Întâlniri şi despărţiri ale vieţii

 

Întâlnirile şi despărţirile vieţii ne apar în conştiinţă cumva ciuntit, ca nişte lucruri care ni se întâmplă, pur şi simplu, ca şi cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion şi nu înţelegem că întotdeauna am pus cumva umărul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul. Nu vrem să ştim, mai ales atunci când ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie confortabilă, de ceva ce pare că ni s-a luat cu forţa, că am gândit, am simţi şi ne-am comportat provocator. A crede în întâmplare, în hazard, într-o roată a norocului sau a ghinionului, într-un fel în care Dumnezeu aruncă zaruri şi ele se nimeresc prin preajma noastră e ca şi cum am evita să ne asumăm responsabilitatea vieţii noastre. Ne credem părăsiţi pentru că nu aveam suficienţi bani, pentru că am trăit lângă o persoană interesată excesiv de confortul material, pentru că suntem mai puţin deştepţi sau frumoşi, mai mici, mai bătrâni sau mai puţin stilaţi! Rămânem pustii după despărţiri, rămânem frustraţi, plini de temeri şi profund tulburaţi emoţional şi continuăm să aruncăm vina pe cel care ne-a părăsit. Tocmai o asemenea atitudine, de învinovăţire a altuia, de tensiune, frustrare şi incapacitate de asumare a responsabilităţii ne ţine agăţaţi de suferinţa noastră, în spectrul celor mai joase energii ale existenţei, în lăuntrul cărora nu mai avem acces la fericire, la împlinire şi la sensul plin de binecuvântări al vieţii.

Eu cred că nu ne întâlnim din întâmplare cu nimeni şi nu ne despărţim din întâmplare, chiar dacă suntem violent abandonaţi, părăsiţi şi alungaţi. Nu ni se schimbă slujbele peste noapte, nimic nu-i în întregime surprinzător. Nu vine nimic fără ca noi să fi avut un gând, o trăire, o dorinţă, un vis, o frică, o îndoială sau o mare speranţă. Visele şi dorinţele comune ne ţin împreună. Activităţile care ne plac sau ne displac ne ţin împreună. Modul nostru de a crede, a gândi, a dori, a visa, toate convingerile şi definiţiile despre viaţă, existente în minţile noastre, tot ce facem împreună, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de răi sau de frumoşi sunt ”lianţi” ai legăturilor. Când nu mai visăm nimic împreună, când nu ne mai leagă aceleaşi suferinţe sau fericiri, când unul se ridică peste toate condiţiile mentale şi emoţionale, care-au atras întâlnirea cu celălalt, legătura se rupe. Legătura se rupe în clipa în care visăm altfel, gâdim altfel, simţim altfel, avem dorinţe diferite, aşteptări diferite şi nevoi diferite. Ceea ce ne poate reţine în relaţiile pe care le iubim este însuşi sensul gândurilor, al trăirilor, al viselor noastre; să mergem în acelaşi sens, să avem aceleaşi vise, să dorim aceleaşi lucruri, să avem aceleaşi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferenţia, dar şi acestea ne creează armonie dacă sunt secundare). Niciodată nu ne despărţim din cauza banilor, a faptului că nu suntem frumoşi sau deştepţi, ci pentru că lăuntric ne-am schimbat fundamental. Gândim şi simţim diferit, asta-i cauza despărţirilor noastre. Felul în care ne gândim la confort, la bani, la iubire, la activităţi, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestăm ne ajută să comunicăm sau ne rupe legăturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despărţire, dar fiecare-i responsabil. Nimeni nu poate fi învinovăţit, dar fiecare are nevoie să-şi asume, fie schimbarea nevoilor şi a dorinţelor interioare, fie rezistenţa la schimbare, în condiţiile în care celălalt simte şi gândeşte altfel decât la început!

de Maria Timuc

Cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Postare dedicată celor care se împotrivesc încercărilor vieţii. Nimic nu este fără rost. Nu deznădăjduiţi!

Durere...

Aș fi vrut să văd în ochii tăi senini, mulțumirea pe care ar fi trebuit să o ai pentru toate lucrurile care sunt, pe care Dumnezeu ți le-a dat cu atâta dragoste și bunătate. Din păcate, nu am văzut-o sclipind și nici sufletu-ți dorind să o aibă.

E dureros pentru amândoi,. Pentru mine că te văd astfel și pentru tine că nu încerci să faci nimic pentru a ieși din situația aceasta. Nu e bine și totuși tu amâni să iei o hotărâre. Îmi spui, argumentând cu multă patimă, despre suferința ta pe nedrept îndurată. Și nu numai că îmi spui, dar simt în privirea ta cum fierbe sângele în tine de răzvrătire și cum încet încet, începi să uiți cine ești, de ce ai ajuns astfel și ce bucurii ți-a dăruit și ție viața. Tac. Nu am nimic să îți spun. Prefer să te las în dreptatea ta, decât să te supăr. Dar eu știu una și bună; cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Pe un rob nu îl va interesa niciodată de ce stăpânul său i-a spus să facă acel sau alt lucru. Îi este frică să nu îl supere. Pe o slugă, la fel: nu o va interesa prea mult de ce lucrurile sunt așa și așa și nu altfel. Atâta timp cât știe că stăpânul lui este bun, nu se întreabă, nu își bate capul cu așa ceva. Are încredere în discernământul stăpânului său și mai ales, se smerește față de voința puternică a acestuia. Ca să îi fie bine. Iar un fiu, starea cea mai înaltă sufletească pe care o poți avea față de Doamne Doamne, iar un fiu față de tatăl său, are atata iubire încât el caută să îi împlinească voia cu orice preț. Din iubire. Nu îl interesează ce va fi, nu scormoneste în trecut să vadă de ce Tatăl său a făcut așa și așa. Își dorește doar să îl vadă fericit. Tu în care situație ești?

Îmi vei reproșa probabil că eu nu știu prin ce treci și că îți vorbesc din cărți, că sunt absurd. Dar a-ți dori binele nu e o absurditate. E o necesitate. Tu crezi că necazurile vieții pe mine m-au ocolit? Cum crezi că ajungi să te cunoști? Când vrei fericire cu dinadinsul și nu îți convine nimic din ce ai? Cum crezi că ajungi să iubești atunci când oamenii te sapă în fel și chip? Când cauți să te justifici și să fii tu mereu pe primul loc? Când nu lași nimic de la tine? Eu nu cred. Dincolo de morală, de bun simț, de dreptate, este credința. Aceasta o dobândești când jocurile vieții te pun față în față cu Dumnezeu, pentru că oamenii sunt neputincioși. Nu fac minuni. Cu aceeași ușurință pe care o au când îți vorbesc de Dumnezeu, cu aceeași ușurință dau și din umeri în fața ta când se simt neputincioși. Dumnezeu nu face aceasta. Tu îl alungi, El stă pe loc. Tu îl spurci, El te binecuvântează. Tu îl enervezi, El caută să te mângâie și te înțelege. Îți înțelege mânia nejustificată. Tu, mânia Sa dreaptă o socotești răzbunare. Iar El așteaptă ca să te întorci. Știe foarte bine cine ești și ce poți. Știe că poți iubi mai mult decât poți urî.

Sfinții însă, fac minuni. Dacă îi rogi. Dacă ai încredere în ei, dar mai ales dacă îi iubești. Așa că mai bine roagă-te, smerește-te și mergi înainte. Ce ai de pierdut? Sufletul? În niciun caz.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Ce urmează după punct?

Un nou capitol? O continuare? O virgulă și apoi iar un punct? O paranteză?

Ce se întâmplă în povestea noastră atunci când punem punct și începem de la capăt cu alineat, când întoarcem pagina sau când sărim un paragraf pentru că ni se pare prea puțin interesant? 

Povestea noastră...rândurile pe care le așezăm în cartea vieții cu tocul înmuiat în tot felul de cerneluri. 

Pe unele le scriem în grabă, fără să acordăm atenție detaliilor, pe altele le caligrafiem cu răbdare și măiestrie, trăindu-le și simțindu-le la intensitate maximă. 

Peste unele vărsăm călimara, distrugând tot ce am scris, peste altele vărsăm lacrimi, care ne întinează paginile. 

Pe unele le scriem cu iubire, pe altele cu ură, pe unele cu regret, pe altele cu speranță, pe unele cu tristețe, pe altele cu bucurie. 

Pe unele le uităm, pe altele le ținem minte toată viața. 

Așadar, ce urmează după fiecare punct? 

Uneori, urmează un capitol, ca atunci când îți iei rămas bun de la un om care a însemnat ceva pentru tine și -apoi îți continui povestea fără el. 

