Suntem singuri doar când nu mai vrem să existăm.

Înlănţuire

 

Cineva în trecut îmi tot repeta că omul de fapt și de drept e singur. Nu are pe nimeni, oricât de tare s-ar lipi de sufletele celor care îl înconjoară. Pentru că singur trebuie să îşi tragă necazurile, singur trebuie să îşi înveţe lecţiile vieţii, singur trebuie să îşi găsească rostul în viaţă.

 
Fiecare om are calea lui. Numai că în calea lui sigur va întâlni alţi oameni ca şi el;în căutarea sensului de a fi. Își va învăţa lecţiile alături de oameni. Își va trage ponoasele tot alături de oameni. Oamenii din viaţa noastră sunt un element care ne motivează existenţa, dar nu în unanimitate. Nu întregesc această motivare în totalitate. Nu o definesc în absolut.

 
În absolut o defineşte dorul de Dumnezeu şi relaţia ta cu El. Relaţie care te va îndemna vrând nevrând, să recurgi la oamenii de lângă tine. Să îi ajuţi şi să te ajuţi pe tine cu fiecare mână de ajutor pe care o dai celui de lângă tine.

 
Însă, în clipele taciturne, pline de misterul vieţii, de mireasma inconfundabilă a viitorului, sufletul cugetă singur la defectele, bucuriile, necazurile, evenimentele care i-au marcat într-un mod mai mult sau mai puţin important existența.

 
Omul de lângă tine, de care nu ţii seama, sau căruia uneori îi slujeşti prea mult (şi aceasta o faci doar din lipsa de concentrare a atenţiei asupra sufletului tău) este o cheie importantă care poate descuia cele mai importante uşi; cele către Doamne Doamne şi cele către tine. Suntem singuri doar când nu mai vrem să existăm. Când vrem să existăm şi suntem motivaţi să facem acest lucru, cel de lângă noi, poate fi în cel mai rău caz, un om care vrea să îşi ducă singur poverile, adică unul care nu vrea ajutor,dar care sigur are nevoie. Dacă nu el, atunci noi avem cu siguranţă. Dar singuri,singuri, fără gânduri, fără sentimente, fără Dumnezeu, fără oameni, fără natură, fără motivaţia de a iubi şi dorinţa de a fi iubiţi, nu vom fi niciodată. Sufletul nu a fost creat să fie singur. Ci în slujba altor suflete. O înlănţuire a rostului.

de Ochii Caprui 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Aş opri timpul tău, dragă mamă...

La mulți ani, mama mea iubită! 

Dacă aş putea, aş opri timpul pentru tine, dragă mamă. Aş opri timpul tău, ca să poţi trăi, în sfârşit, tot ceea ce nu ai trăit la timp.

Aş opri timpul tău ca să nu îmbătrâneşti atât de devreme, ca să mai ai răgaz pentru a te simţi frumoasă, femeie, plină de viaţă.

Aş opri timpul tău ca să-ţi ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, toate îmbrățișările, toate bucuriile de care ai fost privată, toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am spus la timp.

Aş opri timpul tău ca să te odihneşti, să îți relaxezi mâinile atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine. Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ce-ți place și nu doar ceea ce trebuie.

Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire. Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu sărutări.

Aş opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îţi împărtăşesc din visurile mele şi să îţi aflu cele mai frumoase poveşti.

Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg. Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine.

Aş opri timpul tău ca să îţi împlineşti visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine.

Aş opri timpul tău ca să te văd râzând şi ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sacră.

Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată.

Aş opri timpul tău ca să învăţ de la tine tot ce trebuie să ştiu despre viaţă, despre renunţări, despre puterea de a trăi prin şi pentru cei dragi.

Aş opri timpul tău ca să nu pleci de lângă mine…

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

O femeie puternică poate să înfrunte multe palme de la viaţă şi multe dezamăgiri de la cei dragi, dar o femeie şi mai puternică poate să ierte, deşi foarte puţini sunt cei care merită să fie iertaţi.

Sunt destule momente în viaţa unei femei în care este nevoită să suporte mai mult decât ar fi crezut vreodată că poate să suporte, dar ce nu facem pentru oamenii dragi? Ce nu facem pentru a ne bucura de prezenţa lor cât mai mult, chiar dacă prezenţa lor e una care face mai mult rău decât bine?

O femeie puternică va putea mereu să suporte, să spere că poate fi totul mai bine. Atunci când primeşte palme de la viaţă, o astfel de femeie întoarce şi celălalt obraz, e pregătită, nu se mai teme de suferinţi sau decădere, ştie că dacă luptă destul de mult poate să se ridice din nou şi îşi poate reclădi fericirea.

O femeie şi mai puternică poate să ierte, asta pentru că îţi trebuie extrem de multă putere pentru a ierta şi a merge mai departe. Uneori e nevoie să renunţi fără să te întrebi dacă ai pierdut. Sunt momente în viaţă în care trebuie să renunţi ca să câştigi. Ştii… Atunci când renunţi la oameni pe care i-ai dori pentru totdeauna lângă tine, se rup în suflet legături atât de puternice încât simţi că mai rămâi doar cu o mică parte din tine şi că restul se duce cu celălalt… Departe… Cât de puternici sunt cei care pot să se lase duşi de aceşti oameni atât de departe pentru ca mai apoi să devină de sute de ori mai buni cu mica parte care le mai rămăsese din suflet.

O femeie puternică va deveni mereu şi mai puternică, tot mai puternică. Fiecare palmă primită de la viaţă o va ambiţiona şi mai mult să se ridice, fiecare dezamăgire o va ajuta să îşi dea seama ce merită. Vor fi mereu oameni la care nu vei putea să renunţi pentru că îţi va fi imposibil să vezi viaţa fără ei, apoi va veni o clipă de nebunie sau de curaj în care vei înceta să te gândeşti la viitor, vei privi prezentul, îţi vei da seama că nu e nimic aşa cum ar trebui să fie şi vei renunţa. Vei ierta, vei merge mai departe…. Te vei îndrepta spre adevărata fericire, spre oamenii care alină, nu dezamăgesc, spre o viaţă care mângâie, nu loveşte.

sursa: http://damadetrefla.com

Boala este un conflict între minte și suflet

 

Crizele psiho-spirituale nu se tratează medicamentos, ci duhovnicește! Suferă ego-ul nostru. Trăiți în bucurie. Dacă stăm prea mult în trecut ne cuprinde depresia. Dacă stăm prea mult în viitor ne cuprinde anxietatea. Să ne trăim prezentul cu respect pentru trecut și cu speranță pentru viitor.

