucrurile de care am nevoie. 

De ceva vreme de acum, nu mai spun: Doamne, vreau! Spun Doamne, dă-mi ce știi tu că am nevoie!

Și e bine. E singurul Bine fără cusur.

Fericirea e simplă. Și de cele mai multe ori îți e deja alături. Aleargă tot timpul în jurul tău, fără să obosească. 

Îţi răsare soarele pentru fiecare dimineaţă, îţi trimite în cale iubire la fiecare pas. În ochii recunoscători ai unui câine pe care îl hrăneşti, în palmele cuiva care îţi strânge mâna, bucuros că te vede, în ochii omului de lângă tine pentru care eşti şi care îţi este casă, cu inima şi tot restul zilelor. 

Poate n-o să primeşti mereu lucrurile pe care ţi le doreşti. Cele despre care crezi de multe ori că îţi sunt vitale, atunci când îţi sunt de fapt doar trecere, praguri, trepte, uşi închise care să te oblige să ridici ochii din pământ, căutând fereastra deschisă. N-o să primeşti mereu vacanţele dorite, slujba, şcoala, maşina, casa, banii pe care ţi-i doreşti. N-am să spun să te opreşti din a ţi le dori, n-ai face-o oricum. Nici nu trebuie. Oamenii care îşi doresc doar lucruri le obţin aproape întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, de cele mai multe ori fără să le ia în seamă prețul.

Dacă au noroc înţeleg repede atunci când le capătă că nu de ele aveau nevoie.

Pentru a ține pasul cu fericirea trebuie să alergi şi tu. Nu după ea, ci odată cu ea. 

Abia când îţi potriveşti bătăile inimii cu ale ei ai s-o poți recunoaște în tot ce te înconjoară. 

Tot ce poți greși se iartă, se repară, se dărâmă şi se ridică din nou din temelii, fuga de fericire nu trece însă decât cu Viaţă. 

Ştiu, ştiu, toate îţi sunt importante acum, azi, te strivesc, te ocupă, te consumă, te împiedică, te rup de miezul tău. Dar o vor face doar dacă le deschizi tu uşa mai întâi. Te vor împunge cu toate ezitările tale, cele de fiecare dată când ai dat un pas înapoi şi te-ai gândit că nu meriţi să fii fericit. Nu încă sau nu acum. 

Dar și albul şi negrul gândurilor tale nu sunt altceva decât propriile tale umbre de frică, neîncredere, amânare, evitare. Ai nevoie de culori, multe culori în locul ăstor două umbre care-şi stau spate în spate. 

Lasă îndoielile să treacă de la tine, închide ochii şi aminteşte-ţi ce ţi-ai dorit cândva, în oricare din zilele copilăriei tale. Apoi priveşte-ţi viaţa ta azi şi vezi dacă ar fi ales-o copilul din tine. 

Ce vei putea spune la final sufletului tău dacă nu îi vei fi găsit calea? Că ţi-ai făcut datoria la slujba, că ţi-ai irosit timpul oftând după ce n-ai putut avea sau alergând să păstrezi ce nu poate rămâne niciodată al tău? 

Sau poate crezi ca vei putea spune ca ai renuntat la tine pentru binele altora. 

Am să te intreb cum crezi că poţi lumina viaţa oricui atâta vreme cât nu faci asta în primul rând cu tine.

Ai în faţă o mulțime de alegeri și o singură obligaţie. 

De a fi fericit. 

Vor fi zile în care îți va fi greu. Nu renunța! Vor fi zile în care nu vei avea putere. Învață să ceri ajutor! Vor fi zile în care în sufletul tău va rămâne tăcut. Cântă oricum! Dacă în tine rămâne vie credința că vei reuși, Universul ți se va alinia fără greș. 

De fiecare dată!

de Anca Constantin

Cum poate să crească iubirea?

Iubirea o vezi – în zâmbetul cald al bunicilor care te așteaptă în prag, în privirea nerăbdătoare sau complice a soțului, sau în entuziazmul copilului tău.

Este iubirea mamei pentru copilul ei, este iubirea dintre frați, este iubirea dintre iubit și iubită, este iubirea pentru părinți. Ce le apropie și ce la adună la un loc toate aceste iubiri? De unde vine și unde pleacă? Se termină, sau nu a fost iubire, daca am pierdut-o? Este iubirea de mai multe feluri?

Iubirea o simți și o atingi – când cazi și cineva este lângă tine și te sprijină, când râzi și râsul tău are ecou, când cauți și căutarea ta are un partener. Și totuși de unde vine?

Atunci când închizi ochii, ar putea să îți treacă prin cap, că a dispărut. Și îi deschizi din nou, dar ea este acolo, cu tine. Pentru că iubirea vine din tine, din ceea ce dai și din ceea ce iubești.

Sufletul tău este singurul loc în care iubirea poate să crească. Când sprijini, când îmbrățișezi, când râzi împreună, când plângi pentru cel ce îl iubești, când te dai celuilalt, fără să te îngrijorezi de ceea ce vrei primi, primești iubire. Ea se termină când începi să ceri – dă-mi și dă-mi și dă-mi pentru că e dreptul meu. Și s-ar putea să primești o vreme ceea ce ceri, dar iubirea crește din a da, iar atunci când aștepți cu înfrigurare să o primești, de fapt ai sugrumat-o.

Sigur ca ceri iubirea să îți oblojești rănile și fricile și durerile. Dar le faci mai mari și mai adânci când fugi de ele, așteptând de la ceilalți.

Iubirea este cu tine și crește din tine, atunci când tu iubești, fără grija că iubind te vei împuțina. Dimpotrivă.

de Corina Dobre

1 Septembrie – începutul Anului Bisericesc – o nouă invenţie a Bisericii?

 

Nu de puține ori ne este dat să auzim una sau alta despre „ce mai inventează Biserica”. Între multe nedumeriri, o întrebare e de actualitate zilele acestea în mediul online. Ea este legată de ziua de 1septembrie, în care Sinaxarul anunţă „Începutul indictonului şi al anului bisericesc”. Totuşi, spun unii: „De ce Biserica nu poate să fie în rând cu lumea, să înceapă anul la 1 ianuarie, lunea să fie prima zi a săptămânii, iar ziua să înceapă cu miezul nopţii? Mereu ortodoxia a fost contratimp şi pe dos!”…

Mereu am fost fascinat de acea icoană bizantină de factură athonită, în care Hristos Dumnezeu ţine în mână globul pământesc şi îl măsoară cu un compas, parcă prea mare pentru planeta noastră. Şi mai surprins am fost atunci când am aflat că, de fapt, icoana se referă la timp şi nu la spaţiu! Totuşi cu un compas se măsoară o distanţă fizică, de ce oare Hristos măsoară timpul cu un compas? O altă întrebare mi-a fost: de ce în bisericile noastre nu îşi găseşte rostul un ceas, care să ne ticăie toată Liturghia?

Întrebările acestea îşi găsesc răspunsul într-o formulă pe care o rostim aproape obsesiv în cultul liturgic al Bisericii noastre: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Prin aceste puţine cuvinte mărturisim că în Biserică şi în Liturghie timpul fizic încetează, se înveşniceşte şi se sfinţeşte. În Biserică şi în Liturghie timpul are o valoare mistagogică, tainică şi eshatologică – el tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu. Spunea un teolog al zilelor noastre că viaţa noastră se desfăşoară între un Paşti şi altul, între o Duminică şi altă Duminică, între o Liturghie şi următoarea Liturghie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum, dar şi pururea şi în vecii vecilor…, totul devine astăzi în timpul liturgic. Aşa înţelegem cum, ascultând şi trăind cuvintele Sfintei Evanghelii, devenim contemporani cu Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli şi cu Maica Domnului. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic, sunt aduse într-unprezent real şi întru-un veşnic astăzi.

Timpul Bisericii nu este altul decât cel care se scurge prin ceasurile noastre. Este acelaşi, numai că toate clipele petrecute la Biserică şi la dumnezeiasca Liturghie au o altă valoare şi o altă semnificaţie. Nu este o pretenţie absurdă a Bisericii de a fi altfel decât lumea, pentru că lumea îşi revendică rădăcinile firave şi neputincioase în Biserică – trupul tainic al lui Hristos Dumnezeu.

Explicaţia ar avea şi argumente istorice. Cu mult timp înainte ca astronomul italian Luigi Lilio să pună bazele unui calendar modern, cu secole înaintea germanului Peter Henlein, care a construit primul ceas în adevăratul sens al cuvântului, Biserica a avut, prin cultul liturgic, ceasornicul propriu. Credeţi că din fantezie Ceaslovul are în componenţa sa Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI şi Ceasul IX? Nu din lipsă de ocupaţie, ci pentru că aşa îşi calculau primii creştini timpul – după orele de rugăciune!

Înainte de fixarea unei ordini temporale lumeşti, civile, părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au stabilit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie. Considerentul dumnezeieștilor părinţi a fost legat de un amănunt biblic – începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul s-a făcut la începutul lunii septembrie. După calendarul iudaic, intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorului a fost în luna a şaptea, numită Tişri – septembrie (Luca 4,14-19). Primele cuvinte ale lui Hristos, rostite în sinagoga din locul său natal au anunţat marea operă mântuitoare pentru neamul omenesc: „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19). 1 septembrie nu este o reminiscenţă din cultul iudaic, ci este momentul în care Dumnezeu a sfinţit timpul!

Așadar, 1 septembrie nu este o invenţie nouă a Bisericii. De mai bine de 1800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales. Liturgic, pentru că toate cele trei mari perioade – Octoih, Triod, Penticostar, toate cărţile de cultul şi, în principal, cele 12 Minee, au ca referinţă 1 septembrie.

Toate sărbătorile din calendarul nostru gravitează în jurul acestei zilei. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului la 15 august şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august şi începe imediat, la 8 septembrie, cu Naşterea Maicii Domnului. Tot la 1 septembrie, inima creştinismului răsăritean pentru mai bine de o mie de ani – Imperiul Bizantin – îşi începea noul an. Acesta este și sensul cuvântului de la începutul sinaxarului – indicton. Prima zi a calendarul constantinopolitanilor se numea indicton, adică prăznuirea momentului în care Dumnezeu a început crearea lumii.

Sunt motive istorice şi liturgice. Dar pentru mine, credinciosul de rând, care sunt coordonat de alt timp, care mă presează şi niciodată nu îmi ajunge, pentru care motiv este importantă această sărbătoare? Dincolo de toate semnificaţiile teologice şi istorice enumerate, 1 septembrie devine un nou moment special de rugăciune. Nu avem timp de biserică de multe ori, dar în fuga tramvaiului ne putem aminti că, dincolo de duşmanul timp, există un timp care ne sfințește. O clipă de rugăciune sinceră şi curată cântăreşte, poate, cât un an întreg de zbucium lumesc.

 

Asta ne învaţă şi rugăciunea Bisericii, dedicată zilei de 1 septembrie:

 

„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin”.

 

sursa: http://www.doxologia.ro

Viața nu înseamnă singurătate

Viața noastră, cea de toate zilele.

Indiferent cât de multă iubire avem în noi, ne este din ce în ce mai greu să o dăruim. Și să o primim. Ne temem de oameni. Ne temem de sentimente. Ne temem din ce în ce mai mult de relații.

Ne plac relațiile fără complicații, prin telefon sau chat. Nu față în față. Resprirație în respirație. Ochi în ochi. Responsabilitate în responsabilitate. Acestea nu dor atât de mult când se rup.

La urma urmei, am îmbrăcat un suflet în cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi. Poate niciodată cum a fost el. Dar e mai accesibil așa. Și mai ușor de iubit. Este mai impersonal, deoarece după ce închidem chatul, ne putem vedea de viața noastră. E ca și cum ai putea da delete și accept cuiva în viața, în gândurile și trăirile tale. Atât cât vrei. Atât cât simți. Atât cât vor mușchii tăi. Cardiaci sau restul.

Cuvintele însă, nu ne țin de singurătate. Nu ne țin de frig noaptea când ajungem acasă. Nu ne țin de mână când suntem bolnavi. Nu ne privesc în ochi. Nu se plimbă cu noi prin parc, pe malul mării. Ne dăruiesc aproape totul, dar ne lasă atât de goi. Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum, dar nu o vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște în tine roiuri de emoții, dar atât.

Bineînțeles că poți trăi și astfel o viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te scalzi în privirea cuiva, să îl poți alinta, să vă certați, să vă împăcați, să poți clădi, să poți avea copii, să poți avea o familie. Să poți sta seara pe terasă și să privești în aceiași direcție. Mână în mână. Să simți căldura palmelor cuiva cuibărite ție, nu doar să îți induci o stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva. Să fii și să devii martorul vieții și sufletului cuiva. Și viceversa.

Viața înseamnă să înveți să dăruiești, să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de toate! Da, e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât singur. Sunt multe greutăți și responsabilități, dar e mult mai frumos să privești în urmă și să vezi cât de multe vieți, clipe și amintiri au răsărit acolo. Și au crescut. Și au dat mlădițe.

Și totuși, oamenii aleg să devină impersonali. Au ales să devină litere nu oameni. Au ales să transforme viața într-un alfabet nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai mare decât dorința de a trăi.

sursa: http://webcultura.ro/

Când eşti la pământ, întoarce-te spre ceilalţi

În momentele de impas, mai mult ca oricând, te orientezi spre tine. Priveşti în sufletul tău, analizezi şi diseci până la ultimul atom ceea ce ţi se întâmplă, ceea ce simţi. Crezi că nu e drept să ţi se întâmple ţie aşa ceva. Poate că nici nu e drept. Şi, după concluzia asta, o iei de la capăt. Revezi la nesfârşit filmul evenimentelor, te sfărâmi căutând exact cuvântul, acţiunea, contextul care a declanşat totul. Te tot întrebi ce ai face diferit dacă ai putea. Ignori sau răneşti oameni buni care sunt balsam pe sufletul tău fiindcă durerea ta e cea mai de preţ.

Ai ajuns să coabitezi cu durerea ta. Aşa cum faci cu un partener drag. Îi dedici primul gând din zi, o duci cu tine între prieteni, la muncă, în lume. Investeşti în ea mare parte din energia ta. O hrăneşti cu toată energia emoţiilor, gândurilor şi cuvintelor tale. Adormi seară cu ea în gând şi o duci cu tine în lumea viselor alimentând-o cu puterea subconştientului.

Dar într-o zi îţi iese în cale un om a cărui dramă e incomparabil mai mare ca a ta. Sau, poate, chiar mai reală. Şi, dintr-o dată, te trezeşti şi-ţi vezi toată viaţa cu alţi ochi şi aproape că ţi se face ruşine de lamentările tale. De faptul că te-ai simţit distrusă fiindcă un singur aspect al vieţii tale nu funcţiona perfect. Şi începi să fii recunoscătoare pentru că eşti vie, pentru că eşti întreagă tu şi ai tăi  şi poţi sta acum să citeşti aceste rânduri.

Toţi ducem cu noi dureri ce sapă caverne în sufletele noastre. Şi toţi avem în apropierea noastră oameni ce cunosc disperarea – dar nu-i vedem fiindcă egoismul ne orbeşte.

Încetează să-ţi plângi de milă. Priveşte în jurul tău. Când eşti la pământ, întoarce-te spre ceilalţi. Oferă vorbe bune şi un zâmbet cuiva care nu a zâmbit de mult fiindcă nu a avut motive. Oferă companie unui om abandonat. Găteşte ceva bun şi pune la pachet pentru un om flămând – nu ce nu ţi-a trebuit ţie, ci din bunul tău! Oferă celor ce au nevoie ce ai tu bun, nu ceea ce ai de aruncat. Tratează-i pe ceilalţi aşa cum tu ai nevoie, cum sufletul tău tânjeşte.

Nimic nu alină un suflet zdrobit mai mult decât altruismul şi compasiunea.

de Gina Butiuc

„Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“

Această dumnezeiască rugăciune a Inimii care stă în chemarea Numelui Mântuitorului „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“, este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; este dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor, dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim“ ne spune Apostolul.

Astăzi, rugăciunea lui Iisus a devenit o rugăciune pentru fiecare şi pentru orice împrejurare. Mulţi confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale de a ne ţine mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura.

Această rugăciune, cunoscută în Ortodoxie ca rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloace de a ne curăţi inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreagă teologie şi ne aşează într-o relaţie corectă cu Dumnezeu.

Când spunem …"Doamne…" înseamnă că-L recunoaştem pe Iisus Hristos ca Împărat al universului şi Stăpân al nostru. "Iisuse… " înseamnă că recunoaştem că Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastră omenească pentru a ne da o natură Dumnezeiască. "Hristoase…" înseamnă că-L recunoaştem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca să ne scape din starea de păcat şi duşmănie cu Dumnezeu. "Fiul lui Dumnezeu…" înseamnă că recunoaştem Dumnezeirea Lui şi relaţia Lui cu Dumnezeu Tatăl. "ai milă de mine…" înseamnă că ne apropiem de El cu umilinţă, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teamă, dar şi cu speranţă, pentru că El este un Dumnezeu îndurător şi iubitor de oameni. "păcătosul…" este recunoaşterea stării noastre de păcat, este atitudinea de pocăinţă şi umilinţă, recunoaşterea că nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci că avem disperată nevoie de ajutor.

Invocarea numelui lui Iisus în rugăciune universalizează harul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi actualizează prezenţa lui Iisus în noi. Îngerul lui Dumnezeu, în care se găseşte numele lui Dumnezeu, devine pentru Israel purtătorul prezenţei dumnezeieşti. În concepţia biblică, invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de prezenţa lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intră în lume, iar cel ce se roagă şi-L invocă se bucură de o relaţie specială cu Dumnezeu, el devine purtător de Dumnezeu.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, pentru că rugăciunea trebuie să hrănească viaţa noastră spirituală. "Cine îşi orientează întreaga lui strădanie spre interior, acela este curat şi nu numai curat, el s-a cufundat în Dumnezeu, vede pe Dumnezeu şi-L propovăduieşte. Acela se roagă" .

Sfinţii părinţi ne recomandă să avem întotdeauna această rugăciune în străfundul inimii noastre, şi să o aducem adesea la suprafaţă prin rostirea ei cât mai frecventă. Dar în acelaşi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinţe. Astfel rugăciunea nu mai este "o activitate" exterioară, ci noi înşine devenim rugăciune. Sf. Teofan Zăvorâtul ne spune că în adevărata rugăciune mintea se coboară în inimă, în loc să hoinărească aiurea.

Pentru a ne feri de greşeala de a crede că această rugăciune ar fi o formulă magică, sfinţii ne învaţă că putem folosi diferite variante ale acestei rugăciuni, cât şi alte rugăciuni asemănătoare care ne ajută să ne curăţim şi să ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai milă de mine", sau "Ai milă de mine, păcătosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie să fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Dacă inima nu participă, actul fizic al rugăciunii este cu totul inutil. Practica rugăciunii inimii este foarte veche în spiritualitatea ortodoxă. Ascultarea ca un lucru cu totul deosebit şi care, împreună cu un ,,părinte spiritual experimentat” va conduce pe cel ce se roagă la liniştea rugăciunii. Sf. Grigorie Palama expune în scrierile sale unitatea dintre trup şi suflet. El pledează pentru eliminarea păcatului şi pentru stăpânirea spiritului. În măsura în care reuşim să impunem stăpânirea spiritului în viaţa noastră ajungem la liniştea duhovnicească. Pentru începători însă, Sf. Grigorie Palama consideră mijloacele fiziologice ca ajutătoare, deşi nu sunt absolut necesare sau esenţiale.

La rugăciunea inimii poate ajunge orice om, atât călugărul, cât şi mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă auzim de persoane care s-au nevoit o viaţă întreagă şi nu au ajuns să o practice. Ca orice dar, Dumnezeu îl oferă doar aceluia care are cu adevărat dragoste şi smerenie. Important este ca noi să ne străduim să-l primim. Nu trebuie să ajungem să credem că nu ne vizează, că Dumnezeu nu ne are în vedere cu acest dar. E un păcat să crezi că el aparţine doar altora. Rişti să faci din rugăciunea inimii doar un subiect de discuţie: cine a practicat-o, care îi este începutul, ce cuvinte conţine, etc. Însă ea nu ne-a fost dată pentru speculaţie, ci pentru unirea cu El.

,,Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu"

Sf. Ioan Gură de Aur.

Compromisuri

Ți-am văzut sufletul rănit de negrele-ți gânduri pe care așa zisele împrejurări nefaste ale vieții ți le-au provocat. Suflete drag, te-ai făcut mic de tot lipsindu-te de căldura speranței cu bună știință, dar mai ales prin faptul că ai ajuns să îl învinovățeşti pe Dumnezeu pentru nedreptățile oamenilor răi. Singur îți tragi ponoasele pe care alegerile tale ți le-au provocat. Dar eu nu scriu acum pentru a-ți face morală, ci doar pentru a-ți aduce aminte că nu Dumnezeu este responsabil de alegerile fiecăruia dintre noi. Nu El e Acela Care rămâne nepăsător la suferințele pe care de foarte multe ori, mai ales în ziua de astăzi, adevărul este nevoit să le suporte din partea minciunii. Despre minciună este foarte mult de scris, dar mă voi rezuma doar la a-ți spune că minciuna, indiferent cât ar putea fi ea de mică și neînsemnată, tot are să aducă după ea unele răutăți. Oamenii sunt obișnuiți ca atunci când nu mai dețin valoarea adevărului în inima lor, să facă multe, dar multe compromisuri. Ei cred că dacă lași azi de la tine un lucru pentru a fi bine pentru celălalt care nu îți înțelege credința, starea sufletească, râvna pentru mântuire, poate mâine celălalt se va schimba, poate va deveni mai bun. Compromisuri trebuie făcute doar a-l aduce pe cel de lângă tine pe o linie de plutire, dar făcute rar, exact ca niște excepții care confirmă regula. Nimic mai mult. Aceasta poate fi valoarea unui compromis. Dar doar dacă omul care îl va face, va avea discernământ în ceea ce privește lucrarea lui. Oamenii slabi confundă deseori excepția cu regula însăși, compromisul cu reușita garantată. Oamenii obișnuiți nu le confundă, însă tot astfel le aplică, dar în virtutea inerției, a neatenției. Oamenii puternici fac compromisuri foarte rar și doar pentru a fi în slujba Binelui.

Revenind la durerea pe care am văzut-o umblând ca o nebună haotică în sufletul tău, pot doar atât să îți spun: cât de greu ți-ar fi, roagă-te și nu deznădăjdui. Nu da vina pe Dumnezeu pentru neajunsurile pe care ți le provoacă alții, pentru că îți înnegrești sufletul fără rost. Știi prea bine. Iar despre compromisuri, trebuie să știi că până nu stăpânești sensul adevăratei valori pe care o pot avea, este bine să nu le mai faci. Eu așa cred că este cel mai bine momentan pentru sufletul tău și te rog frumos să îmi respecți dragostea pe care am avut-o atunci când ți-am scris aceste rânduri. Nu aș vrea să cred că le-am scris în van.

de Ochii Caprui

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Oameni imposibil de iubit și iubirea de sine

Toți oamenii tânjesc după iubire și mulți fac eforturi să fie iubiți. Există și oameni care fac tot posibilul să nu fie iubiți. Aceștia se străduiesc să-i umilească pe cei care i-ar putea iubi, folosindu-se de inocența și de frumusețea iubirii însăși, care rabdă, iartă, acceptă și abdică de la toate ifosele Egoului. Iubirea însăși e umilită de cei care n-o cunosc și n-o înțeleg, de cei ai căror ochi o socotesc o slăbiciune sau un pericol. Astfel de oameni se comportă cum le trece prin minte. Toate proiecțiile Egourilor personale devin defecte, slăbiciuni și trăsături pe care ei le atribuie lumii înconjurătoare. Cei care țin iubirea la distanță, umilind, manipulând, acuzând, negând, reprimând sau atacând nu sunt altceva decât imagini ale unei iubiri de sine care are nevoie să fie investigată și reevaluată.

Iubirea însăși îi acceptă existența acestui ”imposibil de iubit”, dar nu trebuie să-i tolereze la infinit comportamentul absurd, căci această toleranță devine lipsă de iubire de sine. Iubește-te pe tine, asta-i ideea! Iubirea rabdă totul, iartă totul, acceptă totul, dar acestea se întâmplă în interior și, dacă se întâmplă aici, este doar o chestiune de timp pentru ca separarea fizică a iubirii de lipsa iubirii să apară ca o consecință a legii universale a reflecției. Așadar, cel care nu ne iubește în exterior este doar un aspect neintegrat din noi înșine, o parte din noi, care se autoflagelează, așteptând dragostea de acolo de unde ea nu poate veni. Cel care nu iubește, nu iubește: punct! Poți avea ochii verzi, picioarele până-n lună, inteligența lui Einstein sau conturile doldora: dacă cineva nu te iubește, acela ești tu, iar ”neiubibilul” din exterior e doar o oglindă care încearcă să te conștientizeze, care încearcă să-ți spună: iubește-te, așa ai să scapi de mine! De aceea el face tot posibilul să te umilească, să te arunce la coș, să-ți facă viața mizerabilă: el își face lui însuși acestea toate, iar ție îți spune că nu te poate iubi el, ci tu însuți. Visul de a schimba pe cineva și de a-i planta iubirea, bunăvoința, înțelegerea sau compasiunea în suflet e doar un vis. 

Căutați în viețile voastre oameni care vă iubesc deja. Căutați compania oamenilor buni, nu încercați să-i îmbunătățiți pe alții. Dacă alții vor să fie mai buni, vor face eforturi singuri în acest sens. Dacă vă iubesc, veți vedea aceasta în manifestările lor, în felul lor de a se comporta cu voi. Iubirea nu-i o stare unilaterală, de care beneficiază doar cel ce iubește: ea e ca soarele, când strălucește, aruncă lumină și căldură în lume, în jur. Vibrează, se simte, modelează comportamentul, atitudinea, faptele și o face pentru că ea e în interiorul celui ce iubește. Dacă nu este, nu poate fi stimulată, gândită, inventată sau determinată: iubirea vine din alt loc, din alt spațiu, din Duhul Sfânt...De aceea, dacă nu e, nimic nu e... ! 

Iubește-te pe tine, așteptând și căutând oameni care te iubesc, căci în întâlnirea cu ei se va manifesta iubirea de sine.

de Maria Timuc

Cum să mergi prin viață cu ochii deschiși …

…sau cum să profiți de fiecare strop de timp :)

Mă gândeam zilele trecute, că noi, generația de azi, prea luăm totul de la sine, ca și cum totul ne este garantat, ca și cum avea întotdeauna la dispoziție ziua de mâine, ca și când am avea timp nelimitat.

Greșit!

Viața îți arată, dacă vrei să reții ceva, bineînțeles, că nimic nu este al tău, că „ pentru totdeauna” sau „ permanent” nu ar trebui să existe în vocabularul tău, că nu ar trebui să-ți stabilești prioritățile în funcție de ziua de mâine.

Viața, îți arată, că astăzi poți să râzi, să fii sănătos, să iubești, să te distrezi, iar mâine să pierzi tot ce aveai. De aceea este foarte important să pășești prin viață cu ochii larg deschiși și cu inima în căutarea armoniei și împlinirii sufletești. De aceea este esențial să iubești astăzi oamenii pe care îi cunoști și cu care te intersectezi, să faci astăzi binele pe care voiai să îl faci mai târziu, să profiți acum de ocazia pe care te gândeai să o lași pe altădată.

În viață sunt clipe care nu se mai întorc la noi, clipe pe care le irosim și care rămân în urmă. Însă, în prezent cu noi, rămân regretele, ca umbre nevinovate ale propriilor noastre incertitudini.

Când mergi prin viață mergi hotărât. Ia deciziile pe care trebuie să le iei și nu mai amâna lucrurile din a se întâmpla. Mizează pe lucrurile care te fac fericit/ă și nu te lăsa influențat de ceea ce fac alții sau spun. Iubește, trăiește, savurează fiecare zi din plin și bucură-te de fiecare șansă pe care o ai, indiferent că îți dorești mai mult, indiferent că nu te mulțumește ceea ce ai.

Viața nu îți promite dezamăgiri. Nu îți promite eșecuri. Nu îți promite neliniști și singurătate. Astfel de sentimente ni le promitem singuri prin ceea ce facem în prezent. Dacă nu ținem ochii deschiși și nu vedem cu ochii minții și ai sufletului ceea ce facem în fiecare zi, ceea ce irosim sau lăsam să treacă pe lângă noi, este foarte posibil să ne promitem un viitor obscur, cenușiu, deloc promițător.

Așadar, nu lua viața ca atare. Nu dormi cu gândul că mâine vei putea face mai multe, că mâine vei putea iubi mai mult, că mâine vei putea ierta mai mult pentru că riști să te trezești că nu vei mai putea face nimic din ceea ce ți-ai propus.

Momentul de astăzi este cel care contează, cel care te face să te simți că ești viu/vie, cel care te determină să iei viața în mâini și să decizi cum vrei să arate ea.

Dacă faci aceste lucruri deja probabil ai o viață împlinită, o inimă deschisă la nou și speranță, o minte care merge în ritm cu sufletul tău.

Dacă nu le faci în schimb și ești o persoană care amână lucrurile să se întâmple, mizând pe comoditate, te-ai putea trezi oricând că nu vei mai avea șansa să le faci.

Amintește-ți că tu decizi, viața îți aparține în totalitate, însă nu și timpul, nu și oamenii, nu și lucrurile, care de altfel sunt trecătoare.

Învață deci să mergi prin viață cu ochii deschiși și inima împăcată, ceea ce trebuie să se întâmple oricum se va întâmpla și fără ajutorul tău.

sursa: File de Jurnal

Schimbările se fac ”acum”!

Fiecare zi ne pune față în față cu alegerile noastre. Bune, proaste, greșite, de succes, sunt decizii pe care le-am luat cum am putut mai bine, cum am crezut de cuviință. În fiecare zi avem posibilitatea de a îndrepta orice credem că este eronat sau că nu ne aduce împlinirea mult râvnită. Fiecare zi este o ușă către viitor, căci ceea ce facem astăzi ne va influența mâine.

Perioadele de neliniște, frământări, supărări prin care trecem sunt doar momente de reflecție. Pentru că ceea ce am făcut nu produce ceva bun, ceva măreț, iar aceste rezultate ne mâhnesc peste măsură. Căutăm o soluție prin care să schimbăm ceva, ne gândim și ne gândim la ceea ce am făcut greșit ca să putem aduce reparații, însă ceea ce scapă de cele mai multe ori din vedere este tocmai vederea de ansamblu: lucrurile s-au petrecut, deciziile s-au luat, timpul a trecut.

Dacă trebuie să ne gândim neapărat la ceva este necesar să ne gândim la pașii următori, la acțiunile viitoare, la schimbările pe care le vom lua, astfel încât să nu mai repetăm aceleași greșeli.

Cel mai bun moment de a face ceva, de a schimba ceva este momentul prezent – „acum”.

De aceea când trebuie să privim la deciziile luate de noi este necesar să privim din prisma momentului prezent, pentru că „acum” este un alt timp, pentru că „acum” poate fi o altă împrejurare, pentru că  „acum” poate fi posibil.

Este trist și deprimant să ne petrecem zilele gândindu-ne "ce-ar fi fost dacă". Nu rezolvăm nimic și irosim timp fără rost.

Toate acțiunile noastre trebuie să ducă la un rezultat. La orice rezultat. Fie el bun sau mai puțin bun. Pentru că din greșeli învățăm cum să găsim soluții, cum să evităm anumite lucruri să se întâmple, cum să nu ignorăm anumite semnale pe care viața ni le așează în cale.

Dacă am învățat ceva până acum din toate lecțiile predate de viață, este acela că trebuie să găsești soluții, că trebuie să schimbi ceva pornind din momentul prezent, raportându-ne la "ACUM”.

Nu are rost să plângem ceea ce am fi putut deveni, nu are rost să tânjim după viața perfectă pe care am fi putut-o avea, nu are rost să irosim gânduri și sentimente după partenerul ideal pe care l-am fi putut avea alături.

În viață totul este despre a „trăi”, ”a savura”, ”a ști să te bucuri” de fiecare clipă, fie ea colorată în nuanțele curcubeului, fie cenușie ca un nor de toamnă.

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Lumea virtuală este o lume, dar viața virtuală nu este o viață.

Vă îndemn doar să lăsați iluziile frumoase, să nu vă mai mulțumiți cu cafeluțe și prăjiturele virtuale, ci să îi întâlniți pe cei care v-au devenit prieteni, pentru a-i îmbrățișa și pupa cu adevărat, pentru a le auzi vocile, râsetele, pentru a le înțelege emoțiile privirilor, pe care cuvintele nu le vor putea reda niciodată, oricât de frumoase ar fi.

Vă mai îndemn să ieșiți dintre cei 4 pereți, fiindcă natura abundă de sănătate și de frumusețe, pentru că afară nu sunt pericole, ci viața adevărată. Și vă mai îndemn să vă ridicați privirile din telefoane și din tablete atunci când sunteți pe afară, fiindcă ratați tot extraordinarul pe care îl poate oferi o ieșire: natura, oamenii, frumusețe, zâmbete...

Cred că a petrece timpul aici, în lumea virtuală este benefic în măsura în care există echilibru și timpul este folosit cu măsură și, pe cât se poate, constructiv...

Mi se pare trist că facebook a devenit o modalitate de a ucide timpul, cel mai prețios bun al nostru... Sunt oameni care susțin că nu au timp să citească o carte, dar care petrec ore în șir pe facebook, nefăcând nimic. Sunt oameni care spun că nu au prieteni cu care să iasă, dar se izolează în case și se complac în prietenii virtuale, nesigure. 

Văd cu regret cum, încet, încet, din ce în ce mai mulți oameni se retrag în lumea virtuală și se amăgesc că trăiesc... Este doar irosire de timp, de visuri, de șanse, de viață. Nu știu de ce din ce în ce mai mulți aleg lumea virtuală în defavoarea celei reale... Poate că am devenit prea comozi să trăim cu adevărat, sau poate că experiențele de viață triste și dezamăgirile ne fac să fim temători și precauți, poate că ne lăsăm dominați de prejudecăți... nu știu. Poate că în spatele monitoarelor ne simțim în siguranță, nejudecați după false valori, nerespinși de cei care aleg după criterii superficiale, neexpuși riscurilor de a fi răniți și abandonați... Poate că aici, în lumea virtuală ne construim identități pe care le considerăm mai frumoase și mai atrăgătoare decât adevăratele noastre identități... asta este atât de greșit! Suntem atât de vii și de frumoși, avem atâtea de dăruit și de arătat lumii, suntem atât de dependenți de apropiere, de căldură sufletească, de iubire! 

Mi-ar plăcea să cred că lumea virtuală este și va fi doar un loc unde să petrecem timp de calitate, cu oameni minunați pe care avem șansa să-i cunoaștem, un loc unde să împărtășim lucruri și emoții frumoase, unde să învățăm unii de la alții, dar nu singurul loc unde să socializăm, nu un refugiu unde să ne alinăm singurătatea, nu un loc de ucis timpul atât de prețios!

Lumea virtuală este într-adevăr o lume vie, care trăiește, respiră, iubește, urăște, dar viața virtuală NU este o viață...

de Irina Binder

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

"Deschid cerul din inima mea"

Oricât de matur şi de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el şi are nevoie să se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat şi iubit. Tensiunea apare atunci când alergi după ceva, salvarea apare atunci când nu-ţi mai pasă. Suferinţe, tensiuni, angoase, nevroze, sunt „vitaminele” omului contemporan. Aici şi acum este diferit de altundeva, atunci şi acolo. Nu mă mai tem de moarte pentru că ştiu ce este viaţa. Viaţa vine şi ne bate la uşă şi noi nu suntem acasă. Totul are două feţe, rău şi bine şi aceste feţe se schimbă adeseori.

Ne peticim micile răni sângerânde ale sufletului cu fel de fel de plasturi, feşi, bandaje, sterilizate sau nu de viaţă. Aţă chirurgicală cusută fără anestezie pe plăci deschise. Apă oxigenată ce nu mai face faţă la durere. Verdele se iubeşte cu albastrul cerului. Sunt liber, demn şi pot privi pe oricine în ochi fără să-mi fie ruşine. În singurătatea mea nu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare surâs, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare tăcere, pentru fiecare rană, pentru fiecare iubire, pentru umbre sau lumini, pentru… Dacă îl plâng, nu îmi mai este străin, hotărârea o iau lacrimile mele… Păşesc cu tălpile goale pe iarbă, iar câinele şi pisica ţopăie pe lângă mine. Pîş-pîş, păşeşte şi inima. Mă impresionează gesturile mici, de suflet. Şi astăzi iubesc în mii de feluri, luptă în interior.

Deschid cerul din inima mea. Ochii îmi sunt flori dulci chiar şi atunci când cade rouă. Freamătă în mine pădurile de taină pline. Mă leagănă subţire ca pe o trestie în vânt un dor nebun. De ce mă întreabă tainic inima şi nu îmi răspunde nimeni?! De ce răsare soarele? De ce murmură izvoarele? Nu mai spânzuraţi cu privirea rece oameni timizi care nu au curajul să zboare, încă! Sau nu ştiu cum să o facă. Sau nu sunt lăsaţi. Oamenii sunt tăiaţi în mii de felii de cuvinte… Ucidem suflete şi apoi lăsăm în urma noastră schelete tăcute. Pentru cine, pentru ce atâta suferinţă şi rană?!

Am o mulţime de amintiri uitate sub pat, ruginite pe jumătate de clipe. Am speranţa că mă voi naşte peste timp. Unde se termină visele începe liniştea sau moartea respiră. Urlet de lup. Speranţa vine ultima, vine când vrea ea. Da, speranţa moare ultima! Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o singură dată, dar cu vorba de o mulţime de ori. „Trebuie” este o obsesie. Nu trebuie nimic în viaţă. Privesc ochii, aceştia sunt goi. Nu e nimeni acasă. Parfumul lipseşte. Când repeţi de prea multe ori o minciună, aceasta îţi devine adevărul tău. Imnuri coborâte din altă lume.

Gânduri de început în care sincer am crezut. Vesel, pozitiv, puternic. Idealuri, ambiţii nobile. La umbra sufletului meu niciodată nu e prea târziu. Zidul e prea înalt şi munţii îmi dau o altă speranţă când chem inima. Seară albastră. Măşti de carnaval. Timpul aşterne nostalgii peste obraz. Anii se aşează stivă ca nişte lemne peste vremi. Pereţii sunt duruţi cu var. Cer uitare şi mi se dă mai aprig foc. Iau ocrotitor un înger cu aripile desfăcute peste capul meu, aşezat în rugăciune. Să nu mă uiţi, să nu mă vezi, să nu mă chemi în întâia şi ultimă clipă! Firul alb de la tâmplă mă cântă că sunt tânăr încă. Mai sunt şi ochii mei care te văd la fel în fiecare zi. Doctorie amară îndulcită cu miere. Multe rele bune îmi sunt date să le trăiesc în drumul meu, dar e atât de simplu. Citesc şi iau de la viaţă doar cât îmi trebuie. Scriu poezii, multe le-am ars, altele le-am pierdut, pe unele nu le mai recunosc. Le citesc cu o intonaţie specială care îmi face sufletul să vibreze într-un fel anume. Şi sunt viu, şi iubesc şi asta e tot ce contează!

Sunt rănit adeseori de mine, de oameni, de priviri, de tăceri, de… Sunt un cer. Ba senin, ba cu nori, ba cu soare dogoritor, ba cu ploi reci sau calde de vară, ba cu zăpezi şi troiene mari. Sunt o poveste lungă. Trist şi vesel, credul şi suspicios, copil şi bătrân, ziuă şi noapte… Respect, îndrum, ambiţionez, dau aripi, răsfăţ, iubesc. Doamne îmi transformă zilnic braţele sufletului ca să găsească orice om alinare. Cuminte, m-am întors adeseori din colţurile străzii doar ca să mai ofer o privire, un zâmbet, o tăcere, un… Mă reazem de zidul inimii mele şi privesc cerul înstelat. A mai căzut încă o stea, ducând cu ea o altă poveste de iubire. Nu mai promit, doar cred, încerc, vreau! Sunt parte din decorul acestei vieţi, univers care nu-şi mai ia rămas bun.

Mă leagă marea, val cu val, cu zâmbetul cerului. Dorul e tot mai sfânt. Stelele cred în jurământ şi nu îşi părăsesc cerul. Doar unele grăbite aleargă să sărute pământul altui cer… Nu ştiu în viaţă ce o să urmeze, dar îmi doresc să am alături bucuria gândului rostuit cu dragoste de copil. În calendarul inimii mele încă mai am zile însemnate cu roşu şi negru. Infinit. Dulci fiori. Aştept dimineaţa vieţii mele, căci mi-e dragă ziua până la lacrimi. Şi o iubesc mereu ca întâia oară. Pentru iubire trebuie să munceşti în fiecare zi ca lucrurile să meargă. Iubirea se creşte, se întreţine, fără grabă, fără promisiuni şi legăminte. Serenadă. Muzica uneşte oamenii şi îi face mai buni. Arhitectura frazelor, matematica proporţiilor. O frunză îmi bate la geam, scrisoare ta în toamna mea… Iubirea stă întotdeauna în picioare. Va veni ceasul când vom fi Unul. Să ierţi şi să fii milostiv sunt căldura sufletească. Îţi pecetluiesc inima cu iubire, multă iubire! Nu sunt doar fizic, sunt şi cu sufletul. Momente potrivite, persoane potrivite. Orizonturi noi şi vise frumoase.

Durerile corpului sunt strigătele sufletului… Ascultă-ţi sufletul! Şterge-i lacrima când plânge şi întinde-i zâmbetul când râde!… Eu am cerul. Tu eşti cerul. Lecţii de viaţă, amintiri preţioase. Învăţăm să primim, învăţăm să dăruim. Învăţăm să câştigăm, învăţăm să pierdem. Toată viaţa e o şcoală şi la urmă tot neînvăţaţi murim…

Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţă, pentru că m-ai adormit aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim!

Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, că să fim mai buni, mai frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Atunci când judecăm oamenii nu îi mai iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o dată, cu vorba de mai multe ori…

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Ed. PIM, Iași 2014, p. 78-83

Știi să citești un indicator?

Sunt anumite lucruri în viață care oricum te vor urmări, anumite frici pe care le ai în legătură cu tine însuți și cu viața ta, care oricum te vor asupri. Nu e pesimism, e realitatea celor în a căror inimă nu pâlpâie focul credinței, ci focul plăcerilor de tot soiul. Acest „oricum”, oricum se poate schimba în adâncurile inimii tale dacă ai un pic de credință. Nu poți să spui (sau cel puțin dacă ai îndrăzni să faci așa ceva, înseamnă că te minți frumos) că soarta îți este împotrivă și că nu există minuni sau măcar faptul că Dumnezeu în bunătatea Sa nemărginită, nu ți-a descoperit oameni prin care să deslușeşti sensul credinței în viața ta. Ar fi o mare minciună! Soarta ți-o faci singur, ascultând de Dumnezeu cu dragoste. Viața ta este un labirint, al cărei început și ale cărui sfârșituri le știe Dumnezeu singur. În acest labirint, ai la fiecare răscruce indicatoare, indicator care indică voia proprie și indicator care îți arată voia lui Dumnezeu. Oamenii fără credință nu văd decât un singur indicator; al voii lor. Probabil de aceea umblă bezmetici prin labirintul vieții și se plâng de necazurile pe care nu mai obosesc să și le facă singuri. Ori de câte ori văd o cale, nu cugetă la foloasele sau dezavantajele ei, ci merg drept înainte. Inconștienți de urmări, inconștienți de foloase, inconștienți de timpul pierdut. Le lipsește credința în acel Ceva Care să le lumineze calea din labirintul vieții. Credința adevărată îți descoperă chiar și să nu vrei să vezi, voia lui Dumnezeu. Suspini, te rogi, te oprești din lucrarea păcatului, te smerești, ai răbdare, întrebi, asculți și astfel simți că Dumnezeu este de-a dreapta cugetului tău ca să nu te clatini. Îți numără fiecare pas, stiindu-ți fiecare lacrimă de zâmbet, fiecare suspin al inimii, fiecare licărire de gând. Atunci nu te mai îndoiești. Nu îți mai este frică de necazurile sau cumpenele grele pe care știi că le-a pregătit pentru sufletul tău. Faci și asculți cu drag! La capătul labirintului este Dumnezeu care te așteaptă! Experiența atâtor drumuri prin labirint îți vor dovedi că există Cineva în care trebuie să ai neapărat încredere. La fel precum pentru o inimă înfierbântată de focul dragostei, suferința și lipsurile sunt nimicuri în comparație cu acea clipă a plăcerii, tot la fel de adevărat și necazurile, supărările și alte neajunsuri sunt o nimica toată în comparație cu bucuria faptului de a fi dăruit de Dumnezeu cu dreptul de a rămâne lângă El o veșnicie. Numai că pentru acest lucru nu trebuie să condamni soarta, pentru că soarta nu există, ci soarta este de fapt planul desfășurării voilor tale în ochii lui Dumnezeu. Alegi pe Dumnezeu cu tot ce îți oferă El? Atunci preguşti Raiul de pe pământ. Nu alegi? Ești împotrivă? Atunci singur îți clădești suferințele, frustrările și tot singur nu îl lași pe Dumnezeu să îți construiască visele. Ești la mijloc? Trebuie să te hotărăști, mai ales știind că felul cum ți-ai petrecut timpul, cuvintele pe care le-ai spus și lucrurile pe care le-ai lăsat în urma ta, vor sta ca martori la sfârșitul vieții tale, arătând pe cine ai iubit mai mult. Dar până atunci, nu uita de credință. Ca să poți citi și vedea indicatorul...

