Nu există nimic mai important decât clipa prezentă

 

Nimic pe lumea asta nu este mai importantă decât clipa în care suntem acum, nimic pe lumea asta nu este mai importantă decât clipa prezentă, cea în care trăim acum. Suntem într-o fugă zilnică în care încercăm să facem cât mai multe lucruri, încercăm să mulţumim cât mai mulţi oameni, încercăm să fim impecabili cu şeful, soţia, prietenii, mama, tata, bunica, vecina de la 2.

Încercăm să adunăm cât mai mulţi oameni pe Facebook, vrem o nouă casă, o nouă maşină, o nouă excursie…eventual pe Lună. Şi cu toate astea suntem destul de nemulţumiţi pentru că ne lipseşte ceva. Bucuria de a trăi viaţa şi nu doar de a fi un simplu martor la ea. Bucuria asta pe care poate să o ofere clipa, momentul actual pe care îl trăim.

Am făcut un interviu cu unul dintre cei mai interesanţi artişti români contemporati, Sasha Meret, care vorbea fix despre asta:

“Marea majoritate a omenirii ignoră Momentul prezent şi resursele reale pe care le au, ca să îşi construiască un univers de satisfacţii posibile. O mare parte din omenire, mai ales din cei care au prea multe opţiuni, optează să traiască în proiecţii sau nostalgii generând un tsunami de insatisfacţii, frustrări şi suferinţe în care se îneacă o mare parte din şansele de a trăi din plin momentul.”

Suntem în permanentă concurenţă cu cei din jur, cu noi înşine, cu părinţii, cu prietenii, vrem mereu să demonstrăm ceva, ne planificăm viaţa dar uităm să trăim fix momentul ăsta. Momentul în care eu scriu cuvintele astea. Mi se pare că de multe ori, prinşi în vâltoarea evenimentelor zilnice, uităm de importanţa momentului în sine pe care îl trăim şi nu ştim să ne bucurăm de el. Sau am uitat să facem asta…Viaţa nu este despre cât de mare este contul bancar şi cât de spaţioasă este maşina de lux pe care o aveam. Viaţa este despre momentele pe care le adunăm.

“Viaţa asta-i ca o cursă, da’ nu din aia în care vii şi-alergi
Ci una d-aia în care prinzi şoareci,
Tu consumă şi nu cerceta, bagă-te la rate până mori,
Cu pupile dilatate, privind la televizor.” CTC – Insomnii

Nu sunt un om care îşi face planuri, nu îmi place să ştiu strict ce o să fac pe 5 septembrie 2016...de exemplu. Vreau să mă bucur mai mult de momentul acesta, să îmi găsesc un punct de echilibru şi, să încerc pe cât se poate, să îmi trăiesc eu propria viaţă şi nu să mă trăiască ea pe mine.

 

sursa: facebook

Dragul meu om,

 

Nu-ți spun pe nume că nu are rost și dacă stau bine să mă gândesc nici nu mă refer la o persoană anume.

Vreau să te anunț ceva. Eu nu scriu doar ca să aștern niște cuvinte pe hârtie... Nu scriu doar pentru că am creat pagina asta și ulterior blogul și vreau să le umplu cu ceva. Nu scriu pentru că mi se cere. Nu scriu ca să fac impresie sau ca să vadă ceilalți ce om minunat sunt eu sau ce bine mă pricep la înșirat cuvinte.

Eu scriu pentru că așa mă descarc. Scriu pentru că atunci când sufletul îmi plânge are nevoie să-și spună cumva durerea. Scriu pentru că trebuie să-mi "mărturisesc" cumva dorul, fericirea, emoția din suflet. Scriu pentru că așa îmi cere mie sufletul, nu pentru că nu am altceva de făcut sau pentru că vreau să dovedesc ceva lumii. 

Nu încerca să-mi ceri explicații, că nu știu dacă ți le voi putea da și nici dacă vreau să o fac până la urmă. Nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ceea ce simt și pentru cum aleg eu să mă liniștesc. Și nici nu-mi impune cum să scriu, că nu are rost. Eu scriu cum cred eu că e mai bine pentru liniștea mea. Nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun, dar mi-aș dori să mă accepți așa. Și dacă vreo propoziție de-a mea te va face să tresari vreodată de emoție, eu mă declar mulțumită. Nu-ți cer mai mult. Sunt niște simple gânduri pe care le fac publice și pe care bineînțeles că tu nu ești obligat să le citești. Dar nu încerca să îmi găsești nod în papură. Poate scriu prost, lasă-mă... Nu citi, treci mai departe, sigur vei găsi ceva pe gustul tău.

Georgiana R. - Lămuriri Pasaje din viaţă

Fericirea vine din lucruri mărunte

Când am fost copii viața a fost mai simplă, așa-i? Cred că nu sunt singura care crede uneori acest lucru. Adevărul este că viața a fost, este și va fi mereu simplă, doar că noi o complicăm. Să te bucuri de lucrurile simple e aproape o garanție a fericirii .

Suntem într-o permanentă grabă prin viață, într-o concurență unul cu celălalt. Mergem pe stradă dând din coate încercând să îi depășim pe cei din fața noastră. Dar oare unde ne grăbim? Când am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple din jurul nostru?

Dimineața ne bem cafeaua pe fugă, ne plângem mereu de vreme indiferent dacă e cald sau frig, uităm să ne bucurăm de oamenii din jurul nostru și de fiecare dată îi respingem sau îi exepediem, deoarece tindem să credem că ne opresc din atingerea idealurilor. Am devenit precauți și stăm de fiecare dată cu garda sus când cineva ne zâmbește sau ne vorbește frumos, bănuindu-l de intenții ascunse.

Am ajuns să facem lucrurile mecanic, ne trezim dimineața și fără să ne dăm seama și fără să simțim ajungem la locul de muncă, ne întoarcem obosiți, ne aruncăm în pat pentru a o lua mâine din nou de la capăt. Trecem prin viață superficial, iar în puținele momente de meditație ne gândim la fericire ca la un obiect pe care trebuie cândva să îl găsim. Tânjim dupa fericire fără să ne dăm seama că aceasta vine din sentimente și trăiri.

Știm exact ce nu ne place, ce ne deranjează, ce ne scoate din sărite, inventariem cu exactitate toate neplăcerile, dar oare știm cu adevarat și ce ne place?

În graba noastră zilnică dupa beneficiile materiale, lucrurile simple au ajuns să nu ne mai atragă atenția. Unde oare am pierdut simplitatea? Pentru că în momentul în care o vom redescoperi, ne vom regăsi pe noi înșine.

Un apus sau un răsărit de soare, gustul cafelei de dimineață, o plimbare într-o zi însorită prin parc, cititul unei cărți frumoase sau un zâmbet oferit. Acestea sunt doar câteva din bucuriile simple care nu costă nimic, dar fiind prea împovărați de griji uităm să le trăim.

A venit timpul să investim în oameni, în dragoste și în bucuria produsă de lucrurile mărunte. Să încetăm să vânăm himere și să ne oprim din această goană prin viață și să ne bucurăm de lucurile mărunte și simple și de fericirea care se află exact în fața noastră.

A venit timpul să ne regăsim fericirea uitată. Te rog, bucură-te de lucrurile mici din viață. Într-o zi vei realiza că acestea au fost într-adevăr lucrurile mari!

 

sursa: http://www.dragaviata.ro/

Cât costă timpul?

 

Spune-mi te rog, cât costă timpul?