Stresul nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care privești ceea ce ți se întâmplă. Unii psihoterapeuți afirmă că se moare de frică și de oboseală, nu de cancer. Cancerul este o boală care apare pentru acei care au conflicte interioare nerezolvate. Boala este un conflict între minte și suflet. Fiecare vrea să transmită ceva, iar cealaltă parte înțelege altceva. Lovim în organe în funcție de fricile noastre. Tratăm trupul, dar să tratăm și sufletul.

Cine nu poate trece peste un eveniment neplăcut din viață poate face cancer de stomac. Cineva are resentimente și îl lovește un cancer renal. Altcineva se teme că va muri de foame și va face cancer hepatic că nu are cu ce să-și hrănească familia…

Frică și furie sau dragoste și recunoștință. Frica este o problemă sufletească și nu a minții. Agresivitatea este o formă a fricii. Este frica și apoi furia. Uneori lacrimile nu vin pentru că plânsul nu poate fi manipulat ușor.

Căință, mulțumire și transformare spirituală. Boala ne trimite spre introspecție. Faptul că ești cu cineva și te simți singur se datorează că nu suntem în relație bună cu Dumnezeu. Dependențele sunt dureri de factură sufletească.

Orice i se întâmplă sufletului afectează și corpul. Orice i se întâmplă minții afectează și corpul și viceversa, minte-suflet-corp. Dacă apelezi la divin, la spiritualitate, există o soluție. Dumnezeu nu este îmbuteliat ca să nu avem accest la El. Oricine are acces la Doamne. Nu știm să accesăm, nu că nu putem. Hristos nu se ascunde în Potir sau în icoană, ci se descoperă. Tăiem păcatele de la tulpină, dar ele se țin de rădăcini. Este o dizarmonie care trebuie armonizată. Vindecare înseamnă creștere spirituală.

Suferința poate oferi multe lucruri sufletului nostru pe care fericirea nu le poate oferi. Adeseori fericirea ne stoarce, ne diluează, iar suferințele ne curăță, ne purifică. Suferința are ceva special, iar fericirea este un bun comun.

Smerenie, pocăință, genunchi…

sursa: Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține lacrimi, multă bucurie, Editura PIM, Iași 2014, p. 48-51

În viaţa ta vei întâlni 3 tipuri de oameni: cei care te vor ajuta, cei care te vor trage în jos şi cei cărora nu le va păsa!

Vreau să împărtăşesc cu voi un lucru pe care îl ştiu de o grămadă de vreme, dar pe care l-am înţeles abia recent.

Am înţeles că nu toţi oamenii intră în viaţa ta pentru a te ajuta, pentru a te învăţa ceva sau pentru că au nevoie de ajutorul tău. Mulţi oameni apar pentru a te testa. Aceştia nu au un scop precis, ci apar doar ca decor, dar de care te împiedici pentru că le dai importanţă mai mult decât ar trebui. Nu te complica, sunt oameni cărora nu le pasă de alţii. Dacă ai ajuns la ei pentru un sfat sau să îţi descarci inima, atunci Dumnezeu cu mila…

Există oameni care te vor ajuta într-un fel sau altul. Nu vorbesc de ajutorul fizic sau despre bani atunci când ai nevoie, ci de dezvoltarea ta personală. Adevăratul ajutor va veni de la cei care sunt suficient de deschişi cât să îţi spună direct unde greşeşti, cărora le pasă de tine şi care îţi deschid ochii către nişte lucruri evidente pentru toţi, mai puţin pentru tine. Pe aceşti oameni te vei supăra la început pentru sinceritate, dar la final vei ajunge să le mulţumeşti! Totuşi, ai grijă la răutăţi. Există şi oameni care consideră că le ştiu pe toate, care sunt dispuşi să îţi bage pe gât propriile lor opinii doar ca să îţi dovedească cât sunt de înţelepţi. Ei apelează la exemplul propriu într-un mod excesiv, spunându-ţi cât de bine le este şi cât bine fac pentru alţii. Fugi! Nu asculta prostiile astea, ai încredere în propria gândire şi acceptă criticile când le simţi şi le conştientizezi. O persoană cu o părere extrem de bună despre ea însăşi nu este o influenţă pe care să o vrei în viaţa ta pentru că tot ce vei învăţa este să judeci. 

Acceptă-te aşa cum eşti, gândeşte pentru tine şi lasă-i pe cei care au cu adevărat ceva de spus să vorbească.

Când vine vorba de oamenii care te trag în jos, lucrurile stau destul de simplu. Imaginează-ţi că stai pe un munte şi la baza acestuia este cineva care nu poate urca singur. Cum este mai uşor să ajungeţi la acelaşi nivel? Să îl tragi tu lângă tine cu toată forţa, să îl ajuţi să urce…sau să cobori la nivelul lui şi să rămâneţi amândoi acolo? Gravitaţia te va ajuta să ajungi jos, precum va face şi cel de la baza muntelui. Vei fi „ajutat” să cazi de cei care nu pot să ajungă la nivelul tău, pentru că sunt atât de doritori să te depăşească. Aceşti oameni de cele mai multe ori văd viaţa ca pe o cursă şi nu se sfiesc să te accidenteze pentru a te depăşi dacă nu pot ţine pasul cu ritmul tău. Cred că nu are rost să îţi spun că valorezi mult şi că trebuie să nu te laşi târât pe o pantă. Vei întâlni asemenea oameni cu siguranţă, dar învaţă de la ei să te fereşti, nu îi lua în seamă când încearcă să îţi spulbere planurile!

Trăim în comunitate, înconjuraţi de oameni. Oricât de mult am încerca să ne descurcăm singuri, la un moment dat va trebui să intrăm în contact cu ei. Ascultă-i pe cei care au ceva bun de împărtăşit cu tine şi pe cei care nu îţi aduc nimic bun lasă-i să vorbească degeaba.

