Când cauți să negociezi iubirea

De cele mai multe ori nu știm ce căutăm într-o relație, ce anume ne-a atras de am ajuns împreună și nici încotro ne îndreptăm, dar știm că dacă anumite părți din noi nu mai sunt satisfăcute, relația respectivă începe să se destrame.

Se spune ca unul din aspectele care cu siguranță ține doi oameni împreună e satisfacerea anumitor nevoi, dar că lucrurile se complică când oamenii confundă nevoia cu persoana alături de care acea nevoie e împlinită, cum ar fi „nevoia de a fi iubit”.

Am auzit foarte des în jurul meu expresii de genul „Am nevoie de un bărbat/femeie care să mă iubească, înțeleagă, accepte, etc.” sau „Am nevoie să primesc cutare sau cutare lucru de la partenerul/partenera mea..”, etc. Rareori mi-a fost dat să aud „Am nevoie să dăruiesc cuiva iubirea mea, compania mea, să ofer din ceea ce sunt” sau „Am nevoie să împărtășesc bucuria/fericirea mea cu cineva..”.

Ce negociem de fapt?

Am fost educați că suntem mereu incompleți și că trebuie să ne completăm prin cineva sau prin ceva (avuție, statut social, carieră, etc) pentru a ne simți întregi. Am fost educați să căutăm mereu să primim, chiar să cerșim indirect, iar însuși actul de a dărui se face de cele mai multe ori cu scopul de a primi ceva la schimb.

Asta nu e neapărat ceva rău, dar din când în când e nevoie să chestionăm ce căutăm de fapt la ceilalți, de ce așteptăm mereu să primim ceva de la alții și de ce ne punem atât de rar întrebarea „eu ce am de oferit? Care e darul meu în această relație și cum pot să-l ofer cât mai bine, FĂRĂ să pretind ceva în schimb?”.

În societatea consumeristă de azi ți se sugerează inconștient să iei mai mult decât să oferi, să cauți mereu care îți este câștigul din orice sau cum să faci să primești mai mult decât dai. Din păcate tranzacțiile de genul acesta s-au extins și în relația de cuplu. Oamenii au ajuns să negocieze și să tranzacționeze în numele „iubirii”, pe principiul „eu îți dau asta, tu îmi dai aia”. Fie că e vorba de bani, sex, statut social, familie sau orice alte „nevoi” egotice, în multe relații oamenii doar se folosesc unii de alții și atât timp cât li se pare echitabil schimbul, consideră relația a fi reușită. Dar consecințele sunt pe măsura suferinței care urmează.

La începutul relației, ironia face ca ceea ce are omul înăuntrul său să nu poată fi măsurat, motiv pentru care celălalt poate doar să spere că a dat peste cineva care are multe să-i ofere. Așa se face că fiecare stă și așteaptă ca celălalt să facă mai mult, să ia inițiativa sau să se facă preș pentru celălalt, iar asta nu se prea întâmplă. De aici se nasc așteptările nerealiste, calculele de profit, proiecțiile și ulterior…dezamăgirile și despărțirile! La un anumit nivel, puțini sunt cei dispuși să recunoască acest mecanism inconștient care caută doar să fie în avantaj, însă abia după ce e observat (și nu acuzat), se poate trece dincolo de el.

Cum ești tu atunci când într-adevăr iubești?

Ei bine, atunci când mintea umană a ajuns să gândească astfel într-o relație de cuplu, relația respectivă nu mai are cum să ajungă la un nivel intim de conexiune, iar sufletul încetează să mai fie hrănit, în favoarea egoului. Însă atunci când într-adevăr iubim, calculele, contractul și profitul devin irelevante. Iubirea pur și simplu nu mai ține cont de contracte, iar despre asta am mai scris și aici.

Când iubești nu îți mai pasă atât de mult de ceea ce ai de primit, întrucât simplul fapt că iubești înseamnă implicit că primești enorm, ceea ce te hrănește la nivelul cel mai profund. Nu poți decât să fii recunoscător în acel moment pentru ceea ce îți este dat să trăiești.

Când iubești, nu îți mai pui problema că viața ta depinde de această relație, întrucât realizezi că relația nu e decât instrumentul prin care iubirea a reușit să ajungă la voi.

Când iubești, nu mai pretinzi că ți se cuvine ceva sau că ai vreun drept asupra celui drag, întrucât totul este atât de natural, încât tot ce poți face este să fii recunoscător și să savurezi la maxim ceea ce se întâmplă.

Când iubești, nu-ți mai pui problema cât va dura pentru că te simți atât de împlinit cu ceea ce simți, întrucât momentul prezent e tot ce contează.

Deși nu-mi place să vorbesc despre iubire, întrucât observ că este cel mai confundat termen din toate timpurile, te invit cu această ocazie să te întrebi dacă într-adevăr iubești așa cum declari sus și tare prin tot felul de locuri, mai mult sau mai puțin reale sau virtuale. Dar mai ales, să îți aduci mai des aminte de cum ești tu atunci când simți că iubești, nu când ești iubit.

Să-ți aduci mai des aminte de cum ești tu când ești recunoscător pentru momentul de acum, și nu atunci când așteptările tale nerealiste vor fi îndeplinite. Să-ți aduci mai des aminte de cum ești tu când împărtășești, nu când cerșești un strop de atenție,

Să-ți aduci aminte de cum ești tu atunci când realizezi că prezența celuilalt e un mare dar pe care ți-l oferă, nu un drept care ți se cuvine.

Să-ți aduci aminte că nu e nevoie să cauți ceva într-o relație, întrucât fiecare relație este deja tot ce ai nevoie pentru cine ești în momentul în care relaționezi. Și dacă tot ce îi oferi celuilalt îți oferi de fapt ție, atunci ce mai negociem? Iluzii?

 

de Adela Haru

life in balance

Mahmureala zilelor noastre

 

Nu mi-am propus să arăt cu degetul înspre careva, ci doar să stârnesc niscaiva semne de întrebare. Pentru anul acesta care va veni în curând, îmi doresc foarte mult claritate în toate domeniile vieţii mele, o minte limpede, netulburată mai ales de anumite soiuri de gânduri… Iar dorinţa aceasta a pornit de la o concluzie pe care am considerat-o cel puţin evidentă. De multe ori cred că nu mai ştim încotro ne e drumul, nu ştim când să ne mai oprim, suntem stăpâniţi de o veselie falsă, indusă şi neînţeleasă. Ne lipseşte claritatea minţii, o perspectivă certă, corectă, limpede şi desluşită asupra vieţii. Seninul din suflet este acoperit cu nori de îngrijorări, oboseală şi tristeţe. Nu mai ştim să ne bucurăm, nu mai ştim să ne bucurăm de rutina vieţii. Şi când spun rutină, mă gândesc în mod specific la lucrurile mărunte pe care le facem zilnic alături/împreună cu cei dragi.

Trăim într-o mahmureală, într-o îmbătare cu apă rece, o lume fantastică, imaginată de noi, unde minţile ne sunt amorţite de „tărie”, tăria cu care cel rău ne umple nu doar gurile, ci şi minţile. Adesea suntem luaţi de iureşul lumii în care trăim, nu mai ştim când sau unde s-au dus anii şi nu ne mai este la fel de limpede visul şi gândul veşniciei. M-am întrebat de ce… şi unul dintre motive a fost – consider eu – că atunci când ni s-a umplut paharul, n-am ştiut să ne vărsăm amarul în faţa lui Dumnezeu, ci ne-am băut singuri fierea, amarul, plângându-ne de milă (ca şi când doar noi am fi neînţeleşi, doar noi suferim). Pentru o minte limpede, pentru o viziune clară, o perspectivă senină, desluşită… este nevoie să ieşim din această stare de ameţeală şi amorţeală, de ceaţă. E nevoie să mergem pe propriile picioare, să hotărâm pentru noi (mai cu seama în privinţa a ceea ce gândim/credem), nelăsându-i pe alţii să ne dicteze cum să trăim, ci trecând totul prin filtrul personal (acordat cu cel al scripturii), luând viaţa în piept şi fiind gata să luptăm cu toată puterea.

