Jos Chanel?

Sa ceri demisia Patriarhului cand tu nu ai mai intrat intr-o biserica de ani de zile e ca si cum nu ti-ai face duş cu anii si ai iesi in strada sa ceri demisia managerului de la CHANEL. Ca nu e bun parfumul, ca-i prea scump si ca totul in jur iti miroase urat!

Tara arde, astia ne fura din toate partile si toti nedusii la biserica -unde ar putea invata sa isi vada mai intai de bârna din ochiul lor si apoi de aschiile altora - dau vina pe Patriarh si pe Biserica pt orice! Si ii mai smintesc si pe altii saracii care n-au timp sa citeasca, sa gandeasca si se lasa mult prea usor spalati pe creier.

Vad peste tot in jur oameni care se transforma usor usor in zombii cu acelasi discurs- ei n-au nevoie de preoti... vorbesc direct cu Iisus. (Ce tare! Chiar asa? ) Nu merg duminica la biserica pentru ca ei il au pe Dumnezeu in suflet ( cum bine spunea un prieten de-al meu Emilian e ca si cum nu ai mai merge sa iti vezi mama, ca oricum o ai in suflet!) 

Toti popii fura - chiar daca putini dintre ei au stat de vorba cu mai mult de 3 preoti in viata lor. Patriarhul e antipatic - de parca e pus acolo ca hostess, sau PR de Club, sau sa danseze din buric! Habar nu au ce inseamna Sfanta Liturghie , nu au mai pus mana pe o carte ortodoxa de nu stiu cand, dar ei nici n- au nevoie: in loc de Filocalie il au pe Mandruta, in loc de Parintele Staniloae il au pe Banciu, ca asa frumos face spume la gura....iar din Vietile Sfintilor n-au inteles decat showul pe care il dau la TV cei de la Stirile de la ora 5. Nu au nevoie de spovedanie, de Sfanta Impartasanie, de post si in general nu dau doi bani pe nimic din ceea ce ne-a tinut ca neam pana in 2015- ca ei le stiu pe toate. De la televizor.

Daca n-ar fi tragic ar fi chiar amuzant. Dar totusi ramane tragic.

Inca mai e timp insa sa inchidem televizoarele, sa punem mana pe un Steinhardt, sa ne uitam in jur sa vedem ca la un parinte cu defecte sunt cel putin alti 10 cu har, sa cunoastem inainte sa judecam si sa constientizam ca nu Biserica va avea de suferit daca ne rupem noi de ea....Noi avem de pierdut! Ea e acolo de mii de ani!!! Si va ramane pana la sfarsit! Si nu o sa avem o scuza ca n-am stiut!

N. Steinhardt – "Un crestin-ortodox nu poate zice: N-am stiut! Sunt lucruri pe care le poate afla oricine…

N-am stiut – raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de inchisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice in ospicii de nebuni – „nu tine”, nu e o scuza valabila.

Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri insa, elementara desteptaciune e o indatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Dar nu numai pentru crestin – si aceasta din pricina unei constatari experimentale obiective: nimeni nu stie nimic, dar toata lumea stie totul.

Nestirea, indobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri, sau trecerea nepasatoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci si atent: a stiut sa vada.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar indemna sa vada cu ochii, sa auda cu urechile si sa inteleaga cu inima; ori cum de-ar fi putut ei sti ca Domnul e flamand, insetat, strain, bolnav sau in temnita ca sa-L poata hrani, sa-I poata da de baut, sa-L poata primi, sa-L poata imbraca sau sa poata veni la El?

Jean Cau ii raspunde lui Roger Garaudy (care si el spune ca n-a stiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar si membru in comitetul central, eu cum de-am stiut? Milioane de oameni de pe strazi cum de-au stiut?

Adevarul este ca nu-i nevoie de cine stie ce secrete informatii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai sa vrea catusi de putin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de doua ori inutil: pentru ca se stia, pentru ca nu sunt crezuti.) Sunt lucruri pe care le simti daca nu-ti astupi urechile si nu-ti acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit. Dar daca e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuza pentru ca nimeni nu e atat de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopati; aia, saracii, sunt exclusi) – incat sa nu-si poata da seama ca doi plus doi fac patru si ca doi plus doi nu fac noua.

Nu ne convine s-o recunoastem, ne adapostim indaratul obiectivitatii stiintei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire si zac in sufletul, inima, rarunchii, mintea, bojocii, maruntaiele, celulele, tropismele si sinapsiile oricui. Toata lumea stia ca Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticalos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzina. Dar eu parca am stiut ceva? Am stiut eu ceva despre lumea aceea fara de asemanare in mijlocul careia m-am pomenit? Despre suferintele ascunse? Despre eroii nestiuti? Despre cei ce douazeci si patru de ore din douazeci si patru isi pastrau demnitatea in celule concepute sa duca numai la denunt si spurcaciune, la prabusire si dementa?

Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. "

Sa ne lumineze Dumnezeu!

de Alexandra Svet

sursa: http://www.activenews.ro/

Unde era Dumnezeu în momentul incendiului din Club Colectiv?

Făină întrebare !

Era exact în acelaşi loc, în care era şi în urmă cu aproape 2000 de ani, când Fiul Său era în agonie, scuipat şi înjunghiat, pe Crucea de pe Golgota.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, iar apoi L-a înzestrat cu RAŢIUNEA de a gândi, VOINŢA de a face şi AFECTIVITATE, pentru a IUBI. Toate acestea pentru ca omul să poată deveni şi după Asemănare cu El, pentru a-L îndumnezei.

Off…dar Dumnezeu i-a mai dăruit ceva omului: LIBERTATEA… libertatea de a alege, libertatea de a-L crucifica chiar pe Dumnezeu, libertatea de a da cu pietre, chiar dacă pentru asta a trebuit să poarte EL Însuşi povara acestei SUFERINŢE ! Dumnezeu a rămas întotdeauna fidel creaţiei Sale. Nu şi-a retras niciodată darurile, chiar şi atunci când omul a optat pentru a-L nega !

NU DUMNEZEU este cauza RĂULUI ! RĂUL are legătură cu opţiunea omului !!!

La Club Colectiv, NU Dumnezeu a tăiat bilete la intrare…NU Dumnezeu a dat aprobările de funcţionare pentru acel loc, NU El a făcut să dispară extinctoarele şi nici Sprinklerele… nu El s-a jucat cu artificiile…nu EL, ci oamenii, semenii noştri !

În schimb, El se află în fiecare lacrimă pe care o varsă omul aflat în suferinţă…şi pe fiecare cruce despre care avem senzaţia că ne aparţine.

de George Grigoriu

Sa luăm aminte!

"...zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel."

Daca dupa tot ce s-a intamplat acolo, daca dupa tot ce marturisesc acesti tineri intorsi din iad, daca dupa tot ce povestesc ingroziti doctorii, pompierii, martorii, nu intelegem decat sa iesim in strada, schimbandu-l pe unul cu altul la fel de corupt ca el, fara a ne schimba cu adevarat, in mod esential, fiecare din noi si fara a ne intoarce cu adevarat la Cel care a invins iadul... suntem pierduti! Chiar daca oamenii care au iesit in strada sunt minunati, chiar daca este fantastic felul in care romanii s-au unit, ca niciodata parca, si au ajutat si au dat dovada de atata omenie, mila, bunatate, solidaritate...chiar daca iesitul in strada pare a da rezultate ...(desi nu am incredere in schimbarile astea atat de rapide, asa cum nu am incredere ca o schimbare adevarata poate veni din strada, asa cum cred in evolutie, nu in revolutie, asa cum cred ca e mai simplu sa ceri altcuiva sa se schimbe, decat sa te schimbi tu, asa cum nu cred in revolte de moment ce se consuma repede lasand in urma schimbari pe termen scurt, care mai rau ne fac.....dar asta e mai putin important!...) Sa fie asadar iesitul asta in strada suficient? Copiii aia au murit in iad si tot ce am inteles a fost sa il schimbam pe Ponta? Si sa atacam Biserica?

Fiecare invata din ceea s-a intamplat vineri seara ce vrea si ce poate. Fiecare alege pe cine sa asculte, alaturi de cine sa ramana si pe cine sa caute de astazi mai mult. Fiecare este responsabil pentru cuvintele, deciziile, alegerile sale, atat pentru el insusi, pentru copiii sai, cat si pentru cei din jurul sau. Pentru oamenii pe care ii calca in picioare doar pentru a se prabusi apoi cu totii in foc sau pentru cei dupa care se intoarce in foc pentru a-i aduce la viata- si atentie!, asta facem zilnic si prin cuvintele pe care le rostim! Cuvinte care smintesc sau cuvinte care pot aduce Viata si lumina.

Dumnezeu a ingaduit din motive doar de El stiute o asemenea durere, din care fiecare dintre noi ar trebui sa invete ceva. Asa ca poti alege sa ii asculti si sa ii urmezi pe cei care se cocoata pe trupuri din care inca iese fum pentru audiente, pentru ratiuni politice sau, cel mai grav, pentru a arunca in nestire cu pietre si cu minciuni, pentru a improsca turbati cu venin, orbiti de-o ura viscerala si demonica - poate doar naivi spalati pe creier sau poate indraciti de-a dreptul, manipulatori cu buna stiinta si cu o agenda extrem de clara- in singurul loc de unde ne mai vine lumina!

Sau poti alege sa ii asculti cu atentie pe cei care au scapat din iad si sa cauti de acum incolo mai mult, mai serios, mai responsabil, mai bun, mai smerit si cu mai multa durere pentru pacatele noastre si pentru cele colective, singura prietenie care va conta daca va fi sa trecem- Doamne pazeste!- prin astfel de clipe. Cea cu Dumnezeu!

Sa cauti mai intai asta- mai presus de schimbarile in plan social, importante, dar nu esentiale, cu atat mai mult cu cat ele se aseaza de la sine in bine doar in urma schimbarii profunde a fiecaruia dintre noi. Altfel e doar praf in ochi...si gunoiul se aduna sub pres...iar puroiul se aduna in rani si in suflete. Iar urmatoarea explozie va fi si mai grava....

Pentru ca despre Dumnezeu vorbesc cu teama cei care au scapat, doar la El cauta alinare cei care se zbat acum in chinuri, la El urli cand treci prin astfel de clipe de cosmar si cand implori sa ti se mai dea sansa unei respiratii sau binecuvantarea unei noi zile fara dureri. De la El implori bunatate si doar El te poate ajuta -acum si atunci! Unde vor fi cei care improasca acum casa Domnului- si tot ce are neamul asta mai sfant de mii de ani - cu spume, pietre si venin? Unde vor fi cei care ii asculta fara discernamant, fara sa isi dea seama ca biserica suntem noi, toti cei botezati? Nu doar Patriarhul - al carui fiecare cuvant si gest oricum iti este prezentat distorsionat? Cu ce te vor ajuta ei? Nu ar disparea oare cu totii, cu tot cu lozincile lor, cu minciunile lor nascocite pentru audienta, cu argumentele lor care nici macar nu stau in picioare, cu tot cu logica si aroganta lor, cand flacari din ce in ce mai mari s-ar napusti - Doamne fereste!- asupra ta sau a copiilor tai? Sau daca pamantul s-ar cutremura? Sau daca...dar cate nenorociri nu s-ar putea intampla daca doar 5 secunde s-ar da Dumnezeu cu smerenie deoparte si ar ingadui raului sa isi faca de cap?...ca parca prea Il alungam si Il lovim si declaram raspicat ca nu avem nevoie de El si de tainele Lui.... !!! De unde ne-ar veni atunci scaparea? La cine am striga? Pe cine am chema? Sa nu fie!

(Cum or fi strigat sufletele in copiii aceia...
"Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, ziua am strigat si noaptea inaintea Ta.
Sa ajunga inaintea Ta rugaciunea mea; pleaca urechea Ta spre ruga mea, Doamne,
Ca s-a umplut de rele sufletul meu si viata mea de iad s-a apropiat.
Socotit am fost cu cei ce se coboara in groapa; ajuns-am ca un om neajutorat, intre cei morti slobod.
Ca niste oameni raniti ce dorm in mormant, de care nu ti-ai mai adus aminte si care au fost lepadati de la mina Ta.
Pusu-m-au in groapa cea mai de jos, intru cele intunecate si in umbra mortii.
Asupra mea s-a intaratat mania Ta si toate valurile Tale le-ai adus spre mine.
Departat-ai pe cunoscutii mei de la mine, ajuns-am uraciune lor.
Inchis am fost si n-am putut iesi. Ochii mei au slabit de suferinta.
Strigat-am catre Tine, Doamne, toata ziua, intins-am catre Tine mainile mele.
Oare, mortilor vei face minuni? Sau cei morti se vor scula si Te vor lauda pe Tine?
Oare, va spune cineva in mormant mila Ta si adevarul Tau in locul pierzarii?
Oare, se vor cunoaste intru intuneric minunile Tale si dreptatea Ta in pamant uitat?
Iar eu catre Tine, Doamne, am strigat si dimineata rugaciunea mea Te va intampina....")

In cuvintele celor care au scapat din iadul de vineri seara un singur cuvant ramane in picioare cand totul pare ca se prabuseste in jur ca intr-un cosmar: "Dumnezeu". Nu am citit la ei in primele momente nici teorii despre biserici, nici despre spitale, nici despre politica, nici despre autorizatii...DUPA marea intalnire, DUPA marea decizie, DUPA cele cateva clipe in care Singurul care conteaza a spus ce a avut de spus.... sau a tacut, nu se desprinde din marturiile celor care au scapat - singurele care conteaza poate cu adevarat si de unde ar trebui sa invatam ceva, restul sunt doar pareri- decat o tacere adanca de om care a vazut moartea cu ochii, o groaza tacuta a omului care a vazut pentru cateva clipe iadul dezlantuit pe pamant si a scapat din gheare despre care nu si-ar fi imaginat vreodata ca pot fi atat de dureros de reale- o spaima care ar trebui sa ne cuprinda pe toti si, mai intai de toate, o recunostinta profunda fata de Singurul de care a depins tot: Dumnezeu.

Un tanar erou discret care spune ca traieste printr-o minune si ca Dumnezeu i-a mai dat o sansa la viata... Tanarul care spune ca s-a inchinat pentru prima oara dupa nu stiu cati ani multumind Domnului ca e teafar... Tanarul care spune ca isi incheie acum fiecare conversatie cu "Fereasca Dumnezeu"... altul care scrie "Dumnezeu m-a luat de mana si m-a scos afara" ...Si poate cuvintele care ar trebui sa ne ramana cel mai adanc intiparite in inima, in suflete, in minte, rasunandu-ne pururi in constiinta, cu ecou mai puternic de miile de glasuri ale intunericului pe care le auzim peste tot in jur - sunt cele lui Paul Slayer Grigoriu, scapat din morti cu ele pe buze:

"Nu trebuie sa ne lasam impinsi spre concluzii pripite. Ci mai degraba spre pocainta, in duhul cuvintelor Mantuitorului: "Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel." Dumnezeu sa-i ierte pe cei morti, sa-i intareasca pe cei ramasi si pe noi sa ne calauzeasca in calea bunatatii si a smereniei. Multumesc.”

Sa ne fereasca Dumnezeu sa trecem prin asa ceva...sau de va trebui sa se intample, din motive doar de El stiute, El sa ne tina de mana, El sa ne intareasca si El sa ne treaca prin foc spre unde va vrea sa ne duca! Prietenia cu El sa ne fie singura armura, pavaza si scapare in orice va veni peste noi.

Daca dupa acest avertisment pe care l-am primit cu totii chiar din gura unuia dintre ei, daca dupa durerea tuturor acestor copii, a familiilor lor, a medicilor si a fiecarui om care de atunci nu isi mai poate reveni, daca acum, cand ar trebui sa cautam cu totii, cu orice pret prietenia cu El, se arunca mai mult decat oricand cu pietre in biserica si ne oprim doar la a schimba marionete si a le inlocui cu altele, oare nu e totul pierdut?

...Mila imi e si teama de cine indrazneste sa plece la drum fara El...

...Cu uimire ma uit la cei care au curajul de a isi trimite copiii la drum fara nadejdea in El, fara binecuvantarea Lui, a Celui care coboara printre noi, pentru noi, la fiecare Sfanta Liturghie in biserica (da, in biserica!- nu in scoli, nu in spitale, nu in cluburi si nu in ONG uri finantate din bani ce cumpara suflete pe banda rulanta....)

...si imi pare ca mai mult decat oricand astazi ar trebui sa revenim la cuvintele "Nimic fara Dumnezeu!"

Intamplator sau nu, ieri a plecat din Bucuresti inima Reginei Maria. Mama Romaniei Mari. Regina a carei deviza a fost :"Nihil sine Deo!". Desi visam la clipa aceasta si ma rog de ani buni sa se intample, ma ingrozeste totusi coincidenta. Ma cutremura amintirea iadului desfasurat pe pamant in seara de vineri, care pare ca nu se mai termina, imi da fiori iadul dezlantuit ulterior in online, in atacuri furibunde si spume la gura navalind de peste tot din jur, simt ca lucrurile, oamenii, sufletele nu mai au cum sa mai fie la fel de acum incolo si ma rog doar atat: Sa ne fereasca Dumnezeu de o lume, de o zi, de o seara, de cateva secunde fara El!

Sa ne fereasca de o lume fara Sfanta Liturghie, fara lacrimi de pocainta, fara tamaduirile sfantului Maslu, fara glasuri de maici cantand "Lumina Lina" la apus, fara binecuvantarile sfintilor ale caror suflete si trupuri au invins moartea- spre ciuda tuturor dihoniilor care innebunesc cand aud de sfinte moaste- fara Sfanta Impartasanie, fara mangaierea unei spovedanii facute din inima, fara durerea slujbelor din Saptamana Mare, fara lumanari tremurande in noaptea de Prohod, fara biruinta Invierii, cu lumina si iubirea ei molipsitoare, fara oua rosii, fara Craciun, colinde, coliva si zile de sfinti cand ii simti mai aproape ca oricand. Sa ne fereasca Domnul de o lume lipsita de randuiala, de miracol, de traditii, de radacini, de bucurie, de minune, de inviere, de mir, de tamaie, de Sfanta Cruce, de aghiazma, de parinti smeriti care fac milostenii in taina, de ajutor din ceruri, de credinta, nadejdea si iubirea, de linistea si pacea pe care numai in tainele bisericii le poti gasi! Sa ne fereasca Dumnezeu de biserici transformate in spitale, carciumi sau grajduri. Si sa ne fereasca Dumnezeu de cei fara Dumnezeu!

Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte! Si sa ne dea Domnul intelepciunea si lumina de a nu ne face frate cu dracul nici pentru a trece puntea celor mai bune intentii. (Steinhardt: "Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.")

Sa stam bine. Sa stam cu frica. Sa luam aminte!

"Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel...."

Cine are urechi de auzit sa auda.

Dumnezeu sa ne ajute!

de Alexandra Svet - autoarea cărţii http://www.floareadinasfalt.ro

Să prețuim viața!

În fața marilor tragedii, adevăratelor tragedii, ne dăm seama, cu spaimă, cât suntem de mărunți, de neputincioși.

Atunci când aceste tragedii li se întâmplă altor oameni, iar noi asistăm înspăimântați de pe margine la prăbușirea lumii cuiva, realizăm ce înseamnă, de fapt, viața. Un fir de ață! Chiar așa este. În fața morții suntem cu adevărat uimiți de cât de repede se poate rupe acest fir de ață, cum un „pe curând” sau „ne vedem mâine” spus în grabă, se transformă într-o secundă în „adio”. 

Câte vise năruite și câte întrebări fără răspuns rămân în urma acelor oameni pentru care „mâine” pur și simplu nu mai există…

Noi, cei care rămânem, cei care căutăm vinovați și așteptăm pedepse, ar trebui să învățăm, dar să învățăm cu adevărat ceva din tragediile altor oameni, la care suntem cu voie sau fără voie spectatori.

Să învățam să ne bucurăm de absolut fiecare zi, fie că e luni, că plouă, că ninge, că e frig, că e prea cald, că nu mai avem bani în portofel, că planurile nu ne-au ieșit așa cum voiam sau că ne simțim singuri, trădați, blamați. De prea multe ori ne propunem să facem asta, dar de prea puține ori reușim cu adevărat să prețuim fiecare zi care ne este dăruită.

Să nu mai amânăm. Să trăim, să ne simțim vii, să ne simțim cu adevărat binecuvântați pentru că suntem sănătoși, pentru că ne putem bucura de lumină, de soare, de oameni dragi.

Să ne facem timp, în agendele noastre super încărcate să comunicăm mai mult cu oamenii din viața noastră, să le mulțumim că sunt, că îi avem, că îi putem iubi. Să le arătăm asta cât de des se poate.

Oameni buni, haideți să ne trezim în fiecare dimineață cu gândul lui Paler în gândul nostru: „Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.” și să trăim. Cu bune, cu rele, să trăim. Să prețuim viața! 

de Iustina Dinulescu

sursa: http://momenteinviata.ro/

BISERICI vs SPITALE!

Oricat de ciudat o sa vi se para nu pot sa nu-i „felicit” pe cei care au reusit sa creeze acest brand... aaa si mai exista unul: BISERICI vs SCOLI (dar acesta este folosit mai mult in luna septembrie, sau cu ocazia altor evenimente scolare majore). DE CE ? Pt. ca mesajul este pervers de simplu si diabolic. Este precum ciocolata cu ardei iute, zapaceste creierul, te enerveza, nu-i intelegi gustul si atunci consumi ca PROSTUL.

Care este SCOPUL ? Este simplu : „Divide et impera”, adica reuseste sa incaiere o comunitate, sa-i abata atentia de la fondul problemei, s-o abata de la ADEVAR !

Dar care este ADEVARUL ????

Auzim ca in Romania se construiesc BISERICI in detrimentul SPITALELOR ! –

FALS, FALS, FALS !!!

1. In primul rand NU EXISTA O COMPETITIE intre cele doua, AMBELE SUNT PENTRU OAMENI, nu impotriva oamenilor ( Eu ma tratez intr-un SPITAL si ma rog intr-o Biserica, am nevoie atat de MEDIC cat si de PREOT)

2. Daca Bisericile ar fi nefolositoare, de ce sunt pline ? Simplu: pt ca prezenta lor este ceruta de comunitatea respectiva

3. Biserica construieste biserici pt ca asta este menirea ei, dar asta nu inseamna ca nu construieste si spitale sau scoli ( de ex. in Bucuresti avem spitalul Sf Nectarie ( pt tratament paliativ) scolile Sf Sofia sau Sf Macrina ( in ambele se pregatesc in jur de 200 de copii).( La Margineni exista o scoala construita de Biserica si are o capacitate de 150 de locuri) Lista exemplelor e lunga, dar o putem detalia oricand daca este cazul. De multe ori se intampla si invers, adica Spitalele construiesc capele in incinta lor !

4. APROPO ! Aveti idee cat sange a fost colectat prin campania BISERICII „DONEAZA SANGE SALVEAZA O VIATA” ? : cel putin 7 TONE de SANGE ! ( Pr Ciprian Gradinaru a dat startul inca de saptamana trecuta celei de-a noua campanii, iar sangele care a fost folosit pentru victimele de la Colectiv, de acolo fusese colectat – ce ironie, nu-i asa ? ( apropo, acolo tot Biserica a dat autorizatiile de functionare ? Ma gandeam eu ca NU !

5. De ce s-au inchis SCOLILE si SPITALELE ? Simplu: pt ca de 25 de ani suntem condusi de bolnavi mintal si analfabeti ( pe care, in aparenta, tot noi i-am votat). Pt ca in cei 25 de ani, de la Revolutie, urmasii comunistilor nu aveau nevoie de un popor sanatos si inteligent, ci de niste oi care sa poata fi manipulate la urna de vot ! Faceti un calcul simplu: Costa mai putin un cozonac, o sticla de tuica si un pui recongelat, o data la 4 ani, decat scolarizarea unui elev timp de 16 ani

6. Cine a inchis spitalele ? Un număr de 67 de spitale au fost închise la 1 aprilie 2011 !!! DE CE ? DE CE ? DE CE ? Cine le-a inchis ? Biserica ? NUUU ! GUVERNUL, POLITICIENII !!!

7. De ce nu se construiesc SPITALE ? Pt ca tot „ei” le-au inchis ! Pt ca daca am avea SPITALE moderne n-am mai avea bolnavi, daca nu avem bolnavi nu mai cumpara nimeni medicamente !!! ups !!! mi-e frica sa continui ...

8. Cand se construieste o BISERICA este nevoie de un preot care deserveste cel putin 200 de credinciosi. Tot ei in mare masura ii asigura salarizarea. Apropo de salariul popilor: Preotul primeste de la buget o parte din bani ( vreo 5-6 mil) iar de la parohie isi completeaza veniturile. Atunci cand plateste impozitele o face pe toata suma, adica plateste Statului, mai mult decat primeste !

9. Cand se construieste un SPITAL ( daca se construieste) e nevoie de cel putin 50-100 de medici si asistente (pai oamenii acestia trebuie scolarizati, platiti ... daca cheltuim banii de la buget pe ei, n-or sa ne mai ramana pentru autostrazile fictive, sau alea care pleaca singure la vale, pt borduri si panselute ... )

10. Apropo de medici ... aproape toti prietenii doctori ( si nu sunt putini) au plecat sau sunt pe punctul de a pleca din tara ( iar motivul nu este BISERICA ! ci tratamentul jegos pe care STATUL il are fata de ei)

11 NU sunt bani pentru SANATATE ! BA DA sunt fooooarte muuuulti bani, dar ATENTIE cine ii imparte si cum !

12. Nu BISERICA tine posturile blocate in SANATATE ci ... stilourile cu „cerneala magica” ale ...( ati ghicit !!! ) acelorasi politicieni influenti si ale „functionarilor de casa”.

Ps

1. Concluziile va rog sa le trageti fiecare. Este clar cine sunt papusarii din spatele acestei piese triste, cei care servesc de fiecare data la "timpul potrivit" melodia pe care incep sa tzopaie diferitii "formatori" ...

2 .Am o curiozitate: de ce aceste suflete active ale societatii care sunt deranjate de construirea bisericilor nu-si canalizeaza energia construind de ex un spital ??? e simplu: din IPOCRIZIE, scopul lor nu este sa creeze SOLUTII ci CONFUZII ... iar acest lucru le iese foarte bine !

3.ASADAR, dragilor :

Deschideti ochii si ganditi cu mintea voastra ! Avea dreptate Mark Twain inca de acum 200 de ani :“Dacă nu citeşti ziarele eşti neinformat, dacă le citeşti eşti dezinformat” ...

„Cunoasteti Adevarul iar Acesta va va face LIBERI !”

de Grigoriu George

Perspectiva unei mame

De când am aflat de tragedia de ieri din Bucureşti, sunt extrem de tulburată! Mama din mine plânge…chiar dacă nu e vorba de copilul meu. Sau poate tocmai de aceea…

Vedeţi voi, noi, mamele, nu ducem doar crucea noastră. Şi ce simplu ne-ar fi! Noi suntem legate cu nişte cordoane de energie de fiecare prunc născut sau nenăscut. Bucuria fiecăruia dintre ei e şi a mamei. Tristeţea lor e şi în noi. Ochiul zice că suntem fiinţe distincte, dar inima ştie că suntem una!

Când sunt mici, noi îi însoţim. Dăm la o parte obstacolele din calea lor, îi ajutăm să se ridice când cad, le arătăm calea dacă se rătăcesc şi-i tragem repede înapoi dacă brusc apare vreo primejdie. E în natura noastră să le fim sprijin.

Dar, când mai cresc, ei pleacă şi singuri. Şi ce greu îi este unei mame, cel puţin la început! Îşi spune că puiul e mare, se îmbărbătează în gând că totul este bine, dar mintea ei îl însoţeşte pas pu pas. Nu mai este lângă el să îndepărteze obstacolul, nu îl poate ridica dacă mai cade şi nu e acolo să-l tragă dacă apare vreo primejdie… Chinuitor sentiment de vină, vină amestecată cu toată dragostea din ea!

Aşa că poate părea cicălitoare când îi spune şi îi tot repetă să vină devreme acasă, să nu se amestece printre oameni dubioşi, să răspundă la telefon sau să mai sune din când în când… Nu e cicăleală! E dragoste amestecată cu vină! Vina de a nu-l putea ajuta la nevoie! El nu poate şti şi nici înţelege, pentru că el are doar dragostea! Vina nu-i este familiară, că nu el a crescut-o pe ea! Nu încă! Poate când ea va fi bătrână şi bolnavă… dar mai e mult până atunci!

În mintea unei mame totul trebuie să fie sub control: ruta pe care pleacă şi cea pe care se întoarce, momentele din zi când se întâmplă, grupul de prieteni, dar şi de necunoscuţi în care intră, activităţile pe care le va face, ce va consuma şi cât de mult va consuma, dacă are telefonul la el, cheile şi bani de cheltuială (nu prea mulţi, să nu fie ţintă, dar nici prea puţini să nu-i ajungă…). Şi e multă dragoste în acest control, dar şi multă vină…

Ei, închipuiţi-vă cum cade cerul peste ea când apare o variabilă nouă, scăpată de sub controlul ei! Întotdeauna apar, pentru că întotdeauna există, dar intră într-un calcul marginal de risc. Însă … incendiu?! Nu s-a gândit la aşa ceva! Nu era în lista ei, pentru că trebuia să fie în grija altora – adulţi responsabili ca şi ea! Noi, ca societate, ne-am împărţit „grija” echitabil între noi şi coexistăm, mergând împreună mai departe. Dacă eu nu mă achit de sarcină, tot echilibrul dispare, deci învăţ să trec responsabil prin viaţă! Incendiul de ieri a stricat echilibrul, a încălcat regulile din capul unei mame şi a adâncit sentimentul ei de vină! Dragostea e tot acolo – nici mai mare, nici mai mică – că nu poate fi mai mare sau mai mică, doar vina creşte! Şi ce face ea atunci? Plânge! Plânge chiar dacă nu e vorba despre fiul ei Pentru că, dacă ar fi vorba despre fiul ei, nu ar avea timp de plâns! Ar fi cu totul, trup şi suflet, lângă el şi ar lăsa plânsul pe mai târziu, când ar avea timp de lacrimi…

Azi toate mamele plâng, pentru că ce s-a întâmplat putea să li se întâmple şi lor. Azi toate mamele sunt solidare cu cei în suferinţă, pentru că suntem legaţi unii de alţii prin cordoane invizibile de lumină prin care ne simţim emoţiile unii altora. Eu mi-am îmbrăţişat puiul plecat şi el ieri la o petrecere, dar întors (din fericire!) teafăr acasă. Eu am avut şansa să-i spun despre o nouă variabilă – incendiul – şi să-l rog să o ia şi el în calcul. Alte mame nu au avut acest moment şi această şansă… Şi pentru ele plâng…

de Adriana Manolică

Vă doresc timp…

„Hai că mă grăbesc.”

N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu și fericit?

Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi de toamnă? Hai, dom’le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă, să fac rapoarte, să le dau mai departe, să mă plimb în ședințe.

Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur așa, din nimic? Hai, dom’le, fii mai serios. N-am eu timp de așa ceva.”

Recunoașteți măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puțin o dată, personajul principal al unei asemenea povești?

„N-am timp!” este, de departe, șlagărul vremurilor noastre. Și boala oamenilor moderni care suntem.

N-avem timp de zâmbit sau de sperat, n-avem timp de clădit caractere sau definitivat personalități, n-avem timp să fim curajoși, n-avem timp să ne stăpânim propria viață. Avem timp doar cât să ne plângem că n-avem timp.

Trăim pe fugă, iubim pe fugă, nu ajungem bine într-un loc și deja ne gândim la cum arată următorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteză, toate se fac pe repede-înainte. Unde e răbdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care să facă ele treaba în locul nostru. Avem lifturi care ne urcă mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simplă bătaie din palme. Toate, menite să ne ușureze viața, să ne ofere secunde prețioase. Și, cu toate astea, avem tot mai puțin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeți?

Mai trist este, însă, că nu trăim, iar ce n-am trăit la timp, spunea Octavian Paler, nu mai trăim niciodată. Așadar, timpul trece și noi ne trecem odată cu el… dacă nu facem o schimbare. În viață noastră, în programul nostru, în lista de priorități. Nu există soluții corecte sau universale. Există doar oameni și alegerile lor.

Prin urmare, ești ceea ce ești datorită alegerilor pe care le faci și fiecare alegere îți poate schimba viața în bine sau rău. Chiar și atunci când nu alegi, de fapt ai ales să nu alegi. Fiecare alegere îți influențează prezentul și viitorul, al tău și al celorlalți.

Și trebuie să alegem acel ceva care ne împlinește, care face să simțim timpul ca trecut cu folos. Când vă dați seama cum se face asta, să mă învățați și pe mine.

Asadar…

Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (și trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciți cu drag. Dacă nu găsiți timp pentru toate astea, mai tăiați din timpul acela pe care-l petreceți încruntați sau judecându-i pe alții. Sau ținând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbați pe ceilalți, în loc să-i acceptați așa cum sunt!

Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiți ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, „vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră și să facem socoteala.” Și cine poate ști cât de devreme, sau de târziu vine vremea noastră!„

sursa: http://momenteinviata.ro

7 motive pentru o copilărie fără Halloween

Delicvență

Statistic vorbind, seara în care nu ar fi recomandat să te plimbi pe o stradă din Statele Unite sau Canada este cea de Halloween. În multe orașe numărul violențelor și crimelor se dublează, cu toată alerta forțelor de ordine.

Poate unii dintre noi privesc noaptea de Halloween ca un prilej pentru farse și carnaval. Dar fondul negativ ce încurajează manifestarea macabrului se constituie totodată în prilej pentru defularea unor stări emoționale negative, maladive. De ce aș cultiva acest obicei în rândul copiilor mei? De ce i-aș învăța să meargă în locuri nefaste unde delicvența peste ani probabil va fi în creștere?

Manipulare comercială

Cele mai vizibile campanii pentru Halloween sunt promovate și la noi, în primul rând, de lanțurile de supermarketuri. Scopul este ușor de ghicit: mai puțini bani în buzunarul meu, mai mulți bani în cel al corporației. Vrei să fii în „spiritul” Halloween, cumpără un costum pentru copilul tău, cadouri speciale, dulciuri sau măcar o lumânare în formă de dovlecel. Nu, mulțumesc!

Identitate și surogat

Săptămâna aceasta am sărbătorit ziua Sfântului Dumitru. Săptămâna viitoare vom avea sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Poporul nostru are o întreagă tradiție a sărbătorii consemnată etnografic de Simion Florea Marian sau Tudor Pamfile. Am ajuns să recunoaștem frumusețea iei românești de câțiva ani și o serbăm de Sânziene doar. Hora, simbolul satului românesc, nu se mai face aproape nicăieri în România. Șezătorile de iarnă poate doar în cătune ascunse prin Maramureș sau Bucovina.

Dacă dorim activități cu substrat frumos și de valoare pentru copiii noștri, avem de unde să alegem. Sunt sigur că prichindeii ar fi bucuroși să descopere tradițiile frumoase ale străbunicilor noștri. În Ungaria sau Grecia nu există licean care să nu cunoască două-trei dansuri tradiționale.

Simboluri

Vorbind cu o doamnă învățătoare, mi-a povestit despre încercările sale de cosmetizare a Halloweeenului. A încercat să înlocuiască „sărbătoarea morții” cu un Bal al Dovleacului în care să fie încurajată creativitatea copiilor. Problema este că părinții au cumpărat cele mai terifiante costume astfel că jumătate dintre copii au venit costumați în zombi și Dracula. Oricum am da-o, simbolistica acestei sărbători este o simbolistică funestă, a morții eterne.

Anti-educație

„Spiritul” Halloween încurajează jocul de roluri: pentru o seară copilul meu devine un personaj. Însă orice costum îți imprimă o stare și un anumit tip de comportament iar galeria de personaje propuse de Halloween este terifiantă, urâtă. Chiar dacă eu voi fi prinț, probabil voi fi în compania a cel puțin o duzină de vampiri. Cum a ajuns un asemenea joc să fie impus în școala românească, nu îmi dau seama…

Lipsa valorii

Un părinte argumenta într-o discuție că Halloweenul aduce un plus de imaginație în viața copiilor, că este bine să avem cât mai multă diversitate culturală.

Părerea mea este că recuzita de astăzi a Halloweenului este livrată de Hollywood. Eventuala țintă culturală a copiilor va fi probabil ultimul remake al filmului horror „Chuckie” sau „Saw”. Acestea vin oricum la pachet cu societatea de consum, nu cred că este cazul să le dedicăm o sărbătoare în școala românească. Distracția de calitate îndoielnică nu va aduce nimic bun în formarea copiilor.

Avea Cedry2k o vorbă : „Unii pierd drumul, alții bat potecile,/ Unii rup discotecile, alții bibliotecile.” Ce semănăm ca părinți, aceea vor culege copiii noștri.

Credință

Nu în ultimul rând, dacă suntem creștini ar trebui să fim conștienți că avem de-a face cu un exercițiu de putere al macabrului. Copilăria are o frumusețe imaculată. Să păstrăm frumos chipul copiilor noștri și aceștia ne vor mulțumi când vor fi mari. Să nu punem mască de demon copilăriei.

de Eduard Dumitrache

sursa: http://www.activenews.ro/

Singurătate în 2

Un lucru mai rău decât singurătatea sau despărţirea e singurătatea în doi. Doi oameni care nu mai au ce să-şi spună sau dacă au sunt doar reproşuri, doi oameni care au uitat ce i-a apropiat şi au uitat să îşi mai rostească vorbe frumoase, doi oameni care nu se mai iubesc dar nu au curajul să se despartă. O relaţie în care unul oferă şi celălalt doar primeşte, în care unuia îi pasă, iar pe celălalt nu îl interesează, în care faptul că adorm şi se trezesc în acelaşi pat nu mai are nici o semnificaţie.

Compar acest tip de singurătate cu un plasture uitat pe o rană. Stă acolo zile, săptămâni, luni, ani iar sub el rana devine din ce în ce mai adâncă. Ar fi mai simplu să îl smulgem la timp. Ne-ar durea cât ne-ar durea apoi rana ar începe să se vindece şi durerea am da-o uitării. Dar nu facem asta. Nu toţi. Lăsăm acolo plasturele de teamă că o să ne doară. Şi ne minţim că lucrurile se vor schimba, că totul va fi bine. Dar nu e aşa. Ruptura e acolo, nu se mai poate lipi, nu se mai poate coase, nu se mai poate înnoda.

Devine obositor, frustrant să vezi doi oameni singuri într-un cuplu sau să fii chiar unul dintre acei oameni. Te oboseşte şi te îmbătrâneşte.

În această postură, timpul nu îţi poate fi decât duşman. Ce nu faci la timp, faci prea târziu sau niciodată!

Nu putem trăi aceeaşi viaţă de două ori, nu avem timp să comitem toate greşelile din lume, nu avem timp să le îndreptăm pe toate.

În concluzie, nu avem timp de irosit cu oameni care nu ne vor, care nu ne acceptă şi nu ne înţeleg.

E timp doar pentru iubire adevărată, pentru lacrimi de bucurie, pentru vorbe frumoase, pentru atingeri calde, pentru demnitate.

de Iustina T. ©

Reculegere

Tăcerea devine de aur atunci când rostul gândurilor născute din ea, este să dea culoare vieții. Altfel nu este de aur, ci este doar o vizualizare profundă a stărilor tale sufletești. Ca și cum te-ai uita ce a mai rămas pe un câmp de luptă în urma războiului care a fost acolo. Ca și cum ai alunga negura de plumb a norilor lacomi de tot mai mult Cer și ai încerca să bagi forțat o rază de soare printre dânșii. Măcar să poți vedea unde te afli. Ca și cum ți-ai aduna rând pe rând gândurile sub forma unor ostași plecați în diferite colțuri ale sufletului și ai încerca din răsputeri să le dai un sens, o noimă concretă, un rost sfânt.

Când ești trist, tăcerea devine ca o luntre ce te poartă între două lumi. O luntre care doar te poartă ca să poți observa ce este dincolo de tine, în tine și pentru tine. Numai că nu face nici un efort ca să îți arate și lucrurile frumoase din viața ta. Te lasă singur de capul tău să îți iei hotărârile judecătorești în tihnă. Nu se amestecă, dar nici nu te ajută. Dar atunci când ești bucuros, fiecare val pe care îl parcurgi cu ajutorul acestei bărci, caută să îți vorbească. Lumea te vede tăcând, dar inima îți descoperă minuni. Oamenii nu îți înțeleg în acele momente lumina de pe chip și zâmbetul de pe buze, la fel cum nu îți pot înțelege pe deplin nici culoarea lacrimilor pe care le verși în momentele de tristețe. Ei doar bănuiesc și compară cu intensitatea trăirilor lor. Doar atât.

Tăcerea devine un bun sfetnic doar în momentul în care Dumnezeu face parte din ea. Altfel…este doar o stare ca oricare alta. Ea poate să îți adune gândurile, dar nu poate să le dea sens, ordine, să facă disciplină. Aceasta o va face rugăciunea. Ce este mai frumos decât o rugăciune și un suspin al inimii spus cu dragoste? Ce este mai necesar decât pacea sufletului, decât liniștea sufletească? Ce este mai cald decât o bucurie sfântă? De ce să nu îndrăznești să ai parte de ele? De ce să nu lupți cu toată ființa ta pentru ele? Ce? Nu le meriți? Este greu? 

Nimic în viață nu este ușor. Doar dacă vrei să îți faci rău la infinit.

de Ochii Caprui

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE

La mulți ani tuturor celor care poartă numele sfânt, fiți ocrotiți.

 

O, Sfinte Dimitrie, cel ce în viaţa ta ai zugrăvit cu sângele muceniciei pătimirea lui Hristos şi prin coasta ta împunsă te-ai învrednicit a izvorî lumii darurile Cuvântului, nu trece cu vederea acum pe cei răniţi de suliţa păcatelor. Cu mirul bucuriei tale pecetluieşte pe cei ce te cinstesc şi izgoneşte din inimile noastre miresmele cele stricăcioase ale patimilor. Întunericul sufletelor noastre îl risipeşte cu razele rugăciunilor tale, ca unul ce te-ai arătat soare al înţelepciunii ce îmbrăţişează cetatea Tesalonicului. Cu lumina înţelepciunii împodobindu-te, în hora îngerească dănţuieşti şi aduci lui Hristos cu dragoste tămâia rugăciunii pentru toţi, ca să ne izbăvim din cursele patimilor. 

 Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, podoaba Bisericii ce străluceşte tuturor lumina virtuţilor, icoana patimilor lui Hristos, comoara cea nepreţuită ascunsă în vistieria mucenicilor, îndulcirea Bisericii cu darurile rugăciunilor tale dumnezeieşti, luceafărul cel prea luminat al înţelepciunii lui Hristos, sabia dreptăţii împăraţilor, păzitorul cetăţilor drept credincioşilor de toată năvala ereziilor, împodobitorul Bisericii cu porfira sângiuirilor tale, nu ne lipsi pe noi nici întru această luminată zi a prăznuirii tale de mijlocirea ta la tronul împăratului Hristos, rugându-L pe acesta să caute cu privire blândă spre noi, cei ce pentru mulţimea împovărătoare a păcatelor avem ochii sufletelor şi ai trupurilor noastre aţintiţi în pământ. Făcând pomenire de pătimirile tale pentru dragostea Lui, cu stăruinţă cere-i să păzească cetatea drept măritorilor creştini de toate neghinele ereziilor şi inimile noastre acoperite de piatra păcatului să le facă izvorâtoare a tainelor învierii duhovniceşti împreună cu Hristos.

O, Sfinte Dimitrie, cununa cea strălucită a purtătorilor de chinuri, moştenitorule al veşnicelor daruri ale Cuvântului, ostaşule nebiruit al Împăratului puterilor cereşti, ca unul ce te-ai învrednicit de slava cea negrăită a Treimii, nu ne uita pe noi, cei de pe pământ, care suntem urmăriţi de săgeţile ispitelor neîncetate ale asupritorilor, ci dă-ne mână de ajutor în lupta cea duhovnicească, pentru a aduce ţie mulţumirea cea după datorie, iar lui Dumnezeu slavă în veci. Amin.

N-aș fi vrut să fiu puternică

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, m-aș fi rugat Lui Dumnezeu să mă facă mică în toate… 

N-aș fi cerut niciodată să fiu puternică. Pentru că niciodată nu primești puterea făgăduită pe de-a întregul, ci doar ocazia să fii puternic. Restul e în mâinile tale. Și mâinile mă dor de ceva vreme. Nu m-am priceput în ale smereniei, așa că, de fiecare dată când viața mi-a ras genunchii și am mușcat țărâna, am cerut iar și iar să fiu puternică. Să mai pot ieși încă o dată la liman, s-o pot duce și pe asta. Hai, hai că poți încă un pas, hai, mâine va ieși soarele, va fi mai bine! Mâine întotdeauna va fi mai bine. Mâine, după ce ai să termini ratele la casă, la mașină, la școlile copiilor, la casele copiilor, la orice altceva îți va scoate în cale ispita vieții pe care ai ales-o. Când ai să le termini pe toate s-ar chema că ai terminat și ratele la viață. Și ar cam fi vremea să te ridici să pleci. Desigur nu tu, nici eu. Nu noi. Noi vom fi nemuritori, timpul pentru a repara greșeli, aduce la lumină toate amânările și năruie toate regretele, e pentru noi infinit. De aceea îl risipim cu nesaț, zi de zi, convinși că ni se cuvine.

Ați băgat de seamă, în basme niciodată nimic nu rămâne pentru mâine? Singurul timp existent acolo e prezentul. Asta ca să mai pricepem încă într-un fel de ce inima ne trage să tot visăm o viață ca-n povești.

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, în locul tuturor zilelor în care am fost tare, în picioare, prima, singura, aș fi cerut să pot plânge în fața oricui. Să mă pot pleca asemenea sălciilor în moliciunea mea, să pot uita ca vântul, să pot primi ca apa. Spălând tot răul, fără urme de nisip între pleoape.

Aș fi renunțat fără șovăială la toată mândria că am reușit acolo unde alții nici nu s-au încumetat începe. Pentru o singură liniște de îmbrățișare.

Aș fi lăsat jos toate platoșele lui „pot”. Pentru o singură mângâiere.

Toate poverile lui „trebuie”. Pentru un zâmbet.

Toți spinii luptei, privirile cu care am rănit de durere, cuvintele cu care am mușcat, sângele sărat închegat pe fruntea cu care am doborât ziduri. Pentru o singură înfrângere cu brațele deschise. În care să mă strâng cald, neauzită, limpede în lacrimile celui care s-ar fi sfâșiat, cuprinzându-mă.

Pentru o singură șansă de a fi din nou copilă. Nu fiară. Pentru că făptura răzbătătoare, impecabil oțelită, din oglinda mea e o fiară. Care a învățat să învingă învingându-se pe ea. Prima. Și apoi a luptat să rămână singura.

Dar cumva, nimeni nu s-a priceput tainei îmblânzirii ei. Nimeni n-a întrebat vreodată ceva, pentru că pe oamenii puternici nu-i întreabă niciodată nimeni nimic și, din aceleași motive, toată lumea îi iubește. Fără milă. Și încă și mai mult când pierd. Da, oamenii puternici pierd și ei. Niciodată definitiv. Și ne tot mândrim cu asta în loc să fugim ca dracu’ de tămâie de atâta amar de izbândă.

Nu, nu mă plâng. N-aș schimba nimic. N-aș ști cum. Tu, eu, toți câți suntem, căliți în focurile vieții, ne iubim cicatricile. Le privim a speranță de câte ori nu mai putem duce. Ele sunt dovada că am supraviețuit. Și vom continua s-o facem.

Pe măsură ce timpul fuge, armura mea de ani, bătălii câștigate, tălpi arse, rugi răspunse, răni închise, cearcăne vindecate și aripi crestate de furtuni, îmi vine tot mai bine. Mi-e caldă și dulce ca un culcuș de sălbăticiune în iarnă. Mi-au rămas a om blând doar mâinile împreunate peste inimă și între ele, cuibărită, copila cu ochi de ambră și bucle năstrușnice care am fost la început. Singura în fața căreia îmi plec ochii.

Singura pentru care aș trece la pas iadul cerând din nou, fără să clipesc, putere nouă.

Putere s-o fac să râdă, să se joace, să se lase mângâiată, ocrotită, iubită. Fără nicio întrebare. Putere să se lase ajutată, să ceară, să primească, să cânte, să iubească. Fără nicio măsură.

Putere să renunțe, să aștepte, să plângă, să greșească, să uite, să bucure. Fără niciun regret.

De fapt…din mine n-aș lăsa-o să păstreze nimic. Doar ruga de a rămâne mică în toate. Seninul din „Facă-se voia Ta!”, în care sălășluiește mântuirea de frica pentru ziua de mâine. Liniștea din a fi iubit. Precum în Cer așa și pe Pământ.

Din care minuni toate, și-ar făuri credința nestrămutată că, doar apărată în brațele celui care o iubește, poate câștiga fără să fie nevoie să ridice vreo armă, toate bătăliile pentru care s-a născut. Fără să fi fost vreodată nevoie să fie puternică.

de Anca Constantin

sursa: http://www.catchy.ro/

Ce le lipsește oamenilor de astăzi?!

Dumnezeu este Iubire

Deși la etapa actuală lumea este suficient de îndestulată, nu e greu să observăm că ceva totuşi îi lipsește. Acest ceva însă este esențial. E vorba de Dragoste.

Oamenii nu mai iubesc! Nu știu cu ce se „mănâncă” această noțiune. Cel mult se iubesc pe sine.

Nici nu prea au de unde să învețe dragostea. Acasă arareori le vorbește și le demonstrează cineva dragostea, la școală și în stradă și mai puțin se simte iubirea. Nici la televizor nu mai este prezentată…

Sunt sigur că mulţi m-ar contrazice: oare nu-și iubesc părinții copiii, oare nu se cultivă în societatea de astăzi dragostea și respectul, oare nu suntem cei care urmărim zeci de telenovele care se axează tocmai pe dragoste…

Faptul că oamenii au ajuns să-și iubească propriile pofte și porniri, că îi iubesc și chiar îi idolatrizează pe cei care sunt cu ei în același duh, pe odraslele lor, nu înseamnă că lumea a înțeles ce este cu adevărat iubire.

Aceasta se testează altfel, la durere, la nevoie…

În ultimele săptămâni mii de oameni migrează din orient spre țările europene. Fug de război, încearcă să-și salveze viața. Iar dragostea și ospitalitatea celor care se pretind desăvârșiți la acest capitol este destul de dozată…

Aceeași realitate o trăim atunci când ne bate cineva la ușa inimii și ne cere ajutor. Nu avem timp, suntem prinși cu alte griji, îi avem pe ai noștri, de care ne îngrijim…

Și chiar dacă uneori suntem deschiși spre a ajuta pe cineva, omitem dragostea… Oare Hristos nu ne spune că mai mult milă voiește, decât jertfă.

Zilele acestea a venit la mine o doamnă de vreo 30 de ani care în discuţie mi-a mărturisit că a înțeles principala ei problemă: că nu s-a iubit decât pe ea însăși și cât de frumos e să poți iubi pe toți și pe toate, de la Dumnezeu până la aproapele.

A iubi înseamnă a răbda, a accepta, a înțelege, a îndruma…şi încă atâtea altele înseamnă.

Să începem a aduna mai multă iubire.

Frumos ne spune scriitorul nostru Nicolae Dabija, că dacă scoatem cuvântul „dragoste” din Biblie, nu mai rămâne nimic din ea, nu folosește la nimic.

Or, Hristos, ca Om și Dumnezeu adevărat, mereu își revarsă dragostea Sa plină de jertfă. Să râvnim tocmai această Dragoste, căci Dumnezeu este Iubire!

Preot Octavian Moșin

Când gândeşti ce gândeşti tu sau gândeşti ce gândesc alţii

În mintea noastră se ascunde o cheie uriaşă către binecuvântare sau una către dezastru, în mintea noastră-i libertatea şi tot în ea şi prin ea pare că ne punem lanţuri grele, în vreme ce continuăm să credem că altcineva ni le-a agăţat de mâini şi de picioare.

Atunci când suntem slabi în propria minte şi credem că răul e posibil, că el ne poate învinge, ori ne simţim descurajaţi, obosiţi şi neliniştiţi, lumea din jurul nostru poate să ne coboare într-un soi de abis negru în care pierdem şi bruma de putere ce ne ţinea la suprafaţă.

"Dacă te duci, având oboseala prezentă în minte sau în corp, într-o mulţime de oameni istoviţi, nervoşi, tulburaţi, forţa ta nu e preluată de ei, fiindcă ai prea puţină forţă de transmis. Dar tu absorbi şi, pentru o vreme, faci ca gândurile lor zorite, istovite, să fie parte din tine însuţi. Figurativ vorbind, atunci preiei o greutate. Preluând calitatea gândurilor lor, vei face multe lucruri cum le fac ei şi vei vedea tot ca ei. Vei fi descurajat deşi înainte erai plin de speranţă. Planurile tale de afaceri, care, cand eşti tu însuţi, par să reuşească, vor părea acum imposibile şi iluzorii. Probabil că vei fi indecis şi, în nesocotinţa indeciziei, vei cumpăra ceea ce nu îţi este necesar cu adevărat, vei face un pas greşit în afacere, un pas pe care nu l-ai fi făcut dacă ai fost tu însuţi, gândind tu însuţi şi gândurile înnorate nu s-ar fi strâns în preajma ta.

Nu-i nici o contradicţie în cele spuse mai sus, între percepţia că noi ne ducem în sus şi tot noi coborâm în prăpastie. Absorbim negativitatea din mediul înconjurător în anumite condiţii, cum ar fi oboseala, descurajarea, neliniştea, suferinţa personală. Starea noastră interioară se deteriorează şi mai mult într-un mediu încărcat cu toxicitate mentală doar atunci când noi înşine suntem deja toxici. Puterea interioară, odihna, alimentaţia sănătoasă pentru corpul nostru sau numai pentru mintea noastră îi întăresc şi pe cei căzuţi, ce ne stau în preajmă. Un bec micuţ face lumină într-o întreagă cameră şi chiar răzbate dincolo de aceasta. La fel, un trup odihnit, o minte încrezătoare, capabilă să gândească clar şi raţional, să vadă posibil imposibilul şi să creadă în puterile sale pot transforma un mediu plin de nelinişte şi descurajare. Numai când puterea interioară a unui om e stabilă, numai când el ştie ce face, unde merge, spre ce scop se îndreaptă şi crede că totul e cu putinţă, mediul nefericit al gândurilor înconjurătoare nu-l poate ataca, dimpotrivă; el poate schimba conştiinţa colectivă, care va resimţi mai multă forţă, mai multă putere de a se ridica, de a merge mai departe, de a reuşi. 

”Să fii tu însuţi, să fii sigur că ceea ce gândeşti sunt gândurile tale şi ceea ce gândeşti e ceea ce vrei cu adevărat”, iată ce sugerează P. Mulford că ne-ar face bine pentru a ne apăra de forţele distructive, ce ne pot afecta în viaţa de zi cu zi în tăcere. Să ai grijă ca, atunci cand păşeşti într-o mulţime, să nu te duci acolo devitalizat, şovăitor, obosit şi fără să doreşti cu adevărat, căci expunerea la negativitatea emisiei mentale colective ar putea fi o certitudine. Avem nevoie să ne autoverificăm conştient gândurile, să ne întrebăm dacă ceea ce gândim în fiecare moment e un gând al nostru sau, poate, e doar consecinţa unei interacţiuni cu îndoiala, dubiile şi nefericirea din mediul înconjurător. Noi preluăm elemente nocive din conştiinţa colectivă doar atunci când solul propriei minţi e tulburat deja. Căci se poate ca, din neatenţie, din neglijenţă sau din neştiinţă să gândim gândurile altora, inconştient chiar să acţionăm ca ei şi de aceea a fi conştienţi, a refuza gândurile care ne tulbură sau ne induc suferinţă, furie şi nelinişte ar putea să fie o taină a existenţei treze şi, de ce nu, a unei existenţe prin care putem păşi mai frumos, mai responsabil şi mai conştient. 

de Maria Timuc

Întâlniri şi despărţiri ale vieţii

 

Întâlnirile şi despărţirile vieţii ne apar în conştiinţă cumva ciuntit, ca nişte lucruri care ni se întâmplă, pur şi simplu, ca şi cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion şi nu înţelegem că întotdeauna am pus cumva umărul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul. Nu vrem să ştim, mai ales atunci când ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie confortabilă, de ceva ce pare că ni s-a luat cu forţa, că am gândit, am simţi şi ne-am comportat provocator. A crede în întâmplare, în hazard, într-o roată a norocului sau a ghinionului, într-un fel în care Dumnezeu aruncă zaruri şi ele se nimeresc prin preajma noastră e ca şi cum am evita să ne asumăm responsabilitatea vieţii noastre. Ne credem părăsiţi pentru că nu aveam suficienţi bani, pentru că am trăit lângă o persoană interesată excesiv de confortul material, pentru că suntem mai puţin deştepţi sau frumoşi, mai mici, mai bătrâni sau mai puţin stilaţi! Rămânem pustii după despărţiri, rămânem frustraţi, plini de temeri şi profund tulburaţi emoţional şi continuăm să aruncăm vina pe cel care ne-a părăsit. Tocmai o asemenea atitudine, de învinovăţire a altuia, de tensiune, frustrare şi incapacitate de asumare a responsabilităţii ne ţine agăţaţi de suferinţa noastră, în spectrul celor mai joase energii ale existenţei, în lăuntrul cărora nu mai avem acces la fericire, la împlinire şi la sensul plin de binecuvântări al vieţii.

