Suspin în bucurie.

"Viaţa nu este un joc, nici un câmp de luptă"

 

Știu că ţi se cere răbdare multă ca să ajungi în nu ştiu ce punct al vieții tale. Ştiu că te-ai răzvrătit chiar și împotrivă-ţi pentru multa ta dovadă de lipsă a răbdării. Că dorinţele îți sunt legate de acel moment în care văzându-te ieşit la liman după atâta amar de vreme, vei apuca să suspini în bucurie. Că toată lumea îţi vorbeşte, de parcă acesta ar fi singurul sfat bun pentru tine care s-ar găsi sub Cer, de rãbdare. Dar nu uita că răbdarea e singura mângâiere, atunci când nu mai ai nimic şi pe nimeni. E singurul lucru care îţi poate reîmprospăta credinţa, te poate pune pe traiectoria bună, corectă a vieţii tale, îți poate descoperi sensuri şi gânduri noi ale vieţii . Dar mai presus de toate, răbdarea linişteşte viforul inimii. La fel ca atunci când o vorbă spusă cu dragoste îţi poate mângâia sufletul, astfel şi răbdarea te pune la adăpost de tine însăţi, de partea ta întunecată. Iar dacă ai apucat bucuros pe acest drum, al îndelungii răbdări, nu suspina, nu cârti, nu te mâhni, nu da înapoi şi nu regreta lucrurile care ţi se întâmplă. O durere mare nu dispare cu una cu două, dar dacă nu a adus nimic bun după ea, va naşte negreşit altă durere. Nerãbdarea duce la hotărâri greşite ȋn viaţă, care odată luate, vor elibera consecinţe greu de suportat. Te văd om bun la inimă. Nu mai da toate pe una ca să nu pierzi şi ceea ce ai agonisit cu atâta trudă. .Ai răbdare şi ea va lucra pentru sufletul tău mai repede decât te aştepţi. Cine nu rabdă viaţa sa, nu se poate răbda pe sine, nu poate iubi în totalitate.

Viaţa nu este un joc, nici un câmp de luptă. Viaţa este un dar care trebuie preţuit. Dacă nu poţi pentru tine, măcar pentru ceilalţi care chiar au nevoie. Îţi spune acest lucru un suflet care dă acelaşi examene ca și tine, la şcoala vieţii.

de Ochii căprui

Când ți se face lumină



A fost o zi când am intrat într-o cameră în care era întuneric. Cu grijă, încercam să simt lucrurile de care mă apropiam, ca nu cumva să mă lovesc în ele. Însă orișicâtă grijă i-aș fi dat întunericului – ca să mă feresc de ceea ce se găsea în el, la final mă regăseam mai mult îngrijorată, decât apărată.

Desigur, asta se întâmpla pentru că îmi doream să explorez fiecare colț și căutam să nu fiu doar un privitor, ci mai degrabă un explorator – care trăiește fiecare lucru pe care îl găsește.

La un moment dat camera s-a umplut de lumină. Așa încât puteam să stau chiar într-un singur loc, și cuprindeam totul ca dintr-un foc. Cumva, descoperirea aceasta m-a făcut să mă relaxez, pentru că după multă vreme în care căutam să recunosc lucrurile doar după contur, acum reușeam să le privesc, fără să mă mai păzesc.

Acesta a fost momentul în care frica a dispărut brusc. Iar în locul ei a apărut curiozitatea. Sau entuziasmul. Acea stare care te cuprinde când vrei să afli la ce folosește fiecare lucru care stătea până atunci nemișcat.

Și tot acum, lumina aceasta scoate la iveală și cele mai ascunse lucruri din cameră. Chiar și acelea de care nu te loveai niciodată. Dar dacă te grăbești să le folosești, uneori poți chiar să greșești. Pentru că fiecare lucru nou, trebuie mai întâi cercetat, și abia apoi încercat.

Întâmplarea face să fie foarte multe situațiile în care lucrurile sunt încercate în mod direct – și ajung să fie stricate, drept efect. Apoi cei care le-au folosit, le consideră ca având un defect.

De aceea aș vrea să punem mai multă lumină asupra acestui aspect.

Camera în care vă povesteam că am intrat, e inima. Lumina de care m-am bucurat, e iubirea. Ea e cea care a luminat – colțul și cel mai îndepărtat. Și ce spuneți voi, nu cumva se întâmplă asta la fiecare dintre noi? Da, iubirea e cea care luminează tot ce avem în inimi. Abia atunci recunoaștem lucrurile cu care avem de lucrat. Însă pentru ca el să nu mai fie stricat – și-apoi mai rău, aruncat, e nevoie ca noi să-l fi învățat.

Și vă spun acum – știți câte iubiri dintr-o astfel de greșeală nu s-au aruncat? Doar pentru că un lucru din camera sufletului a fost mai degrabă stricat – decât apreciat, în timp ce el era luminat.

S-a mai răspândit o vorbă care spune despre iubire că ar dura doar un anumit număr de ani, sau că nu mai e ca la început. Dar ei se referă exact la acel moment în care iubirea apare și aprinde lumina. Ce se întâmplă apoi, face parte din amenajările interioare – dar nici vorbă că ea dispare. Doar că ne face să vedem tot în noi. Iar dacă în unele colțuri ale camerei s-a mai adunat și gunoi, suntem tentați să spunem că din cauza acestei lumini, e gunoiul acolo. Pe când de fapt, ea doar ne arată cum suntem cu adevărat – și ce avem la noi de reparat.

—

Acum, să alegem: ne lovim în întuneric, sau să ne descoperim în lumină – și ne înțelegem în inimă?

Când ne așezăm în lumină, se văd toate lucurile din noi.

Și atunci, să nu dăm vina pe lumina care scoate la iveală chiar și gunoiul. Ci să ne bucurăm că ea ne-a arătat – ce avem de curățat. E vorba de alegere – iar iubirea caută înțelegere.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Generația cu „cheia de gât” a fabricat copiii cu nodul în gât

Părinții noștri n-aveau timp de noi. Noi n-avem timp de copiii noștri. Copiii n-au timp de ei înşiși. Undeva, timpul s-a fracturat. Timpul nu mai are răbdare nici el.