Oamenii săraci renunţă la timpul lor în favoarea câtorva monede, în timp ce oamenii bogaţi ştiu că timpul este mai valoros decât orice altceva. De aceea, oferă bani pentru a cumpăra timpul celor care (în aparenţă) nu au de ales şi îl vând prin muncă.

Tinerii au timp, dar nu au bani. Şi îşi oferă cu bucurie timpul în schimbul „arginţilor”. Sunt extrem de fericiţi chiar atunci când găsesc un loc de muncă ce le promite cariera mult visată. Şi se înhamă la muncă. Nu patru ore, nu opt, ci zece ore pe zi. Se gândesc cu extaz că va veni momentul în care vor atinge vârful carierei. Vor deveni oameni importanţi, plini de bani, cu vise împlinite şi cât mai puţine dezamăgiri…!

Dacă ai gândit şi tu aşa, ai realizat că anii trec, îmbătrâneşti şi te trezeşti din visare. Cu mult mai puţin timp şi nici aşa mulţi bani, cum sperai cu râvnă. Puţinii bani de care vei dispune cu adevărat, vor lua un destin ciudat… Vor fi cheltuiţi pentru sănătate şi linişte sufletească. Ambele pierdute în goana carierei promisă de către cei bogaţi care ştiu să aprecieze fiecare secundă de viaţă.

Te întrebi unde a zburat timpul? El nu a zburat, l-ai vândut şi ai obţinut un preţ contra lui. Un preţ ce nu era scris pe nicio etichetă. Când vei ajunge bătrân îţi va părea că nu a fost un preţ corect. Te vei gândi că ai fost păcălit, probabil! Acum, însă, că eşti tânăr îţi oferi timpul chiar şi pe un preţ de nimic.

Te-ai întrebat vreodată de ce costă mai mult o călătorie cu avionul decât una cu maşina? Pentru că oferă timp. Ajungi în cateva ore in zone în care ai putea ajunge în cateva zile cu maşina sau câteva luni dacă mergi pe jos.

Cu cât eşti plătit mai bine, cu atât trebuie să oferi mai mult din timpul tău pentru dorinţele altuia. Astfel, îţi rămâne tot mai puţin timp să iubeşti, să râzi, să-ţi urmezi propriile vise şi într-un final, chiar să respiri…!

Cum ajungi bogat? Aici este o intreagă teorie! Probabil, depinde foarte mult unde te naşti pentru a alege dacă oferi timp pentru bani sau oferi bani pentru timpul altora!

Şi totuşi, cât costă timpul? Cu siguranţă, mult mai mult decât cea mai mare avere!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu…

Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase…

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

de Ramona Sandrina

În sfârşit am înţeles…!



"Dacă nu iubeşti, înseamnă că eşti o persoană cu adevărat nefericită!"

Am înţeles în sfârşit că într-o clipă aş putea să pierd tot ce am încercat să construiesc în atâţia ani!

Am înţeles în sfârşit că oamenii nu se pot schimba, oricât de mult ne-am dori să o facă! Sunt şi câteva excepţii, desigur! Câteva fiinţe de o rară calitate ce devin conştiente că trebuie să se schimbe pentru a urca tot mai sus. Pentru a creşte…!

Am înţeles în sfârşit că nu ai cum să fii fericit atâta timp cât trăieşti visul altcuiva!

Am înţeles în sfârşit cât de greu este să ai un vis comun cu cineva! Poate doar frânturi de vise. Asta pentru că fiecare are propriul mod de trăire şi fiecare visează diferit. Este ceva ce vine din interiorul nostru şi tinde să se manifeste. Fiecare are rolul lui. Atâta timp cât ne interpretăm rolul mai bine, cu atât strălucim mai mult…!

Am înţeles în sfârşit că prietenii ne trădează nu pentru a ne aduce suferinţă ci pentru simplul fapt că se simt mai bine procedând aşa! La un moment dat, orice acţiune ai întreprinde, vei răni pe cineva. Ai posibilitatea să faci doar lucruri ce îi vor împlini pe ceilalţi şi atunci rămâi tu neîmplinit…!

Am înţeles în sfârşit că oamenii folosesc cuvântul “iubire” mult prea des. Coboară calitatea cuvântului de la nivelul de sacru la nivelul de profan. Oamenii te iubesc atât cât le este bine lângă tine! Când ai nevoie de iubire cu adevărat, când eşti căzut, când te simţi deprimat şi dezmoştenit, atunci nu se găseşte nimeni să te iubească. Tu eşti acelaşi om, dar nu mai poţi oferi nimic în schimbul iubirii. Am înţeles că eşti iubit când eşti puternic, atât!

Iubirea adevărată o simţi atunci când mângâi un câine abandonat ce vine lângă tine dând din coadă, sperând că-ţi vei îndrepta atenţia câteva minute către el. Nu vrea mâncare…! Nu mai speră demult aşa ceva. A învăţat să se descurce singur. S-a obişnuit cu puţin…! El vrea mângâiere, vrea atenţie, vrea iubire! Şi începi să-l mângâi…! Atunci se creează o conexiune emoţională între tine şi bietul animal. Se întinde, se abandonează, adoarme.

Pentru o clipă, uită cât de crudă este viaţa de câine al străzii. Are nevoie de asta. Se simte iubit. Şi totuşi, el nu ţi-a dăruit nimic. Ce ar putea oare să-ţi ofere? În momentul acela te simţi fericit, împlinit. Ai dăruit o bucaţică din sufletul tău unei alte fiinţe. I-ai dăruit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Câinele te priveşte în ochi…! O privire sinceră pe care nu o vei uita niciodată. Îţi este recunoscător pentru eternitate. Asta este iubirea adevărată!

Când îţi alinţi în felul acesta câinele de companie, aştepţi să te slujească cel mai bine. Astepţi să te distreze. Aştepţi să-ţi aducă papucii dimineaţa…! El trebuie să renunţe la propria libertate pentru a-ţi oferi bucurie, pentru a te proteja! Iar tu în schimb încerci să îi oferi o hrană cât mai bună. Şi astfel, iubirea se transformă în troc…!

Dacă cineva te iubeşte nu va renunţa la tine! Nu te va judeca! Se va bucura de prezenţa ta! Îi vor straluci ochii atunci când te va privi! Nu îţi va cere nimic în schimb! Îţi va mulţumi că exişti şi atât…!

Ţine-ţi în braţe fiinţa iubită! Nu îi spune nimic! Fă-o să înţeleagă de ce este iubită! Trăieşte-i prezenţa!

Dacă nu iubeşti, înseamnă că eşti o persoană cu adevărat nefericită!

 

de Adrian Cutinov

Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!

Oamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem împreună. Dacă stau bine şi mă gândesc, aveam aşa o poftă de plâns, dar nu puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… şi atunci plâng pentru ei, pentru mine. Ştiu că atunci când eu plâng mai sunt şi alţi oameni în întreaga lume care plâng şi nu plâng singur. La fel e şi când râd. Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alţii plâng de singurătate, alţii plâng de bucurie, alţii plâng de boală, alţii plâng din mândrie, alţii plâng din tăceri apăsătoare, alţii plâng din cuvinte nepotrivite, alţii plâng din neplânsul plâns, alţi plâng de… Sunt plânsuri şi plânsuri. Toţi râdem şi plângem la fel, în aceeaşi limbă.

Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele, uşoare. Aburi ies din pământ. Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...