Alteori, urmează o continuare, ca atunci când după ce ai învățat să ierți, ți-ai dat seama că încă mai ai cuvinte de potrivit.

Uneori, punctul e de fapt o virgulă, ca atunci când rămân cuvinte nespuse, sentimente nemărturisite, ținute captive în suflet. Iar după virgulă, mai sunt multe de povestit. 

Alteori, urmează o nouă frază lungă, înainte de a pune un nou punct în povestea ta. 

Mie nu îmi place să pun punct. După punct e gol, e alb și mi se pare că tot golul acela va trebui umplut cu ceva mai bun. Prefer orice alt semn de punctuație. Prefer întrebările la care pot găsi o mulțime de variante de răspunsuri, pentru că am o imaginație bogată. Prefer semnele de exclamare pe care le așez după fiecare lacrimă și prefer virgula, pe care o folosesc des, căci mai sunt multe de spus. Îmi plac capitolele lungi, cu descrieri amănunțite, chiar și cele cu pagini întinate de plâns, pentru că au fost trăite. 

Dar am pus punct. Am pus punct de atâtea ori și de atâtea ori m-am temut de golul care trebuia umplut cu altă poveste. Dar nouă ne plac poveștile și le scriem mereu. Cu teamă, cu speranță, cu iubire. Scriem povești și umplem goluri de timp. 

de Iustina Ţalea Dinulescu

http://momenteinviata.ro/

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dragoste! Ce cuvânt mare! Ce simţi în legătură cu această declaraţie? După părerea ta îţi iubeşti copiii? Partenerul sau partenera de viaţă? Dar părinţii? Sunt sigură că răspunzi afirmativ!

Cu toate acestea, nu există cumva în tine o anumită insatisfacţie? Nu eşti tentat(ă) să spui: "Îi iubesc dar... mi se pare că relaţiile cu ei nu sunt chiar cum aş vrea să fie. Mi-aş dori tare mult să pot schimba anumite lucruri". Este ceea ce afirmă majoritatea oamenilor. Ei încep să-şi dea seama că această insatisfacţie există în ei de multă vreme. Ei simt că trebuie să existe lucruri mult mai bune undeva, în altă parte.

Legea dragostei este cea mai importantă lege naturală şi spirituală. Ea dă naştere la lucruri extraordinare: trebuie doar să o pui în practică în viaţa ta.

Dar ce este Dragostea? Dragostea adevărată, cea din inimă, totală şi necondiţionată?

Înseamnă să laşi celorlalţi întreaga libertate şi să le respecţi spaţiul vital. Înseamnă, totodată, să îţi păstrezi propriul spaţiu vital şi propria libertate. A iubi înseamnă a respecta şi a accepta ceea ce doresc ceilalţi să realizeze în viaţă. Dragostea înseamnă să respecţi şi să accepţi dorinţa sau părerea celuilalt, chiar dacă nu eşti de acord şi chiar dacă nu înţelegi. Dragostea înseamnă să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta ceva în schimb. Începând de astăzi, vei avea ca sarcină în viaţă să înveţi să iubeşti cu inima. Specialitatea fiecăruia dintre noi este aceea de a iubi cu mintea. Sunt sigură că ştii acest lucru, fiindcă toată lumea face aşa. Credem că a iubi înseamnă a-i spune celuilalt ce "trebuie" să facă. Încercăm să-l schimbăm pe celălalt pentru a nu face aceleaşi greşeli ca şi noi. Ne gândim că dacă şi-ar schimba modul de a fi, de a acţiona, de a gândi, de a vorbi, viaţa sa ar fi mult mai fericită. Dar, atenţie... ceea ce se întâmplă în viaţa altora nu te priveşte. Trăieşti pe pământ pentru evoluţia ta personală şi nu pentru a altora. Analizăm şi judecăm continuu comportamentul celorlalţi pentru că aşteptăm ceva de la ei.

Aceasta nu este decât posesie.

Înseamnă să iubeşti cu mintea. Dragostea adevărată presupune să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta nimic în schimb. De câte ori n-am crezut că iubim! Şi de câte ori nu ne-am întrebat ce nu merge în viaţa noastră! A iubi presupune a respecta spaţiul vital al celuilalt. De fiecare dată când încercăm să îndrumăm pe cineva, să-i schimbăm sau să-i controlăm acţiunile, cuvintele şi gândurile, intrăm în spaţiul său. Atunci el îşi pierde acest spaţiu şi noi îl pierdem pe al nostru. Cele două spaţii vitale fiind amestecate, fiecare trăieşte sufocat de celălalt.

Ai observat că, în general, copii au nevoie de un spaţiu larg? Copiii din noua generaţie sunt foarte evoluaţi; ei ştiu să iubească. Noi suntem cei care-i învăţăm posesia. Ar fi în interesul nostru să-i observăm mai îndeaproape. Începi acum să înţelegi ce înseamnă a iubi? Totuşi, trebuie să fie clară pentru tine diferenţa dintre a accepta şi a fi de acord. A accepta înseamnă a constata că ceva există. A fi de acord înseamnă a avea aceeaşi părere. A iubi cu adevărat presupune să fii capabil(a) să accepţi chiar dacă nu eşti de acord; lucru foarte dificil pentru majoritatea oamenilor. Orgoliul ne împiedică să vedem lucrurile în acest fel. E important să faci diferenţa între a fi şi a avea.

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dacă un copil se hotărăşte să poarte părul lung, să se lase de învăţat, să mănânce diferit, să gândească diferit, e alegerea lui. O persoană face o alegere gandindu-se că această alegere este cea mai bună pentru sine. De aceea e important să-i respectăm deciziile.

Dacă cineva apropiat îţi spune: "aş dori să fac cutare sau cutare lucru" şi decizia sa îţi displace, nu încerca să-l faci să se răzgândească. Mai bine spune-i: "Dacă tu crezi că asta te face fericit, foarte bine. Eu te iubesc şi nu vreau decât să te ştiu fericit. Dar eşti conştient de ceea ce vrei să faci? Dacă da, atunci foarte bine". Dacă acest lucru te face fericit, atunci fă-l.

Poţi să-ţi imaginezi ce efect are aceasta într-o relaţie? Îţi aminteşti să ţi se fi spus aşa ceva când erai tânăr(a)? Ai dori să ţi se vorbească astfel? Ce întrebare! Dacă un copil le spune părinţilor (sau soţul soţiei, sau invers) ceva cu totul lipsit de sens şi fără a avea o intenţie reală, o face numai pentru a-i manipula. Ei răspund: "Ascultă, dacă asta vrei într-adevăr şi crezi că te va face fericit, atunci dă-i drumul". Asta îl va face să reflecteze şi, foarte probabil, va reveni câteva minute mai târziu, spunând: "ştii, m-am răzgândit; nu e chiar ceea ce vreau să fac".

Iată una din puterile dragostei.

E foarte important să înţelegi noţiunea de spaţiu vital. Anumite persoane depind de alţii pentru a fi fericite. În acest caz, tu eşti cel ce trebuie să aibă grijă. Trebuie să te afirmi pentru a evita pătrunderea altora în spaţiul tău vital. Să nu te aştepţi niciodată ca altcineva să te facă fericit(a). Sunt multe lucruri pe care ai vrea să le schimbi la partenerul tău de viaţă? Cel pe care l-ai ales (fiindcă tu l-ai ales!) are ceva să te înveţe. Dacă îl părăseşti fără să-ţi fi desăvârşit relaţia cu el, sau dacă refuzi să o faci, aceeaşi situaţie se va repeta cu un altul. Va trebui, desigur, să-ţi împlineşti relaţia cu altcineva şi, de fiecare dată, va fi tot mai greu. Ar fi mult mai înţelept din partea ta să înveţi să iubeşti persoana respectivă aşa cum este şi să-i accepţi felul de "a fi". Dacă veţi ajunge totuşi la despărţire pentru că fiecare vrea să meargă pe drumul lui, e bine să vă despărţiţi în armonie, cu consimţământul amândurora şi convinşi fiind că asta este cea mai bună soluţie.

Când un cuplu se destramă fiindcă cei doi nu se pot accepta sau suporta unul pe altul, despărţirea nu va fi decât o fugă. Vor trebui, la un moment dat, să facă faţă din nou acestei situaţii. Nu ne putem salva dintr-o situaţie de viaţă. Atâta vreme cât n-am învăţat să iubim, situaţia se va repeta!