Deunăzi un adolescent s-a dus la doctor, cu lacrimi în ochi, că el nu mai poate. Nu mai poate cu sportul, cu ora de sport, cu profa de sport. Nu mai poate cu stress-ul. Nu mai poate, i s-a luat! „Unde-ți sunt părinții?”. „La muncă, ca de obicei!”. „Păi și ei știu de problemele tale?”. Le-a zis, într-o doară. „Și ei?”. Ei, pârinții, și-au verificat agenda și n-au putut să vină azi. Erau prea ocupați. Ei sunt noii intelectuali. Au citit cărți de parenting. Cunosc toată musacaua despre cum să-ți încurajezi copilul să fie autonom. Independent. Pe picioarele lui. Să crească dârz. Să crească – preferabil singur. Ce-atâta cocoloșit? Ce-atâta drăgălit? Părinții au devenit tonomate de mărunți, facturi, credite și bonuri de benzină, haine, mâncare, și timp pierdut. Găsitorului recompensă. Pentru că.

Ucigașii de timp

Nu mai avem timp. Nu mai avem timp de noi. De voi. De ei. De mai nimic. Surpriză, timpul n-a murit. Dar există timpi morți. Timpi morți la semafor. Decedați prin vreo intersecție. Agonici, prin vreo cameră de așteptare. Timpi de suspans, de plictiseală, de ars gazul pe vreo pagină de Internet. Prin vreo anticameră a gazului oranj al modernității. Și, de întrebi vreun concitadin „cu ce te-ocupi?”. O să-ți răspundă sec, sardonic: „Mi-omor timpul!”. Mai cu una, mai cu alta. Prea obosit să și-l petreacă în vreun altfel, și-l petrece cu nimicuri. S-a săturat să i se-aducă aminte să fie productiv. Renunță la statutul de vită, se duce fix în plantă și proptește ghiveciul în timp ce admiră fereastra. E-o floare-n glastră, e un rizom în cernoziom. Omul contemporan e un malaxor al orelor care se succed, anost, din secundă în minut, oră după oră, dinspre casă înspre masă și-apoi, vlăguit, înapoi spre casă. Mai mereu, habar n-are cu ce s-a ocupat pe parcursul zilei.

Știrile all-iclusive

Nivelul de satisfacție în muncă e șmirgheluit, cu taină și înverșunare, de grindina informațională. Vești. De peste tot vești. Vești pe toate gardurile. Vești pe toate ecranele. Care pe calculator. Care pe tabletă. Care pe telefon. Vești care au căpătat o oarecare obrăznicie, nu te mai poți ascunde de ele nici în closet. Le primești în căsuța de mail. Apar, răsar ca ciupercile după ploaie pe rețeaua de socializare. Știri care sunt la rupere. Știri calde, proaspăt scoase din cuptor, prematur dospite. Știri despre războaie, corupție, state islamice și decapitări rituale, despre politicieni corupți și copii schilozi a căror singură șansă e dacă tu, anonimule, ai să-ți iei din timpul tău, dar mai ales din buzunarul tău, o sumă modică, pe care s-o arunci într-un cont oarecare. Aceiași părinți care-și neglijează odraslele lăcrimează la soarta unor sărmani, sunt mișcați până în chiloți de dezmățul potentaților, de balanța contabilă, de concediul all inclusive pe care se luptă să-l obțină, doar ca să se retragă apoi, ca într-un fel de sanatoriu, în salatiera argintie pe care plutesc, ca într-un vis hulpav, fructe și baclavale, chiftele și cartofi cu rozmarin.

Cine își bate joc de cine?

Izmana aurită a vieții ca vacanță pelerinează prin mințile aburite ale fiecărui corporatist înlănțuit de existența-i modestă în timp ce-și calmează nervii cu vreo pastilă – de nervi – frust iritat că nu-și mai găsește o dată singurătatea, că-i sună mai mereu telefonul, că-i bipăie lampa, că i se-aprinde senzorul de ulei pe bordul mașinii, că i s-a dezumflat din nou o roată. Și că, poate, diseară, iar o să-și găsească mașina ridicată, prezență vulgară prin absență, și-apoi să te ții, du-te la depozit, plătește amenda, ceartă-te cu mini-gaborii care-o țin în pază, vino înapoi la ceas de noapte pe bulevardul prost luminat, încălzește mâncarea la microunde, că salvează timp, ceartă copilul că s-a zgâriat iar la tibie, ia-l de urechi, întreabă-l de teme! „De ce nu ți-ai făcut temele,? De-aia te țin eu în școală? Sunteți o generație de râzgăiați, de cocalari și lepre! Nu te mai uita împrejur! De ce te-ai îmbrăcat din nou ca o panaramă, ce-s cerceii ăia? Așa te-a învățat maică-ta să te îmbraci, ca o curvă? Eu muncesc să te fac om și tu îți bați joc! Și tu își bați joc!”, sună, ditirambic discursul parental. Și ei își bat joc! E-un joc. E-o bătaie pretutindeni...

Îți bați joc. Cine, de fapt, își bate joc de cine? Părinții de azi nu se compară cu părinții de ieri. Părinții de demult n-au știut, în comunism, că au copii. Până la o vârstă, și-au exilat pudoarea la propriii părinți, care prin vreo curte, care prin vreo comună, i-au dat sugari și i-au luat școlari, le-au explicat cum e cu cheia, cum e cu gâtul, cum e cu joaca din spatele blocului în timp ce își frecau tâmplele despre cum să pună o zeama pe masă, la cina comună. Munca era grea, șase zile din șapte, de la opt la patru, după care grămada cu vârf din troleu, în tramvai, prin metrou, la coadă la carne, după care un pic de pornografie radiofonică, un pic de Europa liberă, o carte acceptată, visând în ghiorțăit de mațe la jumări și curcani în abur.

Trecutul care îți torturează viitorul

Părinții de ieri sunt bunicii de azi care-și răsfață nepoții. Dar nu oricum. Doar când au timp. Doar când au loc. Doar când au spațiu. Când nu se uită la televizor la fiecare documentar despre propriile tinereți. Sau la telenovele turcești sau coreene și dramolete indiene. Când nu depănează păreri prin parc despre cutare politician și ce amantă și-a mai tras. Când nu perorează banalități la alte cozi simulacru unde-și aduc aminte de lagărul care i-a fătat și i-a abandonat. Când nu-și masează coxartroza cu vreo alifie din plante minune. Când nu bocesc. Când nu bolesc. Când nu manipulează. Când nu-și ceartă aceiași copii, crescuți în parcare și cu cheia de gât, că nu petrec suficient timp cu propriii copii. Când le-aduc aminte, suveran, că ar trebui să muncească mai puțin, să se grăbească mai puțin, să se enerveze mai puțin, să mănânce mai puțin.