Călugărul care ştie că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta... Rugăciunea e o stare de prezenţă continuă în care eu sunt în Doamne şi Doamne este în mine, într-o comuniune dincolo de cuvinte... Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te caut în amurgul norilor, în asfinţitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.

Ţi-am încredinţat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu ştii tot şi mă iubeşti aşa. Închid ochii, inspir şi expir adânc şi Te găsesc iarăşi în tăcerea de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viaţa mi-a fost o rugăciune. Inima îmi este jertfelnic. Mă aduc Ţie ca o prescură. Fără explicaţii, doar dăruire. Nu uit nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea. Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în amurgul căutărilor mele. Suntem cu toţii vase prin care Dumnezeu lucrează…

Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor şi înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite pe Psaltirea din chilie la lumina tăcutei candele, ce doar ascultă suspine şi gânduri trimise în fum de tămâie. Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! Dă-mi şansa să trăiesc bucuria adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porţile morţii. Sunt la capătul inimii și privesc viața ca și cum nu aș fi plecat niciodată. Straşnică imagine. Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…

Eu știu și simt că ești aici, acum! Doamne, când săruţi cerul, el plânge pentru mine. Când săruţi marea, ea îmi cântă balade. Când săruţi vântul, timpul se opreşte şi plângem amândoi!… 

de Ierom.Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Într-o zi…spunem vieţii

 

Suntem într-o continuă amânare a vieţii. A bucuriei. A timpului care trebuie savurat. Suntem într-un roller coaster şi nu realizăm că timpul se scurge, iar noi nici nu am apucat să ne bucurăm de fantastica călătorie a vieţii.

Amânăm să ne bucurăm de provocările vieţii. Amânăm să ne distrăm şi să ne uşurăm sufletul de povara greutăţilor zilnice. Amânăm să iubim, să iertăm , să fim buni, să ne ajutăm unul pe celălalt. Amânăm pentru că avem falsa certitudine că mai sunt zile în punguţa timpului şi că acesta curge în favoarea noastră. Sau poate că amânăm şi nici nu gândim cât de aproape suntem de final.

În clipa asta eşti, în clipa următoare – nu. Şi deşi ai impresia, nu cunoşti ceea ce-ţi rezervă viaţa. Nu ştii dacă mai ai la dispoziţie o secundă, un minut, o oră sau poate mai mult. Însă, nu faci nimic ca să pui punct amânărilor care au devenit un tic uzual.

Şi deşi Dumnezeu doreşte să deschidem ochii, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, nu ne poate deştepta complet. Încă mai dormim în timp ce muncim. Încă mai dormim în timp ce mergem la cursuri. Încă mai dormim când ajungem acasă. Încă mai dormim când ne certăm cu cei dragi. Încă mai dormim când ne facem planuri.

În jurul nostru mor oameni tineri. Moartea nu mai este un musafir care vine nepoftit la cei bătrâni. Moartea este o certitudine în viaţa de zi cu zi şi acest lucru ar trebui să ne determine să gândim altfel lucrurile. Mor copii care de abia au venit pe lume. Mor oameni tineri care nu ajuns să sufere de boli. Mor pe negândite, pe nepregătite, cu toate planurile bine puse la punct. Şi ce folos au aceste planuri?

Ne zbatem în viaţa asta, însă nu ştim pentru ce. Sau pentru cine. Ai cumva certitudinea că mâine vei mai fii în viaţă? Ai cumva certitudinea că vei ajunge să îmbătrâneşti?

Astăzi, amânările nu-şi mai au rost. E timp irosit. Planurile nu-şi mai au rost. E efort irosit. Să munceşti în speranţa că vei agonosi la bătrâneţe e timp şi efort irosit.

Pentru ce toate astea? Pentru ce toate zbaterile şi regretele noastre? Pentru ce sacrificiile şi renunţările la vis?

Pentru o zi care poate nu are numele nostru scris pe ea?

Poate ar trebui să ne trezim şi să deschidem larg ochii. Dumnezeu ne semnalizează din umbră că drumul pe care mergem este greşit, că este o fundătură.

Câţi dintre noi nu trăim în speranţa că vom putea să cumpărăm o casă? O maşină? Câţi dintre noi nu visăm să avem un job bine plătit şi stabil? Câţi dintre noi nu muncim în speranţa că vom economisi pentru bătrâneţe? Câţi dintre noi îşi refuză dreptul la fericire, îşi sacrifică tinereţea, sănătatea, familia din cauza banilor?

Cum putem să trăim ca şi când am avea o viaţă întreagă la dispoziţie? Cum putem fi atât de inconştienţi încât să nu putem realiza că viaţa se scurge printre degete?

Într-o zi…spunem vieţii. Însă, poate într-o zi nu vom mai avea timp de nimic.

Şi atunci de ce nu  „într-o zi” nu devine AZI? De ce nu „într-o zi” nu devine ACUM? De ce nu „într-o zi” nu devine PREZENTUL?

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Într-o continuă căutare!

 

Uneori, trebuie să-i dai voie unui om să plece de lângă tine!

Nu, nu pentru că ți-o cere, ci pentru că ceva din interiorul lui îți anunță această dorință!

Lasă-l să se vindece! Lasă-l să caute alte orizonturi care-i pot întări slăbiciunile. Lasă-l să caute locuri ce ar putea să-l minuneze dacă lângă tine nu o mai poate face!

Nimeni nu aparține nimănui. Suntem cu toții niște semințe care se pot desface în prezența anumitor semeni. Asta este frumusețea noastră: faptul că vom înflori fiecare într-un mod diferit…! Uneori, trebuie să fim ajutați să facem asta!

Petalele noastre au culori diferite și mărimi inegale. Păcatul de care ne putem face vinovați este să oprim dezvoltarea unei semințe care putea ajunge la maturitate o floare unică! O floare ce ar îmbogăți lumea cu o aromă diferită de toate celelalte!

Noi însă o obligăm să rămână într-o stare de potențială dezvoltare. O sufocăm prin minciună, prin posesivitate și prin ură!

Uneori, trebuie să ai tăria de a aduna cioburile după ce se fărâmă o relație din care făceai parte.

Sunt momente în care trebuie să lași un om să redevină ceea ce a fost înainte să te cunoască pe tine: o ființă împăcată cu sine!

Când va avea nevoie de altcineva, va începe să caute. Se va pregăti așa cum te pregătești atunci când vrei să escaladezi un munte: cu tot echipamentul care te poate proteja de tot ce este mai rău!

Paradoxul este că va întâlni pe cineva care-i va schimba viața, exact în ziua în care va renunța la echipament. Atunci va rămâne într-o stare pură care va putea să rezoneze cu o persoană la fel de pură!

Niciodată nu primim mai mult sau mai puțin decât suntem pregătiți să oferim.

Dacă armonia dintre voi nu-și face simțită prezența, lasă-ți partenerul să mai caute!

Nu suntem toți în această viață într-o continuă căutare?

De iubire, de frumusețe, de zâmbete, de liniște…!

…dar și de lacrimi de fericire!

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Pastiluţe de profunzime

Sunt lucruri pe care viaţa ţi le dă gratis, fără să îi ceri tu prea mult, fără să speri prea mult la ele,.chiar şi fără să te fi gândit vreodată înainte că le-ai putea avea. Sănătate, frumuseţe, inteligenţă, voinţa de a fi, gând şi chiar cuvântul. Poate nu le primeşte toată lumea, însă toată lumea nu rămâne restantă la cadouri din partea vieţii.

