Exerciții de surâs

 

M-am întrebat când suntem noi cel mai aproape de noi înșine?

Nici nu bănuiam ce întindere are în ființa noastră izvorul simplu, mereu curgător, al dorinței de a fi împăcați cu noi înșine, de a fi senini și fericiți. Si cât de adânc se împletește în alcătuirea noastră nevoia de afectiune cu speranța mereu reînoită că o putem găsi și păstra. Am învătat, cu întârziere ce-i drept, un paradox nedemontabil: dobândim mai mult atunci când dăruim și că, iubind, este un miracol să te risipești în zarea interioară a celuilalt. Eu numesc aceste momente, desi par anodine, clipele noastre de transcendență.

În dinamica vieții de fiecare zi, situați sub spectrul dezirabil al nevoii de a triumfa, ne scapă printre degete clipele în care ne este dată revelația minusculă a faptului că doar situându-ne în zona radiantă a iubirii celui de lângă noi suntem mai aproape de noi înșine.

Pare puțin și nesemnificativ, dar cele mai de preț sentimente și valori sunt cele pe care le păstrăm indiferent că suntem pe turnul Eifel din Paris, în sala de judecată sau pe holul clinicii de oncologie: credința si speranța asistate mereu, dacă se poate, de fiorul blând al iubirii. Restul e spectacol.

 

de Cosmin Neidoni

Iubesc să înfloresc!

Se umplu grădinile de flori şi parfum. Copacii se îmbracă în verde, în timp ce unii mai nerăbdători înfloresc mai repede decît înfrunzesc. Iubesc primăvara, iubesc să înfloresc! Pe fiecare fir de păr din cap îmi simt gîndurile cum urcă încolăcindu-se ca vrejul de fasole pe arac. Vor să iasă la soare şi să-nflorească. Unele vor crea doar parfum şi frumuseţe, altele vor rodi idei gustoase şi hrănitoare. Îmi simt rădăcinile gîndurilor adînc înfipte în lumina sufletului. O sevă plină de emoţii sănătoase şi oligosentimente urcă şi hrăneşte dinlăuntru fiecare gînd ieşit la soare. Iubesc să înfloresc primăvara! Iubesc să vă văd cu gîndurile înflorite!… Sau măcar cu o floricică la ureche…

Concret, dincolo de introducerea poetică, vreau să vă spun că merită să vă jucaţi cu primăvara, să vă apropiaţi de un pom înflorit şi să-i inspiraţi cu nesaţ aroma miilor de flori. Faceţi acest lucru ca şi cum ar fi pentru ultima dată cînd veţi mirosi un pom înflorit. Priviţi de aproape frunzele care cresc şi îndrăzniţi să le atingeţi, să le simţiţi naşterea. Fiţi mai aproape de primăvară şi mai prezenţi în ea. Nu vă plimbaţi prin primăvară ca printr-un muzeu! Multă vreme am făcut asta! Mai şi zimbeam cînd vedeam pe vreun copil cum se joacă cu florile, cum le studiază, le atinge, cum le vorbeşte şi le soarbe parfumul. Zîmbeam cînd vedeam vreun adult, în speţă vreo femeie, în preajma unui pom înflorit cu capul lăsat pe spate şi braţele larg desfăcute, inspirînd adînc parfumul florilor. Mi se părea ceva artificial, un gest de faţadă. Însă anul acesta mi-am permis să-l fac şi eu şi vă spun drept… merită! Apropiaţi-vă mai mult de primăvară. Are daruri ascunse care nu se revelează decît de aproape, prin astfel de gesturi. Ceea ce ca oameni maturi am ajuns să considerăm a fi „prosteli copilăreşti” chiar sînt lucruri pe care merită să le facem! Îndrăzniţi să fiţi mai aproape de viaţă şi pe cît posibil mai lăsaţi cărările bătătorite sau măcar opriţi-vă şi aşezaţi-vă jos la marginea lor şi simţiţi că trăiţi cu toată fiinţa nu numai cu gîndurile.

sursa: http://www.artadeatrai.ro/

Paşi în tăcere

Nu pot să nu spun că nu m-a frapat în mod deosebit cutezanţa acelor persoane care au încercat de-a lungul timpului ca să mă schimbe. Fie că au încercat să îmi impună anumite idei sau mi le-au sugerat într-un mod care lasă de dorit, eu tot acea cutezanţă sinistră sau chiar posacă -pot spune şi astfel- am văzut-o. Nu e un sentiment care să îţi placă nici la prima, dar nici la ultima vedere. Le-a fost tare greu de priceput acestor oameni că eu nu sunt, nu pot şi nu voi deveni vreodată copia personalităţii cuiva. Că nu acesta este scopul meu şi nici felul meu de a fi. Că nu mă interesează şi nu mă identific cu spiritul unei turme înnebunite după conducătorul ei….

Calea mea ȋn viaţă mi-am descoperit-o singură….printre multe lacrimi, dureri, bucurii şi chiar singurătăţi. Printre oameni care nu m-au obligat să cred că ”aşa e bine”, dar care mi-au arătat prin faptele lor cum este bine şi cum nu este. Nimeni nu mi-a băgat credinţa pe gât şi nici felul meu de a fi. Toate au venit ca un efect la felul cum eu am reacţionat la ceea ce trăiam, simţeam şi credeam despre lucrurile care mă înconjurau.