Mă tem că nu întotdeauna suntem gata să plătim preţul, să facem tot ce ne stă în putere. Mă tem că există momente când nici măcar nu ne deranjează ceaţa care ne înconjoară. Mă mai tem că realizăm că ştim puţin – ca dovadă ceaţa în care trăim – dar nici nu suntem gata să oferim timp pentru a face lumină în toate cotloanele sufletului.

Şi dacă am ajuns unde am ajuns, este numai vina noastră. Putem fi afectaţi în multe feluri, însă nimeni nu poate să ne forţeze să gândim altceva decât hotărâm. Aşa că dorinţa mea este să vă doriţi din plin acea claritate şi limpezire de care cu toţii avem atât de mare nevoie.

 

Prindeţi curaj! Nu mai lăsaţi cârma vieţii pe mâinile altora, risipiţi orice nor şi bucuraţi-vă din plin de seninatate şi claritate!

sursa: https://camarasufletului.wordpress.com/

Fă-ți timp pentru iubire, prieten drag

 

Fă-ți timp pentru un Mulțumesc. Spus din inimă. Căci nu îți poate lua mai mult de câteva secunde. Pentru unii, doar câteva momente sunt îndeajuns sa fie praf de stele.

Fă-ți timp pentru un zâmbet cald. Purtat pe buzele celor dragi. Fii tu motivul bucuriei lor. Un zâmbet la momentul potrivit, e o minune pentru cel lovit.

Fă-ți timp pentru o ținere de mână. Fii tu un umăr pe care celălalt își poate sprijini trupul rănit. In ceasuri de nevoie și necaz. Mulți dintre noi fug de înghit pământul. Fii tu mai tare ca pământul, azi.

Fă-ți timp pentu o vizită la cei bătrâni. Căci pașii lor s-ar îndrepta spre tine de vârsta lor i-ar mai lăsa s-alerge. S-ar bucura nespus de mult. Să-ți vadă chipul pe al lor pridvor. Să guști din ciorba lor gătită cu atâta dragoste. Să-i pupi pe frunte când te desparți de ei, cu dor.

Fă-ți timp pentru ai tăi prieteni dragi. Îmbrățișează-i sincer și mulțumește că există-n viața ta. Mulți dintre ei s-ar arunca în foc ca să-ți ferească inima. Unii s-ar îneca în valurile tale numai pentru a-ți potoli marea sufletului. Prietenii adevărați se numără pe degete. Nu-i pierde printre ele și pe ei.

Fă-ți timp și pentru tine. Pentru un film. Pentru o înghețată bună și un pahar de vin. Pentru o zi în care te poți împrieteni cu gândurile tale. Sa le miroși printre petale. Precum o floare a ființei pe care ai uitat să o mai uzi.

Fă-ți timp pentru iubire, prieten drag. Când totul ți se pare-acum pierdut, gândește-te la lupta inimii ca la un nou și pașnic început.

Iubește-te acum. Iubește mult.

de Alexandru Chermeleu

O sărbătoare de iubire...

Omul cu suflet luminos este cel care luptă din toate puterile cu umbrele şi cu iluziile pe care Egoul le întinde înaintea sa în fiecare zi.

Omul cu suflet bun este cel care a înţeles că nu există sentiment mai perfect decât bunătatea pe care o dăruieşte neconditionat celor din jurul său....

Omul cu suflet puternic este cel care a învăţat că ideea de perfecţiune umană este pur şi simplu absurdă şi că cel mai bun lucru pe care îl poate face în fiecare zi este să scoată tot ce e mai bun din experienţele prin care îl trece viaţa.

Omul cu suflet iubitor este cel care în pofida tuturor greutăţilor prin care a trecut continuă să iubească şi să dăruiască iubire. Este cel care a acceptat în inima sa adevărul că Iubirea este singurul adevăr, că Iubirea este comuniune a frumuseţii, a bunătăţii şi a puterii în eternitate. Că atunci când iubeşte adevărat, când iubeşte cu toată puterea lui, când iubeşte frumos, devine parte din Divinitate. Este cel care a învăţat că suntem suflete nelimitate într-o lume a limitărilor.

Omul cu suflet frumos este cel care ştie că Dumnezeu trăieşte prin noi şi că suntem declaraţia de dragoste a noastră către El.

Drag suflet iubit, pentru că în curând vine un an nou, fă din fiecare moment al vieţii tale o sărbătoare de iubire. Foloseşte fiecare clipă ca să iubeşti mai mult, să dăruieşti frumuseţe, bunătate şi alinare. Adu iubire, frumuseţe şi bunătate oriunde te-ai afla. Fii ca un înger în vieţile pe care le atingi. Fii un exemplu de Iubire şi de Lumina Vie. Fă din viaţa ta un dar de iubire, de adevăr şi de lumină! Iubeşte şi dăruieşte din toată inima şi cu tot sufletul şi aminteşte-ţi mereu că viaţa ta este darul cel mai de preţ al Lui Dumnezeu! Fii un dar de Iubire, de Frumuseţe şi de Bunătate, pentru cei care îţi intră în viaţă şi pentru orice viaţă în care intri! 

Nu uita niciodată că Lumina Iubirii care îţi străluceşte în inimă este întotdeauna învingătoare şi mai ales nu uita că TU eşti acea Lumină!

Cu iubire şi lumină, 

Daniela

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu?

Suntem mereu grăbiţi. Răspundem la telefon din mers. Ne oprim pentru a ne lega şireturile vieţii iar mai apoi păşim în agitaţie. În agitaţia simţurilor. Uneori suntem nişte sclavi. Dar fără stăpân. Ne biciuim singuri şi ne oblojim rănile cu virtutea unui doctor de suflete. Prea multe pansamente mototolite şi aruncate. Pansamente supurând în amintiri. Pansamente de minţi aruncate ameţitor în inimă.

Când mai avem timp de oameni dragi şi buni? Când mai avem timp de săruturi dezlegate în doi? Când mai avem timp şi pentru noi? Când mai avem timp şi pentru Dumnezeu? Căci timpul Lui e întotdeauna şi al nostru. De multe ori, Dumnezeu rămâne fără timp, doar pentru a ne mai adăuga nouă, clipe în tropotul zilelor.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Când i-ai mulţumit pentru ceea ce ai? Căci alţii n-au nimic şi tot îi spun un noapte bună… în genunchi.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Căci multe lacrimi ţi-au fost şterse atunci când cel de lângă tine te-ar fi înecat în ele.

Când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Suntem ca nişte fărâmituri de pâine, presărate peste masa anilor. Un ospăţ atât de gras pentru păsările egoului. S-ar înfrupta din noi aşa cum valurile muşcă din nisipul timpurilor.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Astăzi e timp şi pentru îngeri, nu numai pentru demoni. E timpul să îi invităm în oraş. Să alergăm cu ei de braţ şi să râdem în hohote de dracii din trecut. Să-i invităm în casă şi mai apoi în suflet.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Căci El îţi vorbeşte zi de zi, neîncetat. Chiar dacă tu nu vrei să Îl asculţi.

de Alexandru Chermeleu

Crăciun binecuvântat!

Cerul şi Pământul

Cerul şi Pământul

În cântec răsună.

Îngeri şi oameni

Îngeri şi oameni

Cântă împreună.

Hristos Se naşte

Domnul coboară.

Îngerii cântă

Magii Îl adoră.

Păstori aleargă

Ieslea o-nconjoară

Mari minuni se întâmplară.

Din răsărit vin

Din răsărit vin

Magi cu bucurie.

Cu dar de smirnă, 

Cu dar de smirnă,

Aur şi tămâie.

Hristos Se naşte

Hristos Se naşte

Veniţi la închinare

Cu vesel suflet,

Cu vesel suflet

Veselă cântare.

Vă doresc un Crăciun minunat cu linişte sufletească, dragi prieteni! Să fiți sănătoși și să vă bucurați de fiecare clipă, să vă fie bine în toate. Vă doresc fericire și împliniri nenumărate, vă rog să nu uitați niciodată să fiți copii, este atât de important! Lumină caldă peste voi toţi! Vă îmbrățișez cu iubire şi lumină, Daniela

Iar și iară ...pregătiri pentru Crăciun

Să ne alegem cuvintele în această zi a mântuirii; să nu rostim nimic de prisos, ca să nu fim noi de prisos pentru ea! 