De asemenea, vei fi şi tu pus în postura de a ajuta. Dacă ai decis să o faci, fă-o cu toată inima, dă un sfat doar dacă poţi să schimbi ceva în bine prin el. Cel mai important, nu aştepta răsplată şi nu ajuta pentru a cere mai târziu ceva de la persoana respectivă. Dacă ajuţi cu toată inima, cel mai probabil nu vei primi nimic, dar abia atunci vei fi ajutat cu adevărat. Nu aştepta apreciere şi nu fi dezamăgit dacă persoana pe care ai ajutat-o cândva a uitat de existenţa ta. Mergi mai departe şi intră în vieţile oamenilor ca să le faci un bine, nu pentru a primi ceva, nici măcar recunoştinţă.

sursa: http://lasepareu.com/

Nu mai am timp de pierdut.

Cu cât înaintez în viaţă, cu atât sunt mai conştientă şi mai hotărâtă, mai dornică şi mai pregătită, mai tolerantă cu mine şi mai intolerantă cu tot ce nu-mi dă linişte.

 

Nu mai am voinţă să ascult văicărelile neîntemeiate, să-mi pierd timpul în preajma persoanelor negative, persoanelor pline de sine şi de prostie. Multă prostie.

 

Mă enervează invidioşii, cei care încearcă să-i sape pe ceilalţi în speranţa că le-o fi lor mai bine, mă irită cei care ajung sus fără merit şi fără decenţă.

 

Nu mai am timp pentru şedinţe în care se vorbeşte de toate şi de nimic, de lucruri absurde despre care se ştie din start că n-o să aibă viaţă, nici măcar una scurtă. Nu mai am răbdare cu persoanele oportuniste, meschine, false.

 

Nu mai am timp de pierdut cu persoane mature care se comportă ca nişte copii răsfăţaţi.

 

Îmi confecţionez din nepăsare un soi de armură împotriva răutăţilor, a mediocrităţii, a bârfei ieftine, a celor care îmi provoacă decepţii şi trădează încrederea mea în ei.

 

Lumea e plină de „profesori” care pretind că fac tot, ştiu tot, dar sunt repetenţi la educaţie şi bun simţ. Prefer persoanele imperfecte şi adevărate, care-ţi luminează calea fără să facă din asta un drapel.

 

Mă simt la jumătatea drumului şi încep să dau o altă valoare timpului. Timpul meu, timp preţios. Vreau să treacă aproape de persoanele care mă fac să mă simt bine. Vreau să trăiesc lângă persoane pozitive, umane, generoase, gentile.Vreau esenţa şi nu aparenţa.

 

Vreau persoane care zâmbesc. Care iubesc. Care respectă. Care ştiu să râdă şi să accepte propriile defecte. Oameni care nu-şi dau aere de vedetă de doi lei. Oameni responsabili şi corecţi. Oameni care nu calcă în picioare demnitatea şi bunătatea celor mai slabi. Oameni care respectă regulile convivialităţii pacifice.

 

Vreau persoane care lasă binele şi frumosul în urma lor, care-ţi încălzesc sufletul prin simpla lor prezenţă. Vreau persoane bune, oneste, înţelepte, drepte, sincere şi iubitoare. Vreau persoane care, în pofida nefericirii şi a greutăţilor vieţii, au rămas frumoase, pline de dragoste, îngăduinţă, înţelegere. Vreau persoane care ştiu să-ţi intre în suflet şi să rămână acolo.

 

Vreau să-mi curgă timpul lent, duios, să gust din el ca dintr-un măr parfumat, crocant şi plin de seva dulce a vieţii.

 

Acum ştiu că prioritatea şi obiectivele meu sunt să trăiesc fără să am regrete şi păreri de rău, în pace cu mine şi cu cei dragi. La sfârşit de drum vreau să zâmbesc!

 

de Marietta Dobrin

sursa: http://www.catchy.ro/

Într-o zi vei renunţa să mai dai atenţie oamenilor care sunt curioşi, băgăcioşi, insistenţi. În acea zi vei avea mai mult timp pentru cei sinceri, loiali şi de încredere.

 

Vei avea impresia că ai rămas singură, că ai puţini prieteni, că ţi-ai înstrăinat oameni care pentru sufletul tău contau enorm. Poate contau pentru sufletul tău, dar tu pentru sufletul lor nu erai decât o altă ea, o altă intrigă, o altă femeie de care s-ar fi lipsit imediat ce nevoile ar fi încetat să existe. În realitate vei ajunge să ai la fel de mulţi prieteni, numai că cei rămaşi sunt oameni pe care te poţi baza oricând. N-are rost să plângi după oameni care te-au privit întotdeauna ca pe o nouă bârfă, nicidecum ca pe o prietenă.

În ziua în care vei fi pregătită să faci diferenţa între cei care îţi fac bine şi cei care îţi vor răul, îţi vei da seama din cauza cui ai avut de pierdut, din cauza cui ai rămas pe loc şi n-ai găsit puterea să te dezlipeşti de tot ce te făcea nefericită.

Cândva vei avea mai mult timp pentru acei oameni care sunt mereu sinceri, chiar dacă ştiu că poate adevărul te va durea, loiali, indiferent de situaţiile în care te vei afla şi de încredere, oricât de mari ar fi problemele care te pun la încercare.

Ai să vezi că aceia care nu-şi merită locul în sufletul tău vor fi constrânşi de propriile otrăvuri să plece dacă nu-i vei alunga tu mai întâi. Începi să trăieşti mult mai frumos fără oamenii pe care ţi-i imaginai în viaţa ta pentru totdeauna, asta pentru că jocurile de împrejurări ale vieţii te defavorizează uneori, dar atunci când e cel mai important îţi sunt în favoare.

Într-o zi vei renunţa să mai dai atenţie oamenilor care sunt curioşi, băgăcioşi, insistenţi. În acea zi vei avea mai mult timp pentru cei sinceri, loiali şi de încredere.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Lăsaţi primăvara să vă cuprindă şi surprindă!