Totul mai puțin. În timp ce timpul e mai puțin, nisipul care-ți fuge dintre degete, praful care-ți scapă printre ochi, sau poate că era o muscă, scotomul tău moral de agitat contemporan dependent de ticuri și verificări, telefoane date cu: „Ți-ai luat pastilele? Cât ai tensiunea? Ce-a zis doctorul? Te mai doare? Cum ai dormit? Ai scos câinele la plimbare? Îl mai ai? Cum pe cine? Pe câine!”. Întrebări monotematice cu răspunsuri monosilabic se plimbă pe alei, printre blocuri, în timp ce familia e ca un puzzle disfuncțional în care un copil a înfipt alandala piesele.

Și, din intersecție, se aude muezinul ortodoxiei care cheamă înapoi la valori. Înapoi la smerenie. Înapoi la sfințenie. Înapoi la abstinență. Înapoi, tovarăși! Ne uităm către mâine cu gâturi de bufniță. Înainte! Că înainte era mai bine.

de Dr. Gabriel Diaconu -  medic specialist psihiatru

sursa: http://m.evz.ro/

Despre bărbații care nu știu să piardă

 

Sunt bărbați care se resemnează ușor. Lor le poți spune printr-un mesaj că vrei să rupi o legătură – irelevant dacă e una de-o noapte, o săptămână, 5 luni sau 10 ani – și îți vor răspunde un banal “ok” (asta dacă vor răspunde). Niciunei femei nu-i place să afle că a contat atât de puțin în viața unui bărbat, că plecarea ei nu-l provoacă măcar să se oprească un minut și să se gândească unde a greșit. Sunt bărbați care știu să piardă și să resemneze cu viteza luminii.

Dar sunt și altfel de bărbați. Unii dau cu piciorul prea ușor, alții se agață de tine așa cum se pune o pată pe rochia ta preferată și știi bine că nu vei mai putea scăpa de ea oricât ai încerca. În vocabularul lor nu încape cuvântul “resemnare”. Nu zic că-i un lucru rău; cel puțin, nu întotdeauna. Doar că uneori – în special atunci când am vrut să ieșim dintr-o relație – ne ajunge să știm că am provocat doar puțină suferință, iar apoi s-a renunțat la noi.

Bărbații care nu știu să piardă sunt bărbații care nu știu să aprecieze ceea ce au avut lângă ei, în timp util. Pur și simplu se trezește un instinct al posesiei în ei, abia după ce femeia pe care o iubesc pleacă. Și nu pleacă singură, niciodată. Pleacă împinsă de la spate de ei. Nu cred că pleci vreodată de lângă un om care îți oferă tot ceea ce ai nevoie; cel puțin nu dacă ai un caracter onest.

Bărbații care nu știu să piardă apelează la arsenalul de recucerire, de obicei, când își văd femeia lângă un alt bărbat. Li se pare perfect ok să spună “Ok, ai plecat, oricum nu te iubeam” dar deloc logic să și-o imagineze pe ea zâmbind la brațul unui alt bărbat. Și atunci încep mesajele drăgăstoase, scuzele, atențiile de diferite feluri. Problema este că nu se opresc aici. Dacă ea le refuză generozitatea, va deveni brusc “curvă”. Scuzați-mi limbajul, dar nu văd rostul cenzurii aici.

Bărbații cu lipsă de caracter aruncă cu vorbe murdare în femeia pe care cândva o vedeau mama copiilor lor. Și apoi reîncep cu dulcegăriile și tot așa. Nu știu ce ar face alte femei, dar eu nu aș mai putea săruta în veci gura care a rostit toate acele vorbe nedrepte. Îmi place să cred că, de fiecare dată când am suferit, n-a fost în zadar.

Am învățat o lecție importantă: degeaba ești apreciat de abia după ce ai plecat!

sursa:https://blogpentrusuflet.ro/

Să ne dezghețăm!

 

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă din priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

 

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Povestea impresionantă a părintelui Gherontie Puiu, omul vegheat permanent de Maica Domnului. Ce rugăciune miraculoasă îi învăţa pe credincioşi.

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.

Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache

Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.

La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.

Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.

Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.

Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.

Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.

Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.

În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.

Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.

Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.

Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache.

Prezenţa constantă din viaţa lui

Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.

La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.

Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.

Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.

Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.

Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.

Zece ani în sihăstrie

Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.

În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.

Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.

Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.

Mănăstirea Caraiman, ridicată de părinte la poalele Bucegilor. 

În mai 2014, după ani întregi petrecuţi într-o chilie simplă din Mănăstirea Caraiman, părintele Gherontie Puiu a trecut la Domnul. La înmormântarea sa, la care au au participat mii de oameni, s-a pornit din senin o ploaie torenţială, deşi toată ziua a fost însorită. Apoi, cerul s-a limpezit, iar credincioşii au fost convinşi că părintele a făcut o rugăciune să alunge norii, aşa cum le-a alungat şi lor suferinţele, de câte ori îl căutau în chilia smerită.

Rugăciunea părintelui Gherontie

Pentru toţi cei care veneau la el cu probleme de sănătate şi suflet, părintele Gherontie îi învăţa să rostească următoarea rugăciune, cu puteri miraculoase: 

“Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei!”. 

Părintele a povestit că această scurtă rugăciune a fost descoperită de părinte într-o noapte, chiar în mâna sa, aşternută pe o bucată de hârtie.

Mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. „Vă rog, toţi cei care aveţi probleme de orice fel, să spuneţi această rugăciune de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile, şi Maica Domnului va face minuni!“, era îndemnul părintelui către cei care ajungeau la el fără speranţă.

Seva durerii unui trecut naşte speranţa unui viitor mai bun doar în sufletul unui om ce îşi lucrează prezentul.

Un duş rece.

Dacă tu ştii că te-ai chinuit atât, ai trecut prin atâtea clipe de durere, ca să poţi sta acum puţin în picioare, să te poţi bucura de viaţă aşa cum se cuvine, atunci de ce îţi aduci aminte iar şi iar de trecutul tău? Te întorci, cu bucurie parcă, la locurile acelea din memoria sufletului tău, locuri care nasc clipe dureroase şi de care te vezi inadmisibil atât de strâns legat? Nimănui nu îi oferă plăcere această privelişte şi nimeni, dar absolut nimeni din lumea aceasta nu îţi poate oferi şansa de a te scăpa de această suferinţă, mai ales dat fiind faptul că ţie îţi este dragă. O urăşti, dar nu te poţi lipsi de ea. Vrei medicamente, dar să nu fie amare. Dumnezeu îţi rânduieşte oameni potriviţi care să te ajute şi vrei să mergi cu ei, dar până la un punct, nu mai mult. De ce?