Mi-e milă de sărmanii oamenii care încă se chinuiesc să aibă o influenţă inexplicabilă asupra celor mai tineri ca ei în căutarea sensurilor vieţii. Dacă ai descoperit bucuria și vrei să o împarţi –cu bucurie, aş spune eu- atunci fii atent la modul de percepere al fiecăruia. Nu i-o băga pe gât. S-ar putea să ţi-o scuipe în faţă când ţi-e lumea mai dragă… Va veni fiecare cu părerea sa. Că i-o respecţi ca să fii diplomat, e unul din aşii tăcerii pe care ar trebui să îl ai în mânecă. Dar să nu ştii când să taci şi când anume să reacţionezi, nu ar fi de dorit.

În fine…concluzia ar fi că nu trebuie să schimbãm oamenii de lângă noi. Dimpotrivă. Noi trebuie să ne schimbăm, nu pentru ei, ci pentru noi. Dacă vor vrea şi vor avea ochi să vadă ceva bun şi frumos la noi, vor lua cu siguranţă. Dacă nu, atunci pace şi sănătate. Pentru că fiecare suflet are calea lui de a se cunoaşte pe sine însuşi.

sursa. https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Competiţie sau Posibilităţi?

Am învăţat în lumea în care trăim că atunci când cineva are, este sau face ceva ce noi ne dorim să fim, să avem şi să facem (lucruri pe care nu am reuşit să le creăm pentru noi), să vedem acea persoană ca pe un competitor al nostru, sau chiar ca pe un inamic al nostru.

De multe ori, ce facem este să intrăm în competiţie cu acea persoană, încercând să o distrugem, în orice fel ne e la îndemână. Fie judecăm persoana, fie o vorbim de rău, fie îi manipulăm pe cei din jur să fie de partea noastră. Multe persoane se simt bine să facă acest lucru, probabil o amintire a vremurilor când ne omoram unii pe alţii şi aveam bucurie făcând acest lucru.

Ce creăm cu acest comportament al nostru? Ne distrugem pe noi, distrugem posibilităţi, ne distrugem corpul. La baza competiţiei se află minciuna cum că cineva este mai bun decât altcineva. Suntem toţi diferiţi şi alegerile noastre creează ce avem în viaţa noastră. Când competiţionăm, cumpărăm minciuna că suntem mai mult sau mai puţin decât celălalt. De cele mai multe ori ne judecăm a fi mai puţin şi încercăm să demonstrăm că suntem mai mult. Alegerea de a intra în competiţie este parte din ceea ce a creat lumea în care ne aflăm, conflictele care există în lume.

Când suntem în competiţie nu recunoaştem darul unic care suntem şi darul unic al celorlaţi. Ne micşorăm pe noi, micşorăm pe ceilalţi, omorâm posibilităţi de a crea mai mult şi de a contribui unii altora. Competiţia înseamnă că ne vedem separaţi de ceilalţi şi înseamnă că nu primim contribuţia celorlalţi. Un mod diferit de competiţie, care este de fapt modul care creează posibilităţi mai mari, este competiţia cu noi înşine. Noi suntem singurii cu care putem competiţiona cu adevărat. Noi ne putem depăşi pe noi în ceea ce alegem să fim, să creăm, să avem şi să generăm. Şi, la fel, noi suntem singurii care ne putem opri din a fi TOT ceea ce putem fi.

Avem darul minunat al ALEGERII. Putem alege separare, competiţie, distrugere de posibilităţi sau putem alege includere, contribuţie, posibilităţi mai mari pentru noi şi pentru toţi cei din jur. Ce vrei tu să alegi şi să contribui vieţii tale şi lumii? Adevăr?!
 

de Carleta Tiba
sursa: astrocafe

Și în uitare există iubire!

Nu toți au șansa în această viață să cunoască sau să întâlnească adevărata dragoste.

Când iubim și suntem părăsiți, avem senzația de sufocare. De apocalipsă. Nu mai vedem nimic luminos dincolo de durerea noastră profundă. Ne e teamă să mai credem. Ne e greu să zâmbim, să râdem, să ne bucurăm de tot ce este în jurul nostru. Oarecum e de înțeles. O jumătate din noi s-a destrămat într-o clipă. Va trebui cumva să găsim în interiorul nostru puterea de a înainta doar într-o jumătate de suflet, de om, de viață, de aer, de aripă... “atât de șchiopi de o aripă, de suflet”.

Totuși, ar trebui să ne considerăm niște fericiți. Niște privilegiați! Nu toți au șansa în această viață să cunoască sau să întâlnească adevărata dragoste. Să adune clipe alături de ea. Să rămână cu amintiri de neprețuit. Într-o viață care de cele mai multe ori e liniară și nu foarte spectaculoasă, în noi s-a născut un univers. Un univers de culoare, de emoții, de trăiri. Am reînvățat să trăim. Am știut că suntem vii! Am făcut lucruri nebunești. Am râs ca niciodată. Am simțit un dor nebun. Ne-am transformat în câteva clipe din ape line în ape înspumate, din jar în vulcani, apoi în liniște absolută oglindiți într-un alt suflet.