Aceasta e noaptea împăcării; nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea; 

În această noapte care dă pace tuturor nimeni să nu ameninţe şi să nu facă tărăboi! 

Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea! 

În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaş şi mândru! 

În această zi a iertării, nimeni să nu-şi răzbune vreo greşeală! În această zi a bucuriei să nu împărţim dureri!

În această zi blândă să nu fim aprigi! În această zi liniştită să nu fim arţăgoşi

În această zi în care Dumnezeu a venit la păcătoşi, cel drept să nu se ridice în cugetul său mai presus de cel păcătos! 

În această zi în care Domnul a toate a venit la robii Săi, să se plece şi stăpânii în iubire spre robii lor!

În această zi în care Cel Bogat a sărăcit pentru noi, să-l lase şi bogatul pe cel sărac să ia parte la masa lui! 

În această zi ni s-a arătat un dar pe care nu l-am cerut. Să dăm, aşadar, milostenie celor ce ne-o cer cu glas mare! 

Aceasta este ziua care a deschis rugăciunilor noastre uşa înaltului cerului. Şi noi să deschidem uşile noastre celor care ne-au greşit şi ne roagă de iertare.

(Sf. Efrem Sirul Imnele Naşterii şi Arătării Domnuli, Ed. Deisis. Sibiu, p. 23)

Concluzii...la sfârșit de an

"Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că
lecțile cele mai importante le învăţăm cu ochii în lacrimi şi cu inima în genunchi"

 

Viaţa îţi dă multe lecţii de-a lungul timpului. Cu siguranţă pe multe le pierdem din vedere, pe altele le ignorăm doar pentru a le învăţa mai târziu, iar pe unele le învăţăm pe loc pentru că nu avem de ales.

Da, acum ştiu sigur că la şcoală era mult mai simplu…Cu timpul, mi-am dat seama că dorinţa pe care ne-o punem cu toţii când suntem mici, şi anume „vreau să fiu mare” se împlineşte fără doar şi poate cam la toţi. Şi nu e deloc atât de simplu precum ne imaginăm.

Am mai învăţat şi faptul că distanţa face parte dintre lucrurile care sunt relative… doi oameni care stau unul lângă altul pot fi la fel de departe ca doi oameni aflaţi la mii de km distanţă! Apropierea se face cu sufletul.

Timpul şterge doar amintirile care nu au nici o valoare. Pe cele care au contat şi vor conta le păstrează intacte. În amintiri, oamenii pot rămâne la fel cum îi ştiai tu chiar dacă ei între timp s-au schimbat altfel decât cum sperai sau pur și simplu au plecat înainte de vreme. Inima păstrează o mulţime de comori.

Mi-am dat seama că în prezentul nostru, să fii exagerat de sincer e un mare defect din cauza căruia ai multe de pierdut. Da. În schimb, cred că diplomaţia şi selecţia informaţiei oferite e mai de preţ.

Acum ştiu că o inimă făcută bucăţi se vindecă în timp. Ea trebuie tratată cu multe lacrimi, cu multe păreri de rău, cu multă durere, apoi cu oameni noi, cu alte zâmbete, cu alte îmbrăţişări.

Am ajuns şi la concluzia că e important să faci ceea ce îţi place. Iar dacă nu ai ceva ce îţi place să faci, trebuie să îl cauţi până îl găseşti. Altfel, iroseşti timp preţios devenind frustrat şi enervându-i pe alţii fiind atât de morocănos şi de posac.

Ştiu că e bine să fi răbdător, calm, dar eu cred că am rămas puţin în urmă la lecţia asta. Mai ştiu şi că singurătatea e bună, e plăcută uneori, după care devine sufocantă. De aceea, prefer oamenii în jurul meu.

Am învăţat să mă „lupt” cu oamenii ca să rămân în picioare!

Am învăţat să mă „lupt” cu mine ca să pot schimba anumite lucruri.

Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că lecțile cele mai importante le învăţăm cu ochii în lacrimi şi cu inima în genunchi. Altfel, nu le învăţăm deloc.

Şi totuşi, simt că mai sunt de trăit atât de multe…

de Iustina T. ©

momenteinviata

Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rau…

 

"Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției.
Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plângi cu cei păcătoși.
Bucură-te cu cei ce se pocăiesc.
Fii prieten cu toți oamenii, dar și singur în cugetul tău.
Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor.
Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l. Și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi certarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina…

De nu te liniștești cu inima, liniștește-te măcar cu limba.
Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar cu trupul tău.
Și de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău.
Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar șezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Și de nu poți posti două zile, postește măcar până seara. Și de nu poți până seara, păzește-te măcar să nu te saturi.
De nu ești curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.
De nu plângi în inima ta, îmbracă-ți cu jale măcar fața ta.
De nu poți milui, vorbește măcar ca un păcătos.
De nu ești făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.
De nu te poți strădui, fă-te măcar în cuget netrândav.
De nu ești biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândrești față de cei vinovați.
De nu izbutești să închizi gura celui ce bârfește pe soțul tău, păzește-te măcar să nu te faci părtaș în aceasta cu el.

De iubești blândețea, rămai în pace. Și de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea.

Caută înțelepciunea și nu aurul.
Îmbracă-te în smerenie și nu în mătase..
Caută să dobândești pacea și nu împărăția…

Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ți sporească în suflet până când vei simți în inima ta aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de tine."

Sfântul Isaac Sirul – Cuvinte despre sfintele nevoințe în Filocalia X.

Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne şterg lacrimile, ne mângâie capul şi ne sărută fruntea

 

Bucuria omului e Omul. Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primește sau dăruiește câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic și frumos. Prietenii nu întreabă, ci așteaptă și cred în aceea lumină din noi. Și primesc răspunsul, căci înțelegerea vine de la sine. Învață, iartă și acceptă omenescul, onestitatea, naturalețea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubește fără condiții, vorbește fără intenții, dăruiește fără motive și ține la cineva fără explicații.

Când culegi roadele prieteniei și le așezi la păstrare? Atunci când nu mai e nevoie să ne spunem nimic, ci doar să ne bucurăm că suntem. Chiar și în tăcere, dialogul inimilor nu are nevoie de condiții, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăși. Prietenia se construiește încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din soare și ploi ale inimii, din bucățele de timp petrecute împreună.

Prietenia nu se sfârşeşte când nu mai ai ce să împarţi, ci abia atunci începe. Prietenia, dragostea nu îmbătrânesc. Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne şterg lacrimile, ne mângâie capul şi ne sărută fruntea. Ne oferă batista, ne șterg lacrimile cu dosul palmei, ne invită la dans. Prietenii te acceptă precum soarele, oceanul, luna, arborii, pământul. 

Omule fii fericit că Eşti! 

(Puține lacrimi, multă bucurie)

ieromonah. Hrisostom Filipescu

După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a Maicii Domnului?

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

Icoana Maicii Domnului "Dulcea sărutare" pictată de monahia Petronia Forgaci, Mânăstirea Izvoru Mureşului, Harghita

Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.

Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.

Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.

Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.

În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.

Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia - Press, 2002, p.58)

sursa: http://www.doxologia.ro/

Scrisoare către fiica mea

Nu-ți scriu un testament. Nu vreau decât să-ți cer iertare și să te rog să duci tu la capăt ce nu am fost eu în stare să termin. Să-ți construiești singură lumea în care vrei să trăiești, așa cum vrei tu să fie, în care vor trăi și copiii tăi.

La revoluție aveam exact vârsta ta de acum. Aveam la picioare o lume rănită, în refacere, și deasupra un cer înnorat. Credeam că nu trebuie decât să privesc în sus și cerul se va limpezi de la sine. Dar n-a fost așa.