 

E primăvară. Soarele jucăuş începe să îşi facă tot mai mult curaj. Verdele crud şi timid colorează pământul. Copacii înmuguresc. Florile ne înmiresmează simţurile. Ghiocei, toporași, narcise, lăcrămioare, lalele. Totul se trezeşte la viaţă. Veselie, forţă, vioiciune. Simfonie de culori. Prospeţime, bucurie, răbdare.

Odată cu primăvara înflorim şi noi sufleteşte. Noi provocări, noi dorințe, noi aşteptări. Trecuţi prin viroze sau astenii, ori nu, cu toţii zâmbim la căldura oferită de anotimpul învierii. Suntem chemaţi să fim mai buni, mai frumoşi, mai iertători, mai iubitori. Primăvara nu lasă loc de regrete, eşecuri, resentimente, pierderi, dezamăgiri. E timp doar pentru înflorit. Inima există pentru iubire şi nu pentru orgolii, răutăţi şi lucruri mici. Să preţuim pe cei ce ne-au fost alături în iarna vieţii şi au rămas mereu aproape înfrumuseţându-ne viaţa. Sau au apărut alții noi.

Căutăm noi începuturi, fabricate din momente mici, încântătoare. Să îndrăznim să zâmbim, să fim fericiţi şi mulţumiţi. Să ne îndreptăm privirea nu în jos cu deznădejde, nu în sus cu mândrie, nu la stânga sau la dreapta pentru comparaţii şi frustrări, ci spre Lumină, spre Hristos. Florile îşi desfac petalele spre lumină. Priveşte cerul! Reverie!

Eşti un boboc de floare ce se deschide primăvăratic: o îmbrăţişare caldă, un zâmbet viu, o privire blândă, un compliment sincer. A fi bogat nu înseamnă cât de mult ai, ci cât de mult dăruiești și cine e lângă tine.

Nu încetați să visați! Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră. Deschideţi ochii sufletului, iertaţi precum copiii şi iubiţi fără condiţionări. Lăsaţi primăvara să vă cuprindă şi surprindă!

(Puține lacrimi, multă bucurie)

Hrisostom Filipescu

O primăvară frumoasă cu sănătate și liniște sufletească!

Primăvară e când nu regreţi nimic. Primăvară e când treci pe stradă şi zâmbeşti necunoscuţilor, fără motiv. Primăvară e când îţi eşti ţie însuţi de ajuns să fii fericit. Primăvară e când te opreşti să dăruieşti şi îl întrebi pe cerşetor cum îl cheamă. Se uită mirat la tine. L-ai văzut! Ai văzut că e om. E primăvară!

Primăvară e când te opreşti să vorbeşti cu un căţel care doarme întins la soare. Cu o gărgăriţă ce s-a aventurat pe o frunză. Cu un prieten cu care n-ai mai vorbit de un milion de ani. Cu bătrâna din colţ care vinde usturoi şi e supărată că pe ea n-o iubeşte nimeni de 1 martie. Primăvara e când iubeşti şi nu aştepţi să fii iubit.

Primăvară e când abia aştepţi nu să primeşti flori, ci să dăruieşti. Primăvara e când cineva te-a rănit, dar, pur şi simplu, îi mulţumeşti. Că uite aşa, poţi să înveţi cum să ierţi. Primăvara e când ai putea fi gelos, dar, pur şi simplu, nu eşti, căci realizezi că nu poţi trăi o viaţă temându-te de toţi oamenii mai frumoşi, mai destepţi, mai buni ce-ar putea apărea să-ţi ia locul în viaţa celui iubit. Aşa că ridici din umeri, continuând să fii tu.

Primăvară e atunci când cineva te-a dezamăgit crunt, dar alegi să taci, să nu spui nimic şi să vezi în continuare tot ce are bun. Primăvară e când un vis ţi s-a făcut ţăndări şi te apleci să culegi, cântând, cioburi de nădejde şi de credinţă, să faci unul mai bun. Primăvară e când ai putea să vezi ce nu ai, dar alegi să mulţumeşti pentru tot ce ai primit. Primăvară e atunci când crezi în minuni. Cea mai mare părându-ţi a fi...chiar tu.

Primăvară e când a ieşit soarele, când s-a topit zăpada, când au apărut ghioceii şi când toată lumea începe, în sfârşit, să reflecte, după o iarnă lungă şi grea, ce ai tu în suflet. Mereu.

Primăvara eşti tu! Uneori însă uiţi.

de Alexandra Svet

Astă-seară vreau să adorm fără de gând, de vis, de ieri sau de cândva.

"Uneori mă simt ca un melc care poartă în spate toate emoţiile lumii. Şi-obosesc. Ca acum. Îmi vine să le dau pe toate jos. Să las uşor capul pe pernă şi să mă uit, pur şi simplu, la sufletul meu, cum topeşte aprins fulgii de zăpadă. Până dimineaţă, poate, fără sacul cel greu şi încins de atâtea emoţii, doar, doar s-o aşeza în sfârşit zăpadă pe inima mea. Să o facă albă albă, curată, ca un fulg uriaş de nea.

Astă-seară vreau să adorm fără de gând, de vis, de ieri sau de cândva. Ca un prunc care adoarme ca fermecat la sânul mamei, cel cald, fără să vrea altceva.

Ca un copil care întinde fericit mâna să prindă fulgii de nea, fără să-i pese de nimic altceva.

Ca un bătrân care a trăit frumos, cu părul alb şi suflet curat, căruia nici nu-i pasă că poate fi ultima zăpadă din viaţa sa. Fiindcă unde se duce el e totul mai frumos...

Astă-seară vreau să adorm fără de vis, de ieri sau de cândva. Şi fără alt gând, decât cel la fulgii care cad uşor pe inima mea. Ca şi cum ar fi prima zăpadă din viaţa mea... "

de Alexandra Svet

Nu există nimic mai important decât clipa prezentă

 

Nimic pe lumea asta nu este mai importantă decât clipa în care suntem acum, nimic pe lumea asta nu este mai importantă decât clipa prezentă, cea în care trăim acum. Suntem într-o fugă zilnică în care încercăm să facem cât mai multe lucruri, încercăm să mulţumim cât mai mulţi oameni, încercăm să fim impecabili cu şeful, soţia, prietenii, mama, tata, bunica, vecina de la 2.