Dorinţa de a face bine cuiva, implică înainte de toate responsabilitate. Nu poţi fi responsabil de sufletul tău? Atunci te vezi neputincios în a ajuta pe altul. Responsabilitatea este disponibilitatea de a suferi fără crâcnire toate consecinţele născute din relaţia ce va lua naştere din momentul în care te-ai hotărât să ajuţi acel om. Adică indiferent dacă omul acela te va iubi, părăsi, urî, defăima, cleveti, răzbuna sau orice alt rău, tu să nu îl părăseşti la nevoie şi să te rogi tot timpul pentru sufletul lui. În privinţa sentimentelor tale faţă de el,să rămâi permanent neschimbat. Şi atunci, da…eşti responsabil şi mai ales, ştii ce înseamnă binele făcut până la capăt. 

Când faci binele de ochii oamenilor, e doar momentan. Adică ajuţi omul cu scopul de a te lăuda pe moment el şi cei care te vor observa.

Când faci binele cuiva de ochii tăi, e temporar. Adică îl ajuţi până acolo unde omul te va defăima. Iar când te va defăima, îl vei părăsi. 

Când faci binele de ochii lui Doamne Doamne, nu te mai interesează consecinţele ce vor veni asupră-ți. Ci stabilitatea ta în relaţia ta cu Dumnezeu şi omul respectiv. 

De aceea, trebuie să fii responsabil şi să ştii că facerea binelui implică suferinţă. Tocmai de aceea îţi spun. Dacă treci prin această suferinţă, nu te plânge şi nu te mai întoarce în trecut. Fii bucuros de clipa prezentului şi culege harul milei lui Dumnezeu din ea. Culege-l cu dorinţa de a face faţă la furtunile care vor mai veni. Acum e timpul să creşti. Să creşti înaintând în virtute. Nu bătând pasul pe loc şi deprinzandu-te să îţi plângi soarta. Nu prea îi pasă soartei de tine când te vede la pământ. Ci doar atunci şi numai atunci când observă că ai destul curaj cât să îţi poţi aduna toate şansele pentru a o schimba. Gândeşte-te bine. E fericirea ta în joc. Seva durerii unui trecut naşte speranţa unui viitor mai bun doar în sufletul unui om ce îşi lucrează prezentul.

de Ochii Caprui

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Fiecare din noi avem un trecut...

 

O istorie, fie ea plăcută sau neplăcută, sau, de obicei, amândouă. Amintiri ce ne definesc bucuria şi zâmbetul, sau nefericirea şi durerea. Fiecare suntem astăzi o sumă a acţiunilor noastre de până acum, un rezultat al alegerilor ce le-am făcut, conştient sau inconştient, pe drumul nostru de a fi. O “colecţie” de emoţii, sentimente şi fapte care, puse laolaltă, formează persoanele ce suntem în momentul prezent.

Trecutul nostru e acolo. Nu îl putem schimba. De aceea îi spune trecut….pentru că a trecut! Şi, totuşi, el ne afectează viaţa de zi cu zi. Modul în care o face, în schimb, ţine doar de noi.

Putem vedea trecutul ca o lecţie din care ar fi trebuit să învăţăm. Ce e bine şi ce e rău pentru noi. Bătrânii spun că, dacă nu învăţăm din istorie (trecut), avem şansa să o repetăm. De aceea e bine să învăţăm. Ca să putem corecta, să ne definim sau redefinim ca oameni, cu valori care merită duse mai departe în geanta noastră de zi cu zi. Dacă nu învăţăm nimic, trecutul ne umple geanta cu bolovani, geanta pe care la un moment dat nu o mai putem căra. Şi vom cădea. Atâta timp cât privim înapoi, vom merge înainte cu spatele. Şi probabil ne vom împiedica sau nu vom avansa prea mult. Învăţând din trecutul nostru, însă, vom avea şansa să ne fie mai bine. Chiar dacă suntem jos, vom şti că putem privi în sus şi vom avea forţă să ne ridicăm din nou şi din nou. Sau pur şi simplu ne va fi bine, pentru că nu vom repeta greşelile de dinainte.

Trecutul este acolo. Din când în când ne mai sună la telefon. Dar cu siguranţă nu ne mai spune nimic nou. Poate nu ar trebui nici să îi mai răspundem. Poate ar trebui să îl lăsăm în pace să se ducă unde s-a dus. Şi, dacă totuşi ne lasă un mesaj, poate e timpul să învăţăm lecţia şi să mergem mai departe. Şi să o facem, în primul rând, cu iertare şi cu dragoste pentru noi. Atât am ştiut şi atât am putut să facem la momentul respectiv. Apoi, privind cu aceeaşi atitudine către oamenii din trecutul nostru. Şi ei au ştiut şi au putut să facă atât cât a fost. Abordând trecutul cu dragoste şi iertare, el nu se va schimba, dar ne va deschide o altă perspectivă asupra viitorului. Ne va da speranţa şi încrederea de a fi mai buni în prezent, tocmai pentru ca să avem un viitor mai frumos.

Trecutul e doar o lecţie pe care e bine să o învăţăm. Cu siguranţă nu este o condamnare pe viaţă. Pentru că fiecare dintre noi are capacitatea de a schimba şi de a se schimba în mai bine. Pentru că fiecare dintre noi merită să fie fericit. Ne trebuie doar curaj să putem să lăsăm trecutul acolo unde îi este locul. Ne trebuie puţină credinţă să ştim că ceea ce urmează e mult mai bine decât ceea ce a fost. Ne trebuie să facem o alegere. O alegere care ne va ajuta să trăim cu adevărat pe deplin acolo unde ne este locul: în prezent!

sursa: http://www.benny.ro/

Uităm să trăim...

 

Regretăm prea mult după cei care ne-au abandonat şi uităm să îi preţuim pe cei care ne-au fost mereu alături.

Ne cosumam prea mult din cauza celor care ne-au dezamăgit şi uităm să ne bucurăm de cei care ne înfrumuseţează viaţa.

Plângem prea mult din cauza celor care ne-au rănit şi uităm să râdem împreună cu cei care ne fac să zâmbim.

Aşteptăm prea mult după cei care ne amăgesc cu iluzii și promisiuni frumoase şi uităm să trăim împreună cu cei dispuşi să ne ofere totul.

Avem prea multe resentimente faţă de cei care ne-au făcut să suferim şi uităm să-i iubim pe cei care ne-au făcut fericiţi.

Vorbim prea mult despre cei care nu ne-au meritat şi uităm să vorbim despre oamenii buni şi frumoşi cu care ne-a binecuvântat viaţa.

