Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase
Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase
Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.
Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache
Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.
La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.
Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.
Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.
Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.
Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.
Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.
În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.
Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.
Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.
Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase
Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.
Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache.
Prezenţa constantă din viaţa lui
Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.
La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.
Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.
Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.
Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.
Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.
Zece ani în sihăstrie
Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.
În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.
Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.
Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.
Mănăstirea Caraiman, ridicată de părinte la poalele Bucegilor.
În mai 2014, după ani întregi petrecuţi într-o chilie simplă din Mănăstirea Caraiman, părintele Gherontie Puiu a trecut la Domnul. La înmormântarea sa, la care au au participat mii de oameni, s-a pornit din senin o ploaie torenţială, deşi toată ziua a fost însorită. Apoi, cerul s-a limpezit, iar credincioşii au fost convinşi că părintele a făcut o rugăciune să alunge norii, aşa cum le-a alungat şi lor suferinţele, de câte ori îl căutau în chilia smerită.
Rugăciunea părintelui Gherontie
Pentru toţi cei care veneau la el cu probleme de sănătate şi suflet, părintele Gherontie îi învăţa să rostească următoarea rugăciune, cu puteri miraculoase:
“Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei!”.
Părintele a povestit că această scurtă rugăciune a fost descoperită de părinte într-o noapte, chiar în mâna sa, aşternută pe o bucată de hârtie.
Mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. „Vă rog, toţi cei care aveţi probleme de orice fel, să spuneţi această rugăciune de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile, şi Maica Domnului va face minuni!“, era îndemnul părintelui către cei care ajungeau la el fără speranţă.