Încercăm să adunăm cât mai mulţi oameni pe Facebook, vrem o nouă casă, o nouă maşină, o nouă excursie…eventual pe Lună. Şi cu toate astea suntem destul de nemulţumiţi pentru că ne lipseşte ceva. Bucuria de a trăi viaţa şi nu doar de a fi un simplu martor la ea. Bucuria asta pe care poate să o ofere clipa, momentul actual pe care îl trăim.

Am făcut un interviu cu unul dintre cei mai interesanţi artişti români contemporati, Sasha Meret, care vorbea fix despre asta:

“Marea majoritate a omenirii ignoră Momentul prezent şi resursele reale pe care le au, ca să îşi construiască un univers de satisfacţii posibile. O mare parte din omenire, mai ales din cei care au prea multe opţiuni, optează să traiască în proiecţii sau nostalgii generând un tsunami de insatisfacţii, frustrări şi suferinţe în care se îneacă o mare parte din şansele de a trăi din plin momentul.”

Suntem în permanentă concurenţă cu cei din jur, cu noi înşine, cu părinţii, cu prietenii, vrem mereu să demonstrăm ceva, ne planificăm viaţa dar uităm să trăim fix momentul ăsta. Momentul în care eu scriu cuvintele astea. Mi se pare că de multe ori, prinşi în vâltoarea evenimentelor zilnice, uităm de importanţa momentului în sine pe care îl trăim şi nu ştim să ne bucurăm de el. Sau am uitat să facem asta…Viaţa nu este despre cât de mare este contul bancar şi cât de spaţioasă este maşina de lux pe care o aveam. Viaţa este despre momentele pe care le adunăm.

“Viaţa asta-i ca o cursă, da’ nu din aia în care vii şi-alergi
Ci una d-aia în care prinzi şoareci,
Tu consumă şi nu cerceta, bagă-te la rate până mori,
Cu pupile dilatate, privind la televizor.” CTC – Insomnii

Nu sunt un om care îşi face planuri, nu îmi place să ştiu strict ce o să fac pe 5 septembrie 2016...de exemplu. Vreau să mă bucur mai mult de momentul acesta, să îmi găsesc un punct de echilibru şi, să încerc pe cât se poate, să îmi trăiesc eu propria viaţă şi nu să mă trăiască ea pe mine.

 

sursa: facebook

Dragul meu om,

 

Nu-ți spun pe nume că nu are rost și dacă stau bine să mă gândesc nici nu mă refer la o persoană anume.

Vreau să te anunț ceva. Eu nu scriu doar ca să aștern niște cuvinte pe hârtie... Nu scriu doar pentru că am creat pagina asta și ulterior blogul și vreau să le umplu cu ceva. Nu scriu pentru că mi se cere. Nu scriu ca să fac impresie sau ca să vadă ceilalți ce om minunat sunt eu sau ce bine mă pricep la înșirat cuvinte.

Eu scriu pentru că așa mă descarc. Scriu pentru că atunci când sufletul îmi plânge are nevoie să-și spună cumva durerea. Scriu pentru că trebuie să-mi "mărturisesc" cumva dorul, fericirea, emoția din suflet. Scriu pentru că așa îmi cere mie sufletul, nu pentru că nu am altceva de făcut sau pentru că vreau să dovedesc ceva lumii. 

Nu încerca să-mi ceri explicații, că nu știu dacă ți le voi putea da și nici dacă vreau să o fac până la urmă. Nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru ceea ce simt și pentru cum aleg eu să mă liniștesc. Și nici nu-mi impune cum să scriu, că nu are rost. Eu scriu cum cred eu că e mai bine pentru liniștea mea. Nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun, dar mi-aș dori să mă accepți așa. Și dacă vreo propoziție de-a mea te va face să tresari vreodată de emoție, eu mă declar mulțumită. Nu-ți cer mai mult. Sunt niște simple gânduri pe care le fac publice și pe care bineînțeles că tu nu ești obligat să le citești. Dar nu încerca să îmi găsești nod în papură. Poate scriu prost, lasă-mă... Nu citi, treci mai departe, sigur vei găsi ceva pe gustul tău.

Georgiana R. - Lămuriri Pasaje din viaţă

Fericirea vine din lucruri mărunte

Când am fost copii viața a fost mai simplă, așa-i? Cred că nu sunt singura care crede uneori acest lucru. Adevărul este că viața a fost, este și va fi mereu simplă, doar că noi o complicăm. Să te bucuri de lucrurile simple e aproape o garanție a fericirii .

Suntem într-o permanentă grabă prin viață, într-o concurență unul cu celălalt. Mergem pe stradă dând din coate încercând să îi depășim pe cei din fața noastră. Dar oare unde ne grăbim? Când am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple din jurul nostru?

Dimineața ne bem cafeaua pe fugă, ne plângem mereu de vreme indiferent dacă e cald sau frig, uităm să ne bucurăm de oamenii din jurul nostru și de fiecare dată îi respingem sau îi exepediem, deoarece tindem să credem că ne opresc din atingerea idealurilor. Am devenit precauți și stăm de fiecare dată cu garda sus când cineva ne zâmbește sau ne vorbește frumos, bănuindu-l de intenții ascunse.

Am ajuns să facem lucrurile mecanic, ne trezim dimineața și fără să ne dăm seama și fără să simțim ajungem la locul de muncă, ne întoarcem obosiți, ne aruncăm în pat pentru a o lua mâine din nou de la capăt. Trecem prin viață superficial, iar în puținele momente de meditație ne gândim la fericire ca la un obiect pe care trebuie cândva să îl găsim. Tânjim dupa fericire fără să ne dăm seama că aceasta vine din sentimente și trăiri.

Știm exact ce nu ne place, ce ne deranjează, ce ne scoate din sărite, inventariem cu exactitate toate neplăcerile, dar oare știm cu adevarat și ce ne place?

În graba noastră zilnică dupa beneficiile materiale, lucrurile simple au ajuns să nu ne mai atragă atenția. Unde oare am pierdut simplitatea? Pentru că în momentul în care o vom redescoperi, ne vom regăsi pe noi înșine.

Un apus sau un răsărit de soare, gustul cafelei de dimineață, o plimbare într-o zi însorită prin parc, cititul unei cărți frumoase sau un zâmbet oferit. Acestea sunt doar câteva din bucuriile simple care nu costă nimic, dar fiind prea împovărați de griji uităm să le trăim.