Dacă nu ai primit una din cele enumerate mai sus, cu siguranţă vei primi ceva care să compenseze lipsa lucrului pe care ceilalţi l-au primit. Ştie Doamne Doamne de ce ai primit şi de ce nu ai primit anumite lucruri. Acest „ştie Doamne Doamne de ce ” nu e o prăjiturică care ţi se dă ca să ţi se închidă gura aceea a sufletului larg deschisă mai în toate situaţiile în care tu eşti nemulţumit, ci este un adevăr…profund de altfel.

Sunt lucruri pe care viaţa te invită să ţi le iei, nu cu puţină bătaie de cap şi nu cu puţin interes. Felul în care tu îţi însuşeşti frumuseţea vieţii, în care tu te bucuri de roua cerului, de lumina zilei şi de tăcerea nopţii, nu este neapărat efortul tău personal până la capăt, dar este un lucru pe care, vrei-nu vrei, trebuie neapărat să îl iei.

Depinde de tine. Nu de viaţă. Și trebuie luat ca să înveţi cum să trăieşti cu adevărat, nu fals ca o legumă care se pretinde a avea suflet. Aici se vede voinţa de a fi ceea ce viaţa ţi-a dat din plin. Iar acest lucru, făcându-l zi de zi, te învață să trăieşti clipa de acum, să te împaci cu trecutul şi să valorifici viitorul. Dar trebuie să vrei. Iar acest „trebuie ” se cere tot timpul fără timp şi fără număr.

Sunt lucruri prin care viaţa îţi ispiteşte sufletul pentru a-l face mai bun. Banii sunt un vehicul spre fericire, dacă tot timpul direcţia lui va fi îndreptată spre nevoile sufleteşti ale altora. Ştii de ce? Pentru că nu poţi milui fără să fii miluit. Altfel devin o limuzină tip închisoare pentru propiul suflet şi nu numai.

Dorinţa de a fi bine văzut în ochii tuturor celor care te cunosc este total opusă dorinţei de a te cunoaşte pe tine însăţi. Lumea va cunoaşte imaginea pe care i-ai oferit-o de-a lungul atâtor şi atâtor minute, întâmplări şi oameni, însă nu va cunoaşte niciodată omul din tine. Iar când îl va cunoaşte, veţi fi dezamăgiţi şi ea… şi tu. Pentru că oferind o minciună… devii zdrobit de adevăr. Iminent, sigur şi sută la sută. Dacă nu mă crezi, fă testul şi vei vedea.

Încrederea în propriile tale puteri e otravă de credinţă. Nu poţi să nădăjduieşti,să crezi sau să te rogi Cuiva Care nu mai încape în sufletul tău de numărul atâtor realizări puse pe seama ta. De la a schimba credinţa în Doamne Doamne în credinţa în tine însăţi nu sunt decât puţini paşi, mari şi laţi. A avea încredere în tine înseamnă a avea nădejde în Doamne Doamne.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Lumea în care Binele se face pe ascuns, iar răul în văzul lumii

Am tot văzut cum oamenii se opresc din a face aprecieri sau complimente, dar se aruncă – în mod garantat fără să gândească, să jignească. De aici și până la a auzi doar impresii negative despre ceilalți, nu mai e nici măcar un pas. E chiar realitatea în care trăim acum cu toții – doar pentru că vorbele bune sunt date din volum încet. Dar știți, nu e doar despre fundalul sonor în care trăim. E despre obiceiurile pe care le clădim.

Un mulțumesc abia se face auzit, în timp ce un cuvânt nenorocit e de-a dreptul răcnit. Așa am ajuns să auzim numai ce nu ne dorim. Iar când dai mai tare volumul pentru ”pace, minune, bunătate, suflet, inimos, duios” și altele care rostesc despre frumos, ești privit ca un ciudat, pentru că auzindu-se încet, oamenii le-au ignorat, până le-au cam uitat.

Alt lucru verificat, e reacția majorității când te aud spunând: ”Vreau să fac cuiva un bine.”. După cum se uită la tine nu-i greu să le ghicești replici de genul: ”Bine?! Ce o fi de fapt un Bine? Ce vrea să facă? De ce? Cui?”. Ei, ce semn mai clar de atât ne trebuie ca să înțelegem că nu e bine ce facem, când nici binele din om nu-l mai recunoaștem.

Astăzi, faptele bune au ajuns să fie făcute în ascuns – dar de cine ne ascundem de fapt? Ce e rău în a face un bine, și de acolo la a mai inspira și pe altcineva să facă, în loc să desfacă?

Și nu vorbesc aici despre ”a face” pentru lauda celorlalți – pentru asta există un alt verb: a te preface. În timp ce a face pentru a inspira mai departe, înseamnă să-i lași și pe ceilalți să vadă cât de drept și firesc astfel de lucruri bune se petrec. Și în loc să-i lași să creadă că nu se poate, să le-arăți cum dai tu din coate, până se poate.

Se mai întâmplă ceva – mereu există o margine pe care tot felul de personaje se așează și stau și comentează faptele celorlalți. Unii fac – și tac, alții stau – și comentează. Dar nu doar atât. Acești comentatori, stând așa fără un aport notabil la a făuri ceva, își pun toată energia în a dezarma și-a-i descuraja pe cei care fac.

Dar dincolo de atât de multe feluri de a vorbi, există un mod sănătos de a face.

Oameni dragi care puteți fi și buni, haideți să nu ne purtăm ca și cum am fi ne(-)buni.

 

sursa: cameliacapitanu.ro

Tu, omule, iubeşte-te!

 

Iubeşte-ţi ochii, indiferent de culoare, mărime sau alte caracteristici! Iubeşte-i, căci ei te ajută să vezi lumina zilei, ei îţi redau chipurile oamenilor dragi şi îţi spală tristeţea prin lacrimi.

Iubeşte-ţi sufletul, care cu siguranţă e special, iubeşte-l pentru toate câte a strâns în el şi pentru omul care eşti datorită lui.

Iubeşte-ţi mâinile! Mâinile cu care poţi oferi cele mai calde îmbrăţişări, mâinile cu care poţi alina, mângâia chipuri triste şi şterge lacrimi amare.

Iubeşte-ţi corpul! Întreg! Aşa cum e el. Nu contează că e mai subţire sau mai solid, nu contează că ai vreun defect fizic, nu defectele fizice sunt importante, important este să te ocupi de cele sufleteşti.

Iubeşte-te aşa cum eşti şi ai grijă de tine! Nu căuta să arăţi ca scos din cutie, caută în schimb ca sufletul tău să fie cel mai frumos împodobit.

Iubeşte-te cu toate regretele tale, cu toate suspinele, cu toată nesiguranţa, cu toate gândurile şi sentimentele contradictorii.

Iubeşte-te! Meriţi şi poţi!

Georgiana R.

Lecții - de luat aminte!

Am învățat că fiecare tristețe din amurg are în spate un trecut, unul în care o naștere a unui sublim răsărit a adus cuiva speranță și poate chiar fericire.

Am învățat că pentru fiecare înfrângere există o răsplată, că viața e un cerc într-o continuă mișcare, că răzbunarea binelui e mereu mai crudă decât a răului.

Am învățat că fiecare zi înseamnă un dar neprețuit, un dar pentru care uităm fără încetare, tot în fiecare zi, să fim recunoscători.

