Scrisoare către fiica mea

Nu-ți scriu un testament. Nu vreau decât să-ți cer iertare și să te rog să duci tu la capăt ce nu am fost eu în stare să termin. Să-ți construiești singură lumea în care vrei să trăiești, așa cum vrei tu să fie, în care vor trăi și copiii tăi.

La revoluție aveam exact vârsta ta de acum. Aveam la picioare o lume rănită, în refacere, și deasupra un cer înnorat. Credeam că nu trebuie decât să privesc în sus și cerul se va limpezi de la sine. Dar n-a fost așa.

Curând a trebuit să las capul în jos. Am început să mă plâng că sunt fatalmente un învins. Că fac parte dintr-o generație de sacrificiu. Vorbesc de o generație gândindu-mă că istoria va reține doar câteva nume din rândul congenerilor mei. Pe ceilalți ne va îngrămădi pe toți în colectivul anonim al generației. Istoria nu va reține dragostea părinților noștri, a fiecăruia, ci va spune că ne-am născut prin directivă de partid: decreței. Va spune că am crescut ca niște plante de seră într-un climat artificial, obișnuiți de mici cu toxinele, ca să ni se pară firești și necesare când vom fi crescut mari. Că, dacă mai dura comunismul, am fi fost prima generație de mutanți, „oameni noi”, născuți și crescuți în comunism. Însă am ieșit miraculos din închisoarea aceea și am tras în noi sevele proaspete ale libertății. Am crezut că libertatea asta e un dat, că nu trebuie să mai luptăm pentru ea o dată ce o căpătaserăm. Ne-am înșelat. E drept, unii – acela, aceea, celălalt – au văzut lucrurile altfel; dar generația s-a înșelat.

Din zbuciumul anilor ’90, ani de căutări, de aclimatizare la democrație, am intrat în tunelul tranziției. Și ne-am tot târât spre luminița de la capătul tunelului până ne-am ofilit. Am ieșit într-un târziu palizi și desfrunziți. Dar ne-am întremat iar, stând puțin la aer proaspăt, dinspre Europa democratică, sub un cer de speranță. Și când am zis că e gata, când să înflorim și să facem fructe, la maturitate, a venit peste noi bezna crizei. Și mă tem că ne va prinde bătrânețea tot în întuneric și că nu vom mai apuca să fim păduri.

Folosesc alegoria asta fiindcă fac parte, cum ar spune poeta, dintr-o generație vegetală a unui popor vegetal. Cu amărăciune admit asta. Era datoria noastră, a tinerilor de după revoluție, să ne facem lumea în care urma să trăim exact cum o voiam, cum ne plăcea. Și n-am făcut-o. N-am dus treaba până la capăt. Ne-am mulțumit cu un surogat de democrație. Era oricum mai bun decât ceea ce trăiserăm în comunism. Credeam că desțelenim locuri noi și că urmăm cărări nebătute, când, de fapt, ne învârteam în cerc. Și iată-ne acum, aproape bătrâni, blazați și fără vigoare, nu departe de punctul de unde am plecat.

Pentru asta îți cer acum iertare.

Pentru asta te rog acum să ridici armele mele ruginite!

Nu va veni nimeni să-ți aducă pe tavă libertate, respect, demnitate, păpică, drepturi. Dacă vrei ca talentul și învățătura ta să valoreze mai mult decât pumnul de buze și ligheanul de sâni ai fetelor care ocupă ziarele și televiziunile, trebuie să te bați pentru asta. Dacă vrei să trăiești în țara ta. Dacă te revoltă minciuna, prostia, lenea. Dacă te-ai săturat să fii manevrată în calcule electorale, mutată cu pixul dintr-o coloană în alta. Dacă nu mai vrei să fii insultată și umilită de cei pe care îi plătești să se ocupe de treburile publice. Dacă vrei să fii apreciată pentru ceea ce faci, nu după ce mașină ai. Eu n-am putut să te duc într-o tabără, să-ți arăt țara asta, nicidecum una străină, să-ți plătesc lecțiile de chitară, să-ți sprijin concret ambițiile artistice. A trebuit să muncesc, să scriu la ziar doar pentru chirie și pentru mâncare. Dacă vrei să ieși din condiția de sclav al propriei existențe, ca să-ți trăiești viața din plin, nu te aștepta să vină cineva s-o facă pentru tine. Dacă vrei toate acestea, trebuie să le câștigi și să le aperi, să ții cu dinții de ele.

Faci parte din prima generație care nu a cunoscut comunismul. Voi sunteți chemați acum să hotărâți cum va fi ziua de mâine. Nu trebuie să așteptați să murim noi, decrețeii, tot învârtindu-ne prin deșert, cum s-a tot spus, ci puteți construi în continuare și împreună cu noi, retreziți la viață de frenezia voastră.

Voi puteți schimba lumea. Nu cu un clic pe Like, pe Delete sau pe Ignore. Viața e în altă parte, cum ar spune un autor pe care voi îl prețuiți prea puțin, nu în plasma laptopului. Puteți face asta!

Pentru că eu nu cred că faci parte dintr-o generație de tâmpiți scoși pe bandă rulantă de un învățământ desfigurat de atâtea intervenții estetice. Nu sunteți nici mai deștepti, nici mai proști decât noi, părinții voștri. Însă aveți în plus o brumă de libertate pe care noi nu am avut-o, vă bate altă lumină în geam.

Nu sunt de acord cu ce se spune despre voi: că sunteți generația care o arde prin cluburi. Oricum, nu mai tare decât am ars-o noi prin discoteci, părinții noștri și bunicii voștri la ceaiuri și reuniuni tovărășești, iar străbunicii voștri la horă.

Nu sunteți generația a cărei supremă realizare este incendierea câtorva pubele și spargerea câtorva geamuri în centrul Capitalei. Nu tatuajele și metalele din nas vă definesc. Nu tăierea venelor sub sălcii, murmurând cântece triste. Nu te văd plictisită de viață, nu mănânci droguri cu lingura, nu visezi să te măriți cu un fotbalist ca să nu-ți mai dea dureri de cap ziua de mâine, nu leșini de emoție când vezi un manelist, nu te exprimi în treizeci de cuvinte, te rușinezi cânt te cert cu temei, îți spui apăsat punctul de vedere când știi că ai dreptate, știi să te bucuri, ai idei pentru care te lupți, altele pe care le combați, ai idealuri, planuri de viitor la care lucrezi tenace. Toate astea fac parte și ele din portretul generației tale. Plus că sunteți atât de tineri și frumoși – bineînțeles, tu fiind cea mai frumoasă. Aveți totul pentru a spune: ajunge, de aici e partea noastră de istorie!

Dar până să vă exprimați ca generație, te rog pe tine întâi, tocmai fiindcă te iubesc, să strigi: ajunge, e rândul meu acum! Pentru binele tău. Nu lăsa să ți se ia nimic din ce se cuvine. Protestează! Revoltă-te! Spune ce gândești! Scrie! Umple internetul cu nemulțumirea ta! Fă petiții, reclamații, mergi până în pânzele albe! Du-te alături de prietenii tăi, umăr la umăr, când aveți un plan comun, o idee comună. Dacă e nevoie, ieși în stradă! Eu voi veni să te sprijin. Voi fi mereu lângă tine, ca un scutier devotat, gata să iau coate și bastoane în locul tău. Nimeni nu mai crede într-o schimbare făcută de generația mea, care a schimbat și-a tot schimbat până a ajuns totul aproape cum a fost. Mergi tu în față, lângă prietenii tăi cu cercei în buză, fiindcă viitorul vostru e în joc. Fă-ți tu o lume așa cum o vrei tu. Și eu, bătrânul plin de metehne și capricii, voi fi gata să trăiesc în lumea ta. Pentru că am încredere în tine.

sursa: http://www.viorelilisoi.ro/

Atracția binelui în viața ta…

 

Sunt oameni care reușesc în viață. Cum? Nu știu încă. Dar, am o vagă bănuială că le-au venit în ajutor chiar propriile vise. Visează măreț! – spune o vorbă înțeleaptă. Și poate chiar așa este. Poate că nu am reușit încă să credem că există o legătură puternică între motivație și împlinire, între vis și succes.

Sunt oameni ale căror povești de viață ne inspiră. Ne determină să gândim, să schimbăm ordinea și direcția întrebărilor. Ne fac să ne dorim și noi să avem parte de același succes, fără însă a bănui poate câte au stat la baza acelor împliniri.

Oamenii despre care am citit și despre care am învățat au traversat perioade dificile și au învățat pe parcurs multe lecții de viață. Ce aș fi făcut eu în locul lor? Poate nu voi ști niciodată. Însă, cel mai probabil nu aș fi procedat la fel. Am descoperit despre mine că, în unele cazuri, sunt puternică. Sunt feroce. O iau de la capăt și mă încăpățânez să iasă ca mine. Și spun, în unele cazuri, pentru că poate în cele mai importante situații devin o cu totul altă persoană. Prea speriată de consecințe. Prea nesigură și fragilă. Și atunci caut să mă înconjor de oameni care să mă motiveze. Care să mă inspire. Poate chiar să mă împingă puțin în direcția spre care mi-e teamă să pornesc.

Și știind acest lucru, acum, constat că totul în viața aceasta ține de atracție. Binele atrage după sine bine. Frumusețea atrage după sine frumosul. Succesul atrage după sine succes. Pozitivismul atrage după sine o mare de realizări.