A venit timpul să investim în oameni, în dragoste și în bucuria produsă de lucrurile mărunte. Să încetăm să vânăm himere și să ne oprim din această goană prin viață și să ne bucurăm de lucurile mărunte și simple și de fericirea care se află exact în fața noastră.

A venit timpul să ne regăsim fericirea uitată. Te rog, bucură-te de lucrurile mici din viață. Într-o zi vei realiza că acestea au fost într-adevăr lucrurile mari!

 

sursa: http://www.dragaviata.ro/

Cât costă timpul?

 

Spune-mi te rog, cât costă timpul?

Oamenii săraci renunţă la timpul lor în favoarea câtorva monede, în timp ce oamenii bogaţi ştiu că timpul este mai valoros decât orice altceva. De aceea, oferă bani pentru a cumpăra timpul celor care (în aparenţă) nu au de ales şi îl vând prin muncă.

Tinerii au timp, dar nu au bani. Şi îşi oferă cu bucurie timpul în schimbul „arginţilor”. Sunt extrem de fericiţi chiar atunci când găsesc un loc de muncă ce le promite cariera mult visată. Şi se înhamă la muncă. Nu patru ore, nu opt, ci zece ore pe zi. Se gândesc cu extaz că va veni momentul în care vor atinge vârful carierei. Vor deveni oameni importanţi, plini de bani, cu vise împlinite şi cât mai puţine dezamăgiri…!

Dacă ai gândit şi tu aşa, ai realizat că anii trec, îmbătrâneşti şi te trezeşti din visare. Cu mult mai puţin timp şi nici aşa mulţi bani, cum sperai cu râvnă. Puţinii bani de care vei dispune cu adevărat, vor lua un destin ciudat… Vor fi cheltuiţi pentru sănătate şi linişte sufletească. Ambele pierdute în goana carierei promisă de către cei bogaţi care ştiu să aprecieze fiecare secundă de viaţă.

Te întrebi unde a zburat timpul? El nu a zburat, l-ai vândut şi ai obţinut un preţ contra lui. Un preţ ce nu era scris pe nicio etichetă. Când vei ajunge bătrân îţi va părea că nu a fost un preţ corect. Te vei gândi că ai fost păcălit, probabil! Acum, însă, că eşti tânăr îţi oferi timpul chiar şi pe un preţ de nimic.

Te-ai întrebat vreodată de ce costă mai mult o călătorie cu avionul decât una cu maşina? Pentru că oferă timp. Ajungi în cateva ore in zone în care ai putea ajunge în cateva zile cu maşina sau câteva luni dacă mergi pe jos.

Cu cât eşti plătit mai bine, cu atât trebuie să oferi mai mult din timpul tău pentru dorinţele altuia. Astfel, îţi rămâne tot mai puţin timp să iubeşti, să râzi, să-ţi urmezi propriile vise şi într-un final, chiar să respiri…!

Cum ajungi bogat? Aici este o intreagă teorie! Probabil, depinde foarte mult unde te naşti pentru a alege dacă oferi timp pentru bani sau oferi bani pentru timpul altora!

Şi totuşi, cât costă timpul? Cu siguranţă, mult mai mult decât cea mai mare avere!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu…

Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase…

Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră.

Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.

Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.

Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.

E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

de Ramona Sandrina

În sfârşit am înţeles…!



"Dacă nu iubeşti, înseamnă că eşti o persoană cu adevărat nefericită!"

Am înţeles în sfârşit că într-o clipă aş putea să pierd tot ce am încercat să construiesc în atâţia ani!

Am înţeles în sfârşit că oamenii nu se pot schimba, oricât de mult ne-am dori să o facă! Sunt şi câteva excepţii, desigur! Câteva fiinţe de o rară calitate ce devin conştiente că trebuie să se schimbe pentru a urca tot mai sus. Pentru a creşte…!

Am înţeles în sfârşit că nu ai cum să fii fericit atâta timp cât trăieşti visul altcuiva!

Am înţeles în sfârşit cât de greu este să ai un vis comun cu cineva! Poate doar frânturi de vise. Asta pentru că fiecare are propriul mod de trăire şi fiecare visează diferit. Este ceva ce vine din interiorul nostru şi tinde să se manifeste. Fiecare are rolul lui. Atâta timp cât ne interpretăm rolul mai bine, cu atât strălucim mai mult…!

Am înţeles în sfârşit că prietenii ne trădează nu pentru a ne aduce suferinţă ci pentru simplul fapt că se simt mai bine procedând aşa! La un moment dat, orice acţiune ai întreprinde, vei răni pe cineva. Ai posibilitatea să faci doar lucruri ce îi vor împlini pe ceilalţi şi atunci rămâi tu neîmplinit…!

Am înţeles în sfârşit că oamenii folosesc cuvântul “iubire” mult prea des. Coboară calitatea cuvântului de la nivelul de sacru la nivelul de profan. Oamenii te iubesc atât cât le este bine lângă tine! Când ai nevoie de iubire cu adevărat, când eşti căzut, când te simţi deprimat şi dezmoştenit, atunci nu se găseşte nimeni să te iubească. Tu eşti acelaşi om, dar nu mai poţi oferi nimic în schimbul iubirii. Am înţeles că eşti iubit când eşti puternic, atât!

Iubirea adevărată o simţi atunci când mângâi un câine abandonat ce vine lângă tine dând din coadă, sperând că-ţi vei îndrepta atenţia câteva minute către el. Nu vrea mâncare…! Nu mai speră demult aşa ceva. A învăţat să se descurce singur. S-a obişnuit cu puţin…! El vrea mângâiere, vrea atenţie, vrea iubire! Şi începi să-l mângâi…! Atunci se creează o conexiune emoţională între tine şi bietul animal. Se întinde, se abandonează, adoarme.

Pentru o clipă, uită cât de crudă este viaţa de câine al străzii. Are nevoie de asta. Se simte iubit. Şi totuşi, el nu ţi-a dăruit nimic. Ce ar putea oare să-ţi ofere? În momentul acela te simţi fericit, împlinit. Ai dăruit o bucaţică din sufletul tău unei alte fiinţe. I-ai dăruit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Câinele te priveşte în ochi…! O privire sinceră pe care nu o vei uita niciodată. Îţi este recunoscător pentru eternitate. Asta este iubirea adevărată!