Când cineva îţi vorbeşte despre proiectele sale, înseamnă că a făcut o alegere şi va trăi nişte experienţe punându-le în aplicare. N-ai decât să accepţi situaţia, mai ales dacă nu îţi cere părerea. Dacă vezi că nu insistă să o cunoască, dar tu arzi de nerăbdare să i-o spui, poţi să-l întrebi: "Vrei să-ţi spun ce cred eu despre asta?" Dacă nu vrea, e mai bine să taci. La urma urmei, este vorba despre propria sa viaţă.

De ce să ne complicăm viaţa fiindcă cineva se piaptănă, se îmbracă altfel şi nu are aceeaşi concepţie despre fericire ca noi? Ne ocupăm atâta de treburile altora, încât nu ne mai rămâne nici timp, nici energie pentru ale noastre. Relaţiile tale cu ceilalţi vor deveni mult mai uşor de controlat când vei învăţa să iubeşti.

Nu e suficient să-i accepţi pe ceilalţi, trebuie să te accepţi şi pe tine aşa cum eşti şi să te schimbi numai dacă asta îţi face bine. Dacă vezi că unele lucruri te costă prea mult şi nu poţi să plăteşti preţul, încearcă să-ţi schimbi felul de a fi. Ai de trăit nişte experienţe, ca fiecare dintre noi. Consecinţele rezultă din opţiunile şi hotărârile tale. Depinde numai de tine să vrei să înveţi. Dragostea are o mare putere de vindecare. Dragostea vibrează. Când eşti plin(a) de dragoste, aceste vibraţii emană din tine şi oamenii se simt bine în prezenţa ta. Din acel moment încep să se poarte altfel cu tine. Vei avea impresia că toată lumea se schimbă în jurul tău, dar aceasta e numai rezultatul vibraţiilor tale. Nu mai dori să-i schimbi pe ceilalţi şi nici pe tine; pe scurt, asta înseamnă a da drumul la strânsoare. Când vei abandona totul, va începe transformarea. Vei vedea cu ochii tăi că dragostea face miracole. Pe măsură ce îţi manifeşti dragostea şi obţii mici victorii, îţi va fi tot mai uşor.

Nu uita că atunci când judeci şi critici pe cineva, aceasta subînţelege "tu eşti Dumnezeu şi celălalt nu". Fiecare om s-a născut pentru a iubi şi pentru a fi iubit.

sursa: http://www.eva.ro

Care este deosebirea care contează pentru calitatea vieţii?

"Care este deosebirea dintre a avea şi a nu avea? Care este deosebirea dintre a putea şi a nu putea? Care este deosebirea dintre a face şi a nu face? De ce unii oameni au parte de nişte necazuri îngrozitoare, de neînchipuit şi totuşi fac din viaţa lor o sărbătoare, în timp ce alţii, deşi au tot ce-şi doresc, fac din viaţa lor un coşmar? De ce unii se folosesc de orice experienţă din viaţa lor pentru a o transforma în avantaj, în timp ce alţii folosesc orice astfel de experienţă împotriva lor? Care este deosebirea care contează pentru calitatea vieţii?"

Toată deosebirea vine din felul în care comunicăm cu noi înşine şi din acţiunile pe care le întreprindem. Ce facem când ne dăm toată osteneala şi totuşi lucrurile nu merg bine? Cei care reuşesc nu au probleme mai puţine decât cei care nu reuşesc. Singurii fără probleme sunt cei din cimitire. 

Nu prin ceea ce ni se întâmplă se separă eşecurile de succese. Ceea ce contează este felul în care percepem şi ceea ce facem legat de ceea ce ni se întâmplă.

Miturile fericirii - ce ne face cu adevărat fericiţi?

Aproape toţi credem în ceea ce eu numesc «miturile fericirii» afirmă Sonja Lyubomirsky, profesor de psihologie în cadrul University of California, Riverside. Cercetătoarea şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei studiind fericirea umană, publicând numeroase studii şi două cărţi pe această temă.

În cea mai recentă carte a sa, The Myths of Happiness, Lyubomirsky tratează tema „miturilor fericirii”, adică acele credinţe despre fericire împărtăşite de majoritatea oamenilor. Spre exemplu, cei mai mulţi oameni cred că anumite realizări (căsătoria, copiii, slujbele, bogăţia) ne vor face face fericiţi pentru totdeauna, iar anumite adversităţi (problemele de sănătate, lipsa unui partener de viaţă, un venit mic) ne vor face nefericiţi pentru totdeauna. „Această înţelegere reductivă a fericirii este întărită cultural şi continuă să dăinuiască, în ciuda dovezilor copleşitoare că bunăstarea noastră nu funcţionează după astfel de principii de tip alb-şi-negru”, explică Lyubomirsky.

Un astfel de mit al fericirii este „o să fiu fericit atunci când o să ____________”. O să fiu fericit când o să-mi crească salariul, când o să-mi găsesc un soţ, când o să am un copil, când o să fiu bogat(ă) şi aşa mai departe. „Aceste realizări ne vor face fericiţi, însă nu aşa de intens şi pentru o perioadă atât de lungă cum ne închipuim noi. De aceea, atunci când îndeplinirea acestor obiective nu ne va face atât de fericiţi precum ne aşteptam, vom simţi că e ceva în neregulă cu noi sau că suntem singurele persoane care se simt dezamăgite”, explică profesorul de psihologie.

„O să fiu fericit când o să fiu bogat” este un mit al fericirii care ne face nefericiţi

La fel de nociv este şi mitul opus, „nu pot să fiu fericit(ă) atunci când ____________”, spune Lyubomirsky. Mai multe cercetări recente arată că persoanele care au avut parte de dificultăţi în viaţă (spre exemplu, de mai multe evenimente negative) tind să fie per total mai fericite (şi mai puţin stresate şi traumatizate) decât persoanele care nu au suferit nicio adversitate. Un trecut în care am avut parte de momente dificile ne întăreşte şi ne face mai pregătiţi să gestionăm alte dificultăţi. Mai mult, cercetătorii au descoperit că gestionarea dificultăţilor inerente vieţii ne ajută să ne definim şi să ne ancorăm identitatea, ceea ce stimulează optimismul cu privire la viitor şi facilitează o gestionare mai eficace a surselor curente de stres.

Profesorii Tim Wilson şi Dan Gilbert au arătat într-o serie de experimente elegante care este greşeala noastră principală: faptul că supraestimăm cât de mult şi cât de intens ne va afecta un eveniment negativ (cum ar fi concedierea) şi cât de mult şi cât de intens vom savura un eveniment pozitiv (cum ar fi faptul că persoana cerută în căsătorie spune „da”). Acest efect este perfect sintetizat de următoarea zicală populară: „Niciun lucru din viaţă nu este pe cât de important crezi tu că este atunci când te gândeşti la el”. Cu alte cuvinte, exagerăm efectul pe care un eveniment îl va avea asupra noastră deoarece nu putem concepe că nu ne vom gândi mereu la el.

Miturile fericirii în relaţii

Dacă sunteţi căsătorit(ă) de ceva timp sau vă aflaţi pur şi simplu într-o relaţie de lungă durată, aţi putea avea parte de o senzaţie pe care nu vreţi să o mărturisiţi nici celor mai apropiate persoane: plictiseala. Aceasta se poate transforma dintr-un lucru minor într-o problemă mult mai gravă ce vă poate face să vă imaginaţi că vă despărţiţi.

Înainte să luaţi o decizie, Sonja Lyubomirsky vă recomandă să analizaţi „mitul fericirii” ce stă la baza instinctelor care vă fac să luaţi în considerare această opţiune. Cel mai probabil, mitul fericirii valabil în acest caz este „voi fi fericit(ă) atunci când voi fi căsătorit(ă) cu persoana potrivită”. „Cel mai probabil aţi dedicat mult timp şi multă energie pentru a găsi un partener ideal şi aţi făcut eforturi pentru căsnicia dumneavoastră, însă în ciuda acestora începeţi să gândiţi că relaţia nu vă oferă satisfacţia pe care credeaţi că o veţi obţine”, spune Lyubomirsky. Autoarea a analizat numeroase studii care explică de ce are loc fenomenul şi care sunt opţiunile la care pot recurge persoanele aflate în această situaţie.

Fenomenul poartă numele de „adaptare hedonică” şi se referă la faptul că oamenii au o capacitate remarcabilă de a se obişnui cu majoritatea schimbărilor din viaţă. Fenomenul este intens studiat în prezent în psihologie şi economie, fiind explicaţia faptului că atât satisfacţia unei victorii, cât şi agonia eşecului se atenuează în timp. Cercetătorii au descoperit, însă, că adaptarea hedonică este mai pronunţată în cazul experienţelor pozitive. Practic, oamenii sunt predispuşi să considere firească orice experienţă pozitivă de care au parte. Aşadar, atunci când ne mutăm într-o vilă uriaşă, ne cumpărăm un automobil de ultimă generaţie sau chiar atunci când ne căsătorim avem parte de o stimulare a fericirii, însă entuziasmul durează puţin. În scurt timp, vom observa că aşteptările noastre vor creşte la rândul lor, iar acele experienţe care ne-au făcut fericiţi vor fi considerate drept o stare firească a lucrurilor.

Fenomenul poartă numele de „adaptare hedonică” şi se referă la faptul că oamenii au o capacitate remarcabilă de a se obişnui cu majoritatea schimbărilor din viaţă 

Cel mai cunoscut studiu referitor la adaptarea hedonică în relaţiile romantice arată că, de regulă, persoanele care se căsătoresc devin mult mai fericite, însă această amplificare a fericirii durează aproximativ doi ani, iar apoi nivelul de fericire revine la cel înregistrat înainte de căsătorie. Cercetătorii afirmă că atunci când ne îndrăgostim avem parte de „iubire pasională”, însă de-a lungul timpului aceasta se transformă în „iubire prietenească” (companionate love). Iubirea pasională este caracterizată de o stare de dor intens, atracţie şi dorinţă, pe când iubirea prietenească este compusă mai degrabă din afecţiune profundă, conexiune şi simpatie.

Există numeroase motive evolutive, fiziologice şi practice care fac imposibil ca iubirea pasională să dureze foarte mult. „Dacă am continua să ne gândim obsesiv la partenerii noştri şi să facem sex de mai multe ori pe zi în fiecare zi, nu am putea fi productivi la muncă sau să fim atenţi la copii, prietenii sau chiar la sănătatea noastră”, subliniază Lyubomirsky. De altfel, iubirea pasională are câteva caracteristici în comun cu dependenţa şi narcisismul, iar dacă ar dura la nesfârşit ar apărea, cu siguranţă, efecte nocive.

Psihologii evoluţionişti afirmă că ambele tipuri de iubire sunt necesare pentru ca oamenii să supravieţuiască şi să se reproducă. Iubirea pasională ne stimulează să formăm legături şi să ne canalizăm energiile în formarea unei noi relaţii, iar iubirea prietenească pare să fie esenţială pentru a alimenta o relaţie stabilă suficient de mult încât să ne reproducem genele (cu alte cuvinte, să facem copii) şi să ne asigurăm că acestea supravieţuiesc şi prosperă.

Experimentele realizate de Lyubomirsky şi de alţi cercetători din acest domeniu sugerează că există mai multe secrete care permit depăşirea sau cel puţin amânarea adaptării hedonice în relaţii. Primul pas constă în recunoaşterea faptului că acesta este un fenomen absolut firesc, prezent în toate relaţiile. „Cred că faptul că ne-am îndrăgostit de ideea de poveste romantică ne-a făcut să înţelegem greşit funcţia, complexitatea şi cursul firesc al unei căsătorii, făcându-ne să fim dezamăgiţi atunci când aceasta nu ne satisface în mod constant dorinţa de pasiune, satisfacţie, intimitate şi permanenţă”, spune Lyubomirsky. Odată ce recunoaştem „mitul fericirii” ce stă la baza nemulţumirii, subliniază specialistul, putem să înţelegem experienţele prin care trecem şi să acţionăm pentru a încetini procesul de adaptare.

Care sunt soluţiile?

În cercetările sale, Lyubomirsky a identificat mai multe elemente care permit unor relaţii să producă fericire membrilor din cuplu chiar şi după perioade îndelungate. Unul dintre aceste elemente esteaprecierea. „Unul dintre indiciile care vă arată că v-aţi adaptat la partenerul dumneavoastră este faptul că aţi încetat să îl/o apreciaţi”, spune Lyubomirsky. Dacă vom continua să facem un efort să fim recunoscători şi să ne manifestăm aprecierea faţă de partener, vom evita adaptarea hedonică. Mai multe studii susţin această afirmaţie, inclusiv o cercetare realizată în laboratorul profesorului Lyubomirsky. Aceasta a arătat că persoanele care continuă să aprecieze schimbările pozitive din viaţa lor sunt mai puţin predispuse la adaptare hedonică la acea schimbare.

Alte experimente au arătat că aceia care practică în mod repetat aprecierea şi exprimarea recunoştinţei, spre exemplu prin scrierea unei scrisori de mulţumire către persoanele care au fost amabile cu ei, tind să devină mai fericiţi şi mai sănătoşi. Spre surprinderea cercetătorilor, ei continuau să fie mai fericiţi chiar şi la 6 luni de la efectuarea experimentului. Aşadar, există dovezi convingătoare ce sugerează că aprecierea unei situaţii pozitive (precum căsătoria) ne poate ajuta să prevenim adaptarea hedonică.

Cercetătorii au descoperit totodată că adaptarea hedonică nu afectează în mod egal toate schimbările ce au loc în viaţă. În studiile efectuate alături de Ken Sheldon, profesorul Lyubomirsky a descoperit că participanţii erau mult mai puţin predispuşi să se obişnuiască cu schimbările din viaţa lor care necesitau implicare variabilă, dinamică şi relativ dificilă (cum ar fi învăţarea unei limbi străine sau împrietenirea cu o persoană nouă) decât cu schimbările care erau relativ statice şi neschimbabile (cum ar fi mutarea într-un apartament mai dezirabil sau obţinerea unui împrumut mult-dorit). Mai mult,schimbările dinamice păreau să aibă un impact mai susţinut asupra fericirii oamenilor. După ce realizau o schimbare dinamică, participanţii la studiu continuau să fie fericiţi şi la 6-12 săptămâni distanţă de eveniment. În schimb, după o schimbare statică participanţii prezentau deja semne de acomodare emoţională după 6-12 săptămâni.

Varietatea este aşadar necesară pentru a preveni apariţia adaptării hedonice. De altfel, studiile au arătat că aceasta stimulează eliberarea de dopamină în creier, adică acelaşi neurotransmiţător care este activat de emoţiile pozitive (şi chiar de către anumite droguri). Cercetătorii au efectuat un studiu care sugerează că varietatea poate ajuta cuplurile să evite adaptarea hedonică. Participanţii la studiu au fost instruiţi să realizeze anumite acţiuni prietenoase în fiecare săptămână, timp de 10 săptămâni. Unii au fost instruiţi să varieze actele, iar alţii au fost instruiţi să repete acelaşi act de fiecare dată. Cercetarea a arătat că persoanele care au variat actele generoase au fost mai fericite (cu alte cuvinte, dacă îi aducem partenerului micul dejun la pat într-o zi, ne vom simţi grozav; dacă i-l vom aduce în fiecare zi, o vom percepe ca pe o corvoadă).

Într-un alt experiment celebru efectuat de psihologul Arthur Aron şi colegii săi, cercetătorii au oferit participanţilor la studiu - cupluri din clasa mijlocie - o listă de activităţi despre care ambii membri erau de acord că sunt fie „plăcute” (cum ar fi gătitul creativ, vizitarea unor prieteni sau vizionarea unui film) sau „incitante” (cum ar fi schiatul, dansatul sau mersul la concert), dar pe care nu le efectuau decât arareori. Cercetătorii au instruit fiecare cuplu să dedice 90 de minute uneia dintre aceste activităţi în fiecare săptămână. După 10 săptămâni, cercetătorii au descoperit că satisfacţia maritală era mai mare în rândul cuplurilor care desfăşuraseră activităţi „incitante” decât în cazul celor care desfăşuraseră activităţi „plăcute”.

Experienţele incitante cresc nivelul satisfacţiei maritale 

O altă metodă identificată de cercetători este ieşirea din rutină. Studiile au descoperit că, în mod inedit, atunci când o experienţă plăcută este întreruptă, aceasta este percepută ca fiind chiar mai plăcută. La prima vedere, acest lucru poate părea ciudat: dacă ascultăm albumul preferat sau ni se face un masaj, ultimul lucru pe care ni-l dorim ar fi să fim întrerupţi. Totuşi, cercetătorii au descoperit că oamenii savurează mai mult masajele atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de minute, apreciază mai mult programele TV atunci când sunt întrerupte de reclame şi apreciază mai mult cântecele preferate atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de secunde.

Cercetătorii au descoperit că oamenii savurează mai mult masajele atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de minute 

Lyubomirsky afirmă că aceste trei elemente - aprecierea, varietatea şi surpriza - reprezintă soluţiile care previn sau încetinesc apariţia adaptării hedonice. Conştientizarea faptului că relaţia romantică nu mai produce aceeaşi plăcere ca în punctul său iniţial nu trebuie să fie privită drept o tragedie, ci ca o invitaţie, în opinia cercetătoarei. „Vestea bună este că cei ce sunt dispuşi să depună un efort vor obţine beneficii concrete. Cercetările arată că nivelul maxim de fericire maritală apare după ce se mută copiii pe cont propriu”, scrie profesorul Lyubomirsky.

Care este concluzia cercetătoarei? „Pe scurt, după ce veţi recunoaşte importanţa pe care o au credinţele pe care le aveţi despre ceea ce vă va face fericit şi nefericit şi cât de mult influenţează acestea reacţiile pe care le aveţi la provocările vieţii, veţi fi pregătit să decideţi cum să vă comportaţi în maniere care promovează fericirea şi dezvoltarea, apelând la raţiune în loc să vă bazaţi doar pe instinct. Distrugând «miturile fericirii» acceptăm că nu există o formulă magică pentru fericire şi nici o garanţie a nefericirii — că nimic în viaţă nu este atât de îmbucurător sau de devastator pe cât credem că este. Prin aprecierea acestui adevăr vom reuşi nu doar să ne eliberăm de povara miturilor fericirii şi să ne lărgim orizonturile, ci vom avea totodată şi şansa de a lua deciziile corecte”.

de Marius Comper 

Oamenii plâng, adeseori degeaba

Ne-am învăţat să plângem după oameni. Plângem pentru că nu-i mai avem lângă noi, plângem din invidie că îi are altcineva. Plângem când nu ne bagă în seamă, plângem când nu ne lasă în pace. Plângem până şi după oameni pe care nu i-am avut niciodată. Cred că dacă am plânge PENTRU ei şi CU ei, atâta vreme cât încă îi avem aproape, n-ar mai fi nevoie să-i plângem când pleacă. Pentru că n-ar mai pleca.

 

E obligatoriu să înţelegem că nu tot ce pierdem este o pierdere. Plus ca nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Nimeni nu fură pe nimeni, pentru că a părăsi e o alegere conștientă. E adevărat că oamenii pot fi influențaţi, dar depinde numai de ei dacă pleacă sau nu.

Oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile, iar în gara sufletului nu staţionează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi…Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt acolo. Unii caută gări curate, sau pustii, alții preferă gările cu aurolaci. Fiecare gară atrage omul care îi seamănă, care se integrează cel mai bine în peisaj… Uneori, mai uităm bagaje prin gările altora, și le producem suferință. Iar ei se amăgesc cu speranța că într-o zi o să ne întoarcem după ele. Dar nimeni nu se mai întoarce! Și tot trecând prin zece mii de gări, ne trezim că ajungem la destinație fără bagaje. Săraci. Pentru că am pierdut totul pe drum.

În viață e după preferințe. Familia ţi-o dă Dumnezeu, dar prietenii te lasă să ţi-i alegi singur. Și atunci de ce suferim? Pentru că nu alegem corect! Pentru că alegem în funcție de ce izbește ochiul. Frumusețe. Bani. Faimă. Mașini. Funcții. Nu prea se mai uită nimeni la suflet. A devenit deja ceva prea neînsemnat ca să mai fie luat în considerare. Sufletul e uitat, undeva, într-un colţ, precum Cenușăreasa…

Cine-și face mulți prieteni o face spre paguba lui. De ce? Pentru că tot ce e la grămadă nu e verificat bine. E ca o pungă de grâu. Cine stă să aleagă fiecare bob în parte și să-l verifice?! Nimeni… Așa te trezești cu neghină, pietre, pleavă; și prea puțin grâu…Dacă lăsăm accesul liber oricui, evident că își vor face toți de cap! Și fiecare faptă își are consecinţele ei. Vai de cel ce se încrede în om! E blestem!

Poate că oamenii nu se uită uşor, sau nu se uită niciodată, dar sigur se poate învăța să trăiești fără ei. Cei de care avem cu adevărat nevoie nu vor pleca niciodată, pentru că nimeni nu primeşte de la Domnul o cruce mai grea decât o poate duce. Împrieteniţi-vă cu oameni care se tem de Dumnezeu! Compania lor va fi spre folosul sufletelor voastre. Sunt rari oamenii cărora le mai pasă de sufletele altora, pentru că nici de sufletul lor nu le mai pasă la prea mulți.

Căutați ca prin tot ce faceți să îmbogățiţi pe alții! Nu ţineţi cu dinții de relații care nu-și au rostul, care vă fac mai mult rău decât bine! Dar nici nu rupeţi firul prieteniei din orice. Chiar dacă l-aţi lega mai târziu, nodul va rămne pentru totdeauna… Nu alergați după oamenii care pleacă din viața voastră! Dacă prezența lor v-ar fi fost absolut necesară, n-ar mai fi fost nevoie să plece. Nimic nu e la întâmplare… Dar înainte de toți și toate, împrieteniţi-vă cu singurul care nu vă va dezamăgi niciodată: Dumnezeu!

de Sefora G.

Rugăciune către Sfânta Cuvioasa Parascheva

La început vrei un bărbat frumos, apoi îți dorești un om bun, care să te iubească și să te aleagă pe tine.

Nu-mi pasă de aspectul fizic atâta timp cât omul care-mi este alături știe cum să mă surprindă, ceea ce mă face să râd și ceea ce mă face să plâng. Nu-mi pasă de culoarea ochilor, contează cum mă privește și câtă sinceritate și bunătate ascunde în suflet. Mama întotdeauna mi-a spus: Tu ai nevoie de un om blând.

La început fiecare tânără își dorește un iubit frumos, arătos, cât mai chipeș și atrăgător. În timp realizezi că nu contează aspectul exterior, acesta nu-ți oferă încrederea de care ai nevoie și susținere în momentele grele. N-am nevoie de un bărbat care să atragă privirile altora, am nevoie de un om care să mă iubească așa cum sunt și să lupte cu mine împotriva monotoniei și a timpului.

Nu caut bărbatul perfect dar caut omul cu care pot merge pe același ritm, o persoană pozitivă și cu zâmbetul pe buze, care să alunge tristețea care mai apare din când în când pe chipul meu, un om care să aibă timp pentru o îmbrățișare, un om cu care să călătoresc și de la care pot învăța ceva. Vreau un om care să mă aleagă pe mine, în fiecare zi, în fiecare dimineață și seară.

Nu-mi doresc un bărbat perfect ci un om cuceritor, fermecător prim modul lui de a fi. Nu mă interesează câte ore petrece la sală, contează câte ore petrece cu mine.

Când iubești o femeie, trebuie să-ți asumi o mare responsabilitate. Dacă o iubești, o vei proteja de orice și o vei asculta în momentele mai grele. Nu este ușor să iubești o doamnă, de multe ori între voi va exista mândrie dar amintește-ți că cea mai frumoasă victorie este iubirea. 

Stimat domn, oricine se poate îndrăgosti de chipul tău, dar, doar o doamnă se îndrăgostește de modul tău de a fi. Doar o doamnă va observa educația și respectul tău.

sursa: http://eusuntfemeie.com/

Ne îndrăgostim de oamenii pe care nu îi putem avea...

...și pierdem oameni care ar fi rămas lângă noi indiferent de greutăți, dezamăgiri sau defecte! 

Ne dorim iubiri imposibile, ne dorim relații perfecte deși știm că nu există! Ne îndrăgostim de bărbații care ne tratează cu indiferență și cei care ne ascultă sunt etichetați drept prieteni. Alergăm după femeia care nu ne consideră demni de a merge lângă ea pe stradă, cea care n-are timp pentru noi și este întotdeauna ocupată.

Suntem disperați după frumusețe, perfecțiune și promisiuni dar nu realizăm că în timp ce noi plângem pentru el, lângă noi există un om care ne susține și ne amintește cât suntem de frumoase, un om pe care noi îl considerăm amic și nici nu-l băgăm în seamă.

Femeile iubesc provocările, sunt atrase de bărbații care se lasă cuceriți cu greu, care au standarde ridicate, care nu vorbesc mult și prost și nu pun prea multe întrebări. Ironia destinului, la început alergăm după cei care nu ne bagă în seamă și apoi ne căsătorim cu cel care ne este cel mai bun prieten, cel care ne consideră centrul universului și nu ne ignoră. Fiecare relație ne îmbogățește, înțelegem ce ne dorim și ce nu ne dorim.

Ne îndrăgostim de lucruri și oameni imposibili, de persoane care pretind prea mult și noi ne agităm pentru a-i mulțumi! Ne îndrăgostim și facem lucruri nebunești pentru că ne-am încăpățânat și confundăm dragostea cu … dorința de a câștiga o întrecere, de a obține atenția omului pe care îl dorim. Ne îndrăgostim, obținem ce ne-am dorit și apoi plecăm.

Dragostea nu este o întrecere, nu este o operă caritabilă în care cineva îți răspunde la un mesaj sau te sună doar pentru că te consideră prea îndrăgostită! Dragostea este dorința de a sta de vorbă, de a vorbi la miez de noapte, de a vizita locuri noi împreună. Dragostea nu necesită perfecțiune, dragostea are nevoie de înțelegere, susținere și timp. Are nevoie de doi oameni frumoși care își vor binele indiferent de defecte. Dragoste înseamnă să vrei binele unui om chiar dacă totul s-a încheiat; dragostea este acel sentiment care te face să zâmbești de bucurie atunci când îl întâlnești pentru că indiferent de frumusețe și alte calități, ne îndrăgostim prin priviri, atunci când ne așteptăm mai puțin. Când obosim și renunțăm la așteptări, atunci riscăm să înfruntăm adevărata furtună: dragostea adevărată, cea care te dă peste cap și te lasă fără cuvinte, te face să te pierzi și să uiți de tine. O vei ascunde de toți, nu vei spune oricui pentru că este doar a ta … și a lui.

de MariaCristiana

sursa: http://eusuntfemeie.com/

La întrebările importante ale vieţii îţi răspunzi singur…

"Mai bine ca tine nu te cunoaşte decât Dumnezeu. Cheamă-L!"

Plânsul de durere poate deveni oricând o şoaptă dulce de bucurie…

Fault, fluier, cartonaş roşu. Oricând meciul vieţii tale poate fluiera a finalul partidei. Pierdută, câştigată sau remiză. Astăzi încă trăieşti în prelungiri. Lovituri de la 11 metri. Te aşezi pe teren şi nu îţi vine să crezi. Una arată tabela, alta simţi. Huiduieli, pumni strânşi, aplauze, dezamăgire, resemnare. Bilete rupte. Altă lume, alt meci… Pierdem ca să primim ceva mai bun în altă parte.

Adevărul costă scump. E un lux şi unii nu şi-l permit. Aşa că e mai uşor să mintă. Vor adevărul, dar nu le place sunetul lui. Uneori e un clinchet ce te înfioară sau te răcoreşte. O minciună mai are nevoie de încă două, cel puţin, ca să o acopere pe prima şi tot aşa. Un lanț greu ce înfășoară inimi mici și reci. Pot să spun ce vrei să auzi, dar pot să spun şi ceea ce simt, cred. După o zi de „fasole bătută” sau de „dulciuri turceşti” mai bei apă. Eşti ultimul om de pe pământ? Circumvoluţiunea de la basca ta e diferită de a mea. Să nu uiți asta!

Răscruce de gânduri. Inundaţi sau nu, cu noroi sau praf, pe soare sau vânt învăţăm că nu există peste tot apă plată cu lămâie. Uneori în apa din pahar mai curg lacrimi, clipocit de raze de lumină, ori simţi gust sălciu sau de pucioasă. Sunt unii glumeţi şi alţii care se iau în serios. Viaţa te mai duce şi pe cant uneori, nu doar pe lăţime sau pe înălţime. Cum, necum creşte şi mintea şi inima. Bine despre morţi, bine despre vii.

Pe acest trup am intrat şi ies din lume. Când m-am născut am pornit spre mormânt. Sunt o sărăcie, cu sânge de luptător ca să supravieţuiesc. Ştiu bine de unde am plecat şi unde e capătul drumului. Nu am nimic de pierdut. Muntele vieţii are multe poteci, mai scurte sau mai întortocheate. Toate duc spre ţinta, vârful Hristos. Vreau să cresc cu sufletul. Să-l spăl bine cu detergentul iubirii. Iar şi iar. Cărbunii dragostei ard, topesc, orice răutate. Dacă nu ai tu grijă de tine, nu are nimeni. Mai bine ca tine nu te cunoaşte decât Dumnezeu. Cheamă-L! Trăieşte cu El şi în El. Ai şi tu, ca mine, îngerii cu tine. Lasă-te mângâiat de aripa caldă a îngerului tău. Plângi ca ei, râzi ca ei. Îngerii nu se pierd, cunosc bine drumul spre casă. Şi pe ploaie, şi pe vânt, şi pe crivăţ, ger uscat, omăt. Îngerii rămân cu tine, chiar dacă pleacă. Da, nu te mint! Nu trebuie să înţelegi, ci să simţi. Nu am uitat de unde vin şi de ce îmi bate inima. Închid ochii şi îngerii mă iau în braţe. Nici nu ştii câtă iubire încape în ei! Când i-am chemat, au venit. Vor fi cu mine până la sfârşit. Mi-au promis. Şi îngerii nu îşi încalcă niciodată promisiunile. Altfel li s-ar întuneca aripile pufoase, moi şi dalbe. Nu e nevoie să ştie nimeni cum ai rezistat până azi. Chiar dacă nu s-a întâmplat cum te-ai aşteptat şi poate va veni iar o zi când din nou ai să cazi, cu piedică sau nu. Iar te ridici. Poţi să mergi mai departe. Înapoi anii par mai grei, dar sunt ai tăi. Iubește-i! Binecuvintează-i! Ai îngerii cu tine !

Când nu te poți ridica și ura te ține la podea, amintește-ți că viitorul din trecut nu se şterge, ci se vindecă. Toate visele se fac bucăți dacă nu distingi binele de rău. Gustul dulce și amar atunci când uiți să privești în urmă este de neuitat. Mici sau mari, oamenii se mai caută, se mai privesc. Cine se aseamănă se adună, îşi fac surprize. Astăzi fac prezenţa la absenţa ta. Mi-am amintit de zâmbetul din ochii tăi. Privesc acolo unde îmi este primită privirea. Vocea ta este o vioară în inima mea. În ochii tăi şi astăzi răsare soarele. L-ai văzut? Te-ai lăsat mângâiat de raza de lumină? Eram acolo. Îngere, lângă tine stau. Nu te părăsesc. Am venit pe lume ca să te iubesc. Fericirea are culoarea ta. Speranţa moare ultima.

Timpul e un ac, iar noi suntem aţa din el. E viaţa ta, nu a altuia. Ne uităm urât şi nimeni nu zâmbeşte. Noaptea oraşul doarme, dar se respiră greu. Ziua toţi îşi iau măştile până le amestecă între ele, le încurcă, le scapă. Mai devreme sau mai târziu se sparg toate. Un copil şterge cu o gumă blocul ce l-a desenat strâmb. Blocurile sunt mai înalte la şosea. Ai văzut ce se află după blocuri şi ce electroşocuri ale vieții sunt pe bază de tratament? Alte desene se rostogolesc şi vorbesc, firesc. Nu îți pierde dragostea față de nimeni și nimic. Vrem nu vrem se întâmplă. Scapă cine poate. Orice flacără are şi scântei. Plânsul de durere poate deveni oricând o şoaptă dulce de bucurie.

Aurul străluceşte şi în noroi cu condiţia să se menţină aur. La momentul potrivit este luat şi pus la locul lui, la loc de cinste. Dar să fie aur şi nu metal comun, ori gaudent. Lumina nu stă sub obroc. La întrebările importante ale vieţii trebuie să îţi răspunzi singur…Sunt fericit, oricum ar fi. Într-un final totul va fi bine. Maşina vieţii nu poate să întoarcă în mijlocul autostrăzii. Sensul e unic, linia e dreaptă. Ieşirea e peste câţiva kilometri. Dar sunt şi locuri de popas. Odihneşte-te ! Bucură-te de peisajul vieții tale ! E minunat !

de Hrisostom Filipescu

Părintele Justin Pârvu despre Anti-hrist

"La ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce - se mai depărtează, măi!"

– Ce chip va avea Antihristul? Trebuie să se sperie creştinul nostru de prezenţa în lume a lui Antihrist?

– Păi ce chip să aibă, uitaţi ce scrie aici: „Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor” (11 Corinteni 11, 13-15). Antihrist a fost mereu în lume şi a avut numeroase chipuri. Comunismul a fost o faţă a lui Antihrist. Că au venit comuniştii şi au zis: „Băi, Dumnezeul vostru nu există, uitaţi-vă aici, noi vă dăm alt Dumnezeu, unul pe care să-l vedeţi, la care să vă închinaţi mai cu folos, care are o ideologie care îi face pe oameni egali, mai ceva decât a propovăduit Iisus Hristos”. O altă faţă a lui Antihrist este New Age-ul, ceea ce ar fi un fel de biserică universală, care e pornită să încalce religia tradiţională. Şi asta e pusă la cale de cei care nu au nici o religie. Făcătura asta vine cu senzaţionalul, cu vestea dreptăţii absolute, a adevărului absolut. New Age-ul vine cu paranormalul, cu citirea în zodii, cu magia, cu citirea în stele, cu ghicitoare care fac şi desfac de toate punând deasupra o icoană şi o cruce. E totul amestecat, un ghiveci! Această orientare zice: „Ce, Dumnezeu în centrul lumii? în centrul lumii e omul, el este de acum totul”. Falsificarea Evangheliei şi interpretarea ei ştiinţifică va fi o cale de smintire a lumii slabe.

– Auzim mereu de pecetea lui Antihrist, ce înseamnă asta?

– Aceasta, spune cartea, se pune pe frunte şi pe mână. Adică vizează mintea şi fapta omului. Nu îţi pune o ştampilă şi gata; aici trebuie şi fapta şi gândul omului. Întâi îţi introduce în minte rătăcirea, apoi fapta va fi pe măsură. Comunismul asta a vrut să facă, să introducă ideologia anticreştină în minte şi să-l pună pe om să acţioneze împotriva Harului creştin. Vor mai fi încercări de acest tip, diavolul îşi perfecţionează mijloacele.

Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de armata cea adevărată a slujitorilor lui Hristos, care să fie la datorie. Ierarhii n-au căpătat încrederea creştinilor doar ca să aibă nume şi avantaje, ci trebuie să slujească deopotrivă lui Hristos şi obştii celei mari a credincioşilor. Creştinul trebuie să se ferească de senzaţional, de ştiinţele mincinoase, de magie, de parapsihologic, de yoga şi alte rătăciri. Preotul trebuie să predice cuvântul Evangheliei şi să o facă cu folos, nu ca pe o lucrare de funcţionar în biserică, să urmărească efectele în rândul creştinilor. Iar monahul are mare şi grea sarcină, să păzească cele trei voturi monahale şi cele şapte Laude. Şi să închidă poarta mănăstirii în faţa ispitelor care o asaltează. În rest, să ne lăsăm toate grijile în mâna lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu şi iubirea de Dumnezeu sunt începutul urcuşului duhovnicesc.

Eu merg pe ceea ce spunea Părintele Cleopa: „Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea din urmă, şi anume: poftă fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere; şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie Sfânta Evanghelie. Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifrele 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale”.

Zice tot Părintele Cleopa, care e o autoritate de necontestat: „Cea mai blestemată sectă din lume, care ne ameninţă, este secta iehoviştilor. Ce hule grele aduc ei împotriva dumnezeirii! Ei nu cred în Hristos. Este o sectă politică iudaică, care luptă împotriva creştinismului şi încearcă să atace dogma Preasfintei Treimi, căci despart pe Tatăl de Fiul şi de Sfântul Duh. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt? Hristos este Cuvântul Tatălui. A fost vreodată Tatăl fără Duh? Ce spune în Psalmul 12: «Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor». A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt sau fără Duh? N-ai văzut la facerea omului? «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră». Cu Cine se sfătuia Tatăl, dacă nu era Fiul şi Duhul Sfânt? N-ai văzut la amestecarea limbilor? «Să Ne pogorâm, să le amestecăm limbile». Sfânta Treime de la început se descoperă în cele mai tainice Scripturi. Deci răul din draci acesta este: poftă fără minte, închipuire pripită şi mânie fără judecată. Asta înseamnă 666!”. Astea toate sunt spuse de Părintele Cleopa.

Extrase din cartea “Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Justin Pârvu“, de Adrian Alui Gheorghe

Cel care-şi îngroapă darurile invidiază darurile celorlalţi

Dar tu ai nişte daruri, iar acela are altele. Vă amintiţi de Cain şi de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Aşa a început să crească în el invidia faţă de fratele său...

- Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia?

- De cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viaţa lui va deveni Rai. Mulţi nu-şi văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalţi şi îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptăţiţi, înjosiţi, şi astfel se chinuiesc şi îşi fac viaţa amară. „De ce acesta să aibă aceste daruri, iar eu să nu le am?”, spun ei. Dar tu ai nişte daruri, iar acela are altele. Vă amintiţi de Cain şi de Abel? Cain nu s-a uitat la darurile lui, ci la darurile lui Abel. Aşa a început să crească în el invidia faţă de fratele său, după care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, de la invidie a ajuns la ucidere. Şi poate că el avea daruri mai multe şi mai mari decât Abel.

- Dar cum se poate ca cineva, când vede darurile celorlalţi, să nu-i invidieze, ci să se bucure?

- Dacă-şi pune în valoare darurile şi nu le îngroapă, atunci se va bucura de darurile celorlalţi. Sunt câţiva ani de când văd aici o maică care, deşi are o voce frumoasă şi multă evlavie, nu merge să cânte. Şi fiindcă îşi îngroapă darul şi nu cântă, se ofileşte de invidie atunci când o aude cântând pe cealaltă, care nici măcar nu are o voce atât de bună. Nu se gândeşte că ei i-a dat Dumnezeu o voce mai bună, dar nu o cultivă. De aceea spun că fiecare trebuie să caute să vadă dacă nu cumva darul pe care îl vede la altul şi pentru care îl invidiază îl are şi el, dar nu-l cultivă. Sau poate că Dumnezeu i-a dat un alt dar. Căci Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni: fiecăruia i-a dat un dar deosebit care să-l ajute în sporirea lui duhovnicească.

Aşa cum un om nu seamănă cu celălalt, tot astfel şi darul unuia nu seamănă cu darul celuilalt. Vedeţi şi păsările? Fiecare are darul ei, ciripitul ei. Să-şi găsească, aşadar, fiecare darurile pe care i le-a dat Bunul Dumnezeu şi să-L slăvească, nu în mod egoist, fariseic, ci smerit, recunoscând faptul că nu s-a arătat vrednic de darurile lui Dumnezeu, iar pe viitor să le pună în valoare.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, V, Editura Evanghelismos, p. 121-122)

doxologia.ro

Fie inteligență, putere, frumusețe, sănătate, răbdare… toate sunt darurile lui Dumnezeu pentru oameni.

Tu ce talent ai?

Te întrebi uneori care e rolul tău în viață pentru că nu te știi să ai un talent anume ori nu te vezi foarte inteligent? Dar nu uita că Dumnezeu nu a făcut nimic la întâmplare, cu atât mai mult pe om – singura ființă purtătoare de suflet – căci menirea fiecăruia este bine definită de Dumnezeu încă din pântecele mamei lui. Te aștepți să fii și tu vreun mare arhitect sau pictor? Însă talanții i-a împărțit Dumnezeu oamenilor în mod inegal în funcție de cât a știut că poate duce fiecare. Poate că nu ai cinci talanți, dar un talant sigur ai. Unul are darul de a vorbi frumos, de a scrie sau de a compune. Altul e îndemânatic, e un meșter al uneltelor și construiește frumos. Ori are darul de a conduce un popor, de a chivernisi bine, de a învăța pe cei din jur. Ori cântă, pictează, sculptează, croiește sau gătește bine. Sau are darul de a inventa și de a descoperi spre folosul celorlalți. Sau are darul de a face pace între oameni. Sau are puterea de a convinge și darul de a sfătui. Sau are darul răbdării, nu se enervează ușor, are răbdare cu cei slabi, neștiutori și neajutorați. Sau are o inimă milostivă și se înduioșează la suferința celor din jur. Sau are darul de a nu vorbi de rău pe nimeni, de a nu ține minte răul chiar dacă a fost nedreptățit. Ori are darul rugăciunii, al privegherii, al postirii și al lacrimilor. Sau are darul de a tămădui bolile, de a nu se scârbi de răni sau sânge, are curajul de a lucra cu foarfecele și cuțitul. Sau are darul dragostei de a îngriji pe cei bolnavi, de a le ușura din suferință…

Fie inteligență, putere, frumusețe, sănătate, răbdare… toate sunt darurile lui Dumnezeu pentru oameni. Cu unele se naște omul, pe altele le dobândește prin sârguință, muncă și rugăciune. Dar în niciun caz nu avem voie să invidiem pe cineva pentru talentul ce îl are. Fiecare este virtuos în felul lui. Tu nu ai putea să faci ce face el pentru că nu ai răbdarea lui. El nu ar putea să facă ce faci tu pentru că nu are priceperea ta. Tu nu ai putea să fii doctor ca el, pentru că ești fricos și te scârbești ușor. El nu ar putea să fie inginer ca tine pentru că nu are imaginația și tehnica ta. Tu nu ai putea să fii gestionar ca el pentru că cifrele te omoară. El nu ar putea să fie scriitor ca tine pentru că e brut, nu e sentimental, n-are darul de a filozofa, de a povesti…

Descoperă-ți așadar talantul, darul din tine și pune-l în slujba lui Dumnezeu și spre folosul oamenilor, ca să te simți un om util celor din jur, să ai bucuria că oamenii au nevoie de tine, te vor și primesc și ei alinare și folos de pe urma virtuții tale. Fii cel mai bun în meseria și priceperea ta, pune-te în slujba aproapelui și fă totul pentru ceilalți ca pentru Dumnezeu.

de Elena J.

Atât timp cât suferiţi din cauza iubirii înseamnă că încă nu aţi cunoscut iubirea adevărată!

A iubi este însăşi Legea vieţii, este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire (cu pasiune) vom memora şi vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire. Gândurile care se clădesc prin iubire vor fi mai luminoase decât razele soarelui şi mai pătrunzătoare decât săgeţile lui Arjuna. Toate acestea şi multe altele apar atunci când iubirea este prezentă în fiinţa noastră.

A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic Îi facem loc lui Dumnezeu Însuşi. Pentru ca iubirea Sa să poată intra în noi, egoul trebuie să plece. Dacă intră egoul, iubirea pleacă. Dacă pleacă egoul, intră iubirea. Un om egoist nu va putea să iubească. Egoul şi iubirea se exclud reciproc, tot aşa cum finitul nu poate să se compare cu infinitul, tot aşa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.

Cei mai mulţi se plâng că nu sunt iubiţi. Mulţi spun: „L-am iubit din toată inima, iar el nu mi-a răspuns niciodată iubirii”. Dar dacă l-ai iubit cu adevărat, de ce suferi că el nu te-a iubit? Nu ştiţi oare că iubirea adevărată nu aşteaptă NICIODATĂ, dar absolut niciodată, NIMIC în schimb? Ea este fericită că se poate manifesta, că se poate dărui. Atât timp cât suferiţi din cauza iubirii înseamnă că încă nu aţi cunoscut iubirea adevărată. Dacă Dumnezeu ar condiţiona iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, ne-am prăbuşi cu toţii într-o clipă.

Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine. Şi aşa cum se întâmplă în lumea spirituală, plină de paradoxuri, abia atunci când vom uita de sine vom începe să ne reamintim de cel de lângă noi.

Atât timp cât tu ceri ceva în schimbul iubirii tale, înseamnă că nu ţi-ai depăşit egoul. Cum poate să încapă nelimitatul în ceva limitat? Atât timp cât suntem egotici, iubirea noastră nu este iubire. Este altceva ce seamănă cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atracţie sexuală, poate fi milă, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decât reflexe limitate ale iubirii nelimitate.

Să învăţăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba din potrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebuneşti aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme (nici măcar în filmele de desene animate). Dar atât timp cât cineva o mai pomeneşte şi îşi doreşte din toată inima să o manifeste, mai există o speranţă ca ea să renască. Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau din ignoranţă. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi dacă doriţi să vă transformaţi. Nu aşteptaţi să vă transformaţi pentru a ajunge să vă iubiţi, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii.

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, dar cum să-ţi iubeşti aproapele când tu nu te iubeşti pe tine însuţi? Aşa cum te îngrijeşti de propria ta viaţă, îngrijeşte-te de viaţa tuturor şi atunci viaţa ta va căpăta o dimensiune sublimă.

Mulţi sunt de acord că iubirea adevărată e minunată şi se întreabă cum să ajungă la ea. Ea este deja în noi, nu există nicio reţetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugăciunea şi Graţia Divină ne vor conduce cu siguranţă acolo unde dorim, dar trebuie să dorim asta din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul nostru.

sursa: http://ortodox.md/

Adevărata putere a unui bărbat e în zâmbetul femeii de lângă el. Dacă știi să o faci să zâmbească, fă-o de mai multe ori

O femeie fericită alături de un bărbat puternic este o destinație spre fericire. Ea este fericită nu pentru că are totul, ci pentru că îl are pe el. El este puternic nu doar de felul său, ci pentru că ea îl susține. Lucrurile devin și mai clare în timp, când ambițiile și gândurile copilărești de la început trec în dorințe responsabile. După un an de relație sau cinci sau zece nu te mai avânți după nebunia de la început. Cauți liniște lângă un suflet drag. Vrei să privești la omul de alături și să găsești încredere. Vrei o femeie care să zâmbească sincer și să-ți mulțumească pentru acel zâmbet. Vrei reciprocitate. Iar după ce vrei, aia și faci. Și după cum faci, aia și ai.

O să ai o femeie fericită doar dacă tu o vei face fericită. Și femeia ta va zâmbi doar dacă tu îi vei da motive să zâmbească. Pentru că alături de tine își va trăi viața, diminețile, serile. Tu vei fi sursa ei de încredere, de inspirație sau de regret. Tu o vei provoca, o vei susține sau o vei lăsa. Tu. Și tot tu vei fi mai puternic sau mai slab, în dependență de ce vei avea alături. Dacă vei avea o femeie înțeleaptă, deja pe jumătate să știi că ai învins. Viața nu îți va părea atât de complicată când vei cădea și nici atât de plictisitoare când vei susține. Dacă alături va fi o femeie de bani gata sau una indiferentă, multe va trebui să le faci singur. Iar să trăiești singur într-o relație e mai ucigător decât să nu ai pe nimeni. Adevărata putere a unui bărbat nu e în kilograme de mușchi, ci în alegeri. Contează să alegi femeia potrivită. Și contează după ce ai ales să îi dai motive să zâmbească în fiecare zi. Doar așa vei fi la rândul tău împlinit.

O femeie care va zâmbi forțat de ochii lumii nu poate fi împlinită. Dacă știi să o faci să zâmbească sincer, fă-o de mai multe ori. Mai multe înseamnă să o susții. Înseamnă grija pentru ea. Înseamnă încrederea pe care i-o oferi. Înseamnă cafeaua făcută dimineața. Înseamnă să deschizi ușa în fața ei. Înseamnă să fii tare la greutăți și să nu fugi. Înseamnă să asculți. Cu cât mai mult o faci să zâmbească, cu atât vei fi tu ca bărbat mai încrezut, mai admirat, mai puternic. Femeile rămân nu alături de bărbați cu bani. Asta așa e doar la început. Ele își aleg bărbații după destinația spre fericire pe care ei o pot oferi. Unii pot oferi încrederea într-un viitor frumos. Alții nimic. Unii pot oferi zâmbete. Alții suferință. De aici și dorința femeii să fie lângă cineva și să respingă pe altcineva. De aici și puterea unui bărbat și slăbiciunea altuia.

Adevărata putere a unui bărbat e în zâmbetul femeii de lângă el. Dacă știi să o faci să zâmbească, fă-o de mai multe ori.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Vă doresc o săptămână cu reușite, cu bucurii, să fiți calmi, buni, frumoși și iubiți!

Bună dimineața!

 

De multe ori ne simţim neiubiți…poate doar pentru că percepem iubirea ca fiind posibilă doar între o femeie şi un bărbat și poate doar pentru că percepem doar iubirea declarată. Dar iubirea are mii de forme şi poate fi exprimată în mii de feluri! Poate exista iubire la fiecare pas şi în fiecare fiinţă. Iubire ne poate oferi orice om cu care relaţionăm. Şi ce frumos este atunci când oamenii își dovedesc iubirea, fie că sunt membrii din familie, prieteni, colegi sau vecini… De multe ori primim mici dovezi de iubire pe care le ignorăm sau pe care le considerăm a fi doar gesturi mici de prietenie și de apreciere.

Nicio clipă să nu vă simţiţi neiubiti! Căutaţi dovezile de iubire în zâmbetele celor care vi le oferă, în gândurile bune pe care vi le trimite cineva, în porţia de mâncărică pe care mama, bunica, sora, sau persoana iubită o pregăteşte pentru voi, într-o bomboană care vă este oferită, în privirile duioase ale părinților, în mesajele pe care le primiți, în timpul pe care cineva îl petrece alături de voi, în complimente, în întrebarea “ce mai faci?”, căutaţi iubirea în orice gest micuţ, căutaţi iubirea în tot ceea ce ne dăruieşte Dumnezeu în fiecare zi şi oferiţi iubire!

de Irina Binder

Să fim simpli și buni, fără gânduri viclene

Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată.

Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.

Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui.

În Sfânta Scriptură cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte limpede despre simplitate şi delicateţe: Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu inima smerită. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El. Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, şi puterea Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Înţelepciunea lui Solomon 1, 1-4). Simplitate şi bunătate. Asta-i totul, pentru a dobândi harul dumnezeiesc. Câte taine se ascund în Sfânta Scriptură!

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 235-236)