În ziua în care te-am pierdut…am renăscut!

Postare dedicată Mihaelei și tuturor celor care suferă din dragoste.

Cu timpul viața îți arată cine merită un loc în viața ta, cine te iubește cu adevărat și cine aruncă cu vorbe în vânt. De multe ori considerăm că oamenii sunt de neînlocuit, iubim cu disperare un om care n-are legătura cu visele și dorințele noastre. Ne este frică de singurătate, despărțire și rămânem lângă oameni de la care nu avem ce învăța și cu care nu împărțim același destin, aceleași ambiții și speranțe.

Timpul slăbește durerea, ajută inima și o face să uite; la un moment dat, privind în urmă, realizezi că a fost mai bine așa, că acea despărțire a fost un pas înainte și ziua în care ai pierdut acea persoană… a fost ziua în care ai renăscut; ai început să privești în jurul tău, să te aranjezi mai mult, să te placi cu adevărat, să crezi în propriile puteri, să observi privirile altora și să te bucuri de prezent. Brusc realizezi că ai oferit tot unui om pentru care astăzi nu însemni nimic; omul care astăzi te tratează cu dispreț după luni în care ți-a spus că te iubește…este un laș, o pierdere de timp!

Cine n-a plâns după omul iubit? Cine nu s-a întrebat dacă despărțirea a fost sau nu cea mai bună soluție? Timpul oferă răspunsuri celor răbdători. Puterea de a merge înainte, de a căuta bucurie în lucrurile mici și de a ne vindeca singuri, fără a ne arunca în altă relație, este calitatea celor care iubesc cu adevărat.

În ziua în care te-am pierdut…am renăscut! Și nu îmi pare rău pentru că astăzi sunt un om împlinit, îmi văd de drum și știu că totul depinde de mine! Nu mai simt greutatea unei iubiri infantile, nu mă mai mulțumesc cu scuze, explicații și motive fără sens! Caut iubirea cu răbdare, am renăscut din cenușă, cu inima mai puternică, iubind viața tot mai mult și bucurându-mă de tot ce am mai frumos!

de Maria Cristiana
eusuntfemeie.com

11 Semne de Avertizare Că Ești Înconjurat de Oameni Negativi

 

SE SPUNE CĂ SUNTEM media celor 5 oameni cu care ne petrecem cel mai mult timp. Dacă aceștia sunt oameni care ne influențează negativ, eforturile noastre devin inutile câtă vreme întâmpină zilnic rezistența lor.

Ca urmare ai nevoie să alegi cine sunt oamenii cu care vrei să petreci mai mult timp. Și cine sunt cei la care tu vrei să renunți. Am adunat în continuare o listă cu semne de avertizare că petreci prea mult timp în compania unor oameni care sunt o companie negativă pentru tine:

 

Există oameni a căror prezență îți face mai mult rău decât bine.

 

11 Semne de Avertizare că Ești Înconjurat de Oameni Negativi:

 

1. Nu ai ce învăța de la ei.

Oamenii care ne ajută să evoluăm sunt oameni de la care avem mereu ce învăța. Poate ai auzit că nu e bine să fii mereu “cel mai deștept din încăpere”. Câtă vreme în jurul tău sunt oameni mai înțelepți decât tine, ești pe drumul cel bun. Pentru că mereu ai ceva de învățat de la ei, zi de zi ei te provoacă să devii mai bun.

Oamenii de la care nu ai ce învăța sunt cei care pot primi de la tine, fără a fi reciproc. Sau pur și simplu îți flatează ego-ul. În ambele cazuri tu nu te afli într-o situație de câștig. Treptat scade numărul lor și caută să rămâi mai mult timp în prezența celor de la care ai de învățat.

 

2. Când vorbești despre visurile tale, ei te descurajează să le urmezi.

Un alt tip de oameni pe care nu e bine să îl ai lângă tine sunt cei care nu au visuri și preferă să rămână în zona de confort a mediocrității (ceea ce este în regulă, până la urmă este alegerea fiecăruia). Însă nu se simt bine când altcineva visează. Este ceva care îi face să se simtă prost. Sau inconfortabil. Sau invidioși.

Sau e vorba de proverbialul “să moară capra vecinului“.

Aceștia vor face tot ce pot ca să-ți saboteze visurile. Să te descurajeze să visezi. Să te descurajeze să faci ceea ce este diferit, dificil, să crezi că imposibilul … ei bine tu ești genul de om care poate face imposibilul posibil.

Nu o fac din răutate, mai degrabă din neștiință. Oricum ar face-o, de obicei au o rată mare de succes și reușesc să te țină pe loc. Iar peste ani vei regreta că i-ai ascultat. Vei vedea cum altcineva nu i-a ascultat și a realizat dificilul, imposibilul.

Scoate-i din cercul tău social dacă poți. Dacă nu, nu le mai vorbi despre visurile tale. Nu intra în polemici cu ei, nu încerca să demonstrezi că ai dreptate. Pur și simplu vezi-ți de treabă și mergi mai departe!

 

3. Când ai probleme, nu sunt de găsit.

Unii oameni au abilitatea unică ca atunci când ai nevoie de ajutor să nu fie de găsit. Sau să fie întotdeauna ocupați. Dacă ar fi străini, asta nu ar conta prea mult, dacă însă oamenii din cercul tău apropiat sunt mereu de negăsit când ai nevoie de ei, nu prea o să ai pe cine să te bazezi la greu.

Indiferent cât de mult succes ai, acesta depinde într-o măsură de oamenii de lângă tine, de cercul tău social. Vor fi momente în care o să ai nevoie de un sfat, de o încurajare sau doar… un umăr care să te ajute să urci canapeaua până la etajul zece.

Dacă cineva nu există niciodată atunci când ai nevoie de el – măcar cu un sfat – poate e cazul să te gândești dacă merită să beneficieze de prezența ta.

 

4. Când îți merge bine, imediat te caută și vor să îți fie alături.

De multe ori acesta se leagă de precedentul. Nu sunt de găsit când ai probleme, dar când îți merge bine, când ești pe val, devin buni prieteni ai tăi. Acești oameni se vor bucura brusc că îți merge bine, te vor căuta, în mod miraculos de acum încolo îți vor răspunde la telefon. Și, evident, vor dori să … participe la noua ta situație. Cerându-ți ajutorul de câte ori vor avea nevoie de el.

În astfel de cazuri ai nevoie să înveți să devii puțin egoist. Să delimitezi cunoștințele de prieteni, iar când cineva încearcă să te manipuleze și să profite de tine, să pui piciorul în prag. Ignorându-l.