Am învățat că oamenii sunt de foarte multe feluri, dar în principal se împart în buni și răi, fiecare categorie divizată mai apoi în tot soiul de subcapitole, așezați fiind noi pe diferite trepte ale evoluției. Nu-i o dramă.

Am învățat că nu am învățat mare lucru și că mai am destul drum de străbătut până la înțelepciune și acceptare.

Am învățat că nu merită să mă schimb pentru nimeni, dar să fac orice schimbare pentru mine și sufletul meu înseamnă, fără de tăgadă, să-mi onorez viața.

Am învățat că există în unii oameni o adevărată splendoare a ticăloșiei și-a arivismului și se scaldă cu satisfacție în mocirlă ca în cea mai exclusivistă dintre piscine.

Am învățat că există un soi de rafinament al ipocriziei în foarte mulți dintre semenii mei, nu sunt doar ipocriți și-atât. Sunt ipocriți-eleganți, oameni ce-ți înfig în spate șișul fabricat în Ferentari doar după ce și-au ales și-au îmbrăcat cel/cea mai sofisticat/ă smoking/rochie de gală din dressing. Cu mănuși de mătase frumos asortate, evident.

Am învățat că bunătatea sufletească e o monedă de schimb pentru mulți dintre noi: sunt bun cu tine dacă ești bun cu mine.

Am învățat că aflarea expresiei “do ut des” este bucuria năprasnică a celui ce chiar se consideră generos fără să fie.

Am învățat că deși mulți oameni știu exact cine sunt, de fiecare dată când ne întâlnim îmi întind mâna și se prezintă cu o imensă candoare, demnă de o cauză mai bună. Poate vor doar să se convingă încă o dată și încă o dată că exist, iar eu încă mai cred că sunt prea buni ca să încerce să mă facă să mă simt ca și cum n-aș fi existat niciodată pentru ei.

Am învățat că timpul nu le rezolvă pe toate. Nici măcar nu le amână. Doar le trece cu vederea, le ignoră cu superioritate, aroganță și o măsură infimă de măreție indiferentă.

Am învățat din creștinism că nu întotdeauna cei buni înving și aproape niciodată cei răi nu plătesc pentru păcatele lor pe lumea asta.

Am învățat că răsplata pentru faptele rele vine mereu din cer, dar într-o altă viață, una eternă. Însă nu ne garantează nimeni și nimic că aceea chiar există dincolo de speranță.

Am învățat că Dumnezeu ne este Învățătorul Suprem, dar până și el are de suferit zi de zi din cauza neștiinței noastre.

Am învățat că n-am ce face cu părerile de rău ale celor ce nu înțeleg unde le sunt greșelile și că e mai bine să mă retrag într-o tăcere asurzitoare din calea lor.

Am învățat că prietenii cei mai buni sunt oamenii cei mai discreți din lume: nu sar în foc pentru tine doar când apare televiziunea la incendiu, nu se mișcă de la căpătâiul tău când ești doborât la pat de suferință și-ți ostoiesc arsurile cu toate leacurile pe care le depozitează în inimi.

Am învățat că prieten nu este cel ce pretinde că-ți e atunci când ești perfect, ci este cel care știe că-ți e camarad mai ales atunci când ești strigător la cer de imperfect.

Am învățat că prietenia nu este despre “eu sunt”, ci mai ales despre “tu ești”, nu e despre “ți-am dat” ci mai ales despre “mulțumesc că ai primit”.

Am învățat că ironia șfichiuitoare și vorbitul în doi peri bătând șaua să priceapă iapa, nu sunt deloc semne bune. Dar cu siguranță sunt semne că acolo există clar o deficiență de caracter.

Am învățat că toate lacrimile mele vărsate pentru nedreptățile înghițite s-au transformat cu timpul în oceane nesfârșite de cuvinte. Albastre, verzui, ca peruzeaua, tulburi ori limpezi, învolburate sau liniștite. Poate chiar și adânci câteodată, dar nu știu sigur. Las valurile să se exprime. Exact, cele ce duc și aduc vești dintre larg înspre țărm, la un liman fericit.

Am învățat că iubirile nu sunt întodeauna ceea ce par și nu sunt nici ceea ce ne-am dori noi să credem că ar fi. Sunt sau nu sunt, atât. Important e să nu se lase devorate de timp.

Am învățat că semnul “atenție, schimbare de atitudine la dreapta” sau “atenție, atitudine dublu-standard la stânga” sunt cele două lucruri pe care le poți evita micșorând viteza credibilității pe care o acordai aprioric tuturor oamenilor.

Am învățat că eleganța nu are întotdeauna legătură cu omenia, iar sărăcia nu are aproape niciodată legătură cu lipsa mijloacelor pentru a atinge fericirea.

Am învățat că uneori poți să spui că ți-e foame numai din priviri, dacă cineva va vrea să audă, va auzi. Iar alteori poți urla chiar și într-o portavoce ce vrei tu, urechile tuturor vor fi astupate și sufletul tău va flămânzi în continuare.

Am învățat cum ar trebui să mă feresc de hiene, dar încă nu mă pot opri să colind toate ecosistemele lumii care le găzduiește.

Am învățat că degeaba am învățat o mulțime de lucruri, dacă ele nu au o aplicabilitate reușită în viața mea interioară și exterioară.

Am învățat că nu există nicio religie tolerantă și atunci poate că ne-ar fi mai bine fără nicio religie.

Am învățat că atâta timp cât avem prea mult grijă de propriile noastre persoane în detrimentul altruismului, lumea nu va merge înainte pe un drum câștigător, al non violenței și al compasiunii.

Am învățat că suntem obișnuiți să-i dăm crezare celui care strigă cel mai tare, nu celui care tace scârbit. Din păcate.

Am învățat că orice-ai spune unui om care nu vrea să audă, nu va auzi. Și-am aflat astfel că oamenii suferă de surzenie autoimpusă: nu aud decât ceea ce le convine și ce aud trebuie musai să fie în avantajul lor, întru preamărirea lor.

Am învățat că atunci când un om te folosește fără jenă pentru propriile lui interese și apoi se scutură de tine și te abandonează, nu se face vinovat decât că a intrat în viața ta cu permisiunea ta. Și va fi vinovat dacă nu pleacă doar dacă tu-i vei mai da voie să rămână.

Am învățat că “niciodată” uneori înseamnă chiar niciodată. Ireparabil, ireversibil, mortal.

Am învățat că mi-am însușit atât de multe și totuși mă simt ca și cum n-aș ști nimic. Pentru că nu am habar de lume oricâte am aflat și orice aș învăța. Pentru că vine viața și răstoarnă într-o clipă tot ce-ai știut despre ea, precum o vacă ce trage un picior găleții de lapte pe care tocmai ți-o dăruise cu toată generozitatea.

Am învățat că dorul este un soi de durere în inimă, una ascuțită, tăioasă ca o lamă de Toledo. Însă nu putem trăi fără acest oțel, o extirpare a lui întru vindecare ne-ar ucide pe loc.

Am învățat că cei care au râs de mine nu sunt chiar cei mai răi oameni din lume dar sunt, cu siguranță, oameni fără simțul umorului. Și cu bunătatea sufletească sever amputată, incompletă. Ceea ce e deja motiv de tristețe, dar e bine că nu realizează asta și se cred fericiți și întregi.

Am învățat că cei ce m-au făcut să sufăr nu au făcut-o mereu în cunoștință de cauză, ci doar pentru că orgoliul lor e foarte mare, pe măsura sensibilității mele. Asta ca să avem un termen de comparație.