Toate acestea nu sunt ceva care să trebuiască îngropate în noi alături de durere. Trebuiesc păstrate și lăsate să ne ajute să înaintăm în continuare. Trebuie lăsate să ne ajute să luminăm din nou. Pentru noi. Pentru acea iubire. Pentru cei care au nevoie de faruri în clipe grele. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, trebuie să păstrăm acele clipe nestemate pentru a fi oameni mai buni, mai frumoși, mai plini de iubire. Le păstrăm de apă vie, de aer curat… de stea a nordului nostru și poate într-o zi, vom învăța din nou să luminăm corect pentru ca dragostea să ne întâlnească din nou. Cine poate ști? Poate să apară de oriunde, oricum și total neașteptat!

Așa că…nu fiți triști pentru că ați fost părăsiți. În viață se întâmplă de multe ori ca drumurile să fie o răscruce. Bucurați-vă de ceea ce ați trăit! Păstrați în voi floarea acelei iubiri și udați-o zilnic cu credință apoi… zâmbiți vieții. Într-o zi, nu foarte departe, dar nici foarte aproape, neștiută, dar deloc întâmplătoare… viața vă va dărui din nou magia. Nu regretați nimic! E mai greu să regreți ce nu a fost. Să trăiești mereu îndoiala a ce ar fi putut fi. Fiți ferestre deschise prin care să intre briza, soarele și iubirea. Întotdeauna va intra dacă stați deschiși!

Și nu uitați…spuneam cândva: “Și sub gheață există viață! Și sub zăpezi tremură emoțiile! Și în uitare există iubire!”

de Ramona Sandrina
webcultura.ro

împrimăvărează-te!

"strânge în buchet oamenii pe care îi iubești și mergi cu buchetul acesta de mână"

 

dezmorțește-ți sufletul și lasă emoțiile să-ți fie razele care te înseninează.

vezi tu, mugurii de speranță așteaptă să-i crești, să te-ngrijești de grădina viselor.

deschide ferestrele inimii și-n fiecare cameră așează-ți flori proaspete, stropite cu rouă.

împletește-ți cunună de gânduri și poart-o în lume cu mândrie – lasă să înflorească în tine curajul de a fi și-n exterior, așa cum arăți în interior.

poartă-te cu sinceritate și fă un răsărit din fiecare zâmbet.

simte adierea momentelor de bucurie și lasă-le să te scape de întrebările fără răspuns – acelea așezate-n cute, pe frunte.

pune-ți în piept un mărțișor de amintiri frumoase, din care s-aduni energie pentru poveștile ce-așteaptă a fi trăite.

strânge în buchet oamenii pe care îi iubești și mergi cu buchetul acesta de mână.

transformă-te în primăvară. împrimăvărează-te!

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Călătorie frumoasă spre Înviere!

„Iertând altora, vouă înșivă dați iertare!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Începe vremea postului în care sufletele noastre vor parcurge împreună cu Hristos Drumul Crucii spre Înviere. Să dobândim foamea și setea după Dumnezeu și cu acestea călătorind să ne învrednicim de bucuria Ospățului cu Pâinea Vieții și Apa cea vie, pentru mântuirea noastră.

Vă doresc tuturor un post cu mult folos duhovnicesc, iar călătoria spre Acasă să ne fie cu bucurie sfântă, având grijă de liniştea sufletului, pacea minţii, paza gurii şi sporire în Iubire nefăţarnică faţă de aproapele!

Iertaţi-mă, Vă iert şi Dumnezeu să ne ierte pe toţi! Doamne ajută!

 

 

Postul nu este lăsat să omoare omul

Vă doresc un post binecuvântat cu fapte bune şi cu mult folos duhovnicesc! 

Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Fraţi creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţă în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem “evoluaţi”…

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos. Editura Bizantină, București 2012

sursa: http://altarulcredintei.md/

O stare de bine

În mod sigur vi s-a întâmplat să vă simțiți fericiți fără un motiv anume. Chiar dacă ziua a fost una de rutină, plictisitoare pe alocuri sau agitată, după caz, în momentul acela de liniște și de singurătate nu te simți stingher, obosit sau dezamăgit. Parcă tot ce te durea până mai ieri a dispărut și a fost rapid înlocuit de un sentiment de bine și de liniște sufletească. Problemele nu s-au făcut nicidecum nevăzute, grijile au rămas aceleași, oamenii din jur la fel. Numai mie mi s-a mărit optimismul, la fel cum crește aluatul în care se pune drojdie. După zile de furtuni, iată că soarele apare tiptil tiptil și-mi bate în geam. N-am perdea, așa că intră nestingherit și scaldă toată încăperea în raze calde de lumină. Nu mă mai simt îngrădită de propriile-mi deziluzii și neîmpliniri. Mă simt într-un anume fel liberă. Am senzația aceasta dulceagă de libertate atunci când am noi vise, noi idealuri, noi planuri. Renasc din propria cenușă ca o pasăre Phoenix și încep să dau cu putere din aripi pentru a mă scutura de greutatea a ceea ce m-a doborât înainte. 