Curând a trebuit să las capul în jos. Am început să mă plâng că sunt fatalmente un învins. Că fac parte dintr-o generație de sacrificiu. Vorbesc de o generație gândindu-mă că istoria va reține doar câteva nume din rândul congenerilor mei. Pe ceilalți ne va îngrămădi pe toți în colectivul anonim al generației. Istoria nu va reține dragostea părinților noștri, a fiecăruia, ci va spune că ne-am născut prin directivă de partid: decreței. Va spune că am crescut ca niște plante de seră într-un climat artificial, obișnuiți de mici cu toxinele, ca să ni se pară firești și necesare când vom fi crescut mari. Că, dacă mai dura comunismul, am fi fost prima generație de mutanți, „oameni noi”, născuți și crescuți în comunism. Însă am ieșit miraculos din închisoarea aceea și am tras în noi sevele proaspete ale libertății. Am crezut că libertatea asta e un dat, că nu trebuie să mai luptăm pentru ea o dată ce o căpătaserăm. Ne-am înșelat. E drept, unii – acela, aceea, celălalt – au văzut lucrurile altfel; dar generația s-a înșelat.

Din zbuciumul anilor ’90, ani de căutări, de aclimatizare la democrație, am intrat în tunelul tranziției. Și ne-am tot târât spre luminița de la capătul tunelului până ne-am ofilit. Am ieșit într-un târziu palizi și desfrunziți. Dar ne-am întremat iar, stând puțin la aer proaspăt, dinspre Europa democratică, sub un cer de speranță. Și când am zis că e gata, când să înflorim și să facem fructe, la maturitate, a venit peste noi bezna crizei. Și mă tem că ne va prinde bătrânețea tot în întuneric și că nu vom mai apuca să fim păduri.

Folosesc alegoria asta fiindcă fac parte, cum ar spune poeta, dintr-o generație vegetală a unui popor vegetal. Cu amărăciune admit asta. Era datoria noastră, a tinerilor de după revoluție, să ne facem lumea în care urma să trăim exact cum o voiam, cum ne plăcea. Și n-am făcut-o. N-am dus treaba până la capăt. Ne-am mulțumit cu un surogat de democrație. Era oricum mai bun decât ceea ce trăiserăm în comunism. Credeam că desțelenim locuri noi și că urmăm cărări nebătute, când, de fapt, ne învârteam în cerc. Și iată-ne acum, aproape bătrâni, blazați și fără vigoare, nu departe de punctul de unde am plecat.

Pentru asta îți cer acum iertare.

Pentru asta te rog acum să ridici armele mele ruginite!

Nu va veni nimeni să-ți aducă pe tavă libertate, respect, demnitate, păpică, drepturi. Dacă vrei ca talentul și învățătura ta să valoreze mai mult decât pumnul de buze și ligheanul de sâni ai fetelor care ocupă ziarele și televiziunile, trebuie să te bați pentru asta. Dacă vrei să trăiești în țara ta. Dacă te revoltă minciuna, prostia, lenea. Dacă te-ai săturat să fii manevrată în calcule electorale, mutată cu pixul dintr-o coloană în alta. Dacă nu mai vrei să fii insultată și umilită de cei pe care îi plătești să se ocupe de treburile publice. Dacă vrei să fii apreciată pentru ceea ce faci, nu după ce mașină ai. Eu n-am putut să te duc într-o tabără, să-ți arăt țara asta, nicidecum una străină, să-ți plătesc lecțiile de chitară, să-ți sprijin concret ambițiile artistice. A trebuit să muncesc, să scriu la ziar doar pentru chirie și pentru mâncare. Dacă vrei să ieși din condiția de sclav al propriei existențe, ca să-ți trăiești viața din plin, nu te aștepta să vină cineva s-o facă pentru tine. Dacă vrei toate acestea, trebuie să le câștigi și să le aperi, să ții cu dinții de ele.

Faci parte din prima generație care nu a cunoscut comunismul. Voi sunteți chemați acum să hotărâți cum va fi ziua de mâine. Nu trebuie să așteptați să murim noi, decrețeii, tot învârtindu-ne prin deșert, cum s-a tot spus, ci puteți construi în continuare și împreună cu noi, retreziți la viață de frenezia voastră.

Voi puteți schimba lumea. Nu cu un clic pe Like, pe Delete sau pe Ignore. Viața e în altă parte, cum ar spune un autor pe care voi îl prețuiți prea puțin, nu în plasma laptopului. Puteți face asta!

Pentru că eu nu cred că faci parte dintr-o generație de tâmpiți scoși pe bandă rulantă de un învățământ desfigurat de atâtea intervenții estetice. Nu sunteți nici mai deștepti, nici mai proști decât noi, părinții voștri. Însă aveți în plus o brumă de libertate pe care noi nu am avut-o, vă bate altă lumină în geam.

Nu sunt de acord cu ce se spune despre voi: că sunteți generația care o arde prin cluburi. Oricum, nu mai tare decât am ars-o noi prin discoteci, părinții noștri și bunicii voștri la ceaiuri și reuniuni tovărășești, iar străbunicii voștri la horă.

Nu sunteți generația a cărei supremă realizare este incendierea câtorva pubele și spargerea câtorva geamuri în centrul Capitalei. Nu tatuajele și metalele din nas vă definesc. Nu tăierea venelor sub sălcii, murmurând cântece triste. Nu te văd plictisită de viață, nu mănânci droguri cu lingura, nu visezi să te măriți cu un fotbalist ca să nu-ți mai dea dureri de cap ziua de mâine, nu leșini de emoție când vezi un manelist, nu te exprimi în treizeci de cuvinte, te rușinezi cânt te cert cu temei, îți spui apăsat punctul de vedere când știi că ai dreptate, știi să te bucuri, ai idei pentru care te lupți, altele pe care le combați, ai idealuri, planuri de viitor la care lucrezi tenace. Toate astea fac parte și ele din portretul generației tale. Plus că sunteți atât de tineri și frumoși – bineînțeles, tu fiind cea mai frumoasă. Aveți totul pentru a spune: ajunge, de aici e partea noastră de istorie!

Dar până să vă exprimați ca generație, te rog pe tine întâi, tocmai fiindcă te iubesc, să strigi: ajunge, e rândul meu acum! Pentru binele tău. Nu lăsa să ți se ia nimic din ce se cuvine. Protestează! Revoltă-te! Spune ce gândești! Scrie! Umple internetul cu nemulțumirea ta! Fă petiții, reclamații, mergi până în pânzele albe! Du-te alături de prietenii tăi, umăr la umăr, când aveți un plan comun, o idee comună. Dacă e nevoie, ieși în stradă! Eu voi veni să te sprijin. Voi fi mereu lângă tine, ca un scutier devotat, gata să iau coate și bastoane în locul tău. Nimeni nu mai crede într-o schimbare făcută de generația mea, care a schimbat și-a tot schimbat până a ajuns totul aproape cum a fost. Mergi tu în față, lângă prietenii tăi cu cercei în buză, fiindcă viitorul vostru e în joc. Fă-ți tu o lume așa cum o vrei tu. Și eu, bătrânul plin de metehne și capricii, voi fi gata să trăiesc în lumea ta. Pentru că am încredere în tine.

sursa: http://www.viorelilisoi.ro/

Atracția binelui în viața ta…

 

Sunt oameni care reușesc în viață. Cum? Nu știu încă. Dar, am o vagă bănuială că le-au venit în ajutor chiar propriile vise. Visează măreț! – spune o vorbă înțeleaptă. Și poate chiar așa este. Poate că nu am reușit încă să credem că există o legătură puternică între motivație și împlinire, între vis și succes.

Sunt oameni ale căror povești de viață ne inspiră. Ne determină să gândim, să schimbăm ordinea și direcția întrebărilor. Ne fac să ne dorim și noi să avem parte de același succes, fără însă a bănui poate câte au stat la baza acelor împliniri.

Oamenii despre care am citit și despre care am învățat au traversat perioade dificile și au învățat pe parcurs multe lecții de viață. Ce aș fi făcut eu în locul lor? Poate nu voi ști niciodată. Însă, cel mai probabil nu aș fi procedat la fel. Am descoperit despre mine că, în unele cazuri, sunt puternică. Sunt feroce. O iau de la capăt și mă încăpățânez să iasă ca mine. Și spun, în unele cazuri, pentru că poate în cele mai importante situații devin o cu totul altă persoană. Prea speriată de consecințe. Prea nesigură și fragilă. Și atunci caut să mă înconjor de oameni care să mă motiveze. Care să mă inspire. Poate chiar să mă împingă puțin în direcția spre care mi-e teamă să pornesc.