Povestim prea mult despre eşecurile şi pierderile noastre şi uităm să amintim despre reuşite şi împliniri.

Ne purtăm, deci, de parcă i-am iubi mai mult pe cei care ne-au abandonat şi dezamăgit şi de parcă ei ar conta mai mult decât oamenii buni pe care îi avem aproape. Ne purtăm de parcă ar fi mai importante nereuşitele şi deziluziile noastre, decât împlinirile şi partea frumoasă a vieţii.

Teama de eșec duce la izolare. Culpabilizarea obsesivă pentru toate nereușitele noastre ne secătuiesc de energie și ne lasă fără acel dram de încredere de sine, capabil să ne dea aripi.

Şi astfel, ne reprimăm nevoia de iubire, ne izolăm de oameni, ne inhibăm bucuria și uităm să trăim...

de Irina Binder

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege de ce cu alții nu a mers

 

Când vei întâlni omul tău, vei avea deja suficiente lecții de viață și nu odată vei fi plâns de durere. Vei ști ce să aștepți de la un bărbat, cum vei ști și ce așteaptă el de la tine. Îți vei trăi libertatea, dar vei fi gata să primești cu căldură un suflet pereche dincolo de prag. Dincolo de toate barierele pe care le-ai creat, după atâtea relații eșuate. Când vei întâlni omul tău, vei ști să spui mulțumesc bărbaților din trecut, pentru tot ce te-au învățat: fie să iubești mai mult, fie să înțelegi mai mult, fie să lași. Vei mulțumi și cu asta vei înțelege că mai mult decât o lecție de viață nu te leagă nimic de ei. Că nu ai iubit niciodată.

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege că tot efortul de până acum nu și-a avut rost. N-ai luptat pentru cine trebuie. N-ai trăit atât de intens. N-ai privit în aceeași direcție. N-ai fost acolo unde voiai să fii. Experiențele din trecut nu au fost decât niște banale trăiri de minut. Nu a fost să fie. Nu ai vrut să fii. Când vei întâlni omul tău, îți vei găsi răspunsurile atârnate ușor pe umerii lui. Pe îmbrățișarea lui care te va face să uiți tot. Pe gesturile lui care te vor surprinde plăcut. Pe gândurile lui care se vor potrivi cu gândurile tale. El va fi un răspuns. Poate cel mai frumos de până acum și cu siguranță cel mai frumos de acum înainte.

Când vei întâlni omul tău, vei ști din prima de ce te-ai forțat până acum, dar nu a ieșit nimic. De ce ai iubit, dar nu ai fost fericită. De ce ai oferit, dar nu te-ai simțit împlinită. De ce ai alergat după unii bărbați, fără să îi vezi lângă sufletul tău. Vei înțelege de ce alții te-au ascultat, dar nu te-au înțeles. Când vei întâlni omul tău, vei găsi liniștea și nebunia ta. Vei fi diferită, pentru că și el va fi diferit. Vei iubi sincer, pentru că el o va face la fel. Și vei avea atât de multe motive să spui că nu mai ești singură. Că nu vei mai plânge. Că de data asta totul e altfel. Pentru că ești omul lui, pentru că e omul tău.

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege de ce cu alții nu a mers.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Părintele Arsenie Boca ne vorbeşte!

"Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica"

 

Să începem ca și o poveste, ca şi pe vremuri imemoriale când ţăranul român era la munca câmpului şi singura lui grijă era cum îi va fi recolta.

Alte griji nu mai avea. Şi nici de asta nu avea nevoie că ştia că oricum dacă e creștin adevărat atunci Dumnezeu are El grijă de recolta lui. Eh, la acele timpuri trebuie să ne întoarcem noi acuma că tare am luat-o razna.

Așa o luăm noi pe coclauri să fie mai greu decât trebuie. Că așa-i neamul român. El trebuie să se zbată că-i place lui. Îi place să se zbată dar și multe izbândește că e bine, e bine. E bine să fii cu Dumnezeu sa ai pace, să ai pace multă, multă de tot. Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica.

Așa că române ce tot alergi? Ce tot alergi încolo și încoace și nu dobândești nimica.

Cineva tot îți spune că acolo vei găsi nemurirea, dar n-o găsești în lucruri exterioare că n-ai cum. Uită-te acolo înauntru, în inima ta blândă și vei vedea că numai Lumina îți poate aduce valoarea aceea care tu o cauți de atâta vreme, Lumina pe care ai pierdut-o, ai risipit-o.

Dar n-a fost vina ta că de ce ar fi vina ta? Au venit alții și ți-au băgat tot felul de chestii prin cap cum că trebuie să faci aia, și aia, și aia ca să fii fericit, dar fericirea nu vine. Fericirea nu vine așa, ea se dobândește.

Și cum se dobândește ea? Numai prin muncă. Muncă. Muncă interioară. Acolo trebuie să muncești române. Numai acolo, numai acolo, numai acolo.

Așa că ascultă-mă, dacă mai ai acolo, mai găsești undeva în tine voință, ascultă-mă ce-ți spun acum. Tot binele îți vreau eu. De ce ți-aș vrea răul?

Oprește-te! Atâta trebuie să faci, să te oprești, să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare şi să-I mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și, acolo, acolo, în liniştea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și aşa, vei deveni ce-ai fost cândva iară.

Măcar un ruj...

 

Într-una dintre vacanţele petrecute în străinătate, în care am fost cu un cuplu de prieteni (căsătoriţi), am ajuns şi la cumpărături. Am lăsat shopping-ul pe ultima zi, atunci când de obicei se cumpără suvenirurile pentru cei dragi și când se "sparg" banii care-au mai rămas din suma alocată vacanței. Am găsit un Mall prin care am bântuit cu bărbaţii noştri după noi. Ceea ce am observat imediat a fost că soţul prietenei mele comenta la fiecare produs pe care aceasta îl cumpăra. Nu eram atentă la ceea ce făceau ei, dar auzeam din când în când "E pentru mama, cum să nu-i duc şi ei ceva?" sau "E pentru şefa, şi ea mi-a adus mie când a fost în Italia..." Prietena mea dădea explicaţii pentru fiecare magnet de frigider pe care îl cumpăra, iar dacă zăbovea cu privirea asupra vreunui produs, soţul ei o zorea cu câte o replică de genul "Doar nu-ţi trebuie şi prostia aia!"