Regretele. Regretele te îngreunează atât de tare și te macină cumplit. Îți aduc nefericire și nu fac decât să te țină pe loc. Azi mi le-am lăsat undeva jos, îngropate în cenușa din care spuneam că m-am ridicat. Regrete pentru ce am făcut sau n-am făcut, regrete pentru ce am spus sau n-am spus, regrete pentru timp pe care l-am pierdut inutil și regrete pentru timp de care nu am profitat cum trebuia.

Am aripi și zbor. M-am împăcat cu mine!

© Iustina Ţalea

Concluzii...

Probabil că m-am încăpățânat mult prea mult timp să nu accept anumite lucruri. M-am încăpățânat să cred că oamenii sunt așa cum cred eu, și speram, cu naivitate, că poate crezând cu tărie un lucru, acel lucru se va adeveri. La fel ca atunci când îți pui o dorință…

Totuși, obligată de împrejurări a trebuit să accept faptul că…până și bunătatea este ceva relativ, deoarece binele se poate lovi adesea de zidul nepăsării celorlalți și poate fi perceput ca fiind exact opusul lui;

că uneori nu sunt de ajuns cuvintele calde, de prietenie. Deși te vei dărui întreg oamenilor, la final, când se vor fi săturat te tine, te vei regăsi incomplet, greu de recunoscut; 

că intențiile bune se plătesc prea scump uneori, astfel că începi să te gândești mai bine înainte de a încerca să le deschizi ochii oamenilor;

că deși sufletele pot comunica și de la distanțe mari, uneori, e imperios necesar să vezi omul, să-l analizezi îndeaproape pentru a începe să-l cunoști cu adevărat;

că pentru a vedea adevărata față a unui om e suficient să-l dezaprobi o singură dată. Iată un test de prietenie pe care mulți nu-l vor trece;

că inima alege uneori irațional, iar noi va trebui să adunăm apoi rămășițele unei rupturi cu răbdare și cu speranță;

și că într-adevăr singurul și cel mai bun prieten al omului este chiar el însuși.

© Iustina Ţalea

Iubirea este singurul lucru care nu doare

Trăim într-o lume a fricii și a trădărilor. Auzim cum aceste două trairi se manifestă în ziua de zi cu zi. Adevărul e că ne este frică de singurătate și urâm atât de tare trădările. Și totuși nu facem nimic pentru a remedia situația…

Ne irosim timpul căutând vinovații care ne-au străpuns cu o săgeată otravită sufletul, în loc să o scoatem cât mai repede. Și apoi ne întrebăm de ce nu ne mai putem oferi sufletul unei alte persoane, dar oare cum să mai putem când încă acesta e otrăvit cu resentimente. Când o sa înțelegem cu adevărat că doar de noi depinde ce atragem și ce îndepărtăm?

Trăim uneori fiecare zi cu frica de a nu ajunge singuri și din această cauză ne agățăm cu dinții de relații care nu ne fac bine. Suportăm de multe ori chiar și minciuni sau trădări, ca să ajungem în final la același răspuns, nu minciuna e cea care pune capăt unei relații, ci adevărul. Oricât am încerca, odată pierdută încrederea într-o persoană nu o vom mai putea privi la fel, e ca o foaie de hârtie, odată ce ai boțit-o, nu va mai fi niciodată perfectă oricât te-ai strădui să o netezești.

Da, frica este cea care ne oprește de atâtea ori să punem capăt unor relații. Și fără să ne dăm seama frica noastră e cea care contribuie la înfingerea și mai tare a săgetii otrăvite de către cel de lângă noi. Tindem să aruncăm vina pe ceilalți și mai puțin pe noi când de fapt noi suntem cei care ne creăm propriile furtuni și apoi ne supărăm că plouă.

După îndelungi lupte cu sufletul nostru reușim să scoatem săgeata, dar tot frica e cea care va construi un zid în jurul sufletului, tocmai pentru a nu mai suferi. Spunem de multe ori că iubirea doare, dar nu este adevărat. „Iubirea nu doare. Singurătatea doare. Abandonul doare. În realitate iubirea este singurul lucru care trece peste orice durere din lume și care te face să te simți minunat din nou. Iubirea este singurul lucru care nu doare.” (Liam Neeson)

Nu construind ziduri pentru a ține celelalte suflete la distanță e soluția pentru că acestea nu lasă nici dragostea să pătrundă. Fără să ne dăm seama ne ținem sufletul prizioner.

E timpul să dărâmăm zidurile! Nu uitați, iubirea este singurul lucru care nu doare.

 

sursa: http://www.dragaviata.ro/

Suntem singuri doar când nu mai vrem să existăm.

Înlănţuire

 

Cineva în trecut îmi tot repeta că omul de fapt și de drept e singur. Nu are pe nimeni, oricât de tare s-ar lipi de sufletele celor care îl înconjoară. Pentru că singur trebuie să îşi tragă necazurile, singur trebuie să îşi înveţe lecţiile vieţii, singur trebuie să îşi găsească rostul în viaţă.