Și știind acest lucru, acum, constat că totul în viața aceasta ține de atracție. Binele atrage după sine bine. Frumusețea atrage după sine frumosul. Succesul atrage după sine succes. Pozitivismul atrage după sine o mare de realizări.

Nu poți reuși în viață dacă tot ceea ce ești este teamă, regret sau îndoială. Nu poți reuși dacă stai într-un colț de stradă, uitându-te furiș la cei care nu se tem să-și trăiască visurile. Nu poți reuși dacă nu faci primul pas. Dacă îți pui limite.

Am învățat că este mult mai bine să îndrăznești. Să visezi. Să speri. Să-ți oferi șansa de a face ceva minunat cu viața ta.

Și spun tare și răspicat ca să ajungă la inimile tuturor: atracția de lucruri pozitive în viața ta începe cu tine, de la tine, dinspre tine.

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Nu mai da foc în loc de lumină!

 

Se spune că adevărata vindecare vine atunci când te trezeşti din ceea ce nu eşti. E uimitor cum, la umbra ignoranţei, omul alege să fie ceea ce nu este-n adevăr, ignorând consecinţele, fugind de profunzimile spiritului, fugind practic de el însuşi. Preferă a se confunda cu egoul care e dornic neîncetat să subjuge adevărata esenţă a omului, pentru nişte satisfacţii de moment. Există un simţ interior, în fiecare dintre noi, care ne permite, fie şi pentru câteva secunde, să simţim dacă suntem pe drumul cel bun sau nu, însă cel mai adesea ne înăbuşim vocea interioară cu zgomotul egoului hrănit în atâţia ani cu diverse iluzii, multe dintre ele oficializate, pe care foarte mulţi le absolutizează, înlănţuiţi şi rătăciţi printre orgolii fiind.

A fi fidel ţie însuţi presupune, desigur, a fi fidel esenţei tale divine, acelei voci lăuntrice ce neîncetat îţi şopteşte şi nicidecum unei personalităţi false cu care omul se confundă, personalitate construită-n timp, avidă de salvarea unor aparenţe. Omul are într-însul mult mai mult frumos decât ceea ce-ncearcă cu obstinaţie a manifesta-n exterior, cel mai adesea lucruri inutile într-o lume cu repere false.

 

Cred şi simt cu tărie că suntem mai mult decât ceea ce ştim că suntem, uneori intuim asta, dar vine imediat mentalitatea generală, aşa-zis realistă, care ne trânteşte un văl peste ochi, strigându-ne că batem câmpii. Dacă omul şi-ar cunoaşte adevărata natură, dacă s-ar apropia prin introspecţie de esenţa sa, nu ar putea să mai manifeste-n exterior atâta ipocrizie, atâta duritate, atâta răutate, nu ar mai da foc în loc de lumină. Fireşte, greşeala face parte din procesul evoluţiei, însă fără o conştientizare a sa şi fără a trage niscaiva învăţăminte, nu facem decât să inversăm sensul mersului. Da, vom fi fericiţi pe moment, chiar dacă vom otrăvi aerul din juru-ne, intuind că, mai devreme sau mai târziu, otrăviţii vom fi noi înşine. Dar e calea cea mai uşoară să fugim de noi, egoismul nostru e atât de comod şi mai ales ne e la-ndemână, el pare hrana cea de toate zilele, chiar de observăm că ne simţim din ce în ce mai împovăraţi, neîmpliniţi cu adevărat, încorsetaţi în păienjenişul gândurilor negre.

În fapt, totul ţine de lucrul cu sine, de a vrea să ştii cine eşti cu adevărat, ce cauţi pe-aici, de observarea atentă a mecanismelor gândirii, de putinţa de a nu fi sclavul gândurilor mărunte, de putinţa de a te detaşa de ele atunci când trebuie, astfel încât, în tăcerea chiliei lăuntrice, să poţi auzi, să poţi primi, iară sufletul să te urmeze.

 

sursa: http://www.catchy.ro/

Oamenii care îmi plac

 

Îmi plac oamenii nebuni, dar buni. Îmi plac cei care nu-şi strâng duritatea şi tăria negativă la piept, ca pe-o comoară preţioasă, ba poate chiar ca semn de mândrie. Îmi plac oamenii cu putere de-nţelegere, care pot pătrunde-n universul celuilalt şi nicidecum cei care nu pot ieşi din pielea şi orgoliul lor nici măcar preţ de-o secundă, sculptându-şi astfel un caracter cu zeci de cioturi ascuţite ce le străpung carapacea, adevărate suliţe cu care-şi rănesc, de cele mai multe ori din plăcere, semenii. Îmi plac oamenii al căror suflet vibrează şi se poate înmuia atunci când e cazul, putând primi şi dărui astfel, îmi plac cei a căror conştiinţă este trează, care ştiu a-şi repara greşelile, îmi plac oamenii pe care-i pot păstra cu drag în suflet şi care ştiu să lase-n urma lor, în loc de scrum, lumină.

Cei strict realişti nu m-ating şi nu m-atrag nici cât negru sub unghie. De asemenea, toată viaţa fugit-am de oamenii de afaceri, părându-mi-se goi, alegând boemia, sclipirea şi nebunia artiştilor. Ocolesc nuanţele de gri, nu mă mişcă oamenii gri, fără pic de clocot şi culoare. Sunt tolerantă, până la un punct, în faţa viziunilor înguste din punctu-mi de vedere, dar nu le pot îmbrăţişa, îi compătimesc pe cei a căror încredere-n ei înşişi provine dintr-un oarecare titlu sau dintr-o oarecare funcţie, preferând să simt omul. Nu m-atrag, la un anumit nivel, oamenii care nu citesc, chiar dacă pot fi binevoitoare cu ei, dar nu şi permisivă, nu m-atrag nici cei care-mi flutură pe sub nas doar citate, în lipsa unei gândiri personale.

Îmi plac oamenii care ştiu să vadă dincolo de ceea ce se vede, îmi plac oamenii care ştiu că imaginaţia poate avea corespondenţă-n realitate, îmi plac visătorii care tânjesc, aşa, ca-ntr-o difuză amintire, spre alte lumi care aici ar părea ireale, îmi plac oamenii care pot râde lesne de ei înşişi, care nu-s scorţoşi şi apretaţi, îmi plac căutătorii şi nu cei care acceptă oareşce adevăruri în virtutea unor tradiţii sau a unor cunoştinţe acumulate, îmi plac oamenii care-şi pun întrebări, îmi plac oamenii sensibili, atinşi de frumuseţea celor înconjurătoare, îmi plac artiştii, dar admir acurateţea, acribia unei minţi sclipitoare, îmi place nebunia îngemănată genialităţii, îmi plac oamenii care sfidează aplatizarea, care sfidează tiparele, îmi plac sufletele poetice, îmi plac oamenii care nu-s furaţi de cele cotidiene şi care pot percepe noima lucrurilor sau măcar încearcă aceasta, îmi plac oamenii care tind spre cele profunde, spre esenţă, fără a uita însă de jocul curat al vieţii.

de Ioana Steluța Manea

Cuvinte pentru tine

Nici nu știu cum să fac să îți explic anumite lucruri să vezi, să simți și tu că în acest univers, în care deseori ai senzația că toți trag de tine și te simți ca un câine hărțuit de realitate, există cineva care chiar te înțelege, care chiar a trecut și trece prin momentele tale grele.

Îmi scrii că ești stâlp de familie și că în arena în care atunci când e vorba de merite se înghesuie toți, mai mereu când e vorba de greutăți, de un om cu adevărat responsabil, te trezești singură. De farmecul acelui somn liniștit și senin pe care tu te străduiești să îl asiguri celor de sub un acoperiș cu tine, tu nu prea ai parte în nopțile târzii.