Am învățat că încrederea în oameni mi-a rămas intactă chiar și după ce o viață întreagă oamenii m-au dezamăgit. Și-am câștigat astfel cei mai prețioși prieteni din lume, pe care, la rândul meu, i-am decepționat cumva. Însă nu m-au părăsit, ceea ce înseamnă că greșelile mele nu se înscriau în cartea erorilor fundamentale, de neiertat.

Am învățat scriind textul acesta incomplet cât de multe știu, cât de multe lecții am primit, câte lecții mi s-au dat chiar și fără voia mea. Însă am aflat în același timp și câte mă mai așteaptă, câte mai am de plâns, câte mai am de sărbătorit, câte mai am de suferit și câte mai am încă de iubit.

Am învățat că sufletul omenesc nu sosește în lume ca o mireasă pură, rătăcită într-un pustiu întunecat și înspăimântător, ci vine din genuni pe jumătate pervertit de beznă. Însă e la îndemâna noastră să orbecăim cu succes sau fără, învățând, către cât mai multă lumină.

Iar eu sunt încă în viață și-mi place școala.

de Carmen Voinea Răducanu
sursa: http://www.carmenvoinearaducanu.ro/

Tăcerea îmbrățișării

Ştiţi ce zi e azi? E ziua în care trebuie să iubim mai mult, Să îmbrăţişăm oamenii dragi de lângă noi, E ziua în care trebuie să mulţumim pentru viaţă şi darurile ei nepreţuite primite de la Dumnezeu. Ziua în care să avem credinţă, să ne rugăm şi să sperăm mai mult. E ziua care se numeşte: Astăzi....care e în fiecare zi! 

(Gabriel Vasilescu)

 

"Liniştea te învață drumul către tine însuţi"

Astăzi am mers în pădure și am strâns un copac în brațe scoțând din desagă tăcerea mea…. I-am dăruit plânsul neplâns și râsul nerâs. Cuvântul nerostit și gândul scormonit. L-am privit, l-am mângâiat, l-am rugat să mă cuprindă în brațe și să…tacă în tăcerea mea. Să nu mai promită nimic niciodată, ci doar să fie, să privească spre cer și când e pregătit să dăruiască umbra sa. Am atins cu tălpile rădăcinile sale căutând adâncul… Și am privit spre cer. M-am văzut în el și am știut că pot să contemplu. Călăuzire, ţel, inspiraţie. Va fi bine!

Nimic nu se pierde. În spatele fiecărui rând şopteşte o lacrimă, un zâmbet, un dor, o speranţă… Strecor o scrisoare în inimă. Fiecare floare are umbra sa, raza sa, voința sa. Scriu o odă clepsidrei. Aud fără să se audă. Pe sticla ferestrei, pe fața tăcută, acolo stau priviri neșterse ce renunţă fără să regrete. Conștiința socială are propriile îndoieli. Orice rană este doar o experiență. Ce gândești despre celălalt îi influențează comportamentul. Admirând, având grijă de amintiri, privesc viața ca pe o expoziție de tablouri cu scene din viață. Vindecarea este o chestiune de viziune, nu de tehnică. Îmi place întrebarea pe care, tăcut, o mănânc. Hrănesc inima albastră şi aştept. Nu știu nimic despre râul acela. Gura ta se roagă…Miroase sufletul a…ani.

Există o Cale. Nu murim când murim, ci murim când nu mai iubim. Mă cuibăresc lângă Doamne ca lângă un Tată și primesc Iubirea. Împărăția lui Dumnezeu este în inimile pline de iubire. Intrați, dar nu trântiți ușa în nas. Prezența ta să aducă fericire!

de ieromonah Hrisostom Filipescu 

sursa: http://www.lumeacredintei.com

Sufletul nostru ca un ocean...

În care unii oameni fac surf la suprafaţă, ani de zile, necunoscându-ne decât valurile, furtunile, liniştile aparenţele. Nebănuind că stâncile ce le apar uneori în cale sunt doar vârfuri de munţi ce se lasă întrezărite... Sau iceberguri ce au provocat atâtea naufragii...

În timp ce alţii vin uneori pentru câteva clipe, ne privesc în ochi parcă de dincolo de vremi, ne luăm de mână şi coborâm împreună în adâncuri, printre comori ascunse în corăbii neatinse de veacuri, printre culori şi bogăţii şi taine de nebănuit... Lumea întreagă, cu toată nebunia şi gălăgia ei dispare, în timp ce noi ne scufundăm în adâncuri pentru câteva clipe ce par o veşnicie. Un basm. Un vis frumos. Şi apoi ne întoarcem uşor la suprafaţă. La cotidian, la zgomot, la timp... Înapoi printre oamenii ce fac surf grăbiţi pe valuri din ce în ce mai tulburi şi mai agitate...

Au fost doar câteva clipe prin adâncuri, dar viaţa nu mai e niciodată la fel. Zâmbim când oamenii vânează grăbiţi valurile sufletului nostru... Sau se feresc de ele, neintrezărind însă altceva... Zâmbim, pentru că ştim că undeva, acolo în adâncuri, sunt corăbii pline de bogăţii, e o altă lume, cu alte culori, atât de vii... Cu atâtea taine, cu atâtea minunăţii... Uneori ochi ce ne zâmbesc tainic ne iau de mână şi coborâm împreună din ce în ce mai adânc... Alteori nu. În timp ce noi mergem înainte, orice ar fi, cu sufletul nostru ca un ocean... În care atâţia trecători grăbiţi fac surf la suprafaţă...

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

Suspin în bucurie.

"Viaţa nu este un joc, nici un câmp de luptă"

 

Știu că ţi se cere răbdare multă ca să ajungi în nu ştiu ce punct al vieții tale. Ştiu că te-ai răzvrătit chiar și împotrivă-ţi pentru multa ta dovadă de lipsă a răbdării. Că dorinţele îți sunt legate de acel moment în care văzându-te ieşit la liman după atâta amar de vreme, vei apuca să suspini în bucurie. Că toată lumea îţi vorbeşte, de parcă acesta ar fi singurul sfat bun pentru tine care s-ar găsi sub Cer, de rãbdare. Dar nu uita că răbdarea e singura mângâiere, atunci când nu mai ai nimic şi pe nimeni. E singurul lucru care îţi poate reîmprospăta credinţa, te poate pune pe traiectoria bună, corectă a vieţii tale, îți poate descoperi sensuri şi gânduri noi ale vieţii . Dar mai presus de toate, răbdarea linişteşte viforul inimii. La fel ca atunci când o vorbă spusă cu dragoste îţi poate mângâia sufletul, astfel şi răbdarea te pune la adăpost de tine însăţi, de partea ta întunecată. Iar dacă ai apucat bucuros pe acest drum, al îndelungii răbdări, nu suspina, nu cârti, nu te mâhni, nu da înapoi şi nu regreta lucrurile care ţi se întâmplă. O durere mare nu dispare cu una cu două, dar dacă nu a adus nimic bun după ea, va naşte negreşit altă durere. Nerãbdarea duce la hotărâri greşite ȋn viaţă, care odată luate, vor elibera consecinţe greu de suportat. Te văd om bun la inimă. Nu mai da toate pe una ca să nu pierzi şi ceea ce ai agonisit cu atâta trudă. .Ai răbdare şi ea va lucra pentru sufletul tău mai repede decât te aştepţi. Cine nu rabdă viaţa sa, nu se poate răbda pe sine, nu poate iubi în totalitate.