 
Fiecare om are calea lui. Numai că în calea lui sigur va întâlni alţi oameni ca şi el;în căutarea sensului de a fi. Își va învăţa lecţiile alături de oameni. Își va trage ponoasele tot alături de oameni. Oamenii din viaţa noastră sunt un element care ne motivează existenţa, dar nu în unanimitate. Nu întregesc această motivare în totalitate. Nu o definesc în absolut.

 
În absolut o defineşte dorul de Dumnezeu şi relaţia ta cu El. Relaţie care te va îndemna vrând nevrând, să recurgi la oamenii de lângă tine. Să îi ajuţi şi să te ajuţi pe tine cu fiecare mână de ajutor pe care o dai celui de lângă tine.

 
Însă, în clipele taciturne, pline de misterul vieţii, de mireasma inconfundabilă a viitorului, sufletul cugetă singur la defectele, bucuriile, necazurile, evenimentele care i-au marcat într-un mod mai mult sau mai puţin important existența.

 
Omul de lângă tine, de care nu ţii seama, sau căruia uneori îi slujeşti prea mult (şi aceasta o faci doar din lipsa de concentrare a atenţiei asupra sufletului tău) este o cheie importantă care poate descuia cele mai importante uşi; cele către Doamne Doamne şi cele către tine. Suntem singuri doar când nu mai vrem să existăm. Când vrem să existăm şi suntem motivaţi să facem acest lucru, cel de lângă noi, poate fi în cel mai rău caz, un om care vrea să îşi ducă singur poverile, adică unul care nu vrea ajutor,dar care sigur are nevoie. Dacă nu el, atunci noi avem cu siguranţă. Dar singuri,singuri, fără gânduri, fără sentimente, fără Dumnezeu, fără oameni, fără natură, fără motivaţia de a iubi şi dorinţa de a fi iubiţi, nu vom fi niciodată. Sufletul nu a fost creat să fie singur. Ci în slujba altor suflete. O înlănţuire a rostului.

de Ochii Caprui 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Aş opri timpul tău, dragă mamă...

La mulți ani, mama mea iubită! 

Dacă aş putea, aş opri timpul pentru tine, dragă mamă. Aş opri timpul tău, ca să poţi trăi, în sfârşit, tot ceea ce nu ai trăit la timp.

Aş opri timpul tău ca să nu îmbătrâneşti atât de devreme, ca să mai ai răgaz pentru a te simţi frumoasă, femeie, plină de viaţă.

Aş opri timpul tău ca să-ţi ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, toate îmbrățișările, toate bucuriile de care ai fost privată, toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am spus la timp.

Aş opri timpul tău ca să te odihneşti, să îți relaxezi mâinile atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine. Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ce-ți place și nu doar ceea ce trebuie.

Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire. Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu sărutări.

Aş opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îţi împărtăşesc din visurile mele şi să îţi aflu cele mai frumoase poveşti.

Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg. Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine.

Aş opri timpul tău ca să îţi împlineşti visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine.

Aş opri timpul tău ca să te văd râzând şi ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sacră.

Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată.

Aş opri timpul tău ca să învăţ de la tine tot ce trebuie să ştiu despre viaţă, despre renunţări, despre puterea de a trăi prin şi pentru cei dragi.

Aş opri timpul tău ca să nu pleci de lângă mine…

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

O femeie puternică poate să înfrunte multe palme de la viaţă şi multe dezamăgiri de la cei dragi, dar o femeie şi mai puternică poate să ierte, deşi foarte puţini sunt cei care merită să fie iertaţi.

Sunt destule momente în viaţa unei femei în care este nevoită să suporte mai mult decât ar fi crezut vreodată că poate să suporte, dar ce nu facem pentru oamenii dragi? Ce nu facem pentru a ne bucura de prezenţa lor cât mai mult, chiar dacă prezenţa lor e una care face mai mult rău decât bine?

O femeie puternică va putea mereu să suporte, să spere că poate fi totul mai bine. Atunci când primeşte palme de la viaţă, o astfel de femeie întoarce şi celălalt obraz, e pregătită, nu se mai teme de suferinţi sau decădere, ştie că dacă luptă destul de mult poate să se ridice din nou şi îşi poate reclădi fericirea.

O femeie şi mai puternică poate să ierte, asta pentru că îţi trebuie extrem de multă putere pentru a ierta şi a merge mai departe. Uneori e nevoie să renunţi fără să te întrebi dacă ai pierdut. Sunt momente în viaţă în care trebuie să renunţi ca să câştigi. Ştii… Atunci când renunţi la oameni pe care i-ai dori pentru totdeauna lângă tine, se rup în suflet legături atât de puternice încât simţi că mai rămâi doar cu o mică parte din tine şi că restul se duce cu celălalt… Departe… Cât de puternici sunt cei care pot să se lase duşi de aceşti oameni atât de departe pentru ca mai apoi să devină de sute de ori mai buni cu mica parte care le mai rămăsese din suflet.