Fantasme de gânduri flămânde îți inundă involuntar mintea și logic, te îngrijorezi pentru ziua de mâine. Privești cu durere la Icoană, suspini greu, spui o rugăciune din suflet, îți faci semnul sfintei Cruci și adormi haotic, greu, cu speranța unui răsărit de mâine. Și toată lumea îți oferă sprijin moral, pentru că financiar nu prea e de unde. Oameni buni cu buzunare pline, mai rar în universul acesta. Poate într-o altă lume. Mai bună. Unde nu s-a auzit de bănci, de războaie și unde oamenii zâmbesc involuntar vieții. Din suflet.

Și poate nu te sperie situația financiară, însă gândul că tu trebuie să faci față la toate ale vieții de una singură, fără să fie cineva să te apere acolo, cineva care măcar să mimeze puțină afecțiune, nu există, te sperie cumplit.

Însă dă-mi voie să îți arăt partea bună a lucrurilor. Privește la copiii tăi. Dorm liniștiți, siguri că are cineva grijă de ei și că mâine prima imagine pe care realitatea le-o va afișa , va fi zâmbetul tău cald de părinte grijuliu. Crezi că e puțin lucru ce îți spun eu aici? Mergi mai departe!

Privește la acela pe care Doamne Doamne ți l-a rânduit să îți împarți restul vieții. Tu crezi că doarme liniștit? Eu prefer să cred că nu. Dar nu se arată. Pentru că măcar această încurajare subtilă să îți poată oferi, dacă nu poate mai mult. Iar tu trebuie să îl înțelegi că atâta poate. 

Poate sunt multe lucruri și griji pe care le ascunde de dragul de a nu te descuraja. Știe cât suferi, dar se simte neputincios.

Privește la întreaga ta familie. Toți se simt protejați de grija ta. Toți te iubesc involuntar sau măcar te respectă.

Totuși, noi, oamenii ca tine, facem o mică greșeală și consecința acestei greșeli suntem nevoiți să o suportăm din plin. Învățând involuntar oamenii pe care îi iubim să depindă de noi, îi facem iresponsabili de curajul pe care trebuie să și-l asume în fața vieții. Îi învățăm ca în subconștientul lor să își pună nădejdea în noi și nu în Doamne Doamne. De aceea ne simțim singuri în fața vieții. Pentru că ei știu, de cealaltă parte a baricadei fiind, că au pe cineva pe care pot conta.

Și astfel, chiar și noi uităm că nu suntem singuri în lupta noastră. Că Doamne Doamne e Cel Care ne duce poverile și ne ajută să luăm deciziile cele mai importante.

Luându-o chiar și logic, nu suntem singuri. Cineva, în aceeași secundă cu tine, aceeași situație, duce aceeași luptă zi de zi și dă același examen la școala vieții. De aceea te rog frumos din suflet, să nu mai deznădăjduieşti. Mai bine roagă-te și privește partea plină a paharului.

Vin sărbătorile. Chiar dacă nu vei avea ce pune pe masă în fața copiilor, măcar ai zâmbetul lor care te înțelege și îți inundă sufletul de bunătate. Și chiar de nu ar fi așa…Doamne Doamne te privește cu drag…și eu la fel!

de Ochii Caprui

Cum ne descurcăm în viață? (II)

Sărmana societate de astăzi. Trăieşte fără valori!

Luptăm să aducem pe lume un copilaş, pentru ca să-l lăsăm în grija bonei; agonisim bani ca să-l putem instrui, dar nu ne preocupă educaţia lui; vrem să-i cultivăm ceva moralizator, dar în jur e un adevărat dezmăţ; vrem să-i dăm odraslei studii şi o cale în viaţă, dar alege drumul cel mai scurt şi nu totdeauna cel mai corect.

Oamenii tind să devină cineva fără a depune eforturi. La şcoală vrem note mari, dar fără prea mult studiu. Mai târziu considerăm bună orice metodă ce ne-ar aduce o poziţie socială înaltă, mai puţin munca care să ne asigure competenţele necesare pentru postura râvnită.

Dobândind un statut, devenim aroganţi. Credem că istoria începe odată cu noi şi tot cu noi are să se termine…

Nu mai comunicăm între noi, nu împărtăşim din experienţă. Avem secrete şi nu divulgăm ceea ce am realizat, pentru că ne temem de „concurenţă”.

Relaţiile sunt strict protocolare. Nu ne interesează decât propriile probleme. Ne plângem tuturor că este greu, e insuportabil de trăit, abia de existăm. E în vogă să prezinţi totul în negru, făcând aluzia la faptul că aiurea-i în jur: oamenii sunt ticăloşi, nu avem specialişti, corupţia înfloreşte, mai bine să plecăm din această ţară pierdută ş.a.m.d.

Vorbeam zilele acestea cu nişte tineri despre căsătorie, întrebându-i de ce, ajunşi la vârsta de 30 de ani, nu întemeiază familii. Mi-au reproşat că nu mai sunt băieţi şi, respectiv, fete bune.

Problema însă e în noi, în faptul cum privim lucrurile şi viaţa în general. Depăşind viziunile pur egoiste şi consumiste, putem vedea şi partea bună a lucrurilor.

Să căutăm ceea ce are bun omenirea, căci aşa ne-a făcut Dumnezeu, după chipul Său, ne-a făcut foarte buni. Şi doar răul aduce umbră şi seamănă incertitudine.

Lipsiţi de vlagă pentru viaţă sunt cei care nu au descoperit frumuseţile şi chemările vieţii, care s-au scufundat în mărunţişuri şi plutesc într-o lume virtuală sau iluzorie.

Să deschidem ochii pentru bunătate, căutând ce avem bun în noi şi lăsând loc doar pentru binele din aproapele nostru. Să dobândim aceşti ochi plini de dragoste, deci compătimire, răbdare, înţelegere…

Să nu raportăm toate la noi, crezându-ne „buricul pământului”, ci – toate la Dumnezeu. El este axa! Dacă ne ţinem de Dumnezeu, ne ţinem de Adevăr, Dreptate, Iubire… Veşnicie.

Să cerem de la Dumnezeu înţelepţiiune, unica în stare să ne ajute în desluşirea lucrurilor. Nu doar să ne descurcăm sau să trăim cumva viaţa, ci să ajungem la adevăratele piscuri ale dăsăvârşirii! Omul este chemat la îndumnezeire!

de Pr. Octavian MOŞIN

Nimic fără Dumnezeu

"Pentru că ochii Domnului supraveghează cărările omului şi vede toţi paşii lui" (Iov 34:21)

Nu avem de multe ori curajul să cugetăm la tot ceea ce am fi putut face şi am lăsat, sau lăsăm mai departe, neînceput. Cumva, ne este frică de cea mai grea dintre toate încercările: aceea de a fi sinceri cu noi înşine. Obişnuiţi cu lumea aparentă şi universul de iluzii în care am învăţat să ne mişcăm nestingheriţi, părem a fi gata de a accepta şi compromisul ultim al unei existenţe superficiale. Cu semenii noştri am stabilit de mult relaţii formale care par a fi atât comode cât şi conforme normelor sociale. Ne întâlnim şi vorbim cu ei, stăpânim cu dezinvoltură arta conversaţiei fără noimă, practicată zilnic. Chiar vorbind cu alţii, gândul ne este la altceva, altundeva, fără a mai recunoaşte că implicarea într-o discuţie include inevitabil o doză de respect şi solicitudine pe care o datorăm celui cu care dialogăm. Însă superficialitatea este mereu o armă cu două tăişuri, pentru că, deveniţi maeştrii ai faptei fără rost, nu ne mai putem apăra inima şi sufletul de comportamentul cu care ne-am obişnuit.

La prima vedere, s-ar putea afirma că este mai bine aşa. Dacă ne purtăm într-un fel cu alţii, dar altfel cu noi, şi rămânem consecvenţi cu noi înşine, cu ceea ce purtăm în suflet, putem apărea în faţa lui Dumnezeu ca fiind duplicitari şi egoişti fără măsură, obsedaţi de propria personalitate. Pericolul este evident. Dar nu trebuie neapărat să se întâmple astfel. Pentru că cine mai are puterea de-a cugeta cu dreaptă măsură despre sine însuşi, are resursele de a-şi schimba în curând atitudinea faţă de ceilalţi. Ceea ce părea a fi egoism, este în realitate sinceritate, putere de evaluare, în ultimă instanţă umanism care se manifestă inevitabil şi în legătura cu restul lumii.