Viaţa nu este un joc, nici un câmp de luptă. Viaţa este un dar care trebuie preţuit. Dacă nu poţi pentru tine, măcar pentru ceilalţi care chiar au nevoie. Îţi spune acest lucru un suflet care dă acelaşi examene ca și tine, la şcoala vieţii.

de Ochii căprui

Când ți se face lumină



A fost o zi când am intrat într-o cameră în care era întuneric. Cu grijă, încercam să simt lucrurile de care mă apropiam, ca nu cumva să mă lovesc în ele. Însă orișicâtă grijă i-aș fi dat întunericului – ca să mă feresc de ceea ce se găsea în el, la final mă regăseam mai mult îngrijorată, decât apărată.

Desigur, asta se întâmpla pentru că îmi doream să explorez fiecare colț și căutam să nu fiu doar un privitor, ci mai degrabă un explorator – care trăiește fiecare lucru pe care îl găsește.

La un moment dat camera s-a umplut de lumină. Așa încât puteam să stau chiar într-un singur loc, și cuprindeam totul ca dintr-un foc. Cumva, descoperirea aceasta m-a făcut să mă relaxez, pentru că după multă vreme în care căutam să recunosc lucrurile doar după contur, acum reușeam să le privesc, fără să mă mai păzesc.

Acesta a fost momentul în care frica a dispărut brusc. Iar în locul ei a apărut curiozitatea. Sau entuziasmul. Acea stare care te cuprinde când vrei să afli la ce folosește fiecare lucru care stătea până atunci nemișcat.

Și tot acum, lumina aceasta scoate la iveală și cele mai ascunse lucruri din cameră. Chiar și acelea de care nu te loveai niciodată. Dar dacă te grăbești să le folosești, uneori poți chiar să greșești. Pentru că fiecare lucru nou, trebuie mai întâi cercetat, și abia apoi încercat.

Întâmplarea face să fie foarte multe situațiile în care lucrurile sunt încercate în mod direct – și ajung să fie stricate, drept efect. Apoi cei care le-au folosit, le consideră ca având un defect.

De aceea aș vrea să punem mai multă lumină asupra acestui aspect.

Camera în care vă povesteam că am intrat, e inima. Lumina de care m-am bucurat, e iubirea. Ea e cea care a luminat – colțul și cel mai îndepărtat. Și ce spuneți voi, nu cumva se întâmplă asta la fiecare dintre noi? Da, iubirea e cea care luminează tot ce avem în inimi. Abia atunci recunoaștem lucrurile cu care avem de lucrat. Însă pentru ca el să nu mai fie stricat – și-apoi mai rău, aruncat, e nevoie ca noi să-l fi învățat.

Și vă spun acum – știți câte iubiri dintr-o astfel de greșeală nu s-au aruncat? Doar pentru că un lucru din camera sufletului a fost mai degrabă stricat – decât apreciat, în timp ce el era luminat.

S-a mai răspândit o vorbă care spune despre iubire că ar dura doar un anumit număr de ani, sau că nu mai e ca la început. Dar ei se referă exact la acel moment în care iubirea apare și aprinde lumina. Ce se întâmplă apoi, face parte din amenajările interioare – dar nici vorbă că ea dispare. Doar că ne face să vedem tot în noi. Iar dacă în unele colțuri ale camerei s-a mai adunat și gunoi, suntem tentați să spunem că din cauza acestei lumini, e gunoiul acolo. Pe când de fapt, ea doar ne arată cum suntem cu adevărat – și ce avem la noi de reparat.

—

Acum, să alegem: ne lovim în întuneric, sau să ne descoperim în lumină – și ne înțelegem în inimă?

Când ne așezăm în lumină, se văd toate lucurile din noi.

Și atunci, să nu dăm vina pe lumina care scoate la iveală chiar și gunoiul. Ci să ne bucurăm că ea ne-a arătat – ce avem de curățat. E vorba de alegere – iar iubirea caută înțelegere.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Generația cu „cheia de gât” a fabricat copiii cu nodul în gât

Părinții noștri n-aveau timp de noi. Noi n-avem timp de copiii noștri. Copiii n-au timp de ei înşiși. Undeva, timpul s-a fracturat. Timpul nu mai are răbdare nici el.

Deunăzi un adolescent s-a dus la doctor, cu lacrimi în ochi, că el nu mai poate. Nu mai poate cu sportul, cu ora de sport, cu profa de sport. Nu mai poate cu stress-ul. Nu mai poate, i s-a luat! „Unde-ți sunt părinții?”. „La muncă, ca de obicei!”. „Păi și ei știu de problemele tale?”. Le-a zis, într-o doară. „Și ei?”. Ei, pârinții, și-au verificat agenda și n-au putut să vină azi. Erau prea ocupați. Ei sunt noii intelectuali. Au citit cărți de parenting. Cunosc toată musacaua despre cum să-ți încurajezi copilul să fie autonom. Independent. Pe picioarele lui. Să crească dârz. Să crească – preferabil singur. Ce-atâta cocoloșit? Ce-atâta drăgălit? Părinții au devenit tonomate de mărunți, facturi, credite și bonuri de benzină, haine, mâncare, și timp pierdut. Găsitorului recompensă. Pentru că.

Ucigașii de timp

Nu mai avem timp. Nu mai avem timp de noi. De voi. De ei. De mai nimic. Surpriză, timpul n-a murit. Dar există timpi morți. Timpi morți la semafor. Decedați prin vreo intersecție. Agonici, prin vreo cameră de așteptare. Timpi de suspans, de plictiseală, de ars gazul pe vreo pagină de Internet. Prin vreo anticameră a gazului oranj al modernității. Și, de întrebi vreun concitadin „cu ce te-ocupi?”. O să-ți răspundă sec, sardonic: „Mi-omor timpul!”. Mai cu una, mai cu alta. Prea obosit să și-l petreacă în vreun altfel, și-l petrece cu nimicuri. S-a săturat să i se-aducă aminte să fie productiv. Renunță la statutul de vită, se duce fix în plantă și proptește ghiveciul în timp ce admiră fereastra. E-o floare-n glastră, e un rizom în cernoziom. Omul contemporan e un malaxor al orelor care se succed, anost, din secundă în minut, oră după oră, dinspre casă înspre masă și-apoi, vlăguit, înapoi spre casă. Mai mereu, habar n-are cu ce s-a ocupat pe parcursul zilei.

Știrile all-iclusive

Nivelul de satisfacție în muncă e șmirgheluit, cu taină și înverșunare, de grindina informațională. Vești. De peste tot vești. Vești pe toate gardurile. Vești pe toate ecranele. Care pe calculator. Care pe tabletă. Care pe telefon. Vești care au căpătat o oarecare obrăznicie, nu te mai poți ascunde de ele nici în closet. Le primești în căsuța de mail. Apar, răsar ca ciupercile după ploaie pe rețeaua de socializare. Știri care sunt la rupere. Știri calde, proaspăt scoase din cuptor, prematur dospite. Știri despre războaie, corupție, state islamice și decapitări rituale, despre politicieni corupți și copii schilozi a căror singură șansă e dacă tu, anonimule, ai să-ți iei din timpul tău, dar mai ales din buzunarul tău, o sumă modică, pe care s-o arunci într-un cont oarecare. Aceiași părinți care-și neglijează odraslele lăcrimează la soarta unor sărmani, sunt mișcați până în chiloți de dezmățul potentaților, de balanța contabilă, de concediul all inclusive pe care se luptă să-l obțină, doar ca să se retragă apoi, ca într-un fel de sanatoriu, în salatiera argintie pe care plutesc, ca într-un vis hulpav, fructe și baclavale, chiftele și cartofi cu rozmarin.