 

Am înţeles ideea şi le-am propus ca în magazinul de cosmetice unde aveam de gând să îmi caut câte ceva, să nu vină şi bărbații noștri cu noi. Chiar nu voiam să le simţim privirile plictisite şi să auzim pufăituri. Le-am propus să ne aştepte pe o terasă unde să bea o cafea în tihnă, dar au refuzat. Tare incomod pentru nişte femei care vor să testeze pudre, rujuri şi parfumuri, să fie păzite de bărbaţii lor.

 

Eu mi-am cumpărat ceea ce aveam nevoie, iar prietena mea s-a învârtit prin tot magazinul, studiind atent fel şi fel de produse. Era evident că îşi dorea multe dintre ele, dar încerca să se decidă doar asupra unuia, probabil prioritar în acel moment.  Ştiam că îşi dorea mult o pudră pe care o aveam eu şi că îşi propusese să şi-o cumpere când avea să ajungă în străinătate cu prima ocazie.

 

- Vreau să-mi iau pudra asta!, a spus ea încântată că a găsit-o.

 

- La ce-ţi trebuie ţie pudră?, a întrebat-o soţul ei.

 

Dacă aş fi fost în locul ei, i-aş fi povestit lui toată teoria pudrei, cu detalii amănunţite, ca să-l învăţ minte să nu mai pună întrebări aiurea. Dar prietena mea a lăsat pudra pe raft şi a început să studieze alte lucruri. Am avut impresia că-i venea să plângă. Dacă soţul ei n-ar fi fost cu noi, i-aş fi propus să-i dau eu bani împrumut pentru pudră şi pentru tot ceea ce-şi mai dorea, ca să nu mai suporte bombănelile soţului ei şi interogările arogante. Dar el stătea cu ochii pe noi ca pe butelie.

 

După câteva minute, o văd pe prietena mea cu un ruj în mână şi cu o atitudine de copil care implora.

 

- Măcar un ruj, că nu mai am deloc, a spus ea încet.

 

El a privit-o cu un fel de reproş, de parcă-l pusese într-o situaţie ingrată, apoi a scos portofelul şi i-a întins niște bani, cu un aer superior, de ziceai că e cel puţin un Zeu bun şi îndurător cu o biată muritoare care depindea de el. Atitudinea lui mi s-a părut atât de umilitoare, încât mi s-a făcut greaţă. Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în maşină, când ea mi-a arătat rujul şi se bucura de el, soţul ei s-a apucat de bombănit.

 

- Dai banii pe toate prostiile. Parcă n-ai destule...

 

N-avea destule. N-avea nici măcar strictul necesar pe care ar trebui să-l aibă orice femeie care se îngrijeşte... şi acum înţelegeam de ce nu avea, deşi situaţia lor financiară era bună, amândoi având joburi destul de bine plătite. Un detaliu destul de important ar fi că acel ruj costa cât 3 dintre cele câteva sticle de vin pe care soțul ei obișnuia să le bea seara pe terasa hotelului.

 

Acela a fost unul dintre momentele în care i-am mulţumit în gând tatălui meu care mi-a repetat obsesiv să nu depind niciodată de banii unui bărbat, să am mereu banii mei, să nu fiu nevoită să-i cer bani bărbatului meu când îmi doresc ceva sau să depind de disponibilitatea lui dacă vreau să îmi cumpăr un săpun bun.

 

Desigur, prietena mea nu depindea de banii soțului ei, dar se pare că aceasta l-a educat prost și acum suporta consecințele. Pentru că partenerul de viață nu trebuie să decidă pentru tine și în locul tău ce-ți trebuie sau să-ți impună gusturile și valorile lui. Din contră. Partenerul de viață trebuie să te încurajeze să te respecți, să te îngrijești, să ai lucruri de calitate. Și vreau să cred că toți bărbații își doresc alături femei frumoase și îngrijite. Dar îngrijirea presupune investiții în îmbrăcăminte, în coafor, în produse cosmetice, chiar dacă ei nu le înțeleg utilitatea și li se par doar niște „prostii”.

 

N-am depins niciodată financiar de un bărbat. N-aş accepta să îmi spună un bărbat ce merit şi ce nu, că am sau nu nevoie de ceva sau că un anumit lucru e prea scump pentru mine. N-aş suporta să îmi justific fiecare necesitate şi dorință, să mă milogesc și să îmi stabilească altcineva prioritățile. Şi-i mulţumesc tatălui meu care, în ciuda părerilor anturajului lui, care a considerat mereu că el mă răsfăţa şi că mă obișnuia cu "nărav", m-a învăţat să mă preţuiesc, să mă respect şi să îmi ofer tot ceea ce îmi doresc. Îmi amintesc cu drag de o zi în care i-am spus că îmi doresc mult o pereche de adidaşi. Erau fiţă pe atunci. Şi, pentru că nu îmi doream să abuzez de bunătatea lui, i-am spus să mi-i cumpere pe cei mai ieftini.

"Cum să-i iau cei mai ieftini adidaşi celei mai scumpe persoane din viaţa mea?", mi-a spus tata. Şi mi-a luat cei mai frumoşi adidaşi. Şi nu, gestul lui nu m-a învăţat să fiu răsfăţată şi nici să am nărav prost, ci m-a format așa cum trebuie să fiu, m-a învăţat că merit ceea ce e mai bun, prin urmare să îmi ofer ceea ce e mai bun.

 

Îi mulțumesc tatălui meu că, deși era bărbat, m-a învățat că merit mai mult decât "măcar un..." și că o femeie care se respectă trebuie să aibă din abundență lucruri cât mai frumoase și de calitate.

 

Sper că și doamnele și domnii au învățat ceva din acest articol al meu. ;)

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Astăzi și în toate zilele de „astăzi” care vor urma, bucură-te de tot ce te înconjoară!

Astăzi nu ai voie să fii trist. Să fii deprimat. Să te gândești la ceea ce ai fi putut face.

 

Astăzi nu ai voie să renunți. Să abandonezi. Să te ascunzi în spatele eșecurilor. 

Astăzi nu ai voie să-ți pui măști. Să te folosești de scuze. Să găsești motive pentru care nu ai reușit în ceea ce ți-ai propus. 

Astăzi nu ai voie să te simți diferit. Incert. Lipsit de curaj. 

Astăzi nu ai voie să spui „ nu pot ”, „ nu știu” „ e prea târziu”, „ sunt obosit”, „ voi încerca mâine”. 

Astăzi nu ai voie să renunți la speranță și încredere, la prezent și la oportunități, la clipa de față și la provocările care o însoțesc. 

Astăzi nu ai voie să nu fii tu. Să alegi ceea ce este mai ușor. Să iei în brațe trecutul și să-ți plângi visele neîmplinite. 