Recunoaştem unanim că avem nevoie de o schimbare, însă această schimbare atât de des dezbătută şi de bine înţeleasă la nivel teoretic, poate fi iniţiată doar pornind de la ceea ce păstrăm mai sfânt în noi, de la ceea ce Dumnezeu a sădit bun în noi, ca altar duhovnicesc, fără de care existenţa noastră ar fi de prisos. Să ne gândim că purtăm în noi pe Iisus Hristos, la un nivel real şi evident, dovedit de puterea pe care trupul şi sufletul o dezvoltă atunci când vrem să ne putem în slujba binelui divin. Ce-am fi fără Dumnezeu? Cum am mai ţine în frâu orgoliul, egoismul, tristeţea şi viaţa fără rost?

Nu este greu de intuit ce-a fost în inima celebrului pianist austriac Paul Wittgenstein, atunci când, rănit în timpul primului război mondial, şi-a pierdut mâna dreaptă. Dar, în locul resemnării, marele pianist a început să-şi perfecţioneze atât de mult mâna stângă, încât la scurt timp după război a revenit în sălile de concert. Mai bine de 20 de compozitori, printre care celebrii Maurice Ravel, Richard Strauss şi Serghei Prokofiev au compus concerte de pian pentru mâna stângă, dedicate pianistului austriac. Rămâne însă, greu de aflat, dacă genialul pianist a fost împăcat cu sine însuşi. Tenacitatea, puterea de luptă şi hărnicia mărturisesc putere de caracter şi voinţa de a supravieţui. Dar acestea nu au cum să înlocuiască un minut de fericire şi mulţumire. Fiindcă Paul Wittgenstein a fost de-a lungul vieţii chinuit de îndoială şi nesiguranţă. Credea că faima de care se bucura nu se datora talentului său ci faptului că, fiind invalid, stârnea fie mila semenilor săi, fie dorinţa acestora de a vedea şi asculta, ca într-un fel de circ grotesc, un pianist cu o singură mână. Posteritatea a dovedit că nu a fost aşa, fiindcă acum, la 50 de ani de la moartea sa, Paul Wittgenstein este considerat unul dintre marii pianişti ai tuturor timpurilor.

Asemenea marelui pianist, fiecare dintre noi cunoaştem clipe de nelinişte, îndoială şi deznădejde, când s-a făcut întunerec în jur, ca într-un tunel, şi nu ştim pe unde se poate ieşi de acolo. Hărnicia şi statornicia, chiar dacă ne scapă de superficialitate, nu ajung pentru a ne scoate din întunerecul îngheţat al îndoielii. Sunt clipele în care ne credem singuri şi părăsiţi. Şi nu suntem atunci asemenea celor care plecaseră pe drumul către Emaus? Viaţa pare lungă şi fără speranţă, cu fapte trecute şi încheiate, fără viitor, fără lumină şi fără binecuvântarea Celui de Sus. Depinde numai de noi să trăim întâlnirea cu Hristos, aşa cum, minunat, s-a petrecut cu Cleopa şi tovarăşul lui de drum. Pentru ei întrebarea fundamentală despre rostul vieţii capătă sensul concret, al speranţei în mântuire. Hristos a Înviat din morţi. Şi din acel moment nu mai suntem singuri, suntem mereu sub paza Domnului care a învins moartea pentru răscumpărarea noastră. „Vedeţi mâinile mele şi picioarele mele, că Eu însumi sunt!” (Luca 24, 39).

Nimic nu există fără Dumnezeu, nimic nu ne poate mângâia şi bucura mai mult decât să fim alături de El. De aceea fiecare dintre noi îşi are propriul său drum către Emaus. Fiindcă pe această cale se trece de la ceea ce este trecător şi omenesc către ceea ce este etern. Nimic nu există fără Dumnezeu, fără El n-am fi niciodată nimic.

doxologia.ro

Cum ne descurcăm în viață? (I)

Şapte ani de-acasă, doisprezece ani de liceu, facultate, masterat cu discipline care de care mai sofisticate, dar, cu toate acestea tare multă lume nu se descurcă în traiul de zi cu zi. Nu mă refer la starea financiară, ci la faptul că mulţi dintre semenii noştri nu sunt pregătiţi de viaţă.

Într-o discuţie cu academicianul Gheorghe Rusnac i-am cerut un sfat: „Ce ar trebui să-i cultivăm copilului în procesul creşterii şi educării?”. Având peste şapte decenii de viaţă şi experienţă în educaţia tinerilor, mi-a răspuns foarte încrezător: „Dragostea, încrederea şi să fie de sine stătători!”.

Prea puţini dintre noi au simţit sau simt dragostea celor din jur, nefiind, în consecinţă, siguri de deciziile pe care le iau şi rămânând corigenţi la disciplinele existenţei zilnice.

Adesea întâlneşti oameni talentaţi şi consacraţi într-un domeniu sau altul, dar care se împotmolesc în nişte situaţii de viaţă foarte simple.

Omenirea a pătruns atât de mult în materie, dar a uitat de partea spirituală, care le zideşte şi le menţine pe toate. Viaţa a ajuns să fie privită doar pe orizontală, dar e nevoie să ridicăm privirea spre cer şi se va schimba ceva în noi. Vom înţelege că avem nevoie de un trunchi, vom privi şi pe verticală.

Educaţia trebuie privită din perspectiva valorilor. Nimeni nu va învăţa dacă nu i se va explica cum să înveţe şi pentru ce să înveţe, la ce îi vor folosi toate cunoştinţele obţinute. Dar pe lângă date, fapte, abilităţi şi priceperi, tinerii trebuie să pornească pe drumul ales cu un set clar de valori.

Dar despre ce valori vorbim când de la şcoală copilul vede că notele se pot cumpăra, profesorii se pot influenţa, examenele se pot aranja, când părinţii ies să protesteze că odraslelor lor nu li se permite copiatul ş.a.m.d.?

Cu toate acestea credem că nu totul e pierdut. Dovadă sunt tinerii absolvenţi care au cerut evaluare obiectivă la Bacalaureat, pentru care viaţa nu se reduce la o simplă afacere, unde totul se vinde şi se cumpără. Aşa au fost scoşi la iveală „eminenţii” din licee care nu au putut promova examenul de absolvire.

Cei care ajung să investească doar în cele materiale se aleg cu nimic.

Acum câţiva ani discutam cu marele profesor Anatol Ciobanu de la Litere, care de ani buni umbla pe jos, în acelaşi costum, cu aceeaşi geantă, iar când pe lângă noi a trecut studentă împopoţonată care urcase într-o maşină de lux l-am întrebat: „E corect aşa în viaţă? Cineva are de toate, alţii abia există?”. Mi-a răspuns cu mult calm: „Depinde ce cauţi în viaţă. Sărmana fetiţă, probabil încă n-a înţeles nimic! A avea de toate nu înseamnă a trăi frumos!”

Unii, când sunt întrebaţi cum trăiesc, răspund cu mândrie că se descurcă, adică îşi câştigă bucata de pâine şi se pot întreţine. Dar oare viaţa este doar atât: să munceşti pentru a te hrăni, îmbrăca şi distra?

Omul este chemat pentru ceva mai mult: să creeze, să comunice, să împărtăşească dragostea… să fie desăvârşit! Astfel de oameni trăiesc şi sunt împliniţi cu adevărat!

de Pr. Octavian Moşin

sursa: http://octavianmosin.info/

Viața ca o luptă

 

Foarte mulţi oameni percep viaţa ca o luptă, se înarmează şi pornesc la atac, sau capitulează resemnaţi renunţând la puterea lor interioară. Dar cu cine se luptă ei, de fapt? Şi atunci când renunţă, în faţa cui se declară înfrânţi?

„- Am obosit. Am obosit să lupt cu mine, cu ceilalţi, cu viaţa şi să nu fiu fericit/a niciodată.

- De ce simţi că lupţi?

- Pentru că trebuie să fac lucruri care nu-mi plac ca să-mi asigur un trai decent, pentru că sunt într-o relaţie care nu-mi face bine însă mi-e teamă de singurătate, pentru că nu vreau să-mi dezamăgesc părinţii, pentru că mă uit în jur şi văd că nici altora nu le este bine - deci ce sens are să mă străduiesc eu să schimb ceva la viaţa mea, pentru că nu-mi place de mine, de felul în care arăt... nimic nu-i bine.”

Întâlnesc frecvent astfel de discursuri la persoanele cu care interacţionez. Au un job care nu le place, stau într-o relaţie pustiită, ascultă de "gura lumii", se uită în jur şi văd că şi ceilalţi fac la fel, trăiesc în conflicte interioare care duc la depresie şi anxietate, îşi distrug sănătatea şi corpul pentru că pur şi simplu nu le mai pasă.

Şi da, îi cred că lupta asta este extenuantă şi inutilă. Nu au nici voinţă, nici motivaţia ca să schimbe ceva, însă nu conştientizează că, de fapt, toată energia lor o investesc greşit, încercând să înoate împotriva curentului.

Trăiesc într-o suferinţă pe care şi-o prelungesc inutil.

Utilitatea suferinţei este că ne determină să ne trezim şi să conştientizăm că ceea ce trăim nu este ok pentru noi. Suferinţa este, aşadar, un semnal de alarmă că ceva nu este ok în viaţa noastră şi că trebuie să schimbăm acel ceva.

Dacă nu luăm decizia să schimbăm acel ceva nu avem cum să ne simţim mai bine. În primul rând, pentru a identifica ceea ce trebuie schimbat, trebuie să renunţăm la auto-iluzionări, scuze şi justificări şi să ne confruntăm cu realitatea aşa cum este ea, adică să ieşim din negare. Să acceptăm că într-adevăr ceea ce trăim nu ne face bine şi să nu mai găsim justificări şi motive pentru care „nu putem” face schimbarea.

Ce ne mai poate împiedica să acţionăm? Credinţele noastre limitative, frica şi lipsa de informaţii.

Atunci când există un pericol real care să ne ameninţe viaţa, frica este justificată şi este o emoţie funcţională. Însă majoritatea fricilor noastre sunt iraţionale şi disfuncţionale. Fiind iraţionale, pot fi demontate prin confruntarea lor raţională.

Ne este frică să ieşim dintr-o relaţie toxică pentru că ne-am obişnuit să trăim în acest fel, deoarece credem că nu am avea resursele necesare să ne descurcăm pe cont propriu, pentru că nu am experimentat decât foarte puţin solitudinea şi ne sperie acest lucru, pentru că suntem ataşaţi de investiţia noastră şi încă sperăm să ne-o recuperăm, pentru că avem copii, pentru că avem rate la bancă, pentru că ne mulţumim cu puţin având credinţă că oricum nu merităm mai mult, pentru că „toţi bărbaţii sunt la fel” şi „toate femeile sunt la fel”.

Ne limităm singuri prin credinţele noastre, atunci când ne spunem „Eu nu pot să fac asta”, „Nu-i de mine asta”, „Nu am cum să reuşesc tocmai eu”, „Nu pot să fac ce îmi doresc pentru că s-ar supăra mama/tata/prietenul/copilul” etc.

Ne simţim vinovaţi deoarece ne devalorizăm în permanenţă prin dialogul nostru interior, pentru că ne asumăm responsabilităţi care nu ne aparţin.

Încercăm să îi salvăm pe celalalti de ei înşişi, susţinând că noi ştim mai bine ce este bine pentru ei (ceea ce facem, de fapt, este că încercăm să îi determinăm să ne corespundă aşteptărilor şi proiecţiilor noastre) şi ne străduim să îi aducem pe drumul cel bun (pentru noi). Prin aceasta, nu facem altceva decât să ne salvăm în mod simbolic pe noi înşine, pe mama, pe tatăl nostru sau pe oricare altă persoană sau relaţie semnificativă din viaţa noastră. Încercăm să ne vindecăm rănile trecutului pretinzând de la celălalt să se poarte cu noi aşa cum nu s-a purtat acel cineva, aşteptând ca el să ne ofere ceea ce acel altcineva nu ne-a oferit, fără să ţinem cont de faptul că El sau Ea este o cu totul altă persoană, cu alte nevoi, dorinţe, cu altă structură psihică şi de personalitate şi că nu este resposabilitatea lui sau ei să facă asta. Putem foarte uşor intra în relaţii pansament...care, de cele mai multe ori, ne vor cauza alte decepţii. Oare aceasta să fie calea?

Suferim pentru că le permitem altora să se poarte cu lipsă de respect faţă de noi. Devenim furioşi în primul rând pe noi pentru că ne gândim că nu suntem suficient de ok sau puternici pentru a pune punct. Ne este frică de ce ar presupune asta şi de ce s-ar putea întâmpla după. Ne alimentăm neputinţa prin fricile noastre. Ne-am repetat atâta timp că nu suntem ok încât am ajuns să credem asta, am ajuns să ne simţim slabi. Ne-am creat propriile noastre închisori invizibile în care depindem de alţii.

Suferim pentru că facem compromisul de a oferi din ce nu avem, în speranţa că în cel mai scurt timp ne vom recupera investiţia, iar când acest lucru nu se întâmplă....devenim furioşi pe celălalt şi ne simţim nedreptăţi.

Suferim pentru că facem în fiecare zi aceleaşi lucruri pe care am ajuns să nu le mai suportăm, care ne cauzează stres şi suferinţă, frustrare şi nelinişte.

Suferinţa prelungită duce la depresie şi la alte tulburări emoţionale, fizice sau psihice şi ne vom simţi din ce în ce mai neputincioşi.

Ceea ce ne menţine suferinţa este neacceptarea, împotrivirea, auto-amăgirea, acţionarea împotriva voinţei noastre, sentimentele de vinovăţie, trăirea în compromisuri şi sacrificii, credinţa că suntem nişte victime, renunţarea la puterea noastră personală.

Dar nu trebuie să fie aşa. Tot ce ai de făcut este să iei decizia că nu mai vrei să-ţi cheltuieşti energia nicio secundă în ceva ce nu-ţi place, ci să o investeşti în a-ţi crea o nouă viaţă.

Nu-ţi place jobul tău? Schimbă-l. Da, chiar dacă ai rate la bancă şi oameni care depind de tine.

Nu-ţi place meseria ta? Caută-ţi vocaţia şi câştigă bani din ea. Da, cu siguranţă ai şi tu una.

Nu te simţi bine în relaţia ta? Desparte-te şi da-ţi o nouă şansă. Da, se poate să întâlneşti o persoană perfect compatibilă cu tine.

Nu-ţi place ce-ţi spun cei din jurul tău? Nu-i mai asculta. Da, chiar dacă sunt părinţii tăi. Caută modele de viaţă şi inspiră-te din felul în care ei gândesc şi trăiesc.

Nu-ţi place corpul tău? Ai mai multă grijă de el - hrăneşte-te sănătos şi fă sport.

Da, ştiu. Acum vei spune "uşor de spus, greu de făcut". Aşa este. Nu este simplu să-ţi schimbi viaţa peste noapte, însă pas cu pas poţi să ajungi acolo unde îţi doreşti. Însă dacă alegi să fii doar o victimă care se baricadează în spatele acestei credinţe nu vei face nimic. Iar anii vor trece şi ţie îţi va fi din ce în ce mai rău. Nu te ajută doar să te rogi dacă nu acţionezi, nu te ajută să pupi moaşte, dacă tu nu faci nimic.

Este viaţa ta, cum de nu eşti conştient de asta?

Uită-te mai bine în jurul tău şi observă că alţii au reuşit. Şi nu doar pentru că "au avut noroc", ci pentru că au muncit, nu s-au mulţumit cu puţin şi nu au acceptat compromisurile.

Luptă pentru fericirea şi viaţa ta, nu împotriva lor.

Puterea este în mâinile tale. Cum alegi să o foloseşti?

de Dr. Ursula Sandner