O femeie puternică va deveni mereu şi mai puternică, tot mai puternică. Fiecare palmă primită de la viaţă o va ambiţiona şi mai mult să se ridice, fiecare dezamăgire o va ajuta să îşi dea seama ce merită. Vor fi mereu oameni la care nu vei putea să renunţi pentru că îţi va fi imposibil să vezi viaţa fără ei, apoi va veni o clipă de nebunie sau de curaj în care vei înceta să te gândeşti la viitor, vei privi prezentul, îţi vei da seama că nu e nimic aşa cum ar trebui să fie şi vei renunţa. Vei ierta, vei merge mai departe…. Te vei îndrepta spre adevărata fericire, spre oamenii care alină, nu dezamăgesc, spre o viaţă care mângâie, nu loveşte.

sursa: http://damadetrefla.com

Boala este un conflict între minte și suflet

 

Crizele psiho-spirituale nu se tratează medicamentos, ci duhovnicește! Suferă ego-ul nostru. Trăiți în bucurie. Dacă stăm prea mult în trecut ne cuprinde depresia. Dacă stăm prea mult în viitor ne cuprinde anxietatea. Să ne trăim prezentul cu respect pentru trecut și cu speranță pentru viitor.

Stresul nu este ceea ce ți se întâmplă, ci modul în care privești ceea ce ți se întâmplă. Unii psihoterapeuți afirmă că se moare de frică și de oboseală, nu de cancer. Cancerul este o boală care apare pentru acei care au conflicte interioare nerezolvate. Boala este un conflict între minte și suflet. Fiecare vrea să transmită ceva, iar cealaltă parte înțelege altceva. Lovim în organe în funcție de fricile noastre. Tratăm trupul, dar să tratăm și sufletul.

Cine nu poate trece peste un eveniment neplăcut din viață poate face cancer de stomac. Cineva are resentimente și îl lovește un cancer renal. Altcineva se teme că va muri de foame și va face cancer hepatic că nu are cu ce să-și hrănească familia…

Frică și furie sau dragoste și recunoștință. Frica este o problemă sufletească și nu a minții. Agresivitatea este o formă a fricii. Este frica și apoi furia. Uneori lacrimile nu vin pentru că plânsul nu poate fi manipulat ușor.

Căință, mulțumire și transformare spirituală. Boala ne trimite spre introspecție. Faptul că ești cu cineva și te simți singur se datorează că nu suntem în relație bună cu Dumnezeu. Dependențele sunt dureri de factură sufletească.

Orice i se întâmplă sufletului afectează și corpul. Orice i se întâmplă minții afectează și corpul și viceversa, minte-suflet-corp. Dacă apelezi la divin, la spiritualitate, există o soluție. Dumnezeu nu este îmbuteliat ca să nu avem accest la El. Oricine are acces la Doamne. Nu știm să accesăm, nu că nu putem. Hristos nu se ascunde în Potir sau în icoană, ci se descoperă. Tăiem păcatele de la tulpină, dar ele se țin de rădăcini. Este o dizarmonie care trebuie armonizată. Vindecare înseamnă creștere spirituală.

Suferința poate oferi multe lucruri sufletului nostru pe care fericirea nu le poate oferi. Adeseori fericirea ne stoarce, ne diluează, iar suferințele ne curăță, ne purifică. Suferința are ceva special, iar fericirea este un bun comun.

Smerenie, pocăință, genunchi…

sursa: Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține lacrimi, multă bucurie, Editura PIM, Iași 2014, p. 48-51

În viaţa ta vei întâlni 3 tipuri de oameni: cei care te vor ajuta, cei care te vor trage în jos şi cei cărora nu le va păsa!

Vreau să împărtăşesc cu voi un lucru pe care îl ştiu de o grămadă de vreme, dar pe care l-am înţeles abia recent.

Am înţeles că nu toţi oamenii intră în viaţa ta pentru a te ajuta, pentru a te învăţa ceva sau pentru că au nevoie de ajutorul tău. Mulţi oameni apar pentru a te testa. Aceştia nu au un scop precis, ci apar doar ca decor, dar de care te împiedici pentru că le dai importanţă mai mult decât ar trebui. Nu te complica, sunt oameni cărora nu le pasă de alţii. Dacă ai ajuns la ei pentru un sfat sau să îţi descarci inima, atunci Dumnezeu cu mila…

Există oameni care te vor ajuta într-un fel sau altul. Nu vorbesc de ajutorul fizic sau despre bani atunci când ai nevoie, ci de dezvoltarea ta personală. Adevăratul ajutor va veni de la cei care sunt suficient de deschişi cât să îţi spună direct unde greşeşti, cărora le pasă de tine şi care îţi deschid ochii către nişte lucruri evidente pentru toţi, mai puţin pentru tine. Pe aceşti oameni te vei supăra la început pentru sinceritate, dar la final vei ajunge să le mulţumeşti! Totuşi, ai grijă la răutăţi. Există şi oameni care consideră că le ştiu pe toate, care sunt dispuşi să îţi bage pe gât propriile lor opinii doar ca să îţi dovedească cât sunt de înţelepţi. Ei apelează la exemplul propriu într-un mod excesiv, spunându-ţi cât de bine le este şi cât bine fac pentru alţii. Fugi! Nu asculta prostiile astea, ai încredere în propria gândire şi acceptă criticile când le simţi şi le conştientizezi. O persoană cu o părere extrem de bună despre ea însăşi nu este o influenţă pe care să o vrei în viaţa ta pentru că tot ce vei învăţa este să judeci. 