Când îţi alinţi în felul acesta câinele de companie, aştepţi să te slujească cel mai bine. Astepţi să te distreze. Aştepţi să-ţi aducă papucii dimineaţa…! El trebuie să renunţe la propria libertate pentru a-ţi oferi bucurie, pentru a te proteja! Iar tu în schimb încerci să îi oferi o hrană cât mai bună. Şi astfel, iubirea se transformă în troc…!

Dacă cineva te iubeşte nu va renunţa la tine! Nu te va judeca! Se va bucura de prezenţa ta! Îi vor straluci ochii atunci când te va privi! Nu îţi va cere nimic în schimb! Îţi va mulţumi că exişti şi atât…!

Ţine-ţi în braţe fiinţa iubită! Nu îi spune nimic! Fă-o să înţeleagă de ce este iubită! Trăieşte-i prezenţa!

Dacă nu iubeşti, înseamnă că eşti o persoană cu adevărat nefericită!

 

de Adrian Cutinov

Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!

Oamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem împreună. Dacă stau bine şi mă gândesc, aveam aşa o poftă de plâns, dar nu puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… şi atunci plâng pentru ei, pentru mine. Ştiu că atunci când eu plâng mai sunt şi alţi oameni în întreaga lume care plâng şi nu plâng singur. La fel e şi când râd. Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alţii plâng de singurătate, alţii plâng de bucurie, alţii plâng de boală, alţii plâng din mândrie, alţii plâng din tăceri apăsătoare, alţii plâng din cuvinte nepotrivite, alţii plâng din neplânsul plâns, alţi plâng de… Sunt plânsuri şi plânsuri. Toţi râdem şi plângem la fel, în aceeaşi limbă.

Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele, uşoare. Aburi ies din pământ. Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...

Călugărul care ştie că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta... Rugăciunea e o stare de prezenţă continuă în care eu sunt în Doamne şi Doamne este în mine, într-o comuniune dincolo de cuvinte... Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te caut în amurgul norilor, în asfinţitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.

Ţi-am încredinţat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu ştii tot şi mă iubeşti aşa. Închid ochii, inspir şi expir adânc şi Te găsesc iarăşi în tăcerea de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viaţa mi-a fost o rugăciune. Inima îmi este jertfelnic. Mă aduc Ţie ca o prescură. Fără explicaţii, doar dăruire. Nu uit nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea. Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în amurgul căutărilor mele. Suntem cu toţii vase prin care Dumnezeu lucrează…

Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor şi înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite pe Psaltirea din chilie la lumina tăcutei candele, ce doar ascultă suspine şi gânduri trimise în fum de tămâie. Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! Dă-mi şansa să trăiesc bucuria adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porţile morţii. Sunt la capătul inimii și privesc viața ca și cum nu aș fi plecat niciodată. Straşnică imagine. Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…

Eu știu și simt că ești aici, acum! Doamne, când săruţi cerul, el plânge pentru mine. Când săruţi marea, ea îmi cântă balade. Când săruţi vântul, timpul se opreşte şi plângem amândoi!… 

de Ierom.Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Într-o zi…spunem vieţii

 

Suntem într-o continuă amânare a vieţii. A bucuriei. A timpului care trebuie savurat. Suntem într-un roller coaster şi nu realizăm că timpul se scurge, iar noi nici nu am apucat să ne bucurăm de fantastica călătorie a vieţii.

Amânăm să ne bucurăm de provocările vieţii. Amânăm să ne distrăm şi să ne uşurăm sufletul de povara greutăţilor zilnice. Amânăm să iubim, să iertăm , să fim buni, să ne ajutăm unul pe celălalt. Amânăm pentru că avem falsa certitudine că mai sunt zile în punguţa timpului şi că acesta curge în favoarea noastră. Sau poate că amânăm şi nici nu gândim cât de aproape suntem de final.

În clipa asta eşti, în clipa următoare – nu. Şi deşi ai impresia, nu cunoşti ceea ce-ţi rezervă viaţa. Nu ştii dacă mai ai la dispoziţie o secundă, un minut, o oră sau poate mai mult. Însă, nu faci nimic ca să pui punct amânărilor care au devenit un tic uzual.

Şi deşi Dumnezeu doreşte să deschidem ochii, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, nu ne poate deştepta complet. Încă mai dormim în timp ce muncim. Încă mai dormim în timp ce mergem la cursuri. Încă mai dormim când ajungem acasă. Încă mai dormim când ne certăm cu cei dragi. Încă mai dormim când ne facem planuri.

În jurul nostru mor oameni tineri. Moartea nu mai este un musafir care vine nepoftit la cei bătrâni. Moartea este o certitudine în viaţa de zi cu zi şi acest lucru ar trebui să ne determine să gândim altfel lucrurile. Mor copii care de abia au venit pe lume. Mor oameni tineri care nu ajuns să sufere de boli. Mor pe negândite, pe nepregătite, cu toate planurile bine puse la punct. Şi ce folos au aceste planuri?

Ne zbatem în viaţa asta, însă nu ştim pentru ce. Sau pentru cine. Ai cumva certitudinea că mâine vei mai fii în viaţă? Ai cumva certitudinea că vei ajunge să îmbătrâneşti?

Astăzi, amânările nu-şi mai au rost. E timp irosit. Planurile nu-şi mai au rost. E efort irosit. Să munceşti în speranţa că vei agonosi la bătrâneţe e timp şi efort irosit.

Pentru ce toate astea? Pentru ce toate zbaterile şi regretele noastre? Pentru ce sacrificiile şi renunţările la vis?

Pentru o zi care poate nu are numele nostru scris pe ea?

Poate ar trebui să ne trezim şi să deschidem larg ochii. Dumnezeu ne semnalizează din umbră că drumul pe care mergem este greşit, că este o fundătură.

Câţi dintre noi nu trăim în speranţa că vom putea să cumpărăm o casă? O maşină? Câţi dintre noi nu visăm să avem un job bine plătit şi stabil? Câţi dintre noi nu muncim în speranţa că vom economisi pentru bătrâneţe? Câţi dintre noi îşi refuză dreptul la fericire, îşi sacrifică tinereţea, sănătatea, familia din cauza banilor?