Astăzi nu ai voie să-ți deplângi alegerile care ți-au modelat viața. Să încetezi să mergi. Să eziți. Să-ți fie teamă. 

Astăzi nu ai voie să te simți umilit, simplu, sărac, nelalocul lui. 

Astăzi nu ai voie să greșești. Să uiți ceea ce ești. Cine ești. De unde vii. Ce poți face. 

Astăzi nu ai voie să gândești negativist. Deplasat. Să fii cuprins de îndoieli și frământări. 

Astăzi nu ai voie să privești spre cer și să nu vezi răsăritul. Apusul. Promisiunea tatălui ceresc. 

Magia universului. Frumusețea vieții. Spectacolul naturii. 

Astăzi nu ai voie să tergiversezi lucrurile. Să amâni visele. Să-ți abandonezi principiile. Să te lamentezi. 

Astăzi nu ai voie să eșuezi. Să nu crezi în forța ta interioară. În calitățile care vorbesc de la sine despre tine. În sufletul tău frumos, capabil de atât de multe emoții plăcute. 

Astăzi nu ai voie să nu iubești. Să nu spui cuvinte plăcute. Să nu te folosești de iertare, generozitate, blândețe și armonie pentru a face bine. Să nu zâmbești și să nu dansezi plin de mulțumire sufletească. 

Astăzi nu ai voie să-ți spui minciuni. Neadevăruri care nu fac decât să te arunce în întuneric. 

Astăzi nu ai voie decât să strângi în brațe oamenii pe care îi iubești, să te bucuri de prezența lor, să te simți binecuvântat de iubirea lor, să îi respecți și să te respecți simțind doar sentimente frumoase. 

Astăzi, și în toate zilele de „ astăzi” care vor urma ...bucură-te de tot ce te înconjoară, luptă pentru fericirea ta, caută să fii mulțumit și împăcat cu deciziile pe care le iei, nu te opri din alergarea după cele mai frumoase vise și nu înceta niciodată să crezi în tine.

BUNA DIMINEATA DRAGII MEI, O ZI MINUNATA TUTUROR !!!

sursa: facebook

Cum se face că urâtul, grotescul ajunge să șteargă tot ce a însemnat frumos între doi oameni?

Povestea oricui...

 

Cum se face că după ce aceștia decid că nu mai au nimic de împărțit totul se transformă adeseori într-un circ ieftin, la care poate asista oricine?!

Refuz să accept că iubirea, prietenia, încrederea, respectul se transformă peste noapte în răzbunare, dispreț, ură. Cum e posibil? Niște sentimente frumoase nu pot degenera în ceva atât de urât. E dureros. E nedrept.

Și aici nu mă refer doar la relațiile de cuplu. E perfect valabil și în cazul unei relații de prietenie. Nu înțeleg de ce oamenii își mai spun vreodată că sunt prieteni sau că se iubesc dacă la separarea drumurilor își aruncă unul altuia reproșuri pline de venin. Poate că pentru unii dintre ei dorința de răzbunare e mai puternică decât orice alt sentiment nobil care i-a legat cândva de omul căruia i-au pus acum capul pe ghilotină. Poate că nu-și pot găsi liniștea decât dacă îl condamnă pe celălalt, aruncându-i cu dispreț toate acuzațiile pentru care lucrurile au sfârșit prost. Nu găsesc și nu accept nici o scuză pentru care oamenii aleg să se comporte astfel. Cu toții am fost răniți, dezamăgiți, șifonați sufletește. Am fost mototoliți și aruncați cât colo de oamenii la care ne așteptam cel mai puțin. Dar unii dintre noi au ales să se retragă în tăcere. Au preferat lacrimile singurătății decât rolul victimei perfecte. Au ales să îndure loviturile sub centură de apoi așteptând cu sufletul greoi ca apele să se liniștească. Și… și tot ei au fost cei judecați, cei neînțeleși, cei condamnați. Pentru că oamenii din jur vor fi pentru totdeauna împărțiți în două tabere și din nefericire nici una dintre ele nu va afla vreodată întregul adevăr. Vor primi o frimitură din care vor crea o cu totul altă poveste. Povestea…oricui.

Da, e a oricui. Ce, vrei să spui că tu nu te-ai transformat niciodată peste noapte într-un monstru cu 10 capete din pricina vreunui fost? Fost iubit, fost prieten, fost…?!
Probabil că zâmbești amar, așa e? Ți-ai dat și tu seama cât suntem de naivi și cât de încurcate sunt căile iubirii, ale prieteniei; atât de încurcate încât reușim de fiecare dată să ne rătăcim, să rătăcim drumul spre noi înșine…

© Iustina Ţalea

Când cunoști un om, trebuie să-ți schimbe viața în bine! Omul potrivit te va înțelege printr-o privire.

 

Doar cel potrivit pentru tine nu-ți va cere să renunți la ceea ce faci, nu-ți va reproșa ce ai făcut, nu va răscoli prin trecutul tău și nu te va judeca.

N-am acceptat să-mi trăiesc viața după spusele altora, nu-mi doresc o viață trăită după placul celor din jurul meu. Nu-mi doresc o relație doar din dorința de a spune că sunt cu cineva. Îmi doresc o dragoste adevărată, un om care să mă accepte așa cum sunt, care să vorbească nici prea mult nici prea puțin, care să mă asculte, un om care să mă cucerească prin naturalețe, eleganță și comportament.

Când cunoști un om, trebuie să înțelegi dacă acesta are loc în viața ta, dacă aduce ceva bun sau pur și simplu reprezintă o experiență. Dragostea, prieteniile, dezamăgirile și înfrângerile ne fac să ne maturizăm, să creștem sufletește și să înțelegem care sunt adevăratele valori.

Doar omul potrivit îți va vindeca rănile, te va asculta și va înțelege cum trebuie să-ți vorbească, ce-ți lipsește, ce-ți dorești și ce te doare. Doar omul potrivit se va bucura lângă și pentru tine, nu te va critica atunci când greșești și va rămâne mereu lângă tine. În rest, cei care intră în viața ta grăbiți și știu doar a pretinde, vor pleca repede pentru a elibera un loc care aparține omului potrivit.

de Maria Cristiana

Problemele. Cum le depășim?

Vremea de afară mă îndeamnă la meditat. La a gândi în profunzime despre viață și despre ale sale probleme. Sau despre cum noi, oamenii, nu reușim să trecem ușor peste ele sau prin ele. Problemele cu care ne confruntăm au putere asupra noastră. Ne fac să ne îndoim de noi, ne fac să dăm înapoi, să cedăm uneori, să ne oprim din a visa. Ne fac să ne închidem dorințele și să aruncăm cheile, fără să realizăm că am ales poate cea mai grea dintre soluții.