Acceptă-te aşa cum eşti, gândeşte pentru tine şi lasă-i pe cei care au cu adevărat ceva de spus să vorbească.

Când vine vorba de oamenii care te trag în jos, lucrurile stau destul de simplu. Imaginează-ţi că stai pe un munte şi la baza acestuia este cineva care nu poate urca singur. Cum este mai uşor să ajungeţi la acelaşi nivel? Să îl tragi tu lângă tine cu toată forţa, să îl ajuţi să urce…sau să cobori la nivelul lui şi să rămâneţi amândoi acolo? Gravitaţia te va ajuta să ajungi jos, precum va face şi cel de la baza muntelui. Vei fi „ajutat” să cazi de cei care nu pot să ajungă la nivelul tău, pentru că sunt atât de doritori să te depăşească. Aceşti oameni de cele mai multe ori văd viaţa ca pe o cursă şi nu se sfiesc să te accidenteze pentru a te depăşi dacă nu pot ţine pasul cu ritmul tău. Cred că nu are rost să îţi spun că valorezi mult şi că trebuie să nu te laşi târât pe o pantă. Vei întâlni asemenea oameni cu siguranţă, dar învaţă de la ei să te fereşti, nu îi lua în seamă când încearcă să îţi spulbere planurile!

Trăim în comunitate, înconjuraţi de oameni. Oricât de mult am încerca să ne descurcăm singuri, la un moment dat va trebui să intrăm în contact cu ei. Ascultă-i pe cei care au ceva bun de împărtăşit cu tine şi pe cei care nu îţi aduc nimic bun lasă-i să vorbească degeaba.

De asemenea, vei fi şi tu pus în postura de a ajuta. Dacă ai decis să o faci, fă-o cu toată inima, dă un sfat doar dacă poţi să schimbi ceva în bine prin el. Cel mai important, nu aştepta răsplată şi nu ajuta pentru a cere mai târziu ceva de la persoana respectivă. Dacă ajuţi cu toată inima, cel mai probabil nu vei primi nimic, dar abia atunci vei fi ajutat cu adevărat. Nu aştepta apreciere şi nu fi dezamăgit dacă persoana pe care ai ajutat-o cândva a uitat de existenţa ta. Mergi mai departe şi intră în vieţile oamenilor ca să le faci un bine, nu pentru a primi ceva, nici măcar recunoştinţă.

sursa: http://lasepareu.com/

Nu mai am timp de pierdut.

Cu cât înaintez în viaţă, cu atât sunt mai conştientă şi mai hotărâtă, mai dornică şi mai pregătită, mai tolerantă cu mine şi mai intolerantă cu tot ce nu-mi dă linişte.

 

Nu mai am voinţă să ascult văicărelile neîntemeiate, să-mi pierd timpul în preajma persoanelor negative, persoanelor pline de sine şi de prostie. Multă prostie.

 

Mă enervează invidioşii, cei care încearcă să-i sape pe ceilalţi în speranţa că le-o fi lor mai bine, mă irită cei care ajung sus fără merit şi fără decenţă.

 

Nu mai am timp pentru şedinţe în care se vorbeşte de toate şi de nimic, de lucruri absurde despre care se ştie din start că n-o să aibă viaţă, nici măcar una scurtă. Nu mai am răbdare cu persoanele oportuniste, meschine, false.

 

Nu mai am timp de pierdut cu persoane mature care se comportă ca nişte copii răsfăţaţi.

 

Îmi confecţionez din nepăsare un soi de armură împotriva răutăţilor, a mediocrităţii, a bârfei ieftine, a celor care îmi provoacă decepţii şi trădează încrederea mea în ei.

 

Lumea e plină de „profesori” care pretind că fac tot, ştiu tot, dar sunt repetenţi la educaţie şi bun simţ. Prefer persoanele imperfecte şi adevărate, care-ţi luminează calea fără să facă din asta un drapel.

 

Mă simt la jumătatea drumului şi încep să dau o altă valoare timpului. Timpul meu, timp preţios. Vreau să treacă aproape de persoanele care mă fac să mă simt bine. Vreau să trăiesc lângă persoane pozitive, umane, generoase, gentile.Vreau esenţa şi nu aparenţa.

 

Vreau persoane care zâmbesc. Care iubesc. Care respectă. Care ştiu să râdă şi să accepte propriile defecte. Oameni care nu-şi dau aere de vedetă de doi lei. Oameni responsabili şi corecţi. Oameni care nu calcă în picioare demnitatea şi bunătatea celor mai slabi. Oameni care respectă regulile convivialităţii pacifice.

 

Vreau persoane care lasă binele şi frumosul în urma lor, care-ţi încălzesc sufletul prin simpla lor prezenţă. Vreau persoane bune, oneste, înţelepte, drepte, sincere şi iubitoare. Vreau persoane care, în pofida nefericirii şi a greutăţilor vieţii, au rămas frumoase, pline de dragoste, îngăduinţă, înţelegere. Vreau persoane care ştiu să-ţi intre în suflet şi să rămână acolo.