Cum putem să trăim ca şi când am avea o viaţă întreagă la dispoziţie? Cum putem fi atât de inconştienţi încât să nu putem realiza că viaţa se scurge printre degete?

Într-o zi…spunem vieţii. Însă, poate într-o zi nu vom mai avea timp de nimic.

Şi atunci de ce nu  „într-o zi” nu devine AZI? De ce nu „într-o zi” nu devine ACUM? De ce nu „într-o zi” nu devine PREZENTUL?

 

sursa: https://anasstassya.wordpress.com/

Într-o continuă căutare!

 

Uneori, trebuie să-i dai voie unui om să plece de lângă tine!

Nu, nu pentru că ți-o cere, ci pentru că ceva din interiorul lui îți anunță această dorință!

Lasă-l să se vindece! Lasă-l să caute alte orizonturi care-i pot întări slăbiciunile. Lasă-l să caute locuri ce ar putea să-l minuneze dacă lângă tine nu o mai poate face!

Nimeni nu aparține nimănui. Suntem cu toții niște semințe care se pot desface în prezența anumitor semeni. Asta este frumusețea noastră: faptul că vom înflori fiecare într-un mod diferit…! Uneori, trebuie să fim ajutați să facem asta!

Petalele noastre au culori diferite și mărimi inegale. Păcatul de care ne putem face vinovați este să oprim dezvoltarea unei semințe care putea ajunge la maturitate o floare unică! O floare ce ar îmbogăți lumea cu o aromă diferită de toate celelalte!

Noi însă o obligăm să rămână într-o stare de potențială dezvoltare. O sufocăm prin minciună, prin posesivitate și prin ură!

Uneori, trebuie să ai tăria de a aduna cioburile după ce se fărâmă o relație din care făceai parte.

Sunt momente în care trebuie să lași un om să redevină ceea ce a fost înainte să te cunoască pe tine: o ființă împăcată cu sine!

Când va avea nevoie de altcineva, va începe să caute. Se va pregăti așa cum te pregătești atunci când vrei să escaladezi un munte: cu tot echipamentul care te poate proteja de tot ce este mai rău!

Paradoxul este că va întâlni pe cineva care-i va schimba viața, exact în ziua în care va renunța la echipament. Atunci va rămâne într-o stare pură care va putea să rezoneze cu o persoană la fel de pură!

Niciodată nu primim mai mult sau mai puțin decât suntem pregătiți să oferim.

Dacă armonia dintre voi nu-și face simțită prezența, lasă-ți partenerul să mai caute!

Nu suntem toți în această viață într-o continuă căutare?

De iubire, de frumusețe, de zâmbete, de liniște…!

…dar și de lacrimi de fericire!

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Pastiluţe de profunzime

Sunt lucruri pe care viaţa ţi le dă gratis, fără să îi ceri tu prea mult, fără să speri prea mult la ele,.chiar şi fără să te fi gândit vreodată înainte că le-ai putea avea. Sănătate, frumuseţe, inteligenţă, voinţa de a fi, gând şi chiar cuvântul. Poate nu le primeşte toată lumea, însă toată lumea nu rămâne restantă la cadouri din partea vieţii.

Dacă nu ai primit una din cele enumerate mai sus, cu siguranţă vei primi ceva care să compenseze lipsa lucrului pe care ceilalţi l-au primit. Ştie Doamne Doamne de ce ai primit şi de ce nu ai primit anumite lucruri. Acest „ştie Doamne Doamne de ce ” nu e o prăjiturică care ţi se dă ca să ţi se închidă gura aceea a sufletului larg deschisă mai în toate situaţiile în care tu eşti nemulţumit, ci este un adevăr…profund de altfel.

Sunt lucruri pe care viaţa te invită să ţi le iei, nu cu puţină bătaie de cap şi nu cu puţin interes. Felul în care tu îţi însuşeşti frumuseţea vieţii, în care tu te bucuri de roua cerului, de lumina zilei şi de tăcerea nopţii, nu este neapărat efortul tău personal până la capăt, dar este un lucru pe care, vrei-nu vrei, trebuie neapărat să îl iei.

Depinde de tine. Nu de viaţă. Și trebuie luat ca să înveţi cum să trăieşti cu adevărat, nu fals ca o legumă care se pretinde a avea suflet. Aici se vede voinţa de a fi ceea ce viaţa ţi-a dat din plin. Iar acest lucru, făcându-l zi de zi, te învață să trăieşti clipa de acum, să te împaci cu trecutul şi să valorifici viitorul. Dar trebuie să vrei. Iar acest „trebuie ” se cere tot timpul fără timp şi fără număr.

Sunt lucruri prin care viaţa îţi ispiteşte sufletul pentru a-l face mai bun. Banii sunt un vehicul spre fericire, dacă tot timpul direcţia lui va fi îndreptată spre nevoile sufleteşti ale altora. Ştii de ce? Pentru că nu poţi milui fără să fii miluit. Altfel devin o limuzină tip închisoare pentru propiul suflet şi nu numai.

Dorinţa de a fi bine văzut în ochii tuturor celor care te cunosc este total opusă dorinţei de a te cunoaşte pe tine însăţi. Lumea va cunoaşte imaginea pe care i-ai oferit-o de-a lungul atâtor şi atâtor minute, întâmplări şi oameni, însă nu va cunoaşte niciodată omul din tine. Iar când îl va cunoaşte, veţi fi dezamăgiţi şi ea… şi tu. Pentru că oferind o minciună… devii zdrobit de adevăr. Iminent, sigur şi sută la sută. Dacă nu mă crezi, fă testul şi vei vedea.

Încrederea în propriile tale puteri e otravă de credinţă. Nu poţi să nădăjduieşti,să crezi sau să te rogi Cuiva Care nu mai încape în sufletul tău de numărul atâtor realizări puse pe seama ta. De la a schimba credinţa în Doamne Doamne în credinţa în tine însăţi nu sunt decât puţini paşi, mari şi laţi. A avea încredere în tine înseamnă a avea nădejde în Doamne Doamne.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/