Nu poți reuși în viață dacă tot ceea ce ești este teamă, regret sau îndoială. Nu poți reuși dacă stai într-un colț de stradă, uitându-te furiș la cei care nu se tem să-și trăiască visurile. Nu poți reuși dacă nu faci primul pas. Dacă îți pui limite.

Am învățat că este mult mai bine să îndrăznești. Să visezi. Să speri. Să-ți oferi șansa de a face ceva minunat cu viața ta.

Și spun tare și răspicat ca să ajungă la inimile tuturor: atracția de lucruri pozitive în viața ta începe cu tine, de la tine, dinspre tine.

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Nu mai da foc în loc de lumină!

 

Se spune că adevărata vindecare vine atunci când te trezeşti din ceea ce nu eşti. E uimitor cum, la umbra ignoranţei, omul alege să fie ceea ce nu este-n adevăr, ignorând consecinţele, fugind de profunzimile spiritului, fugind practic de el însuşi. Preferă a se confunda cu egoul care e dornic neîncetat să subjuge adevărata esenţă a omului, pentru nişte satisfacţii de moment. Există un simţ interior, în fiecare dintre noi, care ne permite, fie şi pentru câteva secunde, să simţim dacă suntem pe drumul cel bun sau nu, însă cel mai adesea ne înăbuşim vocea interioară cu zgomotul egoului hrănit în atâţia ani cu diverse iluzii, multe dintre ele oficializate, pe care foarte mulţi le absolutizează, înlănţuiţi şi rătăciţi printre orgolii fiind.

A fi fidel ţie însuţi presupune, desigur, a fi fidel esenţei tale divine, acelei voci lăuntrice ce neîncetat îţi şopteşte şi nicidecum unei personalităţi false cu care omul se confundă, personalitate construită-n timp, avidă de salvarea unor aparenţe. Omul are într-însul mult mai mult frumos decât ceea ce-ncearcă cu obstinaţie a manifesta-n exterior, cel mai adesea lucruri inutile într-o lume cu repere false.

 

Cred şi simt cu tărie că suntem mai mult decât ceea ce ştim că suntem, uneori intuim asta, dar vine imediat mentalitatea generală, aşa-zis realistă, care ne trânteşte un văl peste ochi, strigându-ne că batem câmpii. Dacă omul şi-ar cunoaşte adevărata natură, dacă s-ar apropia prin introspecţie de esenţa sa, nu ar putea să mai manifeste-n exterior atâta ipocrizie, atâta duritate, atâta răutate, nu ar mai da foc în loc de lumină. Fireşte, greşeala face parte din procesul evoluţiei, însă fără o conştientizare a sa şi fără a trage niscaiva învăţăminte, nu facem decât să inversăm sensul mersului. Da, vom fi fericiţi pe moment, chiar dacă vom otrăvi aerul din juru-ne, intuind că, mai devreme sau mai târziu, otrăviţii vom fi noi înşine. Dar e calea cea mai uşoară să fugim de noi, egoismul nostru e atât de comod şi mai ales ne e la-ndemână, el pare hrana cea de toate zilele, chiar de observăm că ne simţim din ce în ce mai împovăraţi, neîmpliniţi cu adevărat, încorsetaţi în păienjenişul gândurilor negre.

În fapt, totul ţine de lucrul cu sine, de a vrea să ştii cine eşti cu adevărat, ce cauţi pe-aici, de observarea atentă a mecanismelor gândirii, de putinţa de a nu fi sclavul gândurilor mărunte, de putinţa de a te detaşa de ele atunci când trebuie, astfel încât, în tăcerea chiliei lăuntrice, să poţi auzi, să poţi primi, iară sufletul să te urmeze.

 

sursa: http://www.catchy.ro/

Oamenii care îmi plac

 

Îmi plac oamenii nebuni, dar buni. Îmi plac cei care nu-şi strâng duritatea şi tăria negativă la piept, ca pe-o comoară preţioasă, ba poate chiar ca semn de mândrie. Îmi plac oamenii cu putere de-nţelegere, care pot pătrunde-n universul celuilalt şi nicidecum cei care nu pot ieşi din pielea şi orgoliul lor nici măcar preţ de-o secundă, sculptându-şi astfel un caracter cu zeci de cioturi ascuţite ce le străpung carapacea, adevărate suliţe cu care-şi rănesc, de cele mai multe ori din plăcere, semenii. Îmi plac oamenii al căror suflet vibrează şi se poate înmuia atunci când e cazul, putând primi şi dărui astfel, îmi plac cei a căror conştiinţă este trează, care ştiu a-şi repara greşelile, îmi plac oamenii pe care-i pot păstra cu drag în suflet şi care ştiu să lase-n urma lor, în loc de scrum, lumină.

Cei strict realişti nu m-ating şi nu m-atrag nici cât negru sub unghie. De asemenea, toată viaţa fugit-am de oamenii de afaceri, părându-mi-se goi, alegând boemia, sclipirea şi nebunia artiştilor. Ocolesc nuanţele de gri, nu mă mişcă oamenii gri, fără pic de clocot şi culoare. Sunt tolerantă, până la un punct, în faţa viziunilor înguste din punctu-mi de vedere, dar nu le pot îmbrăţişa, îi compătimesc pe cei a căror încredere-n ei înşişi provine dintr-un oarecare titlu sau dintr-o oarecare funcţie, preferând să simt omul. Nu m-atrag, la un anumit nivel, oamenii care nu citesc, chiar dacă pot fi binevoitoare cu ei, dar nu şi permisivă, nu m-atrag nici cei care-mi flutură pe sub nas doar citate, în lipsa unei gândiri personale.

Îmi plac oamenii care ştiu să vadă dincolo de ceea ce se vede, îmi plac oamenii care ştiu că imaginaţia poate avea corespondenţă-n realitate, îmi plac visătorii care tânjesc, aşa, ca-ntr-o difuză amintire, spre alte lumi care aici ar părea ireale, îmi plac oamenii care pot râde lesne de ei înşişi, care nu-s scorţoşi şi apretaţi, îmi plac căutătorii şi nu cei care acceptă oareşce adevăruri în virtutea unor tradiţii sau a unor cunoştinţe acumulate, îmi plac oamenii care-şi pun întrebări, îmi plac oamenii sensibili, atinşi de frumuseţea celor înconjurătoare, îmi plac artiştii, dar admir acurateţea, acribia unei minţi sclipitoare, îmi place nebunia îngemănată genialităţii, îmi plac oamenii care sfidează aplatizarea, care sfidează tiparele, îmi plac sufletele poetice, îmi plac oamenii care nu-s furaţi de cele cotidiene şi care pot percepe noima lucrurilor sau măcar încearcă aceasta, îmi plac oamenii care tind spre cele profunde, spre esenţă, fără a uita însă de jocul curat al vieţii.

de Ioana Steluța Manea

Cuvinte pentru tine

Nici nu știu cum să fac să îți explic anumite lucruri să vezi, să simți și tu că în acest univers, în care deseori ai senzația că toți trag de tine și te simți ca un câine hărțuit de realitate, există cineva care chiar te înțelege, care chiar a trecut și trece prin momentele tale grele.

Îmi scrii că ești stâlp de familie și că în arena în care atunci când e vorba de merite se înghesuie toți, mai mereu când e vorba de greutăți, de un om cu adevărat responsabil, te trezești singură. De farmecul acelui somn liniștit și senin pe care tu te străduiești să îl asiguri celor de sub un acoperiș cu tine, tu nu prea ai parte în nopțile târzii.

Fantasme de gânduri flămânde îți inundă involuntar mintea și logic, te îngrijorezi pentru ziua de mâine. Privești cu durere la Icoană, suspini greu, spui o rugăciune din suflet, îți faci semnul sfintei Cruci și adormi haotic, greu, cu speranța unui răsărit de mâine. Și toată lumea îți oferă sprijin moral, pentru că financiar nu prea e de unde. Oameni buni cu buzunare pline, mai rar în universul acesta. Poate într-o altă lume. Mai bună. Unde nu s-a auzit de bănci, de războaie și unde oamenii zâmbesc involuntar vieții. Din suflet.

Și poate nu te sperie situația financiară, însă gândul că tu trebuie să faci față la toate ale vieții de una singură, fără să fie cineva să te apere acolo, cineva care măcar să mimeze puțină afecțiune, nu există, te sperie cumplit.

Însă dă-mi voie să îți arăt partea bună a lucrurilor. Privește la copiii tăi. Dorm liniștiți, siguri că are cineva grijă de ei și că mâine prima imagine pe care realitatea le-o va afișa , va fi zâmbetul tău cald de părinte grijuliu. Crezi că e puțin lucru ce îți spun eu aici? Mergi mai departe!

Privește la acela pe care Doamne Doamne ți l-a rânduit să îți împarți restul vieții. Tu crezi că doarme liniștit? Eu prefer să cred că nu. Dar nu se arată. Pentru că măcar această încurajare subtilă să îți poată oferi, dacă nu poate mai mult. Iar tu trebuie să îl înțelegi că atâta poate. 

Poate sunt multe lucruri și griji pe care le ascunde de dragul de a nu te descuraja. Știe cât suferi, dar se simte neputincios.

Privește la întreaga ta familie. Toți se simt protejați de grija ta. Toți te iubesc involuntar sau măcar te respectă.

Totuși, noi, oamenii ca tine, facem o mică greșeală și consecința acestei greșeli suntem nevoiți să o suportăm din plin. Învățând involuntar oamenii pe care îi iubim să depindă de noi, îi facem iresponsabili de curajul pe care trebuie să și-l asume în fața vieții. Îi învățăm ca în subconștientul lor să își pună nădejdea în noi și nu în Doamne Doamne. De aceea ne simțim singuri în fața vieții. Pentru că ei știu, de cealaltă parte a baricadei fiind, că au pe cineva pe care pot conta.

Și astfel, chiar și noi uităm că nu suntem singuri în lupta noastră. Că Doamne Doamne e Cel Care ne duce poverile și ne ajută să luăm deciziile cele mai importante.

Luându-o chiar și logic, nu suntem singuri. Cineva, în aceeași secundă cu tine, aceeași situație, duce aceeași luptă zi de zi și dă același examen la școala vieții. De aceea te rog frumos din suflet, să nu mai deznădăjduieşti. Mai bine roagă-te și privește partea plină a paharului.

Vin sărbătorile. Chiar dacă nu vei avea ce pune pe masă în fața copiilor, măcar ai zâmbetul lor care te înțelege și îți inundă sufletul de bunătate. Și chiar de nu ar fi așa…Doamne Doamne te privește cu drag…și eu la fel!

de Ochii Caprui

Cum ne descurcăm în viață? (II)

Sărmana societate de astăzi. Trăieşte fără valori!

Luptăm să aducem pe lume un copilaş, pentru ca să-l lăsăm în grija bonei; agonisim bani ca să-l putem instrui, dar nu ne preocupă educaţia lui; vrem să-i cultivăm ceva moralizator, dar în jur e un adevărat dezmăţ; vrem să-i dăm odraslei studii şi o cale în viaţă, dar alege drumul cel mai scurt şi nu totdeauna cel mai corect.

Oamenii tind să devină cineva fără a depune eforturi. La şcoală vrem note mari, dar fără prea mult studiu. Mai târziu considerăm bună orice metodă ce ne-ar aduce o poziţie socială înaltă, mai puţin munca care să ne asigure competenţele necesare pentru postura râvnită.

Dobândind un statut, devenim aroganţi. Credem că istoria începe odată cu noi şi tot cu noi are să se termine…

Nu mai comunicăm între noi, nu împărtăşim din experienţă. Avem secrete şi nu divulgăm ceea ce am realizat, pentru că ne temem de „concurenţă”.

Relaţiile sunt strict protocolare. Nu ne interesează decât propriile probleme. Ne plângem tuturor că este greu, e insuportabil de trăit, abia de existăm. E în vogă să prezinţi totul în negru, făcând aluzia la faptul că aiurea-i în jur: oamenii sunt ticăloşi, nu avem specialişti, corupţia înfloreşte, mai bine să plecăm din această ţară pierdută ş.a.m.d.

Vorbeam zilele acestea cu nişte tineri despre căsătorie, întrebându-i de ce, ajunşi la vârsta de 30 de ani, nu întemeiază familii. Mi-au reproşat că nu mai sunt băieţi şi, respectiv, fete bune.

Problema însă e în noi, în faptul cum privim lucrurile şi viaţa în general. Depăşind viziunile pur egoiste şi consumiste, putem vedea şi partea bună a lucrurilor.

Să căutăm ceea ce are bun omenirea, căci aşa ne-a făcut Dumnezeu, după chipul Său, ne-a făcut foarte buni. Şi doar răul aduce umbră şi seamănă incertitudine.

Lipsiţi de vlagă pentru viaţă sunt cei care nu au descoperit frumuseţile şi chemările vieţii, care s-au scufundat în mărunţişuri şi plutesc într-o lume virtuală sau iluzorie.

Să deschidem ochii pentru bunătate, căutând ce avem bun în noi şi lăsând loc doar pentru binele din aproapele nostru. Să dobândim aceşti ochi plini de dragoste, deci compătimire, răbdare, înţelegere…

Să nu raportăm toate la noi, crezându-ne „buricul pământului”, ci – toate la Dumnezeu. El este axa! Dacă ne ţinem de Dumnezeu, ne ţinem de Adevăr, Dreptate, Iubire… Veşnicie.

Să cerem de la Dumnezeu înţelepţiiune, unica în stare să ne ajute în desluşirea lucrurilor. Nu doar să ne descurcăm sau să trăim cumva viaţa, ci să ajungem la adevăratele piscuri ale dăsăvârşirii! Omul este chemat la îndumnezeire!

de Pr. Octavian MOŞIN

Nimic fără Dumnezeu

"Pentru că ochii Domnului supraveghează cărările omului şi vede toţi paşii lui" (Iov 34:21)

Nu avem de multe ori curajul să cugetăm la tot ceea ce am fi putut face şi am lăsat, sau lăsăm mai departe, neînceput. Cumva, ne este frică de cea mai grea dintre toate încercările: aceea de a fi sinceri cu noi înşine. Obişnuiţi cu lumea aparentă şi universul de iluzii în care am învăţat să ne mişcăm nestingheriţi, părem a fi gata de a accepta şi compromisul ultim al unei existenţe superficiale. Cu semenii noştri am stabilit de mult relaţii formale care par a fi atât comode cât şi conforme normelor sociale. Ne întâlnim şi vorbim cu ei, stăpânim cu dezinvoltură arta conversaţiei fără noimă, practicată zilnic. Chiar vorbind cu alţii, gândul ne este la altceva, altundeva, fără a mai recunoaşte că implicarea într-o discuţie include inevitabil o doză de respect şi solicitudine pe care o datorăm celui cu care dialogăm. Însă superficialitatea este mereu o armă cu două tăişuri, pentru că, deveniţi maeştrii ai faptei fără rost, nu ne mai putem apăra inima şi sufletul de comportamentul cu care ne-am obişnuit.

La prima vedere, s-ar putea afirma că este mai bine aşa. Dacă ne purtăm într-un fel cu alţii, dar altfel cu noi, şi rămânem consecvenţi cu noi înşine, cu ceea ce purtăm în suflet, putem apărea în faţa lui Dumnezeu ca fiind duplicitari şi egoişti fără măsură, obsedaţi de propria personalitate. Pericolul este evident. Dar nu trebuie neapărat să se întâmple astfel. Pentru că cine mai are puterea de-a cugeta cu dreaptă măsură despre sine însuşi, are resursele de a-şi schimba în curând atitudinea faţă de ceilalţi. Ceea ce părea a fi egoism, este în realitate sinceritate, putere de evaluare, în ultimă instanţă umanism care se manifestă inevitabil şi în legătura cu restul lumii.

Recunoaştem unanim că avem nevoie de o schimbare, însă această schimbare atât de des dezbătută şi de bine înţeleasă la nivel teoretic, poate fi iniţiată doar pornind de la ceea ce păstrăm mai sfânt în noi, de la ceea ce Dumnezeu a sădit bun în noi, ca altar duhovnicesc, fără de care existenţa noastră ar fi de prisos. Să ne gândim că purtăm în noi pe Iisus Hristos, la un nivel real şi evident, dovedit de puterea pe care trupul şi sufletul o dezvoltă atunci când vrem să ne putem în slujba binelui divin. Ce-am fi fără Dumnezeu? Cum am mai ţine în frâu orgoliul, egoismul, tristeţea şi viaţa fără rost?

Nu este greu de intuit ce-a fost în inima celebrului pianist austriac Paul Wittgenstein, atunci când, rănit în timpul primului război mondial, şi-a pierdut mâna dreaptă. Dar, în locul resemnării, marele pianist a început să-şi perfecţioneze atât de mult mâna stângă, încât la scurt timp după război a revenit în sălile de concert. Mai bine de 20 de compozitori, printre care celebrii Maurice Ravel, Richard Strauss şi Serghei Prokofiev au compus concerte de pian pentru mâna stângă, dedicate pianistului austriac. Rămâne însă, greu de aflat, dacă genialul pianist a fost împăcat cu sine însuşi. Tenacitatea, puterea de luptă şi hărnicia mărturisesc putere de caracter şi voinţa de a supravieţui. Dar acestea nu au cum să înlocuiască un minut de fericire şi mulţumire. Fiindcă Paul Wittgenstein a fost de-a lungul vieţii chinuit de îndoială şi nesiguranţă. Credea că faima de care se bucura nu se datora talentului său ci faptului că, fiind invalid, stârnea fie mila semenilor săi, fie dorinţa acestora de a vedea şi asculta, ca într-un fel de circ grotesc, un pianist cu o singură mână. Posteritatea a dovedit că nu a fost aşa, fiindcă acum, la 50 de ani de la moartea sa, Paul Wittgenstein este considerat unul dintre marii pianişti ai tuturor timpurilor.

Asemenea marelui pianist, fiecare dintre noi cunoaştem clipe de nelinişte, îndoială şi deznădejde, când s-a făcut întunerec în jur, ca într-un tunel, şi nu ştim pe unde se poate ieşi de acolo. Hărnicia şi statornicia, chiar dacă ne scapă de superficialitate, nu ajung pentru a ne scoate din întunerecul îngheţat al îndoielii. Sunt clipele în care ne credem singuri şi părăsiţi. Şi nu suntem atunci asemenea celor care plecaseră pe drumul către Emaus? Viaţa pare lungă şi fără speranţă, cu fapte trecute şi încheiate, fără viitor, fără lumină şi fără binecuvântarea Celui de Sus. Depinde numai de noi să trăim întâlnirea cu Hristos, aşa cum, minunat, s-a petrecut cu Cleopa şi tovarăşul lui de drum. Pentru ei întrebarea fundamentală despre rostul vieţii capătă sensul concret, al speranţei în mântuire. Hristos a Înviat din morţi. Şi din acel moment nu mai suntem singuri, suntem mereu sub paza Domnului care a învins moartea pentru răscumpărarea noastră. „Vedeţi mâinile mele şi picioarele mele, că Eu însumi sunt!” (Luca 24, 39).

Nimic nu există fără Dumnezeu, nimic nu ne poate mângâia şi bucura mai mult decât să fim alături de El. De aceea fiecare dintre noi îşi are propriul său drum către Emaus. Fiindcă pe această cale se trece de la ceea ce este trecător şi omenesc către ceea ce este etern. Nimic nu există fără Dumnezeu, fără El n-am fi niciodată nimic.

doxologia.ro

Cum ne descurcăm în viață? (I)

Şapte ani de-acasă, doisprezece ani de liceu, facultate, masterat cu discipline care de care mai sofisticate, dar, cu toate acestea tare multă lume nu se descurcă în traiul de zi cu zi. Nu mă refer la starea financiară, ci la faptul că mulţi dintre semenii noştri nu sunt pregătiţi de viaţă.

Într-o discuţie cu academicianul Gheorghe Rusnac i-am cerut un sfat: „Ce ar trebui să-i cultivăm copilului în procesul creşterii şi educării?”. Având peste şapte decenii de viaţă şi experienţă în educaţia tinerilor, mi-a răspuns foarte încrezător: „Dragostea, încrederea şi să fie de sine stătători!”.

Prea puţini dintre noi au simţit sau simt dragostea celor din jur, nefiind, în consecinţă, siguri de deciziile pe care le iau şi rămânând corigenţi la disciplinele existenţei zilnice.

Adesea întâlneşti oameni talentaţi şi consacraţi într-un domeniu sau altul, dar care se împotmolesc în nişte situaţii de viaţă foarte simple.

Omenirea a pătruns atât de mult în materie, dar a uitat de partea spirituală, care le zideşte şi le menţine pe toate. Viaţa a ajuns să fie privită doar pe orizontală, dar e nevoie să ridicăm privirea spre cer şi se va schimba ceva în noi. Vom înţelege că avem nevoie de un trunchi, vom privi şi pe verticală.

Educaţia trebuie privită din perspectiva valorilor. Nimeni nu va învăţa dacă nu i se va explica cum să înveţe şi pentru ce să înveţe, la ce îi vor folosi toate cunoştinţele obţinute. Dar pe lângă date, fapte, abilităţi şi priceperi, tinerii trebuie să pornească pe drumul ales cu un set clar de valori.

Dar despre ce valori vorbim când de la şcoală copilul vede că notele se pot cumpăra, profesorii se pot influenţa, examenele se pot aranja, când părinţii ies să protesteze că odraslelor lor nu li se permite copiatul ş.a.m.d.?

Cu toate acestea credem că nu totul e pierdut. Dovadă sunt tinerii absolvenţi care au cerut evaluare obiectivă la Bacalaureat, pentru care viaţa nu se reduce la o simplă afacere, unde totul se vinde şi se cumpără. Aşa au fost scoşi la iveală „eminenţii” din licee care nu au putut promova examenul de absolvire.

Cei care ajung să investească doar în cele materiale se aleg cu nimic.

Acum câţiva ani discutam cu marele profesor Anatol Ciobanu de la Litere, care de ani buni umbla pe jos, în acelaşi costum, cu aceeaşi geantă, iar când pe lângă noi a trecut studentă împopoţonată care urcase într-o maşină de lux l-am întrebat: „E corect aşa în viaţă? Cineva are de toate, alţii abia există?”. Mi-a răspuns cu mult calm: „Depinde ce cauţi în viaţă. Sărmana fetiţă, probabil încă n-a înţeles nimic! A avea de toate nu înseamnă a trăi frumos!”

Unii, când sunt întrebaţi cum trăiesc, răspund cu mândrie că se descurcă, adică îşi câştigă bucata de pâine şi se pot întreţine. Dar oare viaţa este doar atât: să munceşti pentru a te hrăni, îmbrăca şi distra?

Omul este chemat pentru ceva mai mult: să creeze, să comunice, să împărtăşească dragostea… să fie desăvârşit! Astfel de oameni trăiesc şi sunt împliniţi cu adevărat!

de Pr. Octavian Moşin

sursa: http://octavianmosin.info/

Viața ca o luptă

 

Foarte mulţi oameni percep viaţa ca o luptă, se înarmează şi pornesc la atac, sau capitulează resemnaţi renunţând la puterea lor interioară. Dar cu cine se luptă ei, de fapt? Şi atunci când renunţă, în faţa cui se declară înfrânţi?

„- Am obosit. Am obosit să lupt cu mine, cu ceilalţi, cu viaţa şi să nu fiu fericit/a niciodată.

- De ce simţi că lupţi?

- Pentru că trebuie să fac lucruri care nu-mi plac ca să-mi asigur un trai decent, pentru că sunt într-o relaţie care nu-mi face bine însă mi-e teamă de singurătate, pentru că nu vreau să-mi dezamăgesc părinţii, pentru că mă uit în jur şi văd că nici altora nu le este bine - deci ce sens are să mă străduiesc eu să schimb ceva la viaţa mea, pentru că nu-mi place de mine, de felul în care arăt... nimic nu-i bine.”

Întâlnesc frecvent astfel de discursuri la persoanele cu care interacţionez. Au un job care nu le place, stau într-o relaţie pustiită, ascultă de "gura lumii", se uită în jur şi văd că şi ceilalţi fac la fel, trăiesc în conflicte interioare care duc la depresie şi anxietate, îşi distrug sănătatea şi corpul pentru că pur şi simplu nu le mai pasă.

Şi da, îi cred că lupta asta este extenuantă şi inutilă. Nu au nici voinţă, nici motivaţia ca să schimbe ceva, însă nu conştientizează că, de fapt, toată energia lor o investesc greşit, încercând să înoate împotriva curentului.

Trăiesc într-o suferinţă pe care şi-o prelungesc inutil.

Utilitatea suferinţei este că ne determină să ne trezim şi să conştientizăm că ceea ce trăim nu este ok pentru noi. Suferinţa este, aşadar, un semnal de alarmă că ceva nu este ok în viaţa noastră şi că trebuie să schimbăm acel ceva.

Dacă nu luăm decizia să schimbăm acel ceva nu avem cum să ne simţim mai bine. În primul rând, pentru a identifica ceea ce trebuie schimbat, trebuie să renunţăm la auto-iluzionări, scuze şi justificări şi să ne confruntăm cu realitatea aşa cum este ea, adică să ieşim din negare. Să acceptăm că într-adevăr ceea ce trăim nu ne face bine şi să nu mai găsim justificări şi motive pentru care „nu putem” face schimbarea.

Ce ne mai poate împiedica să acţionăm? Credinţele noastre limitative, frica şi lipsa de informaţii.

Atunci când există un pericol real care să ne ameninţe viaţa, frica este justificată şi este o emoţie funcţională. Însă majoritatea fricilor noastre sunt iraţionale şi disfuncţionale. Fiind iraţionale, pot fi demontate prin confruntarea lor raţională.

Ne este frică să ieşim dintr-o relaţie toxică pentru că ne-am obişnuit să trăim în acest fel, deoarece credem că nu am avea resursele necesare să ne descurcăm pe cont propriu, pentru că nu am experimentat decât foarte puţin solitudinea şi ne sperie acest lucru, pentru că suntem ataşaţi de investiţia noastră şi încă sperăm să ne-o recuperăm, pentru că avem copii, pentru că avem rate la bancă, pentru că ne mulţumim cu puţin având credinţă că oricum nu merităm mai mult, pentru că „toţi bărbaţii sunt la fel” şi „toate femeile sunt la fel”.

Ne limităm singuri prin credinţele noastre, atunci când ne spunem „Eu nu pot să fac asta”, „Nu-i de mine asta”, „Nu am cum să reuşesc tocmai eu”, „Nu pot să fac ce îmi doresc pentru că s-ar supăra mama/tata/prietenul/copilul” etc.

Ne simţim vinovaţi deoarece ne devalorizăm în permanenţă prin dialogul nostru interior, pentru că ne asumăm responsabilităţi care nu ne aparţin.

Încercăm să îi salvăm pe celalalti de ei înşişi, susţinând că noi ştim mai bine ce este bine pentru ei (ceea ce facem, de fapt, este că încercăm să îi determinăm să ne corespundă aşteptărilor şi proiecţiilor noastre) şi ne străduim să îi aducem pe drumul cel bun (pentru noi). Prin aceasta, nu facem altceva decât să ne salvăm în mod simbolic pe noi înşine, pe mama, pe tatăl nostru sau pe oricare altă persoană sau relaţie semnificativă din viaţa noastră. Încercăm să ne vindecăm rănile trecutului pretinzând de la celălalt să se poarte cu noi aşa cum nu s-a purtat acel cineva, aşteptând ca el să ne ofere ceea ce acel altcineva nu ne-a oferit, fără să ţinem cont de faptul că El sau Ea este o cu totul altă persoană, cu alte nevoi, dorinţe, cu altă structură psihică şi de personalitate şi că nu este resposabilitatea lui sau ei să facă asta. Putem foarte uşor intra în relaţii pansament...care, de cele mai multe ori, ne vor cauza alte decepţii. Oare aceasta să fie calea?

Suferim pentru că le permitem altora să se poarte cu lipsă de respect faţă de noi. Devenim furioşi în primul rând pe noi pentru că ne gândim că nu suntem suficient de ok sau puternici pentru a pune punct. Ne este frică de ce ar presupune asta şi de ce s-ar putea întâmpla după. Ne alimentăm neputinţa prin fricile noastre. Ne-am repetat atâta timp că nu suntem ok încât am ajuns să credem asta, am ajuns să ne simţim slabi. Ne-am creat propriile noastre închisori invizibile în care depindem de alţii.

Suferim pentru că facem compromisul de a oferi din ce nu avem, în speranţa că în cel mai scurt timp ne vom recupera investiţia, iar când acest lucru nu se întâmplă....devenim furioşi pe celălalt şi ne simţim nedreptăţi.

Suferim pentru că facem în fiecare zi aceleaşi lucruri pe care am ajuns să nu le mai suportăm, care ne cauzează stres şi suferinţă, frustrare şi nelinişte.

Suferinţa prelungită duce la depresie şi la alte tulburări emoţionale, fizice sau psihice şi ne vom simţi din ce în ce mai neputincioşi.

Ceea ce ne menţine suferinţa este neacceptarea, împotrivirea, auto-amăgirea, acţionarea împotriva voinţei noastre, sentimentele de vinovăţie, trăirea în compromisuri şi sacrificii, credinţa că suntem nişte victime, renunţarea la puterea noastră personală.

Dar nu trebuie să fie aşa. Tot ce ai de făcut este să iei decizia că nu mai vrei să-ţi cheltuieşti energia nicio secundă în ceva ce nu-ţi place, ci să o investeşti în a-ţi crea o nouă viaţă.

Nu-ţi place jobul tău? Schimbă-l. Da, chiar dacă ai rate la bancă şi oameni care depind de tine.

Nu-ţi place meseria ta? Caută-ţi vocaţia şi câştigă bani din ea. Da, cu siguranţă ai şi tu una.

Nu te simţi bine în relaţia ta? Desparte-te şi da-ţi o nouă şansă. Da, se poate să întâlneşti o persoană perfect compatibilă cu tine.

Nu-ţi place ce-ţi spun cei din jurul tău? Nu-i mai asculta. Da, chiar dacă sunt părinţii tăi. Caută modele de viaţă şi inspiră-te din felul în care ei gândesc şi trăiesc.

Nu-ţi place corpul tău? Ai mai multă grijă de el - hrăneşte-te sănătos şi fă sport.

Da, ştiu. Acum vei spune "uşor de spus, greu de făcut". Aşa este. Nu este simplu să-ţi schimbi viaţa peste noapte, însă pas cu pas poţi să ajungi acolo unde îţi doreşti. Însă dacă alegi să fii doar o victimă care se baricadează în spatele acestei credinţe nu vei face nimic. Iar anii vor trece şi ţie îţi va fi din ce în ce mai rău. Nu te ajută doar să te rogi dacă nu acţionezi, nu te ajută să pupi moaşte, dacă tu nu faci nimic.

Este viaţa ta, cum de nu eşti conştient de asta?

Uită-te mai bine în jurul tău şi observă că alţii au reuşit. Şi nu doar pentru că "au avut noroc", ci pentru că au muncit, nu s-au mulţumit cu puţin şi nu au acceptat compromisurile.

Luptă pentru fericirea şi viaţa ta, nu împotriva lor.

Puterea este în mâinile tale. Cum alegi să o foloseşti?

de Dr. Ursula Sandner 

Nu irosiți niciodată sentimente adevărate pe oameni ieftini!

 

Niciodată să nu îți bați joc de un suflet bun pentru că niciodată nu o să știi când vei cădea și tu….și atunci să te ferești de cei cărora le-ai făcut rău. Ura persoanei care te-a iubit din tot sufletul o să te lovească și o să te doară, o să te îngenuncheze exact cum ai facut și tu… Să știi că în viață totul se plătește, nimic nu rămâne neachitat. Suferința celui care te-a iubit nu rămâne nepedepsită, nopțile nedormite, visurile spulberate, zilele care au trecut fără rost, clipele de durere și singuratate, strigătul surd al inimii zdrobite, sângerande, toate se plătesc.

Cum oare pot sta unii oameni calmi, liniștiți, cum pot pune capul pe pernă atunci când știu că undeva un suflet sângerează din cauza lor?! Am citit undeva că “oamenii și-au pierdut umanitatea”….Tu, suflet bun să nu îți clădești niciodată fericirea pe nefericirea altui suflet, nu te încadra în categoria oamenilor care calcă totul în picioare, păstrează-ți bunătatea, căldura în suflet, inima pură, pentru că altfel zâmbetul de acum de pe buzele tale va fi plătit mai târziu cu râuri de lacrimi, te vei îneca în propria suferință.

Dacă nu mai iubești o persoană ai demnitatea și spune-i acest lucru, chiar dacă suferă la început sau o perioadă de timp , va aprecia sinceritatea ta, faptul că nu ți-ai bătut joc și ai avut curajul să ieși din viața ei elegant. Nu-i rupe inima în bucăți, nu s-a inventat până acum un medicament care să vindece o inimă rănită de prea multă suferință din dragoste. Și doare…doare atât de rău…Dar unii sunt atât de egoiști încât se gândesc doar la ei, la sufletul lor, la binele lor și calcă în picioare totul, chiar și sufletul care le-a fost alături ani la rând, care le-a fost alături atunci când au căzut, care i-a ridicat, i-a susținut și nu le-a cerut nimic în schimb. Dar cine să mai aprecieze azi un suflet bun?! Când totul se bazează pe minciună, falsitate, lașitate, ipocrizie…Adevăratele valori au intrat în umbră, au fost detronate. Omul bun este luat de fraier, dar ai grijă că universul lucrează și totul ți se va întoarce la un moment dat, atunci când crezi că ești cel mai fericit om de pe pământ.

Nu-ți bate joc de un suflet bun, nu merită să-i faci rău, nu-l înțepa inima cu spinul trandafirului dăruit căci va sângera atât de tare încat lacrimile vor forma un ocean roșu, plin de pești răpitori în care tot tu îți vei găsi sfârșitul. Și atunci să nu aștepți milă, pentru că nu meriți. Păstrează un suflet bun, nu-l păta cu egoismul tău, dacă nu-l meriți pleacă și lasă-l curat, asa cum l-ai găsit. Nu irosiți niciodată sentimente adevărate pe oameni ieftini!

de Dorobantu Oana Daniela

Imaginează-ți că nu ai nicio grijă. Apoi crede!

 

Hai să fim un strop singuri cu noi, în linişte de toate!

 

Nu ştiu cât de puţin, nici cât de mult... Să fie doar până când privindu-te în oglindă ai să-ţi poţi spune doar adevărul şi n-o să mai rămână de auzit decât vocea inimii, cea care nu-ţi greşeşte niciodată. Să fie doar până n-ai să te mai vezi doar cu cele care crezi că-ţi lipsesc ci doar cu cele pe care le ai deja împlinite. Până n-ai să mai simţi nevoia să-ţi schimbi culorile doar pentru a fi văzut, înţeles, plăcut.

 

Să fii altfel decât ceilalti e greu. Cu timpul ai să înţelegi că e greu doar pentru ei. Dacă trebuie să vorbești, vorbeşte din Iubirea ta, împarte cheia gândurilor tale şi uită că a fost vreodată încuiat locul acela din tine. Nu întoarce niciodată spatele credinței că fiecare clipă te găseşte exact acolo unde trebuie.

 

Învaţă! Asta nu înseamnă că nu știi nimic. Caută! Dar nu uita să te laşi găsit. Călătoreşte! Dar nu-ți uita să-ţi rămâi Acasă. Schimbă(-te), dar nu uita să-ţi îngrijești rădăcinile.

 

Iubeşte, dar nu uita să încerci harul asta întâi pe tine, ca să-i poţi deprinde miezul de meşteşug bun.

 

Iubeşte! Asta nu înseamnă că poţi robi inima cuiva, o poţi dărui doar pe a ta, pe a celuilalt trebuie să o laşi liberă să te aleagă.

 

Spune Mulţumesc! La fiecare bucurie, la fiecare deznadejde. Prima îţi va lumina sufletul, a doua te va învăţa să luminezi după ce-i vei fi trecut umbrele.

 

Scrie undeva – sunt perfect(ă) aşa cum sunt! De fiecare dată când vei crede că nu eşti o să trebuiască să-ţi aminteşti de ce ai avut dreptate scriind-o. Iartă ceva care acum nu-ţi încape măcar în inimă! Dacă reuşeşti o să poți apoi să ierţi tot. După ce capeţi libertatea asta nu mai poţi trăi în nici o cuşcă oricât de frumos ai fi scris la intrare – „dar eu am avut dreptate !!”

 

Joacă-te! Dacă e ceva ce poţi face ca să Creşti, e să creşti din nou copilul care ai fost.

 

Dă-ţi voie să greşeşti!

 

Lasă-te ajutat!

 

Prețuiește-te! De la tine vor învăța și ceilalți să o facă.

 

Îmbrăţişează un străin pentru niciun motiv, poate doar pentru că... poți!

 

Bucură-te, dansează, cântă, scrie, lasă lumii o urmă din toate luminile inimii tale!

Imaginează-ţi că nu ai nici o grijă!

 

Apoi crede!

 

Când ai ascultat ultima oară greierii? Pentru tine cântă. Zâmbești? Ești o bucurie când zâmbești. Ce ți-ai dorit până acum și n-ai reușit să faci? Aruncă regretele, nu te crampona de pierderi, lasă să intre în inima ta doar bucuriile pe care le-ai primit. Pentru celelalte n-a fost încă vremea. Păstrează-ți încrederea, fii recunoscător pentru ce ai și nu renunța la vis! Nu renunța la tine! Vei primi tot ce îți trebuie. În momentul cel mai potrivit. Va fi întotdeauna mai bine decât ce ai vrut. Va fi ce ai nevoie!

 

Noi suntem singurii care ne socotim viaţa pe zile, ne zidim speranțele pe cifre goale, ne ferecăm puterea cu frici, Universul nu ne-a pus stavilă întru nimic.

 

Când vreodată a stat matematica supraviețuirii în calea visului? Fă-ți cald în suflet Acum, nicio clipă mai târziu!

 

Suntem dăruiţi să ne putem începe viaţa cu fiecare zi, nici una prima, nici una ultima, doar clipe egal de vii între Sunt, Cred, Iubire, Mulţumesc.

 

de Anca Constantin

Ce pleacă din interiorul tău nu se poate uita niciodată.

 

Câte persoane ai întrebat ce fac și răspunsul din partea lor a fost același: „Bine”. Cu câte persoane ai interacționat în mediul online și cu câte ai purtat o discuție față în față, aici facând bineînțeles exceptie cele de la locul de muncă, deși de multe ori și aceste discuții au loc tot în mediul online? A devenit mai simplu să îi trimiți colegului un mesaj pe calculator decât să îl întrebi direct. Ne gândim dacă nu cumva îl deranjăm și atunci mai bine tastăm.

E păcat că așa am început să ne comportăm și cu prietenii apropiați, a devenit mai ușor să ne urmărim sentimentele și stările în mediul virtual. Dacă și-a postat o poză în care zâmbește sau e în concediu atunci e fericit, ce rost are să îl mai bat la cap cu întrebări stupide. Și la urma urmei, răspunsul va fi același “Bine”. Dăm același răspuns indiferent dacă suntem triști, supărați sau dezamăgiți. Oare chiar am uitat să ne exprimăm sentimentele și tot ce simțim? Ne gândim deseori că ar fi mai bine să nu îi incărcăm și pe ceilalți cu problemele noastre, dar oare acest lucru nu ne depărtează și mai mult?

E trist să vezi relații în care cei doi abia își mai vorbesc și atunci când acest lucru se întâmplă, relația se degradează, și fiecare începe să își trăiască viața separat. O relație între doi oameni începe să se distrugă în momentul în care aceștia nu își mai vorbesc, în momentul în care nu își mai exprimă sentimentele, oricare ar fi acestea. Mai bine strigați-vă nemulțumirile unul altuia decât să lăsați comunicarea și mai apoi sentimentele să moară. Când vorbiți transmiteți emoție și afecțiune, când tăceți transmiteți doar indiferență. Iar când începe să apară indiferența va urma teama, suspiciunea, gelozia și poate chiar infidelitatea. Toate acestea se nasc din lipsa comunicării. Ați văzut cupluri care să își vorbească, să își zâmbească și să se înșele? Sau mai degrabă ați văzut cupluri care s-au degradat în momentul în care cei doi abia că se mai priveau, zâmbetele de pe chipurile lor au dispărut și o liniste profundă le măcina sufletul. Chiar dacă erau aproape, sufletele lor se depărtau cu o viteză incredibilă.

Rețele de socializare prezente astăzi în viața fiecăruia nu fac decât să accentueze lipsa de comunicare dintre oameni. Ne dau senzația că avem o mulțime de prieteni, că lumea ne ascultă și că suntem în centrul atenției, când de fapt realitatea e cu totul alta și în fața încercărilor vieții ne trezim mai singuri ca niciodată. E păcat că am început să folosim atât de greșit toate aceste rețele de socializare. Am ajuns să nu mai transmitem ceea ce simțim și afișăm doar ce vrem ca ceilalți să vadă sau să creadă despre noi. Am început să ne ascundem în spatele unor poze care nu vor transmite emoții sau sentimente și astfel nu facem decât să ne îndepărtăm de realitate și să devenim din ce în ce mai superficiali. Te-ai întrebat vreodată de ce pe Facebook toată lumea e fericita? Te-ai întrebat vreodată înainte să postezi ceva dacă e cu adevarat ceea ce simți sau e doar ce ai vrea să vadă alții?

Ar trebui să ne amintim să redevenim oameni, să avem puterea de a ne exprima sentimentele, fericirea sau tristețea, bucuriile sau dezamagirile. Să nu ne fie frică să fim vulnerabili, deoarece întotdeauna sinceritatea a apropiat oamenii. Nu vă fie frică să spuneți ce simtiți cu adevărat și nu vă mai ascundeți în spatele unor monitoare de unde vă creați imagini superficiale și false.

Când va veni timpul să îți pui întrebarea legată de ce ai lăsat în urmă, oare ce vei răspunde?

O pagină de facebook, mesajele de la mulți ani pe care le-ai scris din reflex, pozele cu ce ai mâncat sau ai băut în oraș, check-inurile din aeroport sau complimentele gratuite pe care le-ai făcut apăsând butonul Like? Oare e de ajuns?

Folosiți rețelele de socializare, dar luați doar ce este bun din toate acestea și nu le lăsați să vă dezumanizeze. Simtiți și lasați-i pe cei de lângă voi să simtă la rândul lor, deoarece lucrurile pe care nu le simţi se uită. Oamenii vor uita întotdeauna ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă, iar ceea ce pleacă din interiorul tău nu se poate uita niciodată.

 

sursa: http://www.dragaviata.ro/

 

Dragul meu Moș Nicolae...

Închid ochii şi încerc să mi te imaginez: un moş încărcat de dulciuri şi cadouri colindând din casă în casă şi împărţind bucurie în cizmuliţe de copii...

Mă întrebam astăzi de ce nu te-a zărit nimeni nici măcar cu coada ochiului?! Pentru că... tu eşti în fiecare din noi, Moş Nicolae, tu eşti Iertare.

Se spune că aduci o nuieluşă celor care nu au fost cuminţi. Ca să fie bătuţi? Nu, ea este doar crenguţa iertării, aşa cum în vechime se oferea rămurica de măslin în semn de pace. Moş Nicolae, tu ştergi amintirile neplăcute şi oferi un nou început. Tu aduci dulceaţa acestui sentiment chiar şi în sufletele cele mai încrâncenate. Dar, de cele mai multe ori, uiţi greşelile şi obrăznicia chiar înainte de noaptea magică în care colinzi lumea şi strecori în cizmuliţele înghesuite sub geam dulciuri, surprize şi, mai ales, iertare!

Moş Nicolae, tu oferi ocazia sublimă ca părinţii supăraţi pe copiii neastâmpăraţi să observe că înverşunarea de a-i pedepsi se topeşte sub bucuria din ochii micuţilor. Le oferi si lor uitare şi iertare...

Ne pregăteşti sufletul pentru a primi deplin ceea ce urmează: venirea lui Moş Crăciun!" 

("Scara lui Iacov", Ed.PIM, 2013) Iuliana Costiuc

sursa: astrocafe.ro

A venit timpul să primim atmosfera magică a sărbătorilor de iarnă în sufletul nostru, să ne lăsăm cuprinşi de dragostea celor din jur, şi să o răspândim la rândul nostru aşa cum o floare emană propria mireasmă şi împreună vom crea minunatul parfum pe care deja îl simţim că pluteşte în aer şi în sufletele noastre, începând cu această zi de 6 decembrie în care trebuie să încercăm să fim mai buni, mai înţelegători, să iertăm, să dăruim şi cu siguranţă vom fi răsplătiţi înzecit .Vă doresc multă sănătate, o mie de gânduri bune, o mie de zâmbete şi o mie de pupici. La mulţi ani sărbătoriţilor de astăzi! Cu iubire şi lumină, Daniela.

Șapte „reguli” pentru comunicarea dintre soți

A lăsa pe cineva în inima ta poate fi incomod. Câteodată este de-a dreptul înfricoşător. Aduce la suprafaţă lucruri pe care nu ştiam că le avem în noi, printre care se numără şi împotrivirea.

Când vorbesc cu unele cupluri care urmează să se căsătorescă, întotdeauna îi întreb cum se descurcă în conversațiile de zi cu zi. Aproape fără excepție primesc răspunsul: „Acesta este unul dintre punctele noastre forte!”. Ani mai târziu, însă, se întorc și îmi spun doar „El refuză să vorbească!” sau „Ea se închide în sine!”. Din astfel de reproșuri se poate observa că pălăvrăgeala pe care o iubeau înainte, și pe care o considerau o binecuvântare, a încetat să mai existe.

Vei fi un soţ înţelept doar dacă stabileşti clar faptul că aşa ceva nu se va întâmpla şi la tine în casă.

Mama ta şi cu mine am avut o perioadă dificilă în primele luni petrecute împreună, când am început să ne deschidem unul faţă de celălalt. Şi asta ne-a surprins pe amândoi. Nu observaserăm că în anii petrecuţi înainte de căsătorie existaseră unele reţineri foarte mari. Dar ele erau acolo, chiar dacă noi nu le vedeam.

Când am început să analizăm împreună problema, a devenit clar faptul că eu eram speriat de unele lucruri si că ea tindea să țină în sine multe, si asta nu putea duce la nimic bun. Aşa că într-o zi am hotărât să luăm taurul de coarne. Am hotărât să discutăm până la capăt, cel puţin ca să determinăm dacă vom putea comunica vreodată aşa cum trebuie.

În timp ce analizam doar acest punct de început, am descoperit faptul că multe dintre motivele care stăteau la baza ezitărilor noastre erau de mult trecute. (Această întâmplare este o mare descoperire. Când ai ajuns faţă în faţă cu adevărul că nu mai eşti legat de trecut, înseamnă că ai făcut deja un important pas înainte.) Aşa că ne-am luat angajamentul de a ne strădui mereu să mai dezgropăm câte ceva, ici şi colo, totul după nişte reguli care ne-au ajutat să ajungem la rezultate bune.

Aşa că am încropit acest mic acord, pe care am să ţi-l relatez aici în speranţa că îţi va fi de ajutor. Evident că nu are forma unui document, ci a fost mai mult o înţelegere tacită. Am să îţi înşirui aici, aşa cum ni le-am scris şi noi în inimile noastre:

1. Scopul nostru este să devenim „cei mai buni prieteni”. De vreme ce prietenia se formează în timpul petrecut împreună, vom avea zilnic cel puţin o mică „vizită” la celălalt. Ne vom aranja programul astfel încât aceasta să fie mereu printre priorităţile zilei.

2. Vom ieşi împreună în oraş cel puţin o dată pe săptămână. La cină, prânz, sau cu orice altă ocazie, timpul petrecut citind ce se întâmplă în sufletul celuilalt este întotdeauna timp bine folosit. Nu vom lăsa niciodată copiii sau serviciul, banii sau orice fel de întâlnire, şi nici tirania momentelor în care „nu putem” sau „trebuie” să facem altceva, să ne înghesuie timpul pe care ni-l facem unul pentru altul.

3. Ne vom face un scop din a fi sinceri până la capăt. Întrucât asta presupune sinceritate faţă de sine, vom dedica pentru început o perioadă analizei sinelui. Prin citire, studiere şi discutare, vom căuta să înţelegem cum poveştile noastre, ale fiecăruia, ne afectează căsnicia.

4. Ca ideal, patruzeci şi opt de ore va fi limita noastră de „ascundere”. Dar cum bineînţeles că sincerităţii absolute nu i se poate impune un termen-limită, am convenit ca atunci când nu suntem în stare să ne exprimăm cum trebuie, ne vom strădui în continuare. Vom recunoaşte în faţa celuilalt că ne aflăm intr-un impas şi îi vom cere să ne mai acorde încă puţină răbdare şi înţelegere.

5. În relaţia noastră vor domni iertarea şi înţelegerea totală. Vom întreba, dar nu vom condamna. Vom căuta ca între noi să existe o atmosferă unde mărturisirea unui lucru se loveşte de urechi înţelegătoare şi blânde. Şi ne vom bucura că există un loc unde ne putem înfrunta pe noi înşine.

6. Vom respecta intimitatea celuilalt. Nu vom sufoca prin curiozitate excesivă. Conştienţi că lucrul pe care îl ascundem ar putea să doară, vom oferi totuşi celuilalt spaţiul necesar. Întrucât revelaţia vine din interior, nu vom întinde niciodată coarda.

7. Vom ţine minte mereu faptul că misterul este o binecuvântare. Va dura probabil o viaţă întreagă pentru a umple toate golurile şi pentru a ajunge la o relaţie perfectă şi de aceea va trebui să fim blânzi. Vom iubi din toată inima ceea ce ni se oferă azi, şi vom aştepta răbdători ziua de mâine.

La un moment dat, o să devină evident de ce le-am spus „scopuri”. După acel prim salt înainte, drumul către Rai va mai avea cu siguranţă şi obstacole. A lăsa pe cineva în inima ta poate fi incomod. Câteodată este de-a dreptul înfricoşător. Aduce la suprafaţă lucruri pe care nu ştiam că le avem în noi, printre care se numără şi împotrivirea. Acesta este termenul folosit de psihologi pentru atunci când fugim în direcţia opusă, spunând „Hai s-o lăsăm baltă”.

(Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip, sfaturi unui tânăr căsătorit, Editura Bizantină, București, 2011, pp. 33-36)

Iubirea e Prezență

Doi oameni în balanţă cu liniştea lor, împărţind un vis. Acelaşi. Îmbrăţişaţi. Privind pe aceeaşi fereastră. Acelaşi Drum. Sunt ei sau am putea fi noi. Oricare dintre noi, egal binecuvântaţi de a fi doi. Pereche. Împreună.

Oamenii care adună poveştii lor ani şi ani, se schimbă, se rup şi se cuprind unui nou întreg cu fiecare treaptă pe care o urcă împreună. Cresc până spaţiul dintre ei piere.

Aud mereu sfaturi care mai de care despre cum să păstrezi o relaţie vie, pasională, condimentată, proaspătă, şi alte cuvinte de reviste glossy.

Aud mereu că în tine, femeie fiind, trebuie să încapă cât mai multe, pe deasupra şi într-o siluetă fără cusur: mamă, soţie, pe stradă una, în pat alta şi încă una în bucătărie parcă. Şi nici bărbat nu mai e uşor să fii, ca odată. Ne trebuieşti când erou, când Făt-Frumos, când Batman (nu, ăsta nu-i erou!), când puternic, când sensibil, împărţind cu noi şerveţelele în miez de noapte, privind a douaăsutepaişpea oară, The Notebook.

Toate în acelaşi timp, toate năvală de „trebuie”, de nisipuri mişcătoare în care primul lucru pe care-l uiţi e cine eşti tu.

Dar dragostea nu-i toată şi nici plină până nu-i pricepi toate colţurile, rotunjimile, treptele, luminile, umbrele. Până nu-i trăieşti toate vârstele, până nu ajungi să-ţi poţi iubi omul cu toate iubirile pe care le cunoști – ca pe un copil, iubit, prieten, părinte, camarad şi iar copil.

Toate pe rând şi în acelaşi timp, toate năvală de „am ales” şi linişte de „acasă”.

Iubirea e atunci când omul tău îţi poate vedea cea mai cruntă disperare fără să te judece, te poate strânge în braţe chiar dacă ţipi, te poate spăla ca pe un copil şi îţi poate şterge lacrimile fără să vadă niciodată vreun cearcăn.

Iubirea e atunci când treci dincolo de trup, de simţirea de carne, de atingere, mai sus de frumos şi urât, de nou şi vechi, de mult şi puţin.

Iubirea e atunci când e greu, dar rămâi.

Iubirea e precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Sau nu e deloc.

Iubirea e Prezenţă.

Putere.

Putere să-l duci pe celălalt pe braţe când nu-şi mai poate merge paşii.

Putere să rămâi când toate sclipirile de graţie ale tinereţii şi dorinţei pălesc în faţa unei suferinţe sau molcom firesc, în faţa timpului.

Putere să vă ţineţi de mână strâns înainte de a vă arunca, tineri, necunoscutului.

Putere să creşteţi amintiri din plinul zilelor senine, din foamea celor de furtună. Pe care le-aţi trecut strânşi unul în altul.

Putere să vă îmbrăţişaţi unul altuia, a ocrotire moale, somnul unei după-amiezi, oricând, până la ultima toamnă.

Putere să nu mai fiţi femeie şi bărbat, ci un singur trup întreg, fără fisura îndoielii, fără ridurile bănuielii, fără vârste, măsuri, judecăţi.

Ştiu, nu-i uşoară deprinderea asta de forţă, curaj, nebunie şi cuminţenie deopotrivă.

Dar e simplă, ca toate minunile pentru care suntem născuţi a fi parte.

Cere Iubire. Timp.

Iubire.

Aşa cum pâinea cere făină, apă şi sare.

Un fel de eu, tu şi noi. Cu care n-ai să mai fi flămând niciodată.

de Anca Constantin

sursa: https://www.facebook.com/bunadimineatainimi

De-a viaţ-ascunselea

 

Hai să ne jucăm de-a viaţ-ascunselea. E foarte simplu. Jocul are o singură regulă: trebuie să îţi trăieşti viaţa fără a te gândi vreodată la ea. Să te imersezi în experienţele prezente, să râzi şi să plângi şi să investeşti în relaţiile cu ceilalţi. Adică…să te trezeşti, să mergi la serviciu, să iei masa, să te întalneşti cu prietenii, să-ţi creşti copiii şi să mergi în concediu. Fără a te întreba vreodată “de ce?”. “De ce-ul” este o întrebare necruţătoare, cu efecte secundare ciudate. Când te întrebi “de ce”, pentru că vrei să aflii rostul vieţii tale, brusc începi să gândeşti obiectiv, ca şi cum te-ai uita la viaţa altuia. Şi începi să te îndoieşti că există ceva mai mult… sau din contră, îţi doreşti ceva mai mult. Apoi, fie că vei considera că viaţa ta este tot ce îţi poate oferi Viaţa sau vei simţi o lipsă nedefinită, vei fi nemulţumit. Ceea ce e neplăcut. Chiar mai neplăcut decât să te trezeşti şi să mergi la serviciu, fără să ştii de ce. Prin urmare, s-a inventat jocul de-a viaţ-ascunselea. Şi toată lumea e mulţumită. Nici măcar nu e o aparenţă, adică oamenii nu se prefac mulţumiţi, ci jocul chiar e satisfăcător. Unii ajung să creadă că scopul vieţii în general este să fim fericiţi. Pai, dacă e aşa, atunci de ce avem creier? Ar fi suficient să avem organe de simţ şi o inimă. Creierul strică totul…pentru că nu permite niciunei emoţii să dureze la nesfârşit. Cu orice te înnebuneşte de plăcere azi, creierul se va obişnui mâine. Poate nici nu îţi va mai face plăcere la un moment dat, ci va fi doar o “trebuinţă”. Ba mai mult, noi chiar nu ne dăm seama măcar când suntem fericiţi, decât în retrospectivă, după ce trece starea (fiindcă mereu trece). Pe de altă parte, nemulţumirea lui “de ce” nu trece pentru că e o emoţie pur raţională. Deci, mai bine ne jucăm şi evităm toată neplăcerea.