 

5. Sunt înconjurați de alți oameni asemenea lor.

Tindem să devenim asemănători cu majoritatea oamenilor cu care ne petrecem timpul. Spuneam de regula celor 5 oameni cel mai apropiați a căror medie devii. Asta înseamnă și că vei avea tendința să gândești ca aceștia, să câștigi asemenea lor, să faci aceleași greșeli, să ai aceleași obiceiuri.

Când îți schimbi anturajul, îți vei schimba și obiceiurile. Dacă vrei să ai o anumită viață, petrece timp cu oameni care o au deja.

Oamenii care te influențează negativ obișnuiesc și ei să-și petreacă timpul cu alți oameni care le sunt asemenea. Ca regulă elementară, dacă vezi cu ce fel de oameni cineva își petrece timpul, poți deduce ce fel de persoană este. Și cine vei deveni tu dacă ai petrece mult timp cu aceștia. Selectează oamenii pe care îi vrei lângă tine. (îți recomand cartea Secretele Succesului, de Dale Carnegie)

 

6. Sunt invidioși pe tine.

Oamenii pe care nu îți dorești să-i ai în jurul tău nu iau realizările altora ca pe un exemplu de urmat, ci ca pe ceva care le strică starea de echilibru. Starea de “e bine numai cum îmi este mie comod”. Ca urmare când cineva face altfel, reacționează cu invidie, refuză posibilitate că se poate altfel și… îi atacă pe cei care ar putea reuși.

Vor încerca să te tragă în jos, să te aducă la nivelul lor. Vor găsi de fiecare dată explicații pentru reușitele tale: tata ți-a dat bani, cineva ți-a aranjat, ai pile, în fine… orice, dar nu e meritul tău. Ca urmare, la ei este totul în regulă.

În cele din urmă o astfel de atitudine riscă să te afecteze. Evită să stai mult timp lângă ei, nu te certa cu ei și – cel mai important – nu încerca să demonstrezi că reușitele tale sunt rezultatul muncii tale, iar nu a universului care s-a învârtit în mod special ca să primești tu totul pe tavă.

Te-ai certa cu cineva care nu este interesat de argumentele tale, ci doar să-și conserve actuala stare de fapt. Valorezi mai mult decât atât, așa că ieși din această ecuație. Mergi mai departe.

 

7. Nu oferă ajutor dezinteresat: dacă dau, vor ceva la schimb.

Este una să știi să îți reprezinți propriile interese și cu totul alta să profiți de ceilalți. În a doua variantă, mai devreme sau mai târziu oamenii își vor da seama și te vor marginaliza. Rațiunea este destul de simplă: cei care profită nu sunt genul de oameni pe care se vor putea baza la nevoie. Iar prietenia la nevoie se cunoaște.

Astfel de persoane vor vedea relația cu tine ca pe un troc permanent. De obicei tendința va fi ca trocul să nu fie câștig-câștig, ci ei câștigă – tu ai poate ceva. Nu e oricum relevant pentru ei dacă este corect și față de tine, ci doar propriul lor interes.

Oamenii pe care îi dorești lângă tine sunt dispuși să ajute și fără să ceară imediat ceva în schimb. Îi interesează în primul rând relația cu tine, nu beneficiile pe care le pot avea.

 

8. Îți cer să trăiești o altă viață decât cea pe care ți-o dorești.

Adevărul este că fiecare dintre noi avem opinii – și dorințe – despre cum ar trebui ceilalți să își trăiască viața. Mai ales când vine vorba de oamenii apropiați. În exces însă, aceste opinii pot fi transformate în presiunea de a cere celorlalți să își trăiască viața după cum am vrea noi.

Sau să cerem altora să trăiască viața pe care noi nu am putut să o trăim.

O categorie aparte sunt oamenii care vor ca tu să trăiești o altă viață, aleasă de ei. Aici este mai delicat deoarece de multe ori e vorba de rude. De la părinții care vor ca fiul să se facă avocat, doctor sau altceva, la cei care își presează copilul să se căsătorească cu cineva anume pentru că…

Poate că ai trecut pe aici sau cunoști pe cineva care a făcut-o.

În astfel de cazuri dificultatea vine din faptul că avem deja o relație cu astfel de persoane și nu se pune problema să refuzăm să-i mai vedem. Deși ar putea fi tentant în unele cazuri…

Însă poți ca pentru o vreme să o faci mai rar până când câștigi încredere în tine și te poți opune. Iar în cele din urmă … să spui nu. E probabil să urmeze presiuni intense pentru a restabili raportul anterior de forțe, așa că pregătește-te sufletește.

Schimbarea vine și în acest caz, dar e nevoie de puțin timp dacă nu vrei să distrugi relația. Tehnica pașilor mărunți este optimă acum – puțin câte puțin, în mod constant și ferm. Am discutat mai mult despre asta în partea a treia (Arta de a obține performanța) a cărții mele 24 de Ore: Schimbă Pentru Totdeauna Felul în Care Lucrezi.

 

9. Nu depun efort pentru a întreține relația cu tine.

Relațiile de calitate au nevoie de efort și timp pentru a se dezvolta. Toate părțile implicate e nevoie să depună efort pentru a întreține relația. Nu e destul să o facă la nivel declarativ, ci efectiv să pună în faptă cuvintele. Fără ca cineva să o ceară, fără ca cineva să suravegheze.

Suntem ceea ce facem atunci când nimeni nu ne vede.

Lucrurile pe care le facem chiar dacă e posibil să nu primim vreodată recunoștință pentru ele. Chiar dacă nimeni nu ne va vedea vreodată că le-am făcut. Nimeni nu va ști vreodată. O vom ști doar noi.

Este – în opinia mea – ceea ce definește cine vom deveni peste ani. Ce viață vom trăi.

Dacă acceptăm asta, iar în momentele în care nimeni nu ne vede și de care nimeni nu va ști vreodată facem ceea ce este mai bine pentru noi, ne vom transforma total.

Oamenii care nu depun efort pentru a menține relația cu tine – cei pe care trebuie să îi împingi mereu de la spate, cei cărora trebuie să le găsești mereu scuze – nu sunt genul de oameni alături de care îți dorești să îți petreci viața.

Vei încerca ani de zile să îi convingi. Le vei căuta ani de zile scuze. Nu merită.