Cine își bate joc de cine?

Izmana aurită a vieții ca vacanță pelerinează prin mințile aburite ale fiecărui corporatist înlănțuit de existența-i modestă în timp ce-și calmează nervii cu vreo pastilă – de nervi – frust iritat că nu-și mai găsește o dată singurătatea, că-i sună mai mereu telefonul, că-i bipăie lampa, că i se-aprinde senzorul de ulei pe bordul mașinii, că i s-a dezumflat din nou o roată. Și că, poate, diseară, iar o să-și găsească mașina ridicată, prezență vulgară prin absență, și-apoi să te ții, du-te la depozit, plătește amenda, ceartă-te cu mini-gaborii care-o țin în pază, vino înapoi la ceas de noapte pe bulevardul prost luminat, încălzește mâncarea la microunde, că salvează timp, ceartă copilul că s-a zgâriat iar la tibie, ia-l de urechi, întreabă-l de teme! „De ce nu ți-ai făcut temele,? De-aia te țin eu în școală? Sunteți o generație de râzgăiați, de cocalari și lepre! Nu te mai uita împrejur! De ce te-ai îmbrăcat din nou ca o panaramă, ce-s cerceii ăia? Așa te-a învățat maică-ta să te îmbraci, ca o curvă? Eu muncesc să te fac om și tu îți bați joc! Și tu își bați joc!”, sună, ditirambic discursul parental. Și ei își bat joc! E-un joc. E-o bătaie pretutindeni...

Îți bați joc. Cine, de fapt, își bate joc de cine? Părinții de azi nu se compară cu părinții de ieri. Părinții de demult n-au știut, în comunism, că au copii. Până la o vârstă, și-au exilat pudoarea la propriii părinți, care prin vreo curte, care prin vreo comună, i-au dat sugari și i-au luat școlari, le-au explicat cum e cu cheia, cum e cu gâtul, cum e cu joaca din spatele blocului în timp ce își frecau tâmplele despre cum să pună o zeama pe masă, la cina comună. Munca era grea, șase zile din șapte, de la opt la patru, după care grămada cu vârf din troleu, în tramvai, prin metrou, la coadă la carne, după care un pic de pornografie radiofonică, un pic de Europa liberă, o carte acceptată, visând în ghiorțăit de mațe la jumări și curcani în abur.

Trecutul care îți torturează viitorul

Părinții de ieri sunt bunicii de azi care-și răsfață nepoții. Dar nu oricum. Doar când au timp. Doar când au loc. Doar când au spațiu. Când nu se uită la televizor la fiecare documentar despre propriile tinereți. Sau la telenovele turcești sau coreene și dramolete indiene. Când nu depănează păreri prin parc despre cutare politician și ce amantă și-a mai tras. Când nu perorează banalități la alte cozi simulacru unde-și aduc aminte de lagărul care i-a fătat și i-a abandonat. Când nu-și masează coxartroza cu vreo alifie din plante minune. Când nu bocesc. Când nu bolesc. Când nu manipulează. Când nu-și ceartă aceiași copii, crescuți în parcare și cu cheia de gât, că nu petrec suficient timp cu propriii copii. Când le-aduc aminte, suveran, că ar trebui să muncească mai puțin, să se grăbească mai puțin, să se enerveze mai puțin, să mănânce mai puțin.

Totul mai puțin. În timp ce timpul e mai puțin, nisipul care-ți fuge dintre degete, praful care-ți scapă printre ochi, sau poate că era o muscă, scotomul tău moral de agitat contemporan dependent de ticuri și verificări, telefoane date cu: „Ți-ai luat pastilele? Cât ai tensiunea? Ce-a zis doctorul? Te mai doare? Cum ai dormit? Ai scos câinele la plimbare? Îl mai ai? Cum pe cine? Pe câine!”. Întrebări monotematice cu răspunsuri monosilabic se plimbă pe alei, printre blocuri, în timp ce familia e ca un puzzle disfuncțional în care un copil a înfipt alandala piesele.

Și, din intersecție, se aude muezinul ortodoxiei care cheamă înapoi la valori. Înapoi la smerenie. Înapoi la sfințenie. Înapoi la abstinență. Înapoi, tovarăși! Ne uităm către mâine cu gâturi de bufniță. Înainte! Că înainte era mai bine.

de Dr. Gabriel Diaconu -  medic specialist psihiatru

sursa: http://m.evz.ro/

Despre bărbații care nu știu să piardă

 

Sunt bărbați care se resemnează ușor. Lor le poți spune printr-un mesaj că vrei să rupi o legătură – irelevant dacă e una de-o noapte, o săptămână, 5 luni sau 10 ani – și îți vor răspunde un banal “ok” (asta dacă vor răspunde). Niciunei femei nu-i place să afle că a contat atât de puțin în viața unui bărbat, că plecarea ei nu-l provoacă măcar să se oprească un minut și să se gândească unde a greșit. Sunt bărbați care știu să piardă și să resemneze cu viteza luminii.

Dar sunt și altfel de bărbați. Unii dau cu piciorul prea ușor, alții se agață de tine așa cum se pune o pată pe rochia ta preferată și știi bine că nu vei mai putea scăpa de ea oricât ai încerca. În vocabularul lor nu încape cuvântul “resemnare”. Nu zic că-i un lucru rău; cel puțin, nu întotdeauna. Doar că uneori – în special atunci când am vrut să ieșim dintr-o relație – ne ajunge să știm că am provocat doar puțină suferință, iar apoi s-a renunțat la noi.

Bărbații care nu știu să piardă sunt bărbații care nu știu să aprecieze ceea ce au avut lângă ei, în timp util. Pur și simplu se trezește un instinct al posesiei în ei, abia după ce femeia pe care o iubesc pleacă. Și nu pleacă singură, niciodată. Pleacă împinsă de la spate de ei. Nu cred că pleci vreodată de lângă un om care îți oferă tot ceea ce ai nevoie; cel puțin nu dacă ai un caracter onest.

Bărbații care nu știu să piardă apelează la arsenalul de recucerire, de obicei, când își văd femeia lângă un alt bărbat. Li se pare perfect ok să spună “Ok, ai plecat, oricum nu te iubeam” dar deloc logic să și-o imagineze pe ea zâmbind la brațul unui alt bărbat. Și atunci încep mesajele drăgăstoase, scuzele, atențiile de diferite feluri. Problema este că nu se opresc aici. Dacă ea le refuză generozitatea, va deveni brusc “curvă”. Scuzați-mi limbajul, dar nu văd rostul cenzurii aici.

Bărbații cu lipsă de caracter aruncă cu vorbe murdare în femeia pe care cândva o vedeau mama copiilor lor. Și apoi reîncep cu dulcegăriile și tot așa. Nu știu ce ar face alte femei, dar eu nu aș mai putea săruta în veci gura care a rostit toate acele vorbe nedrepte. Îmi place să cred că, de fiecare dată când am suferit, n-a fost în zadar.

Am învățat o lecție importantă: degeaba ești apreciat de abia după ce ai plecat!

sursa:https://blogpentrusuflet.ro/

Să ne dezghețăm!

 

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă din priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

 

sursa: http://cameliacapitanu.ro/