 

Vreau să-mi curgă timpul lent, duios, să gust din el ca dintr-un măr parfumat, crocant şi plin de seva dulce a vieţii.

 

Acum ştiu că prioritatea şi obiectivele meu sunt să trăiesc fără să am regrete şi păreri de rău, în pace cu mine şi cu cei dragi. La sfârşit de drum vreau să zâmbesc!

 

de Marietta Dobrin

sursa: http://www.catchy.ro/

Într-o zi vei renunţa să mai dai atenţie oamenilor care sunt curioşi, băgăcioşi, insistenţi. În acea zi vei avea mai mult timp pentru cei sinceri, loiali şi de încredere.

 

Vei avea impresia că ai rămas singură, că ai puţini prieteni, că ţi-ai înstrăinat oameni care pentru sufletul tău contau enorm. Poate contau pentru sufletul tău, dar tu pentru sufletul lor nu erai decât o altă ea, o altă intrigă, o altă femeie de care s-ar fi lipsit imediat ce nevoile ar fi încetat să existe. În realitate vei ajunge să ai la fel de mulţi prieteni, numai că cei rămaşi sunt oameni pe care te poţi baza oricând. N-are rost să plângi după oameni care te-au privit întotdeauna ca pe o nouă bârfă, nicidecum ca pe o prietenă.

În ziua în care vei fi pregătită să faci diferenţa între cei care îţi fac bine şi cei care îţi vor răul, îţi vei da seama din cauza cui ai avut de pierdut, din cauza cui ai rămas pe loc şi n-ai găsit puterea să te dezlipeşti de tot ce te făcea nefericită.

Cândva vei avea mai mult timp pentru acei oameni care sunt mereu sinceri, chiar dacă ştiu că poate adevărul te va durea, loiali, indiferent de situaţiile în care te vei afla şi de încredere, oricât de mari ar fi problemele care te pun la încercare.

Ai să vezi că aceia care nu-şi merită locul în sufletul tău vor fi constrânşi de propriile otrăvuri să plece dacă nu-i vei alunga tu mai întâi. Începi să trăieşti mult mai frumos fără oamenii pe care ţi-i imaginai în viaţa ta pentru totdeauna, asta pentru că jocurile de împrejurări ale vieţii te defavorizează uneori, dar atunci când e cel mai important îţi sunt în favoare.

Într-o zi vei renunţa să mai dai atenţie oamenilor care sunt curioşi, băgăcioşi, insistenţi. În acea zi vei avea mai mult timp pentru cei sinceri, loiali şi de încredere.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

Lăsaţi primăvara să vă cuprindă şi surprindă!

 

E primăvară. Soarele jucăuş începe să îşi facă tot mai mult curaj. Verdele crud şi timid colorează pământul. Copacii înmuguresc. Florile ne înmiresmează simţurile. Ghiocei, toporași, narcise, lăcrămioare, lalele. Totul se trezeşte la viaţă. Veselie, forţă, vioiciune. Simfonie de culori. Prospeţime, bucurie, răbdare.

Odată cu primăvara înflorim şi noi sufleteşte. Noi provocări, noi dorințe, noi aşteptări. Trecuţi prin viroze sau astenii, ori nu, cu toţii zâmbim la căldura oferită de anotimpul învierii. Suntem chemaţi să fim mai buni, mai frumoşi, mai iertători, mai iubitori. Primăvara nu lasă loc de regrete, eşecuri, resentimente, pierderi, dezamăgiri. E timp doar pentru înflorit. Inima există pentru iubire şi nu pentru orgolii, răutăţi şi lucruri mici. Să preţuim pe cei ce ne-au fost alături în iarna vieţii şi au rămas mereu aproape înfrumuseţându-ne viaţa. Sau au apărut alții noi.

Căutăm noi începuturi, fabricate din momente mici, încântătoare. Să îndrăznim să zâmbim, să fim fericiţi şi mulţumiţi. Să ne îndreptăm privirea nu în jos cu deznădejde, nu în sus cu mândrie, nu la stânga sau la dreapta pentru comparaţii şi frustrări, ci spre Lumină, spre Hristos. Florile îşi desfac petalele spre lumină. Priveşte cerul! Reverie!

Eşti un boboc de floare ce se deschide primăvăratic: o îmbrăţişare caldă, un zâmbet viu, o privire blândă, un compliment sincer. A fi bogat nu înseamnă cât de mult ai, ci cât de mult dăruiești și cine e lângă tine.

Nu încetați să visați! Speranța e îngerul care zboară mereu în preajma voastră. Deschideţi ochii sufletului, iertaţi precum copiii şi iubiţi fără condiţionări. Lăsaţi primăvara să vă cuprindă şi surprindă!

(Puține lacrimi, multă bucurie)

Hrisostom Filipescu

O primăvară frumoasă cu sănătate și liniște sufletească!

Primăvară e când nu regreţi nimic. Primăvară e când treci pe stradă şi zâmbeşti necunoscuţilor, fără motiv. Primăvară e când îţi eşti ţie însuţi de ajuns să fii fericit. Primăvară e când te opreşti să dăruieşti şi îl întