Când simţi că te apasă crucea e semn că mergi în urma Domnului

Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de Cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea.

Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin.

Înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări?

Bucură-te, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai. Rabdă puţin. Acum-acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 47-48) Sursa: doxologia.ro

Falsul sentiment de iubire

Nimic nu poate fi mai trist decât iluzia iubirii acolo unde nu există decât teamă, frustrare sau orgoliu. Nimic nu poate răni mai profund decât minciuna care promite dragoste acolo unde nu există decât egoism. Este genul de iluzie care se opune adevărului, este rana care poate cangrena o viaţă, care poate amputa inimi sau poate zidi definitiv un suflet în propria carceră.

Autorii acestor drame sunt cei care îşi anunţă iubirea în gura mare, crezând că vocea îi va face credibili, sunt cei care consideră că gelozia este o dovadă a sentimentelor, sunt cei care observă cu uşurinţă cât de imperfecţi sunt cei pe care îi “iubesc”, sunt cei care confundă un orgoliu rănit cu sentimentul de dragoste. Ei nu iubesc. Sunt inapţi să simtă astfel. Ei, cel mult, se iubesc doar pe sine. De aceea nu cred în iubirea lor. Şi îi plâng pe cei minţiţi, pe cei care ajung în cele din urmă să se consoleze cu iluzia iubirii.

Nu cred în cei care îşi ţipă iubirea, nu cred în iubirea lor trâmbiţată. Nu cred nici în tăcere – doar cei resemnaţi, cei care şi-au pierdut speranţa în fericire şi dragoste rămân tăcuţi. Vocea tare, în schimb, ne anunţă ori o înverşunare împotriva unei iubiri ratate sau neîmpărtăşite, ori o infatuare a unei inimi îngheţate, care speră ca lumea să nu îi observe nepăsarea. Eu cred în iubirea şoptită care zguduie inima cu puternicul ei ecou, cred în gesturile mărunte care tulbură sufletul cu forţa unui uragan…

Nu cred în gelozie, nu cred în sentimentele alimentate de frică. Pentru că gelozia este doar manifestarea egoistă a fricii de singurătate, de desconsiderare, de umilinţă, de vulnerabilitate. Mândria de a avea alături o persoană adorată şi de alţii este înlocuită de supărarea copilărească pe “jucăria” dorită. Nu sunt implicate sentimente ci doar disperarea de a nu pierde “obiectul” pe care cel gelos crede că îl posedă. Nu iubirea este în primejdie, pentru că ea nu există în sufletele celor egoişti – propria imagine, atât de adorată, este în primejdie! De aici agresivitatea şi suferinţa celor care se ascund în spatele sentimentelor de falsă iubire atunci când sunt consumaţi de gelozie. Eu cred în bucuria de a avea alături o fiinţă minunată, cred în iubirea care nu pune condiţii sau bariere, care nu se impune sau care, atunci când se oferă, rezonează firesc cu iubirea primită…

Nu cred în iubirea descoperită când e prea târziu. Despărţirea de fiinţa iubită doare, mai ales dacă dragostea nu este împărtăşită. Cu condiţia ca iubirea să fie reală. Dacă în schimb, sentimentele se “trezesc” abia când partenerul alege să plece, atunci nu este vorba despre iubire ci despre un imens orgoliu rănit. Nu sentimentele se “trezesc” ci furia. A fi părăsit se traduce în: a nu fi suficient de bun, a fi desconsiderat, a părea umilit în ochii lumii, a fi ridicol, a fi lăsat singur. Deseori furia e însoţită de suferinţă, greşit înţeleasă prin “suferinţă din iubire”. Acelaşi gen de confuzie apare şi dacă este vorba doar despre un refuz la o propunere sau o simplă remarcă răutăcioasă, mai ales dacă sunt făcute de o persoană pentru care nu exista vreo consideraţie specială înainte!

Falsul sentiment de iubire prezintă, din nefericire, aceleaşi “simptome” cu iubirea adevărată: dorinţa, căutarea, suferinţa par a fi aceleaşi. Doar că dragostea se consumă cu voce joasă, ea nu cunoaşte teama, ea acceptă şi se dăruieşte necondiţionat.

Nu cred în iubirea care observă şi critică. Dragostea modelează percepţia pe care o avem faţă de persoana iubită. Şi aşa e firesc să fie. Dragostea transformă miraculos frumuseţea în sublim, inteligenţa în geniu, ba chiar şi urâţenia în interesant sau seducător, răutatea în isteţime, prostia în drăgălăşenie. Ataşamentul, apropierea, obişnuinţa, toate sunt menite să altereze realitatea, să o îndulcească sau să anuleze câteodată propriile principii, pretenţii sau “gusturi”. Dragostea ne face să uităm de propriile dorinţe şi pune pe primul plan persoana către care se îndreaptă adoraţia noastră, ne face să uităm de noi şi ne înfăţişează vulnerabili, copilăroşi, sensibili chiar, nicidecum sarcastici, critici sau acizi în legătură cu micile defecte sau cu stângăciile fiinţei iubite…Flacăra iubirii arde voinţa, orgoliul, schimbă visuri, transformă ambiţia în îngăduinţă, aroganţa în smerenie.

Cred în iubirea celor care îşi permit lacrimi în ochi, oricât de duri sau puternici ar fi – lacrimi de duioşie sau de dor…

sursa: http://keraseidl.wix.com/my-books

Baza fericirii tale

 

Nu multă lume poate defini cu adevărat fericirea; se poate spune doar că este o stare de spirit. Fericirea este absenţa nefericirii, absenţa durerii şi a tristeţii. Mai mult decât atât, fericirea este o bucurie profundă ce se ridică de undeva din adâncul tău, apoi se amplifică şi iese la suprafaţă în conştiinţa ta, stârnindu-ţi zâmbetul.

Analizează-te şi vezi ce-ţi generează cu adevărat fericirea - o atingere, un miros, o imagine, un sunet sau un gust? Îmbrăţişarea viguroasă a tatălui tău, cea caldă a unui prieten, cea drăgăstoasă a iubitului(ei)? Aceştia sunt toţi stimuli tactili puternici care încălzesc inima.

Miresmele au şi ele puterea de a te face fericit - mirosul cepei prăjite, parfumul preferat, mireasma iubitului(ei), mirosul tutunului pe care îl fumează tatăl tău - mirosuri care trezesc amintirea unei afecţiuni ce-ţi mişcă inima.

Apoi mai sunt imaginile celor dragi, fotografiile ce înfăţişează zâmbete şi ocazii fericite, momente scumpe, clipe de triumf, peisaje inspiratoare, răsărituri de soare şi roua dimineţii. Simţul vizual este poate cea mai importantă sursă a sentimentelor de fericire.

Baza fericirii noastre mai poate fi construită în jurul sunetelor pozitive şi al muzicii pe care am absorbit-o în subconştient - glasurile celor dragi, o operă preferată, muzica ce aminteşte de o vreme fericită, ritmuri şi bătăi, sunetul apei curgătoare, cântecul păsărelelor dimineaţa.

În fine, există şi fericirea asociată cu senzaţiile tactile, cu plăcerea fizică - cea adusă de gusturi, mâncăruri, băuturi, precum şi de texturile care ne desfată papilele gustative. Unii oameni sunt capabili să se simtă fericiţi fără nici un efort. Cel mai mic pretext le stârneşte hohote de râs. Asemenea oameni pornesc de la ceea ce noi numim baza fericirii.

Aceştia par să se înfurie şi să se întristeze mult mai greu decât oamenii nefericiţi din fire. Cel responsabil de crearea acestei baze eşti tu însuţi. Dacă îţi creezi senzori speciali în creier şi îţi spui că preferi fericirea faţă de nefericire ca stare de spirit obişnuită, ţi se va părea din ce în ce mai uşor să creezi această bază a fericirii şi să construieşti pornind de la ea.

Suişurile şi coborâşurile vieţii fac parte din procesul natural al evoluţiei şi transformării cosmosului. În fericire se află semințele depresiei şi în inima depresiei se află seminţele unei mari fericiri, de asemenea. Cei ale căror vieţi par pline de evenimente tragice, care îi fac să se simtă mereu nefericiţi, ar trebui să se gândească la seminţele fericirii ce se află în miezul nefericirii lor. Aceste seminţe furnizează speranţa ce trebuie să-i convingă că lucrurile se vor schimba în bine.

Cei ale căror vieţi sunt pline de fericire ar trebui să rămână conştienţi cu privire la faptul că împărtăşirea fericirii dă naştere fluxului, şi acest flux va garanta că seminţele nefericirii nu vor încolţi, în aşa fel încât să le submineze senzaţia de bine.

de Lillian Too

De vorbă cu mine, cu noi

 

Se întâmplă o dată în viață să iubești atât de mult încât să simți că te regăsești, chiar dacă ai fost mereu, acolo, în tine. Se întâmplă să nu vrei să dormi pentru că, în realitate, fericirea este atât de prezentă și purificatoare.

Iubești deși niciodată nu ai știut ce e iubirea și mereu ai experimentat sentimente pe care le-ai confundat cu aceasta. Și astfel, în neantul de sentimente din trecut nu mai regăsești sens, dar realizezi că acolo în profunzimi nu ai mai simțit niciodată așa. Nu ai mai simțit cum sufletul dorește cu puterea unei mori de apă ca acela ce te alimentează cu energie să fie fericit, pentru că știi că doar așa vei fi mereu în funcțiune. Da, omul ăsta e ca apa care pune moara de apă în funcțiune și este sursa ta de energie pe care o împarți cu bucurie așa cum nu ai fost niciodată capabilă până atunci. Și în mijlocul acestei fericiri cursul de apă își schimbă direcția și rămâi doar tu cu tine. Ai pierdut motivația de a merge mai departe și… nu știi cum să ieși din această stare.

Soluția e simplă: chiar dacă el nu mai este în viața ta, iubirea a rămas acolo. Folosește-te de ea și mergi mai departe. Înfruntă dificultățile cu demnitatea cu care Dumnezeu, în splendoarea ta, te-a creat. Nu, iubirea nu este un calcul matematic sau o condiționare: te iubesc doar dacă mă iubești și ești cu mine. Iubirea este adevărată și autentică atunci când deliberat alegi să îți dorești cu putere ca celălalt să fie fericit chiar dacă nu va împărți acea fericire cu tine, chiar dacă nu te va mai lua în brațe cum făcea altă dată, chiar dacă vor trece anii peste amintirile create împreună. Iubești pentru că omul acela a fost tot ce ai avut nevoie, pentru că într-o lume în care falsitatea e cea mai avantajoasă alegere el a ales să îți spună adevărul chiar cu riscul de a pierde tot.

Da, sinceritatea doare uneori, alteori te motivează să fii mai bun și el prin sinceritatea lui te-a motivat să fii mai bună, mai autentică, mai adevărată.

 

Ridică-ți privirea și mergi mai departe! Acolo în depărtare amintirile vor păli însă iubirea ce a fost cultivată cu iubire va fi mereu acolo, mai adevărată dar luând alte forme. Ce contează forma când fondul te face să plângi și să râzi în același timp gândindu-te la prima îmbrățișare?

Sunt iubiri care nu apun niciodată, dar sunt oameni care într-o întreagă viață nu văd un astfel de răsărit, ci doar zeci de false apusuri. Fii fericită cu răsăritul tău!

 

de Andreea Moraru
sursa: http://webcultura.ro/

Fiecare dintre noi avem în viață momente ale adevărului...

Momente când adevărul în toată importanța sa ni se revelează de Sus, sau când datorită câtorva evenimente importante sau uneori, chiar si nesemnificative, începem conturând în jurul lor câteva observații importante referitoare la sufletul nostru, sa ne dăm seama de adevărurile pe care, de foarte multe ori le-am avut sub nas, ori ni s-au spus de către ceilalți, dar niciodată nu le-am dat importanța necesară. Pentru că nu am avut nici un interes să aflăm adevărul despre noi, sau poate văzându-l cu ochii noștri, așa sec, gol golut, fără nici o coafură frumoasă, fără absolut nici o pregătire spectaculoasă în prealabil, care să fi avut menirea de a ne feri de un șoc - de altfel binevenit în anumite momente ale vieții - ne-am dat seama că ne place mult mai mult minciuna în care trăim si că amânarea acestui moment extraordinar, când ar trebui să ne confruntăm cu noi înșine, ar fi soluția cea mai bună pentru noi, oamenii comozi. O comoditate care te ferește de esența vieții, care are darul de a te hrăni cu iluzii, cu visuri pe care le vrei dar momentan trebuie să le mai amâni un pic, cu oameni de care ai avea nevoie, dar doar în cazul în care ai vedea străduința lor de a închide ochii la unele principii pe care tu ai reușit să ti le însușești din plin. Si când vei ajunge la concluzia că mulți iubesc adevărul, dar doar despre alții și nu despre ei înșiși, atunci s-ar putea sa fie prea târziu. Să vrei să devii un om moral la o vârstă care arată că toată viața ta te-ai ferit de acest lucru. Și totuși…Dumnezeu e bun si îți mai dă o șansă, două, trei, câte sunt nevoie pentru a înțelege că tu AI NEVOIE DE ADEVĂRUL DESPRE TINE…pentru a exista în parametrii normali, iar nu la nivelul zero sau sub nivelul mării. O astfel de șansă este și atunci când adevărul spus de ceilalți nu te ocolește, dar nici nu ți se bagă pe gât. Pentru că un adevăr băgat pe gât înseamnă constrângere, iar Doamne Doamne nu constrânge pe nimeni la adevăr, iubire sau mântuire. Doar dă șanse. De mântuire, de iubire, de adevăr. Așa că nu trebuie să ne ferim de adevărul despre noi. Trebuie să îl căutăm. Și indiferent cum ne este spus, pe la spate, șoptit, de pe clădiri, de către cei mai apropiați sau de către cei cărora le-a fost dat să ne vadă întâia oară în viața lor, adevărul dacă e adevăr, trebuie acceptat așa cum este el. Fără coafură, fără nici o pregătire în prealabil. Dacă ești om bun, te vei bucura de adevăr, indiferent câte lacrimi ți-ar provoca momentul în care îl afli. Dacă ești om comod, vei căuta un om asemenea ție care să îți spună că adevărul care ți s-a spus verde-n față, de fapt și de drept, e o minciună. A căutat el pe nu știu unde și a găsit la nu știu cine (probabil de același fel ca el) că nu e adevărat nimic și că adevărul e interpretabil. Adevărul nu e interpretabil. E imun la interpretări, pentru că nu poate fi decât unul singur. Percepțiile sunt mai multe sau mai profunde, dar adevărul este unul singur. Și atunci…se merită sau nu să știi un adevăr despre tine, care sigur te va pune pe gânduri? Eu cred că da. Diferența dintre adevăr și minciună este că, adevărul, în momentul în care îl vei afla, s-ar putea cu siguranță să nu îți placă și să te simți rău, dar dacă îl vei aplica, va duce la bine în viața ta. Pe când minciuna, întotdeauna când o porți în suflet, la arătare e totul bine și înlăuntrul tău e chin, neliniște. Pentru că știi, anticipezi răul pe care vei fi nevoit să îl înfrunți atunci când adevărul va ieși la iveală. Nu am bătut apropo-uri nimănui. Doar am scris…

de Ochii Caprui

Teama de a fi privit în suflet

A te înfăţişa lumii fără acoperăminte confecţionate (măşti, false postúri, virtuţi împrumutate sau chiar slăbiciuni convenabile) denotă curaj. A dărâma zidurile, a renunţa la scut şi a te arăta dezbrăcat de armură, vulnerabil, a vorbi deschis despre fricile sau îndoielile pe care le ai sau a spune adevărul oricât de dureros sau de incomod ar fi pentru ceilalţi, e un act de eroism. Iar cel mai greu astfel de gest este să-ţi mărturiseşti sentimentele exact în faţa celui despre care crezi că le va ridiculiza. Cum tu eşti chiar unul dintre ei, să fii sincer cu tine însuţi este poate cea mai curajoasă faptă de care poţi da dovadă. Şi, desigur, cea mai răsplătită dintre toate.

Oricât de pierdut eşti în propriile drame sau, dimpotrivă, oricât de elevată îţi este conştiinta, a păşi gol în lumina reflectoarelor este dificil. Poţi alege să joci rolul măscăriciului, ascuns în spatele glumelor sau poţi fi înţeleptul tăcut, adâncit în contemplare. Oricare dintre înfăţişările cu care crezi că vei face mai uşoară expunerea, teama de a fi privit, descoperit, te paralizează. Totuşi, singura cale spre a te cunoaşte şi accepta, de a evolua în ultimă instanţă, este aceasta. Nu îţi feri privirea, nu te ruşina. Faptul că ai înţeles este salvarea ta. Înainte să cunoşti lumea, trebuie să te înţelegi pe tine. Lumea îţi va fi oglindă, ca apoi să poţi reflecta, la rându-ţi, lumea. La fel ca în faţa unei instanţe, nu vei putea afla adevărul decât spunând adevărul.

Promisiunea revelaţiei îţi dă putere. Chiar dacă ai tendinta de a te plânge, de a dramatiza, de a rejuca rolul de victimă, cu care te-ai obişnuit de mult, simţi déjà că te conturezi ca o persoană reală; autenticitatea te încurajează. De fapt, însăşi lamentarea ta denotă speranţă altfel te-ai fi scufundat într-o tăcere resemnată.

Iar dacă ai îndrăznit să faci pasul, dacă te-ai arătat lumii onest, dacă ţi-ai expus sufletul şi ţi-ai oferit inima fără să aştepţi nimic înapoi, eşti binecuvântat. Căci doar curaţi ne putem înfăţişa Divinităţii, sperând smeriţi că vom înţelege cine suntem în esenţă şi care ne este rostul în scurta dar măreaţa tresărire a acestei vieţi…

de Iuliana Coștiuc

Ne mințim în numele virtuții

"Suferinţa despărţirii ne face să ne dorim să cădem în genunchi şi să implorăm"

 

Trăim cerşind ceea ce credem că ni se cuvine…Cerşim atenţie, respect, simpatie, încredere, prietenie, dragoste. Inteligenţa şi orgoliul creează deseori metode ingenioase, bine cosmetizate, de a cerşi, de a pretinde sau chiar de a fura.

Credem că realitatea nu ne aparţine, că nu ne integrăm în ea decât cu forţa sau de convenienţă, din acest motiv nici măcar nu încercăm vreun sentiment de vinovăţie. Ne consumăm sentimentele crezând că ne cunoaştem adevărata identitate, când, de fapt, ne consumăm pe noi, străduindu-ne să nu părem sclavii propriilor dorinţe, dependenţi de drogurile sintetizate de mintea noastră.

Virtuţile proclamate, precum curajul, demnitatea, respectul de sine, ne justifică inclusiv negarea propriei persoane, a propriilor emoţii. Iubim şi suntem părăsiţi – suferim dar ne alinăm invocând curajul de a crede că vom uita, că vom trece peste; suntem respinşi dar ne păstrăm demnitatea considerând că persoana nici măcar nu ne merită; suntem umiliţi dar respectul de sine ne minte că nici măcar nu ne pasă.

În realitate, suferinţa despărţirii ne face să ne dorim să cădem în genunchi şi să implorăm; iar a fi respins nu ne îmbunătăţeşte nicidecum părerea despre propria persoană şi nu coboară de pe piedestal pe cel care ne-a întors spatele. Cât despre umilinţă, ea lasă urme adânci în sufletul nostru iar nepăsarea este străină de această consecinţă.

Trăim cerşind ceea ce credem că ni se cuvine, dar ne amintim să fim virtuoşi atunci când nu primim. Poate că a te aşeza în genunchi în faţa omului pe care îl iubeşti, a plânge sau a recunoaşte că eşti rănit denotă slăbiciune, frică sau nesiguranţă. Dar ele ne integrează în realitate, ne fac autentici.

Vulnerabilitatea şi sensibilitatea sunt uneori delicioase. Şi poate că cei de lângă noi, cei care contează şi pe care îi iubim au nevoie de slăbiciunile noastre, cum şi noi avem nevoie de ale lor pentru a crea împreună o relaţie durabilă, aşa cum meşterul are nevoie de lut moale pentru a imprima o părticică din sufletul lui şi a modela astfel forma perfectă, desăvârşită în final într-o structură dură. Totuşi, fragilă…

de Iuliana Coștiuc
sursa: http://keraseidl.wix.com/my-books

Să luptăm pentru familiile noastre!

O femeie tânără şi drăguţă, stă în faţa mea şi plânge:

- Părinte, mi-i teamă…Vreau să am şi eu o familie, un soţ, copilaşi…Trec anii, am depăşit deja şi treizeci de ani şi e imposibil să-mi găsesc un soţ, imposibil! Bărbaţii sunt toţi nişte netrebnici, sau beau peste măsură, sau legăturile amoroase din viaţa lor nu au sfârşit. Părinte, mi-i teamă. Căci în marea lor majoritate au nevoie doar de legături care se încep şi se sfârşesc în pat. În genere e greu să găseşti un soţ, dar ca şi să mai aibă răbdare până la căsătorie e în genere ceva miraculos.

Şi atunci, cum să trăiesc o viaţă plăcută Domnului? Să merg la mănăstire? Dar nicicând nu am simţit o chemare spre viaţa monahală. Şi nimic nu e mai straşnic decât singurătatea. Cum să trăiesc, părinte?

Ea plânge…plânge amar, această tânără femeie care nu simte că are nevoie şi de ea cineva. Şi nu găsesc cuvinte să o liniştesc.

Ce se întâmplă cu noi, spuneţi-mi?! O putem numi epidemie, sau o nebunie de masă – cum doriţi. Practic zilnic ascult mărturisiri despre o viaţă trăită alături şi apoi această „îmbolnăvire”, o îmbolnăvire nu a corpului sau psihicului, dar a sufletului. Mărturisiri despre faptul cum după 20, 30 de ani soţii devin monştri adevăraţi, iar soţiile nu femei, ci femele agresive, şi în ambele cazuri o pierdere a minţii şi a controlului asupra trupului, asupra simţurilor.

Şi tot mai multe istorii de acest fel.

Ei au trei copii, o casă trainică şi chiar şi o afacere. Şi iată că într-o zi o loveşte şi o doboară pe soţia sa în faţa icoanelor, înăbuşindu-i respiraţia „Mă jur în faţa icoanelor că te ucid!” Iar faţa sa e a unui om stăpânit de o furie necontrolată… ochii altfel decât demonici nici nu pot fi numiţi.

Cineva va spune, trebuie ascultată şi cealaltă parte implicată. Dar am ascultat şi pe cea de-a doua şi de-a treia…Dar tabloul e acelaşi – frica. Nu există o credinţă adevărată: în Dumnezeu, în viaţa veşnică, în demnitatea aproapelui. Şi iată că către patruzeci de ani, când s-a ajuns la anumite realizări, şi omul îşi dă seama că viaţa va continua cam tot pe acest traseu, dar mai încetinindu-şi ritmul şi mergând deja câte puţin şi spre bătrâneţe se ajunge la o panică…Şi pentru a o depăşi se caută salvarea în „senzaţii tari”. Şi diavolul aceste senzaţii ni le prestează, iar în ziua de azi într-o măsură care pe departe ne întrece dorinţele. O industrie întreagă de „plăceri” pe cele mai desăvârşite gusturi, care ne-a inundat existenţa şi mai având şi pretenţia de a se numi cu cuvântul „dragoste”.

- N-o mai iubesc! Ce să-i faci! – exclamă un domn deja destul de cărunt.

Iată aşa, a iubit, a iubit 25 de ani, iar acum nu o mai iubeşte. Ce să-i faci, de nu o mai iubeşte, nu o mai iubeşte. O aiureală adevărată. E drept că cel mai des anume bărbaţii îşi pierd controlul şi înfăţişarea umană. Parţial înţeleg de ce anume ei. Pentru femei grija de copii, familie are un rol foarte important în viaţă. E şi un refugiu pentru suflet aici. Pentru bărbat cel mai important e cariera, afacerea, avansarea…Şi dacă măcar parţial toate acestea au fost realizate, apare întrebarea – ce urmează?, pentru ce sunt toate acestea? Doar aşa cum cineva se obişnuieşte cu o maşină veche şi o locuinţă care abia de-i ţine adăpostul, tot aşa altcineva s-a obişnuit cu un „ Bently” şi o vilă în străinătate. Şi dacă aceste obiecte de lux ne pot mângâia orgoliul, atunci nicidecum nu ne pot da şi o viaţă adevărată şi împlinită. Căci omul nu e doar trup, dar şi suflet şi …Dumnezeu. Şi dacă omul evită comunicarea cu Dumnezeu, el se privează de ceva foarte important, îşi mutilează singur sufletul, se transformă singur într-un călăreţ în această continuă sărbătoare a vieţii, numai că într-un călăreţ fără cap. Şi un astfel de călăreţ o poate lua în orice direcţie, şi o ia, dar e clar şi încotro.

Sunt multe legi şi canoane care ar trebui să ne trezească la adevăr, de am vrea şi să-l căutăm.

De exemplu la Sfântul Vasile cel Mare găsim canonul care prevede că dacă omul fără vreun motiv întemeiat şi-a distrus căsnicia, nu mai are dreptul la o a doua căsătorie, deoarece nu a păstrat ceea ce i-a încredinţat chiar Dumnezeu. Poate e cam dur, dar cel puţin ar trebui să-i trezească pe mulţi. Doar căsătoria e un dar, pe care ni-l dă Domnul. Un dar pentru păstrarea căruia e necesar să depunem efort, răspundere şi credinţă. Şi anume fără credinţă nu facem nimic. Căci dacă căsătoria e doar rodul oamenilor, atunci se poate destrăma la fel ca şi întemeia. Şi de ce nu ? Suferinţa, lacrimile, trădarea şi chiar copii – doar acestea toate sunt ale omului şi dacă nu există Dumnezeu…sunt doar nişte sentimente şi mai mult nimic. Un personaj literar zicea “Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt dumnezeu”. Şi deci, pot face orice.

Şi aşa se distrug toate şi pier de parcă nici nu ar fi existat. Dar sufletul, conştiinţa proprie care e glasul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi, nu ai cum să o amăgeşti. Şi iată că de dată aceasta mă întâmpină o altă femeie înlăcrimată, o tânără studentă, care îmi mărturiseşte că are un copilaş de la un bărbat însurat, şi care nu mai vrea să o susţină financiar la fel de mult ca altădată, iar viaţa este foarte costisitoare. Şi ce e de făcut acum?

Cum vi se pare întrebarea? Şi ce aş putea să-i răspund?! De parcă mai înainte era totul foarte simplu, că nu e chiar neapărat să faci cum ţi-o cere Dumnezeu, că să ai frică de El e doar o poveste din bătrâni şi nu are nimic comun cu realitatea vieţii de azi.

Ne înconjoară numeroase ispite şi locuim conduşi de dictatura păcatului. Şi în robia aceasta ne predăm cu miile şi chiar sutele de mii. Şi mai menţionăm că suntem liberi. Sunt nişte judecăţi a maimuţei în faţa şarpelui ce e gata să o înghită. Şi iarăşi toate se întorc la lipsa credinţei. Nu putem exista cu adevărat de nu avem credinţă. Fără o credinţă lucrătoare, fără Ortodoxie! Doar e destul de simplu şi clar pentru fiecare. Noi nu ştim să ne oprim şi nu ştim ce e aceea cu măsură. Aşa cum altădată construiam comunismul cu o faţă antiumană, acum încercăm să nu trecem de vreo plăcere pe care ne-o poate da capitalismul, să luăm de la viaţă totul, totul ce se poate şi ce nu. Daţi-ne fericire pământească şi cât mai multă, iar noi o vom plăti cu orice. Şi nici familia nu ne va reţine, căci oricum e ceva plictisitor, dar noi vrem o viaţă adevărată!

Şi iată că deja nu numai bărbaţii uită de cele sfinte. Nici femeile nu mai vor să rabde greutăţile, neînţelegerile. Şi nu în cazurile extrem de grave, dar nici în micile probleme existente. Femeia începe a crede că viaţa ei trece fără rost, că frumuseţea ei se stinge, anii trec, şi în genere ea ar fi meritat mult mai mult decât are. De fapt motivul e acelaşi ca şi la bărbaţii care caută plăceri, trădând propria familie: viaţa trece atât de rapid şi atâtea încă nu au fost primite de la ea. „Să iau cât mai mult” Şi din nou înţelegi că baza acestei păreri, acestei dorinţe este doar egoismul şi iubirea de sine, lipsa credinţei şi a înţelegerii că nu există nimic mai important decât împăcarea cu Cel, fără de care nici nu există viaţa în toată plinătatea ei.

Se întâmplă că femeile se îndrăgostesc şi-şi părăsesc soţii, care adesea sunt chiar mai demni şi mai iubitori decât noul ales, poate doar mai puţin „de succes”. Dar cel mai des totuşi se întâmplă că motivul despărţirii şi distrugerii familiei este nemulţumirea de starea existentă, este faptul că nu se apreciază acel sfânt dar binecuvântat de Dumnezeu – familia. Şi dacă în urma acestei nemulţumiri şi nedorinţe de a mulţumi pentru această binecuvântare Domnului, femeia ar căuta doar un liman liniştit şi o nouă şansă de a-şi reface viaţa. Ea într-un fel nu mai vrea această linişte, dar iese la o adevărată vânătoare, şi nu o mai interesează de este deja a cuiva această „pradă” sau e liberă de o obţine. Trebuie neapărat să o obţină, să devină a ei. Altfel nu va mai fi fericită…

Odată am sfinţit apartamentul unei femei de o vârstă mijlocie. Soţul cu care a trăit mulţi la rând a plecat la prietena sa, cu care nu o dată a stat la masă şi şi-au destăinuit toate tainele, şi în care avea încredere desăvârşită. Aceasta iniţial şi-a părăsit propriul soţ, care nu o aranja „din careva motiv”, apoi a hotărât că soţul prietenii îi va fi cea mai bună „pradă”. Şi câte cazuri sunt asemenea.

Şi cât e de greu să vezi durerea acestor femei rămase cu această suferinţă şi trădare. Dar cel mai groaznic e că aceşti oameni care încearcă să-şi construiască fericirea pe nefericirea altora nici nu-şi dau seama despre propria ticăloşenie, căci dacă ar conştientiza cu adevărat şi-ar transforma viaţa într-un adevărat chin.

Dar să ne gândim şi ce „fericire” le aşteaptă pe aceste „vânătoare”. A obţinut „lucrul mult dorit”, dar viaţa trece şi tot mai mult ne face să ne convingem despre faptul că acestea au fost lucruri care nu numai că nu vor aduce fericirea, dar şi o adevărată suferinţă, căci au fost departe de a se zidi pe careva sentimente veşnice.

Tot mai des vin la biserică femei tinere care au legături „libere” cu bărbaţi căsătoriţi. Şi încă e bine când vin cu lacrimi de pocăinţă, de părere de rău şi o dorinţă de schimbare, dar adesea nici părere de rău şi nici căinţă, doar o constatare. Mă iau fiorii când îmi relatează aceste fapte şi încă cu zâmbetul pe buze.

Fetelor, dragilor!, oare nu înţelegeţi cât de rea şi urâtă este această viaţă cu un soţ străin. Oare nu înţelegeţi că vă distrugeţi propria viaţă?! Doar să distrugi o familie e un păcat strigător la cer.

- Dar eu nu distrug nimic,- îmi răspunde,- noi doar ne întâlnim uneori.

Şi o spune cu convingerea adevărată că nu face nimic grav, căci crede că să „distrugi” înseamnă să o aduci în pragul divorţului. Iar aceste întâlniri în ascuns nu au nimic cu distrugerea familiei. Unde să mai înţeleagă că doar dorind acel bărbat, doar apărându-i gândul deja a păcătuit, deja a adus o piedică în calea mântuirii acestei familii. Anume de la toate aceste fapte care par drăguţe şi romantice încep cele mai grave trădări, căderi şi nefericiri. Diavolul mereu se maschează cu ajutorul la ceva ce-l face mai atrăgător, dar e prea târziu când îi vezi faţa adevărată, dar deja eşti plin de noroi şi murdărie. Şi la fel sunt toate căderile.

- Dragele mele fete…bărbaţilor, soţilor şi soţiilor haideţi să avem grijă de propriile sentimente. Să ţinem minte că plăcerea cu care e mascat păcatul ne va aduce apoi doar lacrimi şi suferinţe. Aşa a fost şi va fi mereu.

- Iată spuneţi-mi…- îmi continui discuţia. – Mă iertaţi, cum vă numiţi?

- Ala (Svetlana, Tatiana…) – îmi răspunde tânăra fiinţă.

- Iată spuneţi-mi Ala, v-aţi dori să aveţi un soţ iubitor şi copilaşi drăguţi?

- Da.

- Aţi dori ca împreună cot la cot să vă construiţi propria casă, carieră, să depăşiţi împreună toate greutăţile şi să fiţi sprijin reciproc unul pentru altul ?

- Da , desigur – zice.

- Dar aţi dori ca peste vreo 25 de ani când poate nu veţi mai fi la fel de atrăgătoare, dar veţi simţi bucuria şi împlinirea de la existenţa propriei familii să apară în viaţa soţului dumneavoastră o asemenea Ala?

Tace…

- Aţi dori ca soţul să se întoarcă acasă departe după miezul nopţii, tot mai puţin să privească în partea dumneavoastră, în schimb tot mai mult să fie plecat în deplasări, ca la un moment să simtă nu că nici nu vă mai suportă.

- Nu – zice după o pauză.

- Atunci de ce faceţi altora ceea ce nu vă doriţi pentru sine? Doar e a atât de simplu. Aceasta şi este o lege lăsată nouă de Dumnezeu…una din acele care e necesară pentru o viaţă bună şi frumoasă.

- Dar la ei şi fără mine relaţiile erau încordate…

- Cu atât mai mult! Găsim în Evanghelie cuvintele „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge.”. Adică însăşi Creatorul respectă libertatea omului, şi nu intervine între relaţiile dintre oameni pentru a ne lăsa să ne facem propria alegere. Doar se întâmplă că şi o adiere de vânt poate schimba balanţa într-o parte sau alta. Să salveze, sau să distrugă. Şi iată dumneavoastră interveniţi în această legătură dintre alte persoane, care poate fi foarte slabă la moment, dar care se bazează pe ani de căsnicie şi care mai putea şi reînvia. Oare nu înţelegeţi gravitatea acestui păcat?

Uitaţi-vă ce se întâmplă în jur! Toată lumea aceasta care nu vede păcatul care o domină, vrea să ne facă şi pe noi la fel. Ca să nu le mai indicăm şi să nu-i mai demascăm. Poate deja nici nu ar mai face-o nimeni dacă nu ar exista biserica. Anume ea mai numeşte lucrurile cu numele lor adevărate. Frumuseţea o numeşte frumuseţe, iar mizeria – mizerie. Ea mai îndeamnă sufletul căzut spre pocăinţă şi spre împăcarea cu Creatorul său.

Iar noi nu avem dreptul să ne predăm, trebuie să luptăm pentru fiecare familie, pentru fiecare părticică a ei.

Cu vreo jumătate de an în urmă a venit la biserică un bărbat. A făcut şi el nu puţine…după care soţia l-a părăsit luând şi copilul. Şi se pare că deja şi soţia după un timp îşi găsise pe cineva. Cu alte cuvinte, acesta ar fi sfârşitul, nu mai poate avea continuare. O altă istorie de destrămare a unei familii. Dar acestui bărbat brusc i s-a făcut teamă de ceea ce urma, a venit la biserică şi a hotărât cu ajutorul Domnului să lupte pentru salvarea familiei. S-a căit de viaţa sa, nu doar a mărturisit că a greşit, dar şi a hotărât să se schimbe cu desăvârşire. Deşi nu era primit de soţie nici pe pragul casei, deşi nu îşi putea vedea copilul nu deznădăjduia şi spera că cu ajutorul Domnului îşi va reuni familia. Îşi vedea copilul, dar nu putea să se apropie, îşi vedea soţia alături de alt bărbat, dar toată speranţa şi durerea i-o adresa Domnului. Doamne, doar ştii că mă căiesc, dă-mi să fiu din nou soţul acestei femei şi tată copilului meu…Căuta necătând la toate refuzurile căi de împăcare şi a …biruit.

Cu câteva zile în urmă s-a apropiat după Liturghie şi mi-a zis:

- Părinte, suntem din nou o familie!

Ce bucurie e pentru un preot să audă o asemenea mărturisire. Dar ce bucurie e în ceruri pentru întoarcerea unui păcătos, mai mare decât cea pe care ar putea să o aducă viaţa la 99 de drepţi.

Da, el şi-a distrus căsnicia, iar infidelitatea soţiei a adus de parcă punctul final în această istorie. Dar Dumnezeu e în stare şi din scrumul unei relaţii să reînvie ceea ce pare pierdut, de ar fi credinţă, de ar fi pocăinţă şi nu în ultimul rând dragoste. Cine doreşte caută posibilităţi – cine nu, motive, aşa ne spune un proverb. Cât de des căutăm să găsim motive pentru a ne dezice de povara greutăţilor familiare, neînţelegând că povara aceasta “uşoară este”. Şi motivele se găsesc. Şi se distruge încă o familie. Şi cât respect merită acel care şi atunci când nu mai vede şanse pentru salvarea familiei tot le caută…în propriul suflet, în căutarea soluţiilor de împăcare… în milostivirea Domnului. Şi nu-l va lăsa Dumnezeu, şi familia chiar şi aproape distrusă care abia se mai ţine pe un fir al credinţei, va fi salvată şi binecuvântată chiar de Dumnezeu, pentru răbdare, pentru credinţă şi speranţă în ajutorul Domnului. Este o cale de luptă pentru propria familie, o luptă a dragostei care ne va acoperi şi curăţi de multe păcate.

Nu cedaţi, nu cedaţi nici uşor, nici când e foarte greu. Nicicând! Luptaţi pentru familiile voastre cu ajutorul Domnului! Rămâneţi soţii şi mame, soţi şi taţi – în inimile voastre, în gândurile voastre, necătând la desfrâul lumii ce ne înconjoară. Şi pentru această stare şi luptă va veni şi harul şi binecuvântarea Domnului peste noi, şi vom înţelege că nu există nimic mai important decât familia noastră şi decât viaţa alături de Dumnezeu.

sursa pravoslavie.ru

traducere şi adaptare Natalia Lozan

preluat de pe site: http://ortodox.md/

Feng Shui, practica străină de Ortodoxie

Scopul vietii noastre este, mai inainte de toate, mantuirea. In dezorientarea si aglomeratia informationala actuala, insa, ofertele spirituale facile, care promit bunastarea materiala si fericirea, cu sau fara Dumnezeu, au sanse din ce in ce mai mari sa induca in eroare pe cei care nu au cunosct deja sensul autentic al vietii (cel marturisit in Crez).

Pentru cei care nu traiesc in comuniune cu Dumnezu, credinta si zestrea Bisericii Ortodoxe are toate sansele sa para invechita si lipsita de aplicabilitate. Unii ca acestia se vor simti atrasi de tot soiul de practici inselatoare, ajungand astfel sa creada in puterea unor practici dintre cele mai ciudate, fara a banui macar efectele lor in plan duhovnicesc. Astfel, in cazul multora, o simpla curiozitate ajunge sa se transforme intr-o permanenta grija de a cumpara si pastra obiecte "aducatoare de noroc", adica intr-o adevarata cadere din dreapta credinta.

Pe internet se gasesc numeroase articole care elogiaza "arta Feng Shui", ca pe una cu "puteri" nebanuite, in stare sa ne schimbe viata, sa ne faca mai fericiti etc. Potrivit celor care propovaduiesc principiile Feng Shui, avand putere in sine, aceasta conceptie ia forma unei credinte spirituale. Pentru aceasta, dintru inceput, trebuie precizat faptul ca Feng Shui este o practica straina de Ortodoxie, ea neavand nimic in comun cu dreapta credinta.