Cu toate că…există momente în care viaţa însăşi ne poate întreba “de ce”. Precum există (cel puţin) un moment în viaţa fiecăruia în care inevitabil, îşi va vedea viaţa ca şi cum s-ar uita la viaţa altuia. E mai rău să fii atunci nemulţumit… decât pe parcurs când ai opţiunea de a-ţi face curaj să-ţi cauţi răspunsul.

În concluzie…prea mult m-am gândit. Mă duc să mă joc.

de Larisa Cristina

Să vedem încotro aleargă cerneala…

 

„Oamenii promit lucruri pe care nu le vor înfăptui niciodată. Și ei știu asta, dar se mint mult prea frumos. Fac legăminte, încheie contracte, dar dragostea și încrederea au dispărut. Cuvântul nu mai e cuvânt. E golit de duh și are nevoie de ștampilă. Amândoi aveau privirea în jos și nu mai îndrăzneau să se caute. El purta în spate o rană, ea mai multe. Și frica îi paraliza. Când alegem o cale, celelalte dispar în noaptea întunecată a sufletului…

- Și te voi săruta pentru fiecare zi în care nu am putut să o fac. Lasă lumea să creadă că ești slab iar apoi fă-le o surpriză.
- Și dintr-o dată știu, cu cea mai mare claritate și certitudine, că a fi cu tine merită orice sacrificiu din lume.
- Ce faci toată ziua?
- Te iubesc.
- Te voi mai vedea?
- Când te vei privi în oglindă…

…Vine un moment în viață când se trage linie și se plătește un preț: pentru muncă, pentru iubire, pentru neiertări, pentru răutăți, pentru gândurile toxice, pentru… Călătoria vieții poate începe cu adevărat în orice clipă. Într-o secundă viața se schimbă. Și nu întotdeauna ce dăm mai departe putem păstra pentru noi… ”

 

de Hrisostom Filipescu

Scrisoare către liceeni

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveţi o şansă. Noi am fost fericiţi că am descoperit Coca-cola şi bananele şi am crezut că dacă noi citim, şi ei vor citi. Şi că toţi vom progresa şi ţara o să aibă scăpare. Noi ne-am înşelat. Unii dintre noi au plecat de aici. Câştigă bani acolo şi tânjesc după oraşul ăsta împuţit. Voi însă, voi aveţi o şansă. Voi, aveţi şansă.

Nu vă gândiţi la furat. E calea cea mai simplă. Ştiu că aţi aflat că aşa te îmbogăţeşti. Dacă ai pământ sau dacă faci afaceri cu statul. Ştiţi voi ceva despre tva şi cum ai putea să-l furi, dar nu vă e încă foarte clar. Nu ăsta e drumul. Cu cât se va fura mai mult, cu atât se va construi mai puţin, iar copiii copiilor noştri vor moşteni un imperiu de cenuşă. Sunteţi tineri şi totuşi habar n-aveţi ce înseamnă un Bucureşti în care se circulă normal. Dacă voi habar n-aveţi şi dacă Ei continuă să fure, gândiţi-vă la copiii noştri. Nu e nici o şansă.

Citiţi. Citiţi mult. Citiţi tot ce va pică în mână. Nu-i mai ascultaţi doar pe profesori. Citiţi orice, fără discernământ. Nimic nu e mai important ca lectură, acum. Apoi, căutaţi-vă între voi. Vedeţi care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haită de oameni deştepţi o să reuşiţi. Unul singur dintre voi va fi mâncat. Zece însă, s-ar putea să reuşiţi. Gândiţi-vă de pe acum să-l înlocuiţi. Timpul lor trebuie să se termine. Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei. Asta e calea simplă care vă va sufoca moştenitorii. Ce-o să faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii?

Nu vă duşmăniţi profesorii. Sunt oameni amărâţi, din ale căror drame puteţi învăţa. Îşi dau priceperea pe un salariu de nimic şi vă învaţă carte. Nu vă bateţi joc de ei. Au muncit, şi nu e vina lor că părinţii voştri s-au descurcat mai bine. N-aveţi nici un drept să-i dispreţuiţi. Nu le sunteţi superiori. Banii părinţilor voştri nu vă reprezintă. Vă reprezintă doar ceea ce puteţi scoate pe gură. Aveţi grijă ce scoateţi pe gură. Vremea pumnului şi a bodiguarzilor a trecut. O să călătoriţi, iar copiii francezi învaţă carte, englezii la fel. Vă confruntaţi cu o lume care acum e mai deschisă decât oricând. Hoţii de la putere nu sunt în stare să va spună cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu vă pot spune care e influenţa lui Schopenhauer în Sărmanul Dionis şi nici de ce este Eminescu un romantic întârziat. Foarte puţini o să vă spună cine a pictat Cina cea de taină şi de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca să facă un mare film. Ei vor şti doar să vă înveţe să furaţi. Iar calea asta, mai devreme sau mai târziu, se va înfunda şi ne va asfixia copiii.

Nu vă mai luaţi după ziare. Nu dau doi bani pe generaţia voastră, nu vă daţi seama? Pentru ei, cu cât sunteţi mai proşti, cu atât le va fi mai uşor să vă vândă orice căcat. Iar căcatul pe care îl veţi cumpăra va fi obţinut de la proşti, plătiţi pe măsură. Adică prost. Eleva porno este un exemplu. Nu citiţi ziarele. Citiţi câteva, cele care va informează. Nu marşaţi la orice promoţie. Fiţi mai selectivi.

Nu fumaţi iarbă şi nu vă daţi în cap cu alcool, cu orice preţ. O să le daţi apă la moară inculţilor şi hoţilor de la putere. Le va fi mai simplu să vă catalogheze drept o generaţie de distruşi, iar banii destinaţi salvării voastre, îi vor fura. E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rău ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergaţi după bani cu orice preţ. Banii trebuie să vă fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie să fie cunoaşterea. Cu cât veţi şti mai multe, cu atât veţi fi mai înalţi. Orice carte citită, orice lecţie învăţată, se vor aşeza sub voi şi vă vor ridica deasupra celorlalţi. Veţi domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decât asta. Europa cumpără inteligenţă. România nu cumpără nimic pentru că hoţii nu construiesc, hoţii fură. Nu uitaţi că vă fură pe voi şi asta trebuie să vă oprească. O să auziţi toată viaţa de Napoleon şi de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii voştri nu vor şti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteţi tineri. Nu vă gândiţi că sunteţi slabi. Puterea voastră stă în curăţenie. Sunteţi curaţi, n-au apucat să vă mânjească, dar dacă dintre voi nu se vor ridica luptătorii, o să vă împroaşte cu noroiul străzilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picătură de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie să schimbaţi asta. Care e calea? Să citiţi. Literatura universală o să vă înveţe să deosebiţi Binele de Rău. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toţi deosebesc Binele de Rău. Din prezentul amărâtei ăsteia de ţări nu puteţi învăţa Binele. Binele puteţi fi voi. Şi cu cât veţi fi mai mulţi buni, cu atât veţi sufoca răul. Nu e imposibil. Daţi scrisoarea asta mai departe. Deveniţi buni, mai buni, cei mai buni şi răspândiţi-vă precum lăcustele.

Nu-i invidiaţi pe oamenii cu bani. Nu vă faceţi modele din băieţii de bani gata, din băieţii de oraş. După treizeci şi nouă de ani le va rămâne doar o listă lungă de femei. Or trofeele astea sunt trecătoare. Când îmbătrâneşti şi trofeul tău va fi o babă. După asta vine singurătatea. Voi aveţi şansa să lăsaţi ceva în urma voastră. Banii nu sunt Calea. Priviţi unde ne-a adus setea de bani.

Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicăieri. Capul plecat, sabia îl taie. Protestaţi, luptaţi, protestaţi. Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă în lătrat. Învăţaţi legile. Învăţaţi-vă drepturile. Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci, de-abia copii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Fomilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-vă unii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel veţi pieri o dată cu noi. Şi atunci porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor castiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.

Salvaţi-vă! Salvaţi-ne! Este o singură cale! Lupta cunoaşterii!! Şi când veţi fi câştigat lupta cunoaşterii, de-abia atunci veţi cunoaşte să luptaţi cu adevărat!!!

Nu vă amăgiţi cu prezentul... Salvaţi-vă în viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceţi?

de Tudor Chirilă