 

10. Lângă ei te simți ca într-o închisoare, ca într-o cușcă.

Uneori relațiile se uzează de-a lungul timpului. Orice relație are nevoie și de puțin efort pentru a o întreține. Iar în unele cazuri uzura relației a devenit într-atât de mare încât aceasta s-a distrus prea mult pentru a mai putea fi reparată.

În astfel de situații, eforturile de a păstra relația sub perfuzii te țin legat de cineva alături de care nu mai există o relație apropiată. Cel puțin nu în viitorul apropiat. Te simți ca într-o închisoare. Prizonier, deși ai vrea să pleci de acolo.

În astfel de momente cel mai bine este să te eliberezi. Poate vei repara lucrurile cândva. Poate nu. Dar ieși de acolo.

Îți recomand și discursul TedTalk “The Golden Circle” (Cercul de aur) susținut de către Simon Sinek (are și subtitrare în română):

 

11. Își doresc să fie nefericiți.

Fericirea, împlinirea în viață este ceea ce ne dorim majoritatea dintre noi. Până la urmă ne dorim să trăim o viață frumoasă, orice ar fi însemnând asta pentru noi. Din perspectiva mea înseamnă o familie, o casă, oameni alături de care să petrec timp plăcut, mentori, coachi, cărți, locuri, zâmbete, cărți, să învăț, să descopăr. Și multe cărți…

Fiecare are propria perspectivă. Dar per ansamblu cu toții ne dorim să fim fericiți.

 

Există însă oameni care își doresc să fie nefericiți. Și vor face orice pot să ajungă nefericite. Vor face orice este omenește posibil să ajungă în situații care le va provoca durere. Lor și celor de lângă ei. Deși nu-și doresc asta în mod explicit.

Poți încerca să îi ajuți să se schimbe. Dacă vor dori, vor reuși. Dacă nu, îți vor aduce și ție aceeași nefericire și o companie pe care nu dorești să o ai. Locul tău nu este acolo.

Tu ce crezi?

 

sursa: http://florinrosoga.ro/

Vieţi în derivă

Oamenii ascund în ei mai mulți oameni, eu așa cred, uitându-mă în mine. Oameni ce vin și pleacă înspre și dinspre noi, în lume, pe rând, în șir indian. Oameni plini de lacrimi și de zâmbete, oameni frumoși și uneori urâți, oameni buni și în același timp, paradoxal, câteodată răi.

Doar că, uneori, deseori chiar, ne ia valul și ne imaginăm a fi mai buni sau mai răi decât suntem, furându-ne singuri căciula, păcălindu-i cu talent pe cei din jur și nu întotdeauna involuntar, încercând să obținem un câștig imediat, de orice fel ar fi acela, și așezându-ne, cu ingratitudine, pe un plan nepregătit pentru noi, fie el mai înalt sau mai jos. Pe un piedestal nedestinat nouă, pe o poziție nemeritată, pe un loc necâștigat în luptă dreaptă, într-o viață care nu ne aparține. Și unde, nu știu prin ce tainic algoritm, norocul nu ne mai găsește, ca și cum ne-ar fi primit coordonatele de undeva, de Sus, și ajuns la destinație află locul gol. Pentru că noi am ales să fim în altă parte, în direcția pe care am calculat-o eronat ca fiind a noastră, abandonându-ne albia cu nepăsătoare inconștiență.

M-aș fi dorit, de prea multe ori, așezată în locuri inaccesibile mie. Uneori m-am luptat, fără prea multă credință, urmând curgerile noduroase ale unei rațiuni învolburate, să ajung până acolo unde-mi imaginam că-i farul meu, greșind flagrant traiectoria ce-mi fusese hărăzită și plângându-mi mai apoi nenorocul. Până când, într-o târzie zi din anii mei îmbogățiți de vreme, m-am luminat și-am înțeles că doar urmându-mi inima cu credință deplină pot să-mi întâlnesc și șansa, și norocul.

Până când am priceput că locul meu în lume e acela croit după calapodul meu, după tiparul sufletului meu, după darurile primite la naștere și de-a lungul vieții și a fost zidit doar pentru mine, creație unică a unui Dumnezeu chibzuit și extrem de bine organizat în toate, cu toate.

Și-am zâmbit în lumină când am înțeles că doar fiind cea care sunt – mândră de mine, în primul rând - și nu cea care mi-aș fi dorit să fiu, voi izbândi, navigând cu seninătate, să-mi aflu liniștea. Nu fiind mai frumoasă, mai slabă, mai bogată, mai tânără, mai bună, mai iubită, mai aplaudată, mai invidiată. Nu mințindu-mă sau înșelându-i pe ceilalți, împodobindu-mă ridicol pentru nu se știe cine și ce cu atribute străine mie sau visând absurd la situații avantajoase dar nenaturale pentru construcția mea sufletească.

Și-am rămas de-atunci neabătută de nicio ispită, cu toată credința, în cursul hărăzit mie, în matca mea. Știind că doar așa îmi voi întâlni harul, norocul, împlinirea și, corolar, la final, pe mine însămi.

de Carmen Voinea-Răducanu

sursa: http://www.carmenvoinearaducanu.ro/

“Ea pleacă, eu mă fac că plec…”

Se îmbrăţişară îndelung. Apoi ea se întoarse pe tocurile înalte şi plecă în grabă lăsând în urmă o dâră de parfum. Tare. Aproape bărbătesc. El rămase pe loc, privind-o. Zâmbea. O urmărea cu drag cum se îndepărta grăbită, cu mişcări legănate, hotărâtă, probabil bifând în minte sarcini presante de pe agenda zilei. El părea că nu are nici sarcini de bifat, nici treburi presante, nici griji, nici probleme, nici stres, nici grabă. Părea desprins de timp stând acolo cu zâmbetul pe buze, privind-o cum se îndepărta în grabă, vrând parcă să aşeze cât mai bine totul în sufletul său. Pe ea, clipa, parfumul ei tare, soarele, colţul ăsta de stradă, zâmbetul ei, atingerea mâinii reci, eşarfa aia colorată, felul în care s-a înroşit, toate aceste detalii mărunte, dar atât de preţioase…căci mâine nu vor mai fi. Doar astăzi, doar acum, doar aici în faţa acestui restaurant s-au putut întâmpla. Din milioane de alte posibilităţi, au ales să i se întâmple lui azi. Şi ei, celei ce se îndepărta în grabă, cu tot cu parfum, eşarfa, zâmbet şi degete reci, fără să ştie că nu mai e singură. O iubire tăcută şi zâmbitoare o urma cuminte oriunde-ar fi mers În timp ce un om îi mulţumea tăcut, în gând… că a fost.