de Ochii Căprui

N-ai cum să spui că iubeşti şi să te porţi urât

Purtarea şi simţirea fac echipă în iubire! Şi nu orice fel de echipă, ci una imbatabilă!

Haideţi să fim serioşi, nu poţi să spui că iubeşti şi să te porţi urât! Este complet împotriva logicii.

Nu ai cum să simţi frumos şi să te porţi urât! Ar însemna să fii defect!

Ar însemna să ai grave probleme cu capul! Sau să minţi că iubeşti, ceea ce se întâmplă destul de des în relaţii…din păcate.

Iubirea înseamnă bine – ea nu poate fi asociată cu purtări sau emoţii distructive. Iubirea nu are ciorne! Atunci când scrii iubirea, zilnic, scrii direct pe curat!

Nu ai nevoie de mâzgăleli, ci doar de linişte, calm, respect şi zâmbete… multe zâmbete!

Oamenii care se iubesc pe bune, zâmbesc! Aţi văzut vreodată oameni care se iubesc şi nu zâmbesc deloc, ba mai mult, sunt încruntaţi? Nasoală trebuie să fie iubirea lor!

Iubirea nu are nevoie de apret!

Mai devreme mi-a sărit în ochi un citat. El spune cam aşa: “Cea mai importantă formă de dragoste are legătură cu modul în care te comporţi faţă de ea, nu cu ce simţi pentru ea”. Citatul îi aparţine lui Steve Hall şi nu sunt de acord cu el.

Faptul că te comporţi exemplar nu este o dovadă de iubire, ci de bună creştere.

Nu poţi să iubeşti fără să simţi! Fără simţire, comportamentul exemplar se rezumă la maniere şi atât.

Dacă adaugi şi simţire în peisaj, atunci construieşti formula iubirii – simţire şi purtare în slujba binelui, în slujba frumosului.

Purtarea şi simţirea fac o echipă imbatabilă în iubire!

Oamenii care spun “te iubesc”, dar te atacă, te condamnă, te cicălesc, te desconsideră constant…nu te iubesc! Ei doar te abuzează!

Te storc de energie ca pe o lămâie.

Iar când nu vor mai avea nevoie de tine te vor arunca la coş… asta dacă nu cumva te trezeşti tu între timp şi te cari. De asta tot spun şi cred că nu mă voi opri niciodată – încercaţi să alegeţi oameni care nu vă abuzează!

Nu mai acceptaţi balast în vieţile voastre! Nu vă mai minţiţi cu ideea că iubirea înseamnă suferinţă! Nu înseamnă!

Mai bine singur şi liber, decât într-o puşcărie a comportamentelor distructive!

Viaţa este atât de frumoasă, încât zău că nu merită să acceptăm abuzurile altora!

Trăiţi, iubiţi, zâmbiţi şi bucuraţi-vă!

În fiecare zi, în fiecare secundă! Bucuraţi-vă că sunteţi sănătoşi, că puteţi alege, că puteţi zâmbi şi mai ales că puteţi spune NU!

Ăsta este primul semn al libertăţii umane – să ştii că poţi spune NU şi să te foloseşti de acest drept!

Atunci când reuşeşti să spui NU, reuşeşti în sfârşit să schimbi ceva în viaţa ta!

sursa: http://www.vulpescu.eu/

Scrisoare sau emoții pe hârtie

Dacă ai văzut că am rămas aici și scriu, atunci înseamnă că am rămas pentru tine, pentru sufletul tău. Scriu pentru ca sufletul tău să aibă posibilitatea de a cunoaște lucruri adevărate, trăite, scrise din durere, dar cu bucurie.

Scriu pentru că într-o lume în care toată lumea are tendința de a fi nervoasă peste măsură și de a te mustra de foarte multe ori fără să îți cunoască sufletul, ai nevoie și de mângâierea unor adevăruri desprinse din cuvinte calde.

Scriu pentru că astăzi când, ușor ușor, restricțiile morale vor fi prezentate lumii drept drepturi umane, normale și iți va fi îngăduit să faci orice, ai nevoie de cineva care să te mustre cu blândețe, să te mângâie și să te țină pe calea cea dreaptă.

Scriu pentru că și tu știi că ai nevoie de un loc și un om în care să te regăsești cu totul, un loc unde să vii cu bucurie ori de câte ori ai eșecuri și un om pe care nu îl vezi, nu îl știi, dar îl simți aproape de sufletul tău.

Scriu pentru că trebuie să afli și părerea justă, adevărată, nemituită de nici o patimă și neumbrită de nici un viciu, despre situații prin care ai trecut sau treci prin viață.

Scriu pentru ca sufletul tău să ia aminte cu drag, fără frică, fără reproșuri, fără durere inutilă, la toate lucrurile mai mult sau mai puțin plăcute, dar atât de necesare unui om cu o coloană vertebrală.

Scriu pentru că știu că mai devreme sau mai târziu, adevărul din toate cuvintele va face lumină în sufletul tău și indiferent ce vei crede sau ce vei spune despre mine la un moment dat, tu îmi vei da dreptate.

Scriu pentru că scrierile mele te-au ales din sute de oameni adormiți de rutina unei vieți haotice, pentru a te trezi la bucuria unei vieți trăite în Hristos, cu Doamne Doamne alături.

Vreau să plângi, să râzi, să speri, să crezi, să nădăjduiești, să ierți, să visezi și să fii ca un copil cu inima senină, alături de mine, pe drumul către Dumnezeu.

Cu mult drag, Ochii Caprui

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/