Eu cred că nu ne întâlnim din întâmplare cu nimeni şi nu ne despărţim din întâmplare, chiar dacă suntem violent abandonaţi, părăsiţi şi alungaţi. Nu ni se schimbă slujbele peste noapte, nimic nu-i în întregime surprinzător. Nu vine nimic fără ca noi să fi avut un gând, o trăire, o dorinţă, un vis, o frică, o îndoială sau o mare speranţă. Visele şi dorinţele comune ne ţin împreună. Activităţile care ne plac sau ne displac ne ţin împreună. Modul nostru de a crede, a gândi, a dori, a visa, toate convingerile şi definiţiile despre viaţă, existente în minţile noastre, tot ce facem împreună, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de răi sau de frumoşi sunt ”lianţi” ai legăturilor. Când nu mai visăm nimic împreună, când nu ne mai leagă aceleaşi suferinţe sau fericiri, când unul se ridică peste toate condiţiile mentale şi emoţionale, care-au atras întâlnirea cu celălalt, legătura se rupe. Legătura se rupe în clipa în care visăm altfel, gâdim altfel, simţim altfel, avem dorinţe diferite, aşteptări diferite şi nevoi diferite. Ceea ce ne poate reţine în relaţiile pe care le iubim este însuşi sensul gândurilor, al trăirilor, al viselor noastre; să mergem în acelaşi sens, să avem aceleaşi vise, să dorim aceleaşi lucruri, să avem aceleaşi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferenţia, dar şi acestea ne creează armonie dacă sunt secundare). Niciodată nu ne despărţim din cauza banilor, a faptului că nu suntem frumoşi sau deştepţi, ci pentru că lăuntric ne-am schimbat fundamental. Gândim şi simţim diferit, asta-i cauza despărţirilor noastre. Felul în care ne gândim la confort, la bani, la iubire, la activităţi, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestăm ne ajută să comunicăm sau ne rupe legăturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despărţire, dar fiecare-i responsabil. Nimeni nu poate fi învinovăţit, dar fiecare are nevoie să-şi asume, fie schimbarea nevoilor şi a dorinţelor interioare, fie rezistenţa la schimbare, în condiţiile în care celălalt simte şi gândeşte altfel decât la început!

de Maria Timuc

Cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Postare dedicată celor care se împotrivesc încercărilor vieţii. Nimic nu este fără rost. Nu deznădăjduiţi!

Durere...

Aș fi vrut să văd în ochii tăi senini, mulțumirea pe care ar fi trebuit să o ai pentru toate lucrurile care sunt, pe care Dumnezeu ți le-a dat cu atâta dragoste și bunătate. Din păcate, nu am văzut-o sclipind și nici sufletu-ți dorind să o aibă.

E dureros pentru amândoi,. Pentru mine că te văd astfel și pentru tine că nu încerci să faci nimic pentru a ieși din situația aceasta. Nu e bine și totuși tu amâni să iei o hotărâre. Îmi spui, argumentând cu multă patimă, despre suferința ta pe nedrept îndurată. Și nu numai că îmi spui, dar simt în privirea ta cum fierbe sângele în tine de răzvrătire și cum încet încet, începi să uiți cine ești, de ce ai ajuns astfel și ce bucurii ți-a dăruit și ție viața. Tac. Nu am nimic să îți spun. Prefer să te las în dreptatea ta, decât să te supăr. Dar eu știu una și bună; cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Pe un rob nu îl va interesa niciodată de ce stăpânul său i-a spus să facă acel sau alt lucru. Îi este frică să nu îl supere. Pe o slugă, la fel: nu o va interesa prea mult de ce lucrurile sunt așa și așa și nu altfel. Atâta timp cât știe că stăpânul lui este bun, nu se întreabă, nu își bate capul cu așa ceva. Are încredere în discernământul stăpânului său și mai ales, se smerește față de voința puternică a acestuia. Ca să îi fie bine. Iar un fiu, starea cea mai înaltă sufletească pe care o poți avea față de Doamne Doamne, iar un fiu față de tatăl său, are atata iubire încât el caută să îi împlinească voia cu orice preț. Din iubire. Nu îl interesează ce va fi, nu scormoneste în trecut să vadă de ce Tatăl său a făcut așa și așa. Își dorește doar să îl vadă fericit. Tu în care situație ești?

Îmi vei reproșa probabil că eu nu știu prin ce treci și că îți vorbesc din cărți, că sunt absurd. Dar a-ți dori binele nu e o absurditate. E o necesitate. Tu crezi că necazurile vieții pe mine m-au ocolit? Cum crezi că ajungi să te cunoști? Când vrei fericire cu dinadinsul și nu îți convine nimic din ce ai? Cum crezi că ajungi să iubești atunci când oamenii te sapă în fel și chip? Când cauți să te justifici și să fii tu mereu pe primul loc? Când nu lași nimic de la tine? Eu nu cred. Dincolo de morală, de bun simț, de dreptate, este credința. Aceasta o dobândești când jocurile vieții te pun față în față cu Dumnezeu, pentru că oamenii sunt neputincioși. Nu fac minuni. Cu aceeași ușurință pe care o au când îți vorbesc de Dumnezeu, cu aceeași ușurință dau și din umeri în fața ta când se simt neputincioși. Dumnezeu nu face aceasta. Tu îl alungi, El stă pe loc. Tu îl spurci, El te binecuvântează. Tu îl enervezi, El caută să te mângâie și te înțelege. Îți înțelege mânia nejustificată. Tu, mânia Sa dreaptă o socotești răzbunare. Iar El așteaptă ca să te întorci. Știe foarte bine cine ești și ce poți. Știe că poți iubi mai mult decât poți urî.

Sfinții însă, fac minuni. Dacă îi rogi. Dacă ai încredere în ei, dar mai ales dacă îi iubești. Așa că mai bine roagă-te, smerește-te și mergi înainte. Ce ai de pierdut? Sufletul? În niciun caz.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Ce urmează după punct?

Un nou capitol? O continuare? O virgulă și apoi iar un punct? O paranteză?

Ce se întâmplă în povestea noastră atunci când punem punct și începem de la capăt cu alineat, când întoarcem pagina sau când sărim un paragraf pentru că ni se pare prea puțin interesant? 

Povestea noastră...rândurile pe care le așezăm în cartea vieții cu tocul înmuiat în tot felul de cerneluri. 

Pe unele le scriem în grabă, fără să acordăm atenție detaliilor, pe altele le caligrafiem cu răbdare și măiestrie, trăindu-le și simțindu-le la intensitate maximă. 

Peste unele vărsăm călimara, distrugând tot ce am scris, peste altele vărsăm lacrimi, care ne întinează paginile. 

Pe unele le scriem cu iubire, pe altele cu ură, pe unele cu regret, pe altele cu speranță, pe unele cu tristețe, pe altele cu bucurie. 

Pe unele le uităm, pe altele le ținem minte toată viața. 

Așadar, ce urmează după fiecare punct? 

Uneori, urmează un capitol, ca atunci când îți iei rămas bun de la un om care a însemnat ceva pentru tine și -apoi îți continui povestea fără el. 

Alteori, urmează o continuare, ca atunci când după ce ai învățat să ierți, ți-ai dat seama că încă mai ai cuvinte de potrivit.

Uneori, punctul e de fapt o virgulă, ca atunci când rămân cuvinte nespuse, sentimente nemărturisite, ținute captive în suflet. Iar după virgulă, mai sunt multe de povestit. 

Alteori, urmează o nouă frază lungă, înainte de a pune un nou punct în povestea ta. 

Mie nu îmi place să pun punct. După punct e gol, e alb și mi se pare că tot golul acela va trebui umplut cu ceva mai bun. Prefer orice alt semn de punctuație. Prefer întrebările la care pot găsi o mulțime de variante de răspunsuri, pentru că am o imaginație bogată. Prefer semnele de exclamare pe care le așez după fiecare lacrimă și prefer virgula, pe care o folosesc des, căci mai sunt multe de spus. Îmi plac capitolele lungi, cu descrieri amănunțite, chiar și cele cu pagini întinate de plâns, pentru că au fost trăite. 

Dar am pus punct. Am pus punct de atâtea ori și de atâtea ori m-am temut de golul care trebuia umplut cu altă poveste. Dar nouă ne plac poveștile și le scriem mereu. Cu teamă, cu speranță, cu iubire. Scriem povești și umplem goluri de timp. 

de Iustina Ţalea Dinulescu

http://momenteinviata.ro/