Titlurile articolelor sunt elocvente pentru a intelege cum sta treaba cu "credinta" in Feng Shui. Spre exemplu: Adu norocul in casa cu arta Feng Shui; Amenajati-va sufrageria in stil Feng Shui; Ce pietre semipretioase iti protejeaza casa de energiile negative; Ce nuante iti imbunatatesc starea de spirit; Ce plante si animale sa ai in jurul casei; Ce flori ar trebui sa ai acasa, in functie de zodie; Feng Shui: sase greseli pe care le faci fara sa iti dai seama; Trucuri feng-shui pentru baie si bucatarie; Dormitorul cuplului, sfaturi Feng Shui; Feng Shui pentru atragerea energiilor pozitive in casa ta; Sfaturi Feng Shui pentru Craciun; Feng Shui pentru dormitor, sfaturi pentru a atrage dragostea; Feng Shui si usa de la intrare; Cum sa folosesti arta Feng Shui in baie; Broasca testoasa, simbol sacru in Feng Shui; Feng shui in camera bebelusului; Feng Shui pentru atenuarea conflictelor de cuplu etc.

Feng Shui, forta materiei asupra spiritului

Principiile si practicile Feng Shui izvorasc din religiile orientale, care se intemeiaza pe credinta intr-un dumnezeu impersonal si pe existenta unor energii opuse, aflate intr-o permanenta tensiune. Feng Shui, insemnand "Vant si Apa", este o credinta care isi are originile in China antica.

Feng Shui constituie un ansamblu de principii care sustin ca lucrurile din mediul inconjurator pot influenta "principiul Chi", adica acea forma complexa de energie universala impersonala, care tine totul in viata. Prin analizarea fluxurilor de energie din mediul inconjurator, se urmareste crearea unei armonii intre cele cinci elemente fundamentale din care ar fi creata lumea.

Feng Shui incearca sa reechilibreze fortele dintr-un anumit spatiu, in vederea imbunatatirii sanatatii, a prosperitatii materiale si a comportamentului persoanelor din acel loc. Intemeiata pe invataturile cuprinse in "I-Ching", adica in "Cartea Schimbarilor", credinta Feng Shui doreste atragerea energiilor pozitive, echilibrarea celor opuse, din mediul inconjurator, si eliminarea celor negative. Cei care propovaduiesc principiile Feng Shui, concretizate mai ales in pozitionarea lucrurilor din jur, in eliminarea anumitor lucruri si adaugarea altora, urmaresc bogatia, fericirea, longevitatea si sanatea omului. Astfel, potrivit Feng Shui, situatia materiala, fericirea si dragostea unui om depind in mare masura, daca nu chiar definitiv, de lucruri precum obiectele din jurul sau si de asezarea lor.

Potrivit credintei Feng Shui, lumea este alcatuita din cinci elemente fundamentale (lemnul, focul, pamantul, metalul si apa), iar fiecare element are energiile lui specifice, influentand starea si destinul omului. Fiecare spatiu ar fi impartit in zone cu energii diferite, unele benefice, iar altele daunatoare. "Ba Gua", adica "mapa energetica" a unui anumit spatiu, poate fi descoperita cu ajutorul unui compas asezat pe o "harta" speciala. Fiecare om se naste sub un semn (lemn, foc, pamant, metal sau apa) si are un numar "Kua" personal, drept pentru care, lucrurile din casa trebuie selectate si pozitionate in functie de semnul si numarul personal.

Exemplu de sfaturi practice, intemeiate pe credinta Feng Shui, in stare sa anuleze energiile negative din jur si sa le atraga pe cele pozitive: prezenta apei in casa (fantani, vaze, acvarii, tablouri etc) este aducatoare de noroc si bani, insa aceasta nu poate fi amplasata decat in locuri special calculate; construirea-amenajarea unei surse de apa in vestul sau nord-vestul locuintei este daunatoare pentru finante; daca usa de la intrare nu este pozitionata "corect", aflandu-se pe un camp cu energie negativa, acest lucru poate sa cauzeze probleme financiare si sentimentale; cand pozitia usii nu se poate modifica, deasupra ei "trebuie" asezat un glob de cristal; asezarea patului intr-o zona de granita intre energii sau intr-un colt al camerei afecteaza relatia afectiva; partea sud-estica a casei este conectata cu energia banilor si a bunastarii familiei; pentru a atrage prosperitatea, apa si obiectele din lemn trebuie asezate in coltul sud-estic al casei; plantele cu tepi sau cu frunze ascutite intrerup fluxul de energie pozitiva si lasa loc celei negative; cand intrarea in casa se face pe un culoar slab luminat, fericirea familiei este pusa in pericol.

Ortodoxia, forta spiritului asupra materiei

Omul a fost creat de Dumnezeu ca stapan al acestei lumi, iar materia in sine nu are nici o putere asupra vietii lui spirituale. Potrivit dreptei credinte, energiile datatoare de viata (harul dumnezeiesc necreat) le primim in cadrul Sfintelor Taine, iar nu prin manevrarea mecanica a unor obiecte, indiferent de starea noastra sufleteasca.

In conceptia Feng Shui, care urmareste bunastarea materiala si fericirea, comportamentul persoanei in cauza nici nu este luat in calcul. Credinta ca asezarea anumitor lucruri materiale in jurul nostru poate sa ne faca sa iubim mai mult sau sa avem mai mult succes in plan financiar este de-a dreptul penibila. De-ar fi adevarata, pe langa nenumarate alte pierderi, ar insemna ca toti cei care nu au posibilitatea de a achizitiona respectivele obiecte sa fie condamnati la suferinta si nefericire.

Sanatatea trupului este un dar al lui Dumnezeu, iar nu o influenta a materiei neinsufletite asupra noastra. La randul ei, boala este semn al iubirii lui Dumnezeu, care doreste indreptarea si mantuirea omului. Tot asa, dragostea si fericirea sunt urmari ale curatiei sufletesti si ale credintei in Dumnezeu, iar nu rezultatul prezentei unor obiecte dintre cele mai ciudate in jurul nostru. Altfel, ar insemna ca toti cei care nu isi aleg-pozitioneaza "corect" lururile in jurul lor nu pot iubi cu adevarat si nu pot cunoaste fericirea. Mai mult, credinta ca longevitatea vietii este determinata de purtarea unui talisman sau a unei bratari impinge sufletul tot mai departe de Dumnezeu, singurul care hotaraste numarul anilor nostri.

Dreapta credinta da marturie despre sfintenia sau necuratia anumitor lucruri, precum sunt cele folosite in cult (obiectele si vestmintele liturgice) sau cele folosite in farmece si vraji, insa in cu totul alt sens. Obiectele inchinate lui Dumnezeu sunt lucruri curate; ele nu sunt curatitoare prin ele insele, ci doar in legatura lor cu izvorul curatiei si a tot binele, care este Dumnezeu. Apoi, obiectele folosite in vrajitorii sunt lucruri inchinate diavolului, care nu dobandesc o putere a lor proprie, ci imprumuta din rautatea duhurilor necurate, insa nici asa ele nu pot transmite raul la intamplare, indiferent de starea sufleteasca a celor care intra in contact cu ele. Lucrurile vrajite au o putere direct proportionala cu pacatele celui in cauza, care nu-L cunoaste si nu-L iubeste pe Dumnezeu.

Sfanta Scriptura cuprinde cuvintele Celui care este Calea, Adevarul si Viata. Oricare alta "oferta spirituala" nu face decat sa adanceasca si mai mult inselarea in care se afla cel care o primeste in sine. Crestinul crede cu tarie ca omul a fost pus stapan peste materie, iar nu invers. Exista anumite influente ale spatiului in care traim asupra sufletului nostru, precum luminozitatea, curatenia sau ordinea, insa nu in asociere cu tot soiul de energii impersonale, benefice sau daunatoare.

Se cuvine sa urmam indemnul Inteleptului Solomon, care spune: "Pune-ti nadejdea in Domnul, din toata inima ta, si nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate caile tale gandeste la Dansul si El iti va netezi toate cararile tale. Nu fii intelept in ochii tai; teme-te de Dumnezeu si fugi de rau; aceasta va fi sanatate pentru trupul tau si o inviorare pentru oasele tale" (Pilde 3, 6-8).

*

"De se va ridica in mijlocul tau prooroc sau vazator de vise si va face inaintea ta semn si minune, si se va implini semnul sau minunea aceea, de care ti-a grait el, si-ti va zice atunci: Sa mergem dupa alti dumnezei, pe care tu nu-i stii, si sa le slujim acelora, sa nu asculti cuvintele proorocului aceluia sau ale acelui vazator de vise, ca prin aceasta va ispiteste Domnul Dumnezeul vostru, ca sa afle de iubiti pe Domnul Dumnezeul vostru din toata inima voastra si din tot sufletul vostru. Domnului Dumnezeului vostru sa-I urmati si de El sa va temeti; sa paziti poruncile Lui si glasul Lui sa-l ascultati; Lui sa-I slujiti si de El sa va lipiti" (Deuteronom 13, 1-4).

"Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume. In aceasta sa cunoasteti duhul lui Dumnezeu: orice duh care marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup este de la Dumnezeu. Si orice duh care nu marturiseste pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ati auzit ca vine si acum este chiar in lume. Voi, copii, sunteti din Dumnezeu si i-ati biruit pe acei prooroci, caci mai mare este Cel ce e in voi, decat cel ce este in lume. Aceia sunt din lume, de aceea graiesc ca din lume si lumea ii asculta. (...) Cel ce are pe Fiul, are viata; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viata. Aceasta am scris voua, care credeti in numele Fiului lui Dumnezeu, ca sa stiti ca aveti viata vesnica. Stim iarasi ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat noua pricepere, ca sa cunoastem pe Dumnezeul cel adevarat; si noi suntem in Dumnezeul cel adevarat, adica in Fiul Sau, Iisus Hristos. Acesta este adevaratul Dumnezeu si viata de veci" (I Ioan 4, 1-5; 5, 12-13; 5, 20).

"Intrati pe poarta cea stramta, ca larga este poarta si lat este drumul ce duce la pieire si multi sunt cei ce intra prin el si stramta este poarta si ingust este drumul ce duce la viata si putini sunt cei ce il afla. Feriti-va de profetii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinlauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara se culeg struguri din spini sau smochine din maracini?" (Matei 7, 13-16).

de Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Uneori eșuăm...

 

În viață se mai întâmplă și să eșuăm. Oricât de buni am fi, oricât ne-am strădui, oricât de mult am iubi, la un moment dat tot se poate întâmpla să nu fim mama care ar trebui să fim, un tată destul de bun, o fiică sau un fiu așa cum ar merita părinții noștri, un frate sau o soră așa cum ar trebui, o prietenă sau un prieten așa cum ar aștepta prietenii...

Eșecul descurajează. Sentimentele de vinovăție și de neputință ne determină să facem pași înapoi...iar asta este greșit. Tot ce trebuie să facem este să pășim înainte, să îmbrățișăm cu toată dragostea, să ne cerem iertare, să le spunem celor pe care i-am dezamăgit că-i iubim și că ne dorim să fim suficient de buni pentru ei, dar suntem oameni, iar oamenii sunt supuși greșelilor, rătăcirilor, slăbiciunilor...eșecului.

Uneori, un eșec ne arată cum ar trebui să fim și ne dă lecția atât de necesară evoluției noastre. Totul este să fim destul de sinceri și de curajoși și să ne recunoaștem înfrângerile. Și să ne iertăm pentru neputințele și slăbiciunile noastre.

Pentru cineva drag care a eșuat. Eu aștept doar o îmbrățișare.

de Irina Binder

Despre binecuvântata inegalitate

 

Nu intra într-o luptă corp la corp cu răutatea. De poți.

Oricât s-ar clama că Binele învinge răul, la un moment dat, măcar pentru o perioadă chiar și scurtă de timp, tot nenorocirea stă călare pe situație.

Dă-i Binelui Timp. Oferă-i Încredere. Dăruiește-i Răbdare.

Și când se va întrema, când își va recăpăta puterile, va ieși biruitor la suprafață, dominând chiar și cea mai grea înfruntare.

Binele câștigă întotdeauna. E drept, uneori mai târziu.

Binele nu uită niciodată încercările prin care a trecut, nu duce înspre derizoriu nicio confruntare cu adversarul său, învață locul fiecărei capcane, evită cum poate și el toate loviturile directe. Ba chiar și pe cele lipsite de orice cavalerism, sub centură.

Obrajii lui păstrează dârele tuturor lacrimilor căzute, ochii-și poartă cu orgoliu cearcănele fiecărei insomnii, inima nu-și ascunde cicatricile rămase după plăgi grave iar gura, ca pe un stigmat, duce cu ea peste tot surâsul fiecărei speranțe niciodată suprimate.

Binele se aseamană, într-un fel firesc și natural, cu sora lui geamănă, Iubirea. Pentru că, de fapt, nu-și propune să uite niciodată durerea ci, pur și simplu, o iartă și pășește hotărât spre înainte. Cu brațele deschise larg. Cu încredere. Cu speranță. Cu bucurie. Cu răbdare. De mână cu Iertarea, mereu, spre tot ceea ce îi pregătește viața.

de Carmen Voinea-Răducanu
sursa: http://www.carmenvoinearaducanu

Dă-mi, Doamne, inimă bună…

 

Ce suntem, Doamne, fără inimă? Ce suntem, Doamne, fără Duhul Tău care Știe Adevărul despre fiecare dintre noi?

În universul nostru strâmt, credem că știm să ‘’citim’’, apoi lipim etichete și trecem mai departe. Citim oameni, citim situații de viață și înțelegem cât adevăr putem, cât adevar există în noi care ne permite să și vedem. De cele mai multe ori ne înșelăm, pentru că nu cunoaștem inima oamenilor, nu vedem substanța lucrurilor.

Așa că eu una mi-aș dori să citesc inimi. Mi-aș dori ca noi, oamenii, să ne citim dupa inimi.

Cred că într-o ’’lume a inimilor’’ ne-ar durea rana celuilalt, ne-ar bucura lumina altuia. Toți am deveni mai atenți la ceea ce suntem, la ceea ce facem. Într-o ’’lume a inimilor’’ nu ne-am mai putea ascunde, minți, răni…NU am mai vorbi fără rost.

Răul ar deveni imposibil de realizat, pentru că dragostea curată din inimile larg deschise ar exclude impostorii. Mi-aș dori să ne citim după inimi, iar inimile noastre să fie curate și frumoase, să nu ne fie teamă sau silă să privim în ele!

Să ai inimă bună… adică să nu păstrezi nimic stricat în ea: ură, răutate, nemulțumire, cârtire, osândire, păreri de sine. Iar dacă valurile vieții au adus mâl și noroi în inimă, să nu rămânem în ele. ”Să avem inimă bună!” și nimic rău nu ni se va întâmpla, pentru că Dumnezeu știe și iubește inima bună. Cum știm că inima e bună? O spun Sfinții Părinți: Este bună atunci când mintea se gândește la Dumnezeu și inima începe să cânte!

Inima bună este biletul nostru de ”zbor ușor” spre Acasă. Așa că vă doresc:

Să vă fie inima ca un prunc îmbăiat de mama lui,

Să vă fie sufletul ca o lumânare ce-și ridică flacăra spre Infinit,

Să vă fie casa ca o pâine caldă învelită într-un ștergar curat,

Să vă fie lacrimile comoară neprețuită în visteria Eternității,

Să vă fie rugăciunea ca tămâia ce deschide porțile Cerului,

Să vă fie brațele larg deschise spre a îmbrățișa suflete,

Să vă fie dragul inimii mereu tovarăș de drum!

Să vă fie dorul de Dumnezeu un porumbel alb cu un răvaș spre EL,

Să vă fie neputința omenească… răstignire și iubire,

Să-ți fie/să ne fie inima bună!

de Magda Campeanu
sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Râsul este mai bun decât orice medicament!

"Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic".

 

De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul e sursa vindecărilor. Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul este mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi.

Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dezamăgire, mânie, stres, etc. Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi.

Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv!

Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu e un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire.

Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul e bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem. Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistemul imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare.

Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul e contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare.

Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă... O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa e tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?! Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Ego-ul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. E mai uşor să acuzi, e mai uşor să dai cu piatra, e mai uşor să ridici tonul, e mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început.

Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii, mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12).

 

de Hrisostom Filipescu

Invățăminte de fiecare zi

 

Că învățăm câte ceva ceva diferit în fiecare zi nu este o noutate pentru nimeni. Că fiecare zi ne învață câte ceva nou – aceasta este o noutate pentru mulți. Fie că suntem prea absorbiți de probleme, fie că suntem concentrați pe alte aspecte ale vieții noastre, nu dăm atenție și nu observăm lecțiile ascunse în spatele fiecărui moment. Dacă am acorda 5 minute de repaos minții noastre, am putea înțelege atât de multe lucruri. Dacă am alege din când în când să medităm asupra gândurilor și acțiunilor noastre am sesiza greșelile și nu le-am mai repeta. Din nefericire pentru majoritatea dintre noi, ne trezim complet absorbiți de nefericirea noastră, de grijile mărunte în care ne afundăm pe parcursul întregii zile, de regretele și visele pe care nu am reușit să le dăm aripi.

Sunt zile în care te trezești și îți vine să nu faci nimic pentru că ai impresia că oricât te-ai strădui nu îți iese nimic. Rezultatele nu se văd oricât de mult te-ai strădui. Poți înțelege ce vrei tu din acest rezultat. Poți înțelege că nu-ți place ceea ce faci și unde nu e plăcere, nu e pasiune și nu se văd rezultate. Sau poți înțelege că nu muncești suficient, că nu ai o direcție precisă, că nu ți-ai stabilit obiective, că pe undeva se ascund minusuri pe care nu le observi și în loc să corectezi aceste erori te încăpățânezi să o iei de la capăt, iar și iar, deși eroarea este pe undeva pe la mijlocul ecuației sau chiar aproape de final.

Sunt zile în care starea interioară este la un nivel minimum de energie. Nu te simți în stare să-ți faci planuri, nu te simți capabilă să înfrunți noi provocări, nu te simți suficient de curajoasă încât să dai naștere unor noi vise. Se întâmplă. Aceste modificări emoționale sunt resimțite de majoritatea oamenilor. Pentru că de cele mai multe ori ignorăm semnalele de alarmă care ne anunță că ne prăbușim, că pierdem din altitudine.

Dacă reușești să furi timpului 5 minute în care să te gândești la tot ceea ce ai făcut sau la ceea ce ai de gând să faci te asigur că îți vei schimba modul în care gândești și vezi lucrurile. Dacă reușești să stai 5 minute concentrat pe ceea ce trebuie să faci, mai degrabă decât pe ceea ce ai făcut, îi oferi prezentului șansa de a-ți preda o lecție importantă. Poate fi indiciul de care ai nevoie ca să finalizezi o lucrare. Poate fi soluția la frământările tale. Poate fi cheia spre succesul tău. Dar, asta numai dacă îți oferi prilejul de a sta de vorbă cu tine, de a scormoni în adâncurile tale după curaj, putere, determinare și speranță.

Ori de câte ori te simți slăbit și nu reușești să găsești motive pentru a depăși acea stare ia-ți 5 minute, 10 sau cât timp consideri că ai nevoie pentru a reflecta la ceea ce se întâmplă cu viața ta. Adresează-ți întrebări precum: Îmi place ceea ce fac ? Pot să fac mai mult decât am făcut? Ce nu am pus în practică până acum? Unde vreau să ajung? Încotro mă duce ceea ce fac în acest moment? Rezultatul final mă va mulțumi sau mă va face fericit?

Sunt întrebări care te ajută să-ți stabilești prioritățile, drumul, scopul și rezultatul eforturilor tale. Sunt întrebări la care trebuie să răspunzi sincer, în caz contrar tu vei fi cel înșelat. Sunt întrebări care îți stabilesc itinerariul, care te ajută să-ți îndeplinești visele, însă trebuie să pleci la drum curat, onest și foarte sincer cu tine însăți.

 

sursa: filedejurnal

Nu da voie nimănui să te judece!

Oamenii te vor judeca oricum. Ei nu au cum să înţeleagă povestea ta şi trăirile tale de până acum. Ei pot doar să observe sau să perceapă prin filtrele propriilor lor experienţe. Oricât de mult ţi-ai dori ca oamenii să ştie, să înţeleagă adevărul tău…e în zadar. Fie nu te vor asculta, fie nu te vor crede, fie vor interpreta în modul lor propriu. E inutil să alegi să-ţi construieşti viaţa în funcţie de părerea şi sfaturile celorlalţi. Tu eşti stăpân pe viaţa ta şi numai tu ştii ce e mai bine sau mai potrivit pentru tine. Nu e nevoie să te justifici în faţa nimănui. Până la urmă nimănui nu îi pasă cu adevărat încotro te duce pe tine viaţa! Şi fiecare se gândeşte la propriul său destin atunci când pune seara capul pe pernă.

Nimeni nu are dreptul să-ţi judece alegerile făcute. Tu eşti singurul care îşi cunoaşte adevăratele motive. Şi nu trebuie să dai niciun fel de explicaţie, pentru că oricum ceilalţi nu simt ce simţi tu…deci nu pot înţelege. După fiecare schimbare făcută în viaţa ta, numărul “prietenilor” se reduce. Cei care nu te-au stimat şi nu te-au înţeles niciodată vor fi primii care vor dispărea din viaţa ta. Cei care ţin cu adevărat la tine, nu îţi vor cere explicaţii, ci te vor susţine indiferent de decizia luată. 

Nu face alegeri gândindu-te la ceilalţi!

Cu iubire şi lumină, Daniela.

Am o întrebare

Te rog frumos să îmi spui ce anume crezi în legătură cu întrebarea pe care ți-o voi adresa. Crezi tu oare că un zâmbet, oricum și oricât ar fi el, ar avea extraordinara putere de a dezgheța sloiurile de indiferență de pe inima cuiva?

 

Părerea mea sinceră ar fi că zâmbetul, dacă va fi fals sau nu ar avea încredere în el, nu ar avea nici un efect asupra nimănui. Nici asupra celui care îl afișează, nici asupra celui care îl vede.

 

Puterea unui zâmbet stă în sinceritatea acestuia. Altfel, zâmbetul nu este decât un reflex diplomatic într-o lume în care permanent ți se impune să ai un interes, să dai bine la nu știu ce lucru, să ascunzi nu știu ce durere, să joci de ochii altora nu știu ce teatru, ca până la urma urmei, seara, când te așezi în fața oglinzii, să nu mai reușești cu nici un chip să îți scoți masca de zâmbet vesel de pe fața tristă, pământie a sufletului. Dacă aceasta îți pare a fi definiția zâmbetului, ar fi bine să nu mai zâmbim.

Un om nu e făcut să fie trist, dar e făcut să trăiască, să treacă prin viață, să poată simți până în adâncuri și să poată defini toate ale ei. Zâmbetul e o forță ce echilibrează sufletul în totalitate. Îi dă vigoare. Îl face să își vadă și să își dorească sensul împlinit. Nu am putut să nu observ faptul că oamenii care zâmbesc sincer, ascund multe dureri sfâșietoare. Nu de dragul de a da bine, ci din motivul de a nu îngreuna sufletul celui de lângă ei. Oameni care au fost învățați, să își folosească zâmbetul chiar și în durere. Pentru a vedea luminița de la capătul tunelului. Pentru a oferi altora o speranță. Pentru a fi mai buni pe zi ce trece. Pentru…mii de motive care se pot inventa și reinventa de-a lungul vieții. Iar când nu mai ai puterea să zâmbești, și nici măcar nu te sinchisești să îți propui să faci aceasta, adu-ți aminte că tu, cândva, undeva, dintr-un motiv oarecare, zâmbeai. Pentru că așa este firesc. Să zâmbești, lăsând viața „să își facă de cap” cu toate etapele ei…

 

Doamne Doamne e bucurie. Una conștientă, firească, involuntară. Eu pot să afirm, chiar ambii putem afirma faptul că, zâmbetul e acolo în tine. Scoate-l la iveală. Lasă-l să își împlinească menirea. Indiferent ce zi din an sau din viața ta este astăzi, când citești aceste rânduri. Cu drag….

de Ochii Caprui