Nici măcar nu cred că erau îndrăgostiţi. Şi nici nu-mi pasă. Iubesc oamenii care nu se despart de ceilalţi în grabă, plecând fără să privească înapoi, ci mai rămân o clipă pe loc, să îl petreacă pe celălalt cu ochii, cu inima, cu sufletul. Oamenii care nu se grăbesc la clienţi ce urlă, la colegi ce sună exasperaţi, la soacră, la iubită, la vecin, la sală, la magazin, la salon, la veterinar, la teatru, la birou, la coafor, la masaj, la piaţă sau la mai ştiu eu ce . Nu se grăbesc,domnule, nicăieri. Măcar pentru câteva clipe mai stau să se bucure de ceva mult mai important. De un Om. De un om care ar fi putut fi oriunde altundeva atunci, dar a ales să fie acolo, în viaţa lui. De un om care a adus cu el o lecţie, un dar, o binecuvântare, o mângâiere, un vis care nu ar putea fi îndeplinit fără el. De un om pe care poate nu îl va mai vedea niciodată. Şi sigur nu îl va mai vedea aşa cum este acum. În timp ce toţi ceilalţi iau “for granted” mult prea des oamenii din viaţa lor, oamenii care rămân să privească pe cel ce se îndepărtează încet sau grăbit din viaţa lor, par a fi învăţat că niciodată nu ştii dacă îl vei mai revedea. Ca în mod sigur niciodată nu va mai fi la fel. Că cel mai frumos dar pe care ni-l pot face oamenii este uneori prezenţa lor. Că cel mai frumos dar pe care li-l putem face este să îi petrecem cu ochii, cu inima, cu sufletul, chiar şi când se îndepărtează, încet sau în grabă, din viaţa noastră. Să îi petrecem cu gândul, cu grijă, cu iubire. Cu o iubire ce îi învăluie chiar şi când ei pleacă grăbiţi la ale lor, fără să ştie că noi am rămas măcar câteva clipe pe loc să îi aşezăm cuminţi în suflet şi să mulţumim, lor şi Domnului, pentru tot ce au avut să ne dea. Dup-aia putem să ne vedem liniştiţi de ale noastre. Însă pentru câteva clipe, să evadăm din timp, din cotidian, din griji şi din tot ce trage de noi de parcă lumea s-ar sfârşi. Nu! Să spunem lumii întregi să ne mai aştepte şi să stăm pe loc câteva clipe, ce niciodată nu se vor mai repeta. Să stăm pe loc şi să mulţumim, căci tocmai am primit un dar. Un dar pe care nu-l vom putea înlocui niciodată, dar absolut niciodată în viaţa noastră, oricât am vrea: un Om.

de Alexandra Svet

sursa: https://floareadinasfalt.wordpress.com/

Suflet la tavă

 

Când toată lumea de sub soare te crede în stare să duci orice în spatele sufletului tău, bazându-se pe aparențe, atunci greșește. Uită că și tu ești om ca și ei. Nimic mai mult. Faptul că tu nu ai cedat când au cedat ei, că ai fost în stare să fii moral când ceilalți au considerat că nu pot, că te-ai silit să schimbi ceva în viața celor de lângă tine și că ai avut răbdare cu aceia pe când ei nu au putut, nu îți dărâmă din ochii lor imaginea de om tare pe care te poți baza oricând, dar în schimb, ridică pretenția acestui lucru la rang de normalitate. De ce acești oameni cu pretenții nu se gândesc și ei că și tu ești om? Că nu ești făcut din fier și că nu ai fost creat numai și numai pentru ei. Că și tu ai dreptul să râzi, să plângi, să te jeleşti, să îți spui păsul cuiva, să ai intimitatea ta, să nu fii nevoit să te ascunzi de oameni ca să poți respira liber o idee în aer curat. De ce? Pentru că ai fost bun și ai ajutat și ai primit pe fiecare din aceia care au avut nevoie? Că ai alergat să oblojeşti rana fiecărui suflet care sângera în acele clipe grele, fiindcă ți se rupea inima în două de situația lui? Iar acum, dacă vrei să te liniștești și tu puțin, auzi fel de fel de vorbe despre tine. Nu mai ești bun. Ai fost numai atât cât au avut nevoie de tine. Nimeni nu îți dă dreptul să închiriezi sufletul celuilalt, chiar dacă ți se oferă pe tavă. Ți se oferă din dragoste, nu de nevoie.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Uşile şi ferestrele din coridorul vieţii noastre

 

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei... Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul... Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur! Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor!

Când ne naştem, plecăm în căutarea Iubirii. Uneori o gustăm bine, alteori ne fac alţii poftă de ea. Înţelepţi sau nu încă, dorim prin tot ce ne stă în putinţă să nu mai provocăm durere. Multe din mâhnirile noastre esenţiale vin din imposibilitatea sau neştiinţa de a închide uşi; uşi ale trecutului. Înăuntrul nostru e mereu curent. Ba uşa, ba geamul au rămas deschise. Zeci de uşi, sute de geamuri, în funcţie de cât a visat, sperat, dorit sau construit fiecare. Uşile marilor noastre iubiri, uşile marilor dezamăgiri, uşile rănilor, uşile răutăţilor, uşile mândriei, ușile... uşile... Ferestrele curiozităţii, ferestrele pasiunilor trecătoare, ferestrele profesionale, ferestrele credinţei, ferestrele… Nu închidem uşile, nu închidem ferestrele, decât din când în când, brusc sau duios, câte una, vlăguiţi sau cu lecţia de viaţă învăţată. Uneori cu gust amar, alteori cu poze de dezamăgiri sau cu false trăiri. Adeseori ne domină ceea ce simţim, nu ceea ce gândim. Ne întoarcem în trecut pentru a-l înţelege, pentru a-l bandaja cu iertare, binecuvântare şi iubire şi pentru a-l tămădui cu Hristos Euharistic. Dacă nu învăţăm să închidem uşile trecutului, nu vom vedea cealaltă uşă ce ni se deschide îmbietor în faţă şi ne tot uităm în urmă la cea deschisă cu speranţa că poate, poate cineva sau ceva intră pe ea...

Dacă n-aş fi fost acolo, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi dorit, dacă n-aş fi fost orbit, dacă aş fi înţeles de ce, dacă aş fi avut răbdare, dacă... şi tot aşa. Gândurile, vorbele, atitudinile, dacă nu le ordonăm, nu le spălăm, ne vor acri, oţeti, ofili. Ţinem uşile şi ferestrele deschise din orgoliu, din nevoia bolnavă de a ne victimiza sau de a da vina pe ceva sau cineva pentru că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne propusesem noi să se întâmple şi ne vine greu să credem că timpul nu se opreşte în loc. Evoluăm. Creștem. Învățăm din greșeli. Chiar dacă au fost momente în care am cugetat, fără a acţiona evident, nădejdea şi rugăciunea sunt telefonul cu care Îl ţinem pe Doamne atent. Ieri eram inteligent aşa că am vrut să schimb lumea. Astăzi sunt înţelept aşa că mă schimb pe mine!

În viaţă, dacă îţi arăţi durerile, poţi fi considerat slab. Dacă le ascunzi, poţi fi considerat insensibil... Aşa că cel mai bine este să trăieşti suferinţele cu şi în Hristos, iubind pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine. Iubirea este cheia cu care întoarcem ceasornicul vieţii. Orice nu este iubire este putere a întunericului. Suntem pe pământ ca să învăţăm să iubim. Odată ce învăţăm să iubim, murim. Dumnezeu ne ia la El ca să-L iubim de Dânsul în chip desăvârşit. Dumirit sau nu, sufletul va face lumină în minte mai devreme sau mai târziu. Altruismul, aerul fiinţei ontologice ne subliniază în cursul de la şcoala vieţii că esenţa rămâne aceeaşi; dragostea care niciodată nu cade!

Important nu este ce ai făcut, simţit sau gândit în viaţă, ci ceea ce vrei să faci de acum înainte, după ce ai învăţat să fii mai bun, mai plin, mai duios, mai delicat, mai luminos, mai împăcat, mai mulţumit de tine şi de cei din jur. Nu ziua de ieri ne face să fim cine suntem, deşi așa ar părea, ci în pofida tuturor evidenţelor, ceea ce ne defineşte este astăzi şi mâine, starea de prezenţă continuă.

Suflet drag care citeşti aceste rânduri, oricare ai fi şi de oriunde ai fi, nu ştiu uşile sau ferestrele tale ce cântec cântă. Cunosc doar cântecul frunzelor aşezate în simfonie pe pământ după ce le-am sărutat cu chitara obrajilor mei... Să nu-ţi pese niciodată de ce cred alţii! Gura lumii o închide doar buza mormântului. Viaţa este ca o carte închisă din care ei văd doar titlul... Adevărul îl cunoşti doar tu. Împacă-te cu Dumnezeu, cu tine însuţi şi cu cei din jur! Fă-ţi timp să te rogi, să iubeşti, să râzi, să crezi, să vezi lumina din viaţa oamenilor! Adevărata fericire nu costă nimic; când costă ceva nu e adevărată! Astăzi zâmbetul este fericirea care se află chiar sub nasul tău.

Bucură-te de minunea de a fi şi caută Bucuria în Potir!

de ieromonah. Hristom Filipescu

Nu poți să fii perfect, dar poți să fii simplu în gândire și bun la inimă

"Dumnezeu să sălășluiască în inima ta"

 

Sub geana vremii, oamenii își închid sufletele față de lucrurile cu adevărat importante în viață și unii dintre ei se lasă marcați de nereușita de a fi un om perfect. Cei care tind spre perfecțiune și vor fericire într-o lume ambiguă formată din culori mai mult sau mai puțin obscure, uită de foarte multe ori esențialul, lucrurile mărunte care de altfel, dau culoare vieții.

Nu poți să fii perfect, dar poți să fii simplu în gândire și bun la inimă. Aceasta este una din fericirile vieții. Nu ar trebui uitată.

Nu poți să fii perfect, dar poți să îți dorești ca Dumnezeu să sălășluiască în inima ta și să cauți toată viața să atingi acest țel. Aceasta este fericirea care îi caracterizează pe cei cu aspirații înalte.

Nu poți să fii perfect, dar poți cel puțin să fii un om moral și plin de bun simț, fiind un exemplu bun de urmat pentru cei din jurul tău. Acesta este idealul celor care vor să schimbe ceva în viețile celor din jurul lor.

Nu poți să fii perfect, dar poți mai mult ca sigur: să nu uiți niciodată de unde ai plecat, să nu uiți cine ești cu adevărat; să spui cu aceeași seninătate „Nu” pe care o ai când spui „Da” la toate lucrurile care merită un „Nu” categoric; să nu îți fie rușine de sângele neamului pe care îl ai; să nu te bați cu pumnul în piept că ești creștin în fața altora mai ales când știi ce fel de creștin ești; să nu confunzi niciodată adevărul cu minciuna precum confundă Europa românii cu romii; să ai demnitatea să îți recunoști și să îți asumi greșelile în fața oricărui tip de om; să nu îți fie rușine să întrebi lucruri mărunte; să crezi ce spui, cu adevărat, și să spui ce crezi atunci când situația o cere; să fii tu însuți în orice situație, fără să te străduiești să pari altceva decât ești; să nu copiezi caractere sau gândiri, ci dimpotrivă, să aduci tu ceva nou acolo unde simți că vechiul are o față încă nespusă lumii; să fii mai presus de toate un om normal cu o viață normală, fără să ieși cu nimic în evidență în fața nimănui.

Acestea nu sunt fericiri sau idealuri. Ele fac parte din normalul vieții unui om normal. Starea de fericire este starea în care sufletul și-a descoperit sensul vieții prin intermediul lui Dumnezeu, bucurându-se de El.

de Ochii Caprui

Să dai din ceea ce ai în suflet…

Gândurile de astăzi m-au purtat departe …la ceea ce facem ca să avem ceea ce ne dorim, la ceea ce lăsăm în urmă, la ceea ce renunțăm sau la ceea ce irosim în dorința nebună de a avea cât mai mult.

M-am gândit la toate cele pe care le avem, dar pe care nu le prețuim. La toate cele care sunt în viața noastră, la toate cele care fac parte din noi, la toate cele care ne-au transformat în cei care suntem astăzi.

M-am gândit serios la tot ce am cumulat în viața asta, la tot ce poartă numele nostru, la tot ce am cumpărat din banii noștri, la tot ce avem, dar nu este suficient.

Și ca o paralelă m-a izbit un gând nebun la ceea ce dăm altora din ceea ce avem noi. Cât de mult am dăruit? Ce am dăruit? Când a fost ultima oară când am dăruit ceva?

Cum stăm la capitolul daruri? Am făcut pe cineva fericit astăzi? Am reușit să facem pe cineva să zâmbească astăzi?