Au putere pentru că noi le permitem acest lucru. Prin faptul că ne este teamă, că nu suntem încrezători, că nu reușim să ne depășim limitele, hrănim problemele. Le facem mai personale decât sunt. Le apropiem mai mult de sufletele noastre și reușim să-l încărcăm cu lucruri nefolositoare. Nu ar trebui să ne mirăm de oboseala care ne încearcă, de plictiseala și banalitatea de care suntem înconjurați, de nepăsarea cu care tratăm lumea în general, pentru că noi suntem cei care ne facem rău.

Problemele au doar puterea pe care le-o dăm noi. Dacă nu le-am hrăni cu incertitudine, lipsă de curaj și teamă ele nu ne-ar putea domina. Dacă am putea înțelege că ele nu reprezintă un pericol pentru noi, pentru viața noastră, nu le-am acorda atâta importanță, nu le-am lăsa să ne marcheze atât de mult acțiunile, gândurile și deciziile. Le-am lua ca atare, ca pe niște obstacole puse în drumul nostru pentru a ne testa curajul, determinarea și forța interioară și atât. Nu ne-am mai plânge atât, nu am mai suferi atât, nu ne-am mai chinui să supraviețuim atât de mult și ne-am bucura mai mult de viață.

Pe mine problemele m-au frământat mult timp. Știți sentimentul acela când nu poți dormi noaptea pentru că nu ai reușit să găsești soluția potrivită problemei tale? Știți sentimentul acela în care diseci problema și o întorci pe toate fețele, doar – doar să găsești ceva care să te ajute să o elimini? Știți sentimentul acela în care aproape îți plângi de milă pentru că nu ști încotro să o iei sau cum să ieși din impas? Ei bine, le-am încercat pe toate. De la o problemă măruntă și nesemnificată reușeam să-mi fac singură rău imaginându-mi o mulțumire de scenarii. Cum am scăpat de toate acestea? Nu am făcut-o. Încă mai lupt ca să nu mai lupt cu mine însămi. Încă mai încerc să nu mă las influențată de gânduri negative și să nu mai creez diferite scenarii. Am început această luptă interioară în momentul în care am înțeles că modul meu de a trece peste probleme era otrăvitor. Ucigător. Pentru sănătatea mea. Pentru minte. Pentru suflet. Pentru o mine în general. Am înțeles că o problemă nu este uriașă sau mare ci doar că este pur și simplu. Am înțeles că cel mai bine vezi soluția atunci când nu ești foarte implicat în a crea pentru problema respectivă scenarii. Am înțeles că poți fi fericit în ciuda problemelor care apar, pentru că nu ai cum să le împiedici, nu ai cum să le elimini, nu ai cum să le îndepărtezi din viața ta înainte să-și facă apariția. Poți cel mult să te rogi pentru înțelepciune, optimism, credință și ajutor din partea Domnului. Asta poți face. Și îți spun cu certitudine că este cel mai bun rezultat.

Te poți bucura de viață, de oameni, de toate lucrurile care te înconjoară cu toate problemele pe care le ai la momentul respectiv. Amintește-ți acest lucru când te crezi depășit de ele și nu le mai da importanță. Gândește, acționează, simte și trăiește ca și cum nu ar avea nicio putere asupra ta. O să vezi diferența numaidecât. 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Daca o iubești, arată-i! Daca nu, las-o să plece!

 

Pentru că nimeni nu poate sta „legat” de tine doar prin vorbe. Nimeni nu poate crede şi spera în promisiuni atât de „sincere” şi în cuvinte atât de alese cu grijă şi cu trudă, o veşnicie.

Există mulţi bărbaţi experţi în arta cuvintelor pompoase. Desăvârşiţi în a le spune. Cuvinte parcă scoase din cele mai fine cărţi potrivite inimii. Cuvinte care mângâie până şi cel mai îngheţat suflet de femeie. Acele cuvinte care, spuse la momentul potrivit, pot înăbuşi certuri, trăiri negative, supărări şi pot înălţa spirite. Sigur, toţi avem nevoie de emulaţie intelectuală şi, de ce nu, spirituală. Toţi savurăm cuvinte şi vorbe pregătite cu atâta iscusinţă. Dar cum rămâne cu faptele? Cum rămâne cu aceste cuvinte ce au uitat să mai fie transformate în acţiuni concrete?

Să umbli cu cioara vopsită o zi, o săptămână sau chiar o lună este atât de obositor. Eu nu i-am înţeles niciodată pe acei oameni care vând gogoşi partenerilor ani de zile la rând fără a obosi, măcar puţin. Îi consider nişte actori teribil de buni şi de „autentici”. Atât de autentici în inautenticitatea lor încât până şi cel mai pragmatic suflet ar cădea pradă şi ar muşca din mărul discordiei şi al promisiunilor deşarte.

Cele mai frumoase femei sunt cele care sunt iubite. Însă iubirea nu o poţi ţine în frâu. În niciun caz prin vorbe dulci şi mascate. Iubirea necesită, înainte de toate, fapte. Iubirea înseamnă acţiune şi nu o continuă contemplare tembelă a fiinţei de lângă tine pe care o abureşti zilnic şi o topeşti din cuvinte.

Iubirea înseamnă să promiţi şi să te ţii de promisiune. Iubirea înseamnă să vorbeşti şi să transformi ce ai vorbit în faptă. Iubirea înseamnă poezie, literatură, teatru şi film. Dar nu un teatru fals şi nici un film de comedie proastă. Iubirea înseamnă să spui, să crezi în ceea ce spui şi mai apoi să înfăptuieşti. Iubirea înseamnă fapte şi nu doar vorbe. Altminteri, nu e iubire. E amăgire. Amăgirea fiinţei şi a simţurilor. E o bătaie de joc sistematică şi de prost gust în care Rişti să răneşti suflete, să otrăveşti inimi şi să intoxici spirite.

Este, în primul rând, amăgirea propriei fiinţe. A celui care amăgeşte şi continuă acest joc dureros al impostorului emoţional. Iar dacă de tine nu îţi pasă, măcar ai grijă ca celălalt să fie protejat.

Aşadar, dacă o iubeşti, arată-i! Dacă nu, las-o să plece! Iar dacă nu pleci tu, va pleca ea! Fii sigur de asta!

de Alexandru Chermeleu