Atunci când dăruim, o facem din ceea ce avem. Din ceea ce am strâns de-a lungul vieții. Bani. Produse. Alimente. Daruri care nu ajută decât pe moment. Daruri care nu țin de cald, care nu țin de foame, care nu ajută să ieși din ceață. Daruri care împacă conștiințe, însă nu și suflete.

De aceea, atunci când dăruim ceva cuiva trebuie să o facem din ceea ce suntem. Să dăruim zâmbete. Speranță. Grijă. Iubire. Empatie.

Darurile cele mai prețioase sunt cele care nu au preț. Cele care nu se numără, nu echivalează cu un serviciu, nu se transformă în datorii.

Cel mai prețios dar pe care-l putem face celor dragi și nu numai este timpul. Timp în care stai și-i asculți. Timp în care-i sfătuiești și le arăți că-ți pasă. Timp în care îi învălui în dragoste și preocupare. Timp în care le inoculezi speranță și credință. Timp pentru ei, timp pentru tine și timp pentru suflet.

Să dai întotdeauna din ceea ce ești. Ca om. Ca prieten. Ca suflet trecut prin viață.

Tu știi care sunt nevoile celor din jur. Tu știi care sunt lipsurile. Tu știi care le sunt așteptările. Tu știi ceea ce așteaptă de la tine.

Nu mâna este cea care stă întinsă ca să primească ceva, ci sufletul este cel care stă și tânjește după un dar special.

Să dai orice, oricât, oricum…să dăruiești fără să aștepți nimic în schimb. :) – ce sentiment prețios și atât de rar întâlnit, din păcate…

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ

Suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur. Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute. Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri... Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă. 

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag...

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine...

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. "Apocalipsele" contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

de ieromonah. Hristom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Tic-Tac!…și clipele trec…

Cum nu știi când se poate termina totul trebuie să te agăți zdravăn de ceea ce ai. De oameni, de momente, de lucruri mărunte, dar care te fac fericit, de viață, de miracolele zilnice, de credință, iubire și speranță.

Știi deja că fiecare lucru are un final și acesta poate fi oricând, astfel încât singura opțiune care-ți rămâne este să profiți de fiecare clipă și să dai tot ce poți ca mai apoi să nu privești trist și plin de regrete la ceea ce ar fi putut fi.

Dă o șansă lucrurilor să se întâmple. Dă-ți o șansă la fericire, iubire, împlinire, succes și nu înceta să visezi și să-ți dorești schimbarea în bine.

Știi deja că nu ai nimic pentru totdeauna. Unii dintre noi trăim cu incertitudini toată viață. Pentru ce să mai lupt dacă oricum voi pierde? Pentru ce să mai iubesc dacă oricum voi fi înșelat ( ă ) ? De ce să vreau să mă schimb dacă îmi este bine așa?

Sunt doar câteva întrebări care ne trec prin minte și care ne influențează deciziile viitoare.

Fie că ai trecut printr-un moment dificil, fie că ai ieșit dintr-o relație complicată și dureroasă, fie că ai simțit singurătatea și deprimarea la un moment dat, fie că ai rămas fără job sau fără prieteni, fie că te afli în cel mai întunecat moment al vieții tale, ieși repede de acolo. Viteza cu care problemele ne copleșesc și ne sufocă este uimitoare. Te vei trezi de azi pe mâine în alte condiții, cu alte gânduri, în alte circumstanțe. Cel mai bun moment pentru a face față tuturor încercărilor vieții este să te urci repejor în șa și să te ții bine.

Încetează să te compătimești. Să te plângi pentru nenorocul tău pentru că nu faci decât să amâni fericirea.

Gândește pozitiv și nu-ți pleca sufletul în fața provocărilor care te așteaptă. Lasă-l liber, dă-i aripi și te va conduce în direcția potrivită pentru tine. Și nu îl ultimul rând, permite-i lui Dumnezeu să fie ghidul tău, pentru că nu este altcineva mai potrivit ca el să te conducă acolo unde îți dorești să fii.

Nu lua timpul ca pe ceva cert. Nu te gândi că ai toată viața la dispoziție să faci lucruri să se întâmple, să-ți îndeplinești vise, să-ți creezi viața dorită. Asta nu depinde de tine.

Ceea ce depinde totuși este să te bucuri de „ AZI” la cel mai înalt nivel. Să mulțumești din suflet pentru extraordinara șansă de a fi în viață și de a te bucura de ea. Ceea ce depinde de tine este să înveți să treci prin obstacole cu fruntea sus, cu sufletul deschis și încrezător, cu mintea relaxată și pozitivă.

Ceea de depinde de noi este să evităm să ne pierdem în detalii, să ne lăsăm copleșiți de ceea ce se întâmplă fără voia noastră, să devenim triști la gândul că sunt unele lucruri pe care nu le putem împiedica să se întâmple.

Viața se întâmplă cu sau fără noi. Timpul trece cu sau fără noi. Amintirile se creează cu sau fără noi.

Bucură-te azi de fiecare clipă, pentru că nu știi ce ascunde secunda următoare …

sursa: https://anasstassya.wordpress.com

Cine ești tu astăzi, străinule?

Sunt zile când ceea ce văd cei din jurul tău atunci când te privesc și ceea ce vezi tu atunci când îți privești reflexia în oglindă, sunt două persoane diferite. Cum așa? E inexplicabil, poate chiar o idioțenie. Te privești, dar nu ești tu. Te privești și nu te mai placi. Te privești și ți-e dor de tine. Te privești și vezi doar un chip obosit, tern și o expresie golită de orice sentiment. Te privești dorindu-ți să te recunoști.

Cauți sensuri noi, încerci să-ți faci puțină ordine în dezordinea care pare acum viața ta, cauți să înțelegi, să iubești, să crezi în tine și în forța ta interioară. Nu plângi, nu țipi, nu te manifești în nici un fel. Doar taci. Taci apăsător, dureros, taci într-un mod diferit decât până acum.

Cine poate înțelege ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte? Doar cine a simțit la rându-i necuvintele astea, care aruncă o umbră grotească asupra ta și te fac să te zgâiești la oglindă ca la un străin care a dat buzna în camera ta, în viața ta și ți-a violat intimitatea.

Cine ești tu astăzi, străinule? Cine?!

sursa: http://momenteinviata.ro/

Singurul mijloc de a arăta cine-i în casă capul este să începi să ai un comportament bărbătesc autentic

Fiecare bărbat trebuie să înţeleagă, odată pentru totdeauna: în căsnicie nu trebuie să existe luptă pentru poziţia de lider. Casa mea trebuie să fie cetatea mea, cum se spune, nu câmp de luptă. Ca atare, chiar dacă ştii că bărbatul trebuie să fie capul familiei, nu trebuie să dovedeşti asta nimănui cu forţa, adică pe calea „bătăliilor” familiale. Ţipetele, certurile, scandalurile, capriciile sunt arma oamenilor slabi şi la ele recurg foarte frecvent tocmai femeile. Bărbaţilor nu le şade bine să facă scandal.

Singurul mijloc de a arăta cine-i în casă capul este să începi să ai un comportament bărbătesc autentic. Ce aşteaptă de la bărbatul său oricare femeie? Ocrotire, grijă, atenţie. Dacă-i poţi da toate acestea, se va linişti şi va recunoaşte singură statutul tău de cap. Orice femeie, chiar dacă pare puternică şi dominatoare, vrea tocmai asta: să fie femeie, adică să simtă sprijinul soţului, să vadă în el un reazem. Soţul trebuie să fie un zid care ocroteşte soţia şi copiii de furtunile şi restriştile lumii.

Apostolul Petru îi învaţă pe bărbaţi să se poarte cu soţiile lor cum se cuvine unor făpturi mai slabe, facându-le parte de cinste (I Petru 3, 7). Nu doar soţiile trebuie să-şi cinstească soţii, ci şi soţii trebuie să le cinstească pe tovarăşele lor de viată.

Atunci când femeia are pretenţii, face scandal, are capricii în mod constant, foarte frecvent aceasta este o reacţie emoţională la lipsa de atenţie din partea soţului. Ea caută ocrotire, ajutor, şi nu le primeşte.

Din Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, Editura Sophia, București, 2013, p. 92-93

RANA ESTE LOCUL PE UNDE INTRĂ LUMINA ÎN TINE…

Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?

Unde este curajul, lumina din ochi? Oamenii triști paralizează viața. Oamenii sătui de viață înăbușă bucuria. Oamenii posomorâți înmormântează credința. Oamenii fără credință seamănă disperarea. Frica devorează din energie și îi epuizează pe oameni. Panica anesteziază puterea de care avem nevoie zi de zi. Iar copiii caută lumina în ochii adulților. Și aceștia sunt stinși… Părinții pierd inima propriului copil și astfel mor câte puțin de nerecunoștința acestora.

De-a lungul vremii, tristețea își schimbă forma și devine o haină pe care mulți o îmbrăcăm și adeseori nu ne încape. Nu mai e a noastră. Purtăm haina tristeții părinților, bunicilor, șefilor, colegilor, sistemelor. Se fabrică multe arme pentru a produce tristețe. Gloanțele vorbelor, sârma ghimpată a tăcerii, setea pentru putere. Hipnoza unora de a avea dreptate și nu de a fi fericiți. Iar dacă oamenii nu se schimbă în inimile lor, mâine se vor fabrica arme noi. Critica, frica și rușinea nu schimbă niciodată pe nimeni. Oamenii au nevoie de dragoste… Nu devenim mai mari dacă îi facem pe ceilalți mai mici. Vecinul tău este mai bun decât gândești că este.

Trupul nu trebuie să devină o mașină de mâncat, de muncit, de dormit. Trupul este o mașină a iubirii. Degeaba murim cu burta plină, dar cu inima goală. În jurul nostru există atâția copaci, păsări, flori, pajiști, atâtea minuni care nu așteaptă decât să vindece un om de tristețea lui. Pentru ce ești trist acum va mai conta peste zece ani?

Suflet drag, nu te mai pierde în ieri sau în mâine! Bucură-te de Astăzi și tot ce îți aduce această binecuvântată clipă. În fiecare zi începem din nou viața și în fiecare seară transmitem pagina scrisă Tatălui Ceresc.

Îndrăzniți să rămâneți copii și veți vedea că orice muncă va deveni un joc, un prilej de cunoaștere, de împrietenire, de iubire, de dăruire. Cine vorbește de bine pe alții îi face mai buni. Poți vindeca pe cel de lângă tine iubindu-l! Iar cine iubește poate orice.

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Iubire nu înseamnă numai daruri. Iubirea înseamnă mai mult jertfă. Să dai din tine. Dai până când nu mai ai. Dai până când renunţi la tine. Şi atunci te trezeşti că trăieşti în celălalt.

Iubire nu înseamnă numai flori şi fotografii zâmbitoare-momente perfecte în doi de pus în ramă. Iubire sunt şi clipele acelea pe care nu le poţi fotografia că doar cine te iubeşte te priveşte şi te admiră şi-n momente în care nici tu nu te poţi privi. Iubirea vine, draga de ea şi te mângâie şi te înfrumuseţează într-o clipă cu lumina ei. Şi atunci e rai pe pământ.

Iubire nu înseamnă numai lunch-uri şi cine preţioase şi discursuri cuceritoare, iubire înseamnă şi să-l asculţi pe celălalt ore întregi, nopţi întregi.Şi când să vină rândul tău să vorbeşti, să fie pace pe pământ şi îngeraşii dorm deja la ora aceasta. Dragii de ei...iubirea vine, draga de ea şi te acoperă cu inima ei, să-ţi ţină de cald.

Iubire nu înseamnă numai impresionism-hai să te vrăjesc en plein-air. Iubire înseamnă şi perioada aia de lucru în atelier, când uneori îţi amorţesc mâinile şi te ia ameţeală tot privind acceaşi bucată de hârtie sau pânză care nu iese cum vrei tu şi uiţi de apă, hrană şi de tot până iese arta. Arta iese din omul iubit.

Iubire nu înseamnă numai daruri. Iubirea înseamnă mai mult jertfă. Să dai din tine. Dai până când nu mai ai. Dai până când renunţi la tine. Şi atunci te trezeşti că trăieşti în celălalt.

Iubire nu înseamnă să primeşti luna şi soarele de pe cer. Iubirea vine târziu acasă şi a uitat luna pe cer şi tot ce ţi-a adus sunt două steluţe. Steluţele din ochii care te privesc ca pe-o minune.

Iubirea e aşteptare. În ploaie, zăpadă, frig. La orice oră din zi sau noapte. Cu inima împăcată şi zâmbetul pe buze.

Iubirea nu e mereu la modă, dar ea mai mereu te îmbracă în cea mai frumoasă Îmbrăţişare.

Iubire este când nu mai poţi nici măcar să iubeşti şi simţi în tine viaţă cum bate şi o lumină de niciunde te hrăneşte şi te încălzeşte până la răsăritul aceleaşi iubiri.

Iubirea vine şi te spală pe inimă de orice rău.

Iubirea vine din cer şi trăieşte pe pământ.

Iubirea e bucuria care te trezeşte dimineaţa pentru o nouă şansă.

Iubirea nu e oarbă, iubirea e singura care te trezeşte la viaţă.

de Cristina Lazăr

Semnul cel dintâi de punctuație...

Ferice de cel care crede în tine,

ferice de cel ce te poartă la sân,

de semnul acesta nu mi-e rușine,

cum nu mi-e rușine că sunt bătrân!

Cât de mult mi-a fost drag din pruncie

când mă rugam și-l făceam pe ascuns!

Nu avea voie copchilul să știe

de Adevărul din el nepătruns...

Câtă lumină e în numele sfânt,

cât întuneric și câtă durere!

În semnul acesta de pe pământ

e atâta împăcare și Înviere!

Învățat-am Semnul Crucii de la Mama,

Ca semnul cel dintâi de punctuație-

Oriunde mergi copile, tu ia seama

Ce mult a suferit această nație!

Cu Biblia-i străpunsă de pumnale,

Cu sângele ce-a curs din ea șuvoi

Strămoșii tăi au însemnat o cale,

Tu de lumina ei să nu te îndoi!

Ce nobilă, ce trainică putere

Avură ei, sărmani plugari și-oieri

Când se rugau prin tainice unghere

În limba asta, plină de tăceri.

Ce teafără-i și dreaptă rădăcina,

Întreg copacul pare un tumult,

În ochii lor n-a scormonit rugina

De două mii de ani și mai de mult

Și-oriunde-ar fi prin viață să te duci,

Mânat de vreme și purtat de soartă,

Tu nu uita de Semnul Sfintei Cruci,

De Crucea care vindecă și iartă...

de Nicolae NICOARĂ-HORIA

Crucea - semn omenesc și dumnezeiesc

Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău...” (Vecernia duminicii, glas 7). Cele două înţelesuri au rămas împreună; în viaţa noastră pământească, cele două cruci se suprapun şi alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creştinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după Mine ... să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Privită omeneşte deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferinţă, luptă împotriva răului; şi, fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viaţă, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-şi poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispăşirii şi a suferinţei este firească în acest veac. Prin suferinţa Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă Crucii: suferinţă, dar nu spre moarte, ci spre viaţă; popas spre bucuria învierii. Puţina suferinţă a Crucii, ne scapă de veşnicia morţii. De aceea, Hristos aştepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau şi se bucurau de chinuri, ştiind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 9, 18).

Privită dumnezeieşte, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere şi de întărire, semn de biruinţă asupra morţii şi a diavolului, „armă nebiruită”, „viaţa şi învierea”. „Mare este puterea Crucii tale, Doamne” se minunează Biserica.

sursa: doxologia.ro

(Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 73)

„Sunt credincios, dar nepracticant”

„cred în Dumnezeu, cred în Hristos, dar în biserică nu”

Dumnezeu este totul sau nimic. El nu poate fi un element, un aspect, o parte din viaţa noastră. Altfel, El n-ar mai fi Dumnezeu. Dacă credem în El, îi şi urmăm Lui. Şi dacă credem că Hristos este Dumnezeu, că El a înviat cu adevărat din morţi, că El este prezent în Liturghie, că El vine să se întâlnească cu noi pentru a ne schimba vieţile, pentru a ne vindeca, pentru a ne elibera din stăpânirea morţii, să ne introducă în intimitatea vieţii Sfintei Treimi, atunci cum putem să nu fim practicanţi?

Sunt credincios, dar nepracticant” sau „cred în Dumnezeu, cred în Hristos, dar în biserică nu”. Iată frazele pe care le repetă zeci de mii de tineri astăzi. Iată că atât de mulţi „credincioşi” - botezaţi cel mai adesea în Biserica Ortdoxă - , nu „merg la biserică” şi declară că nu sunt „practicanţi”. Dar care este această credinţă pe care nu o punem în aplicare? Cine este acest Dumnezeu în care credem dar pe care nu căutăm să-L întâlnim? Cine este acest Hristos pe care Îl cinstim şi cu care nu vrem să ne unim? Ce este această biserică de care ne ţinem departe?

„Cred că este cineva acolo sus”, „Îl admir şi Îl respect pe Hristos”... Este adevărat, aceşti oameni nu sunt atei. Ei sunt în confuzie în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, cred că Iisus este o persoană admirabilă, însă nu caută prea mult să aprofundeze legătura cu El. Această credinţă şi această admiraţie nu îi angajează la nimic; inima lor rămâne împietrită. Le inspiră doar câteva sentimente bune: ei nu vor să facă rău nimănui, nu le place violenţa, sunt mereu gata să ajute pe cineva; de fapt, sunt nişte „oameni de treabă”.

În faţa lui Hristos, avem de ales: ori Îl iubim, ori Îl răstignim! El este ori piatra din capul unghiului ori piatra de care ne poticnim. Dacă credem în El, îi urmăm Lui; dacă avem credinţa că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Lui îi dăm toată viaţa noastră. Credinţa în Cel Înviat devine astfel ţelul vieţii noastre. Liturghia de duminică dimineaţă, unirea cu Trupul şi Sângele Său prin Euharistie, devin momentul crucial al săptămânii.

Dumnezeu este totul sau nimic. El nu poate fi un element, un aspect, o parte din viaţa noastră. Altfel, El n-ar mai fi Dumnezeu. Dacă credem în El, îi şi urmăm Lui. Şi dacă credem că Hristos este Dumnezeu, că El a înviat cu adevărat din morţi, că El este prezent în Liturghie, că El vine să se întâlnească cu noi pentru a ne schimba vieţile, pentru a ne vindeca, pentru a ne elibera din stăpânirea morţii, să ne introducă în intimitatea vieţii Sfintei Treimi, atunci cum putem să nu fim practicanţi? Dacă cineva îţi dă întâlnire pentru a-ţi da un miliard de dolari, şi dacă tu îl crezi, nu te duci la întâlnire? Ei bine, Hristos îşi promite mult mai mult, El îţi dă Duh Sfânt, adică pe Însuşi Dumnezeu: „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi cele bune fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri vă va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El?” Pentru aceasta El îţi dă întâlnire la Potir. Poţi tu să-L crezi şi să nu te duci la întâlnire? Poţi fi tu credincios sincer şi să nu fii şi practicant?

sursa: http://www.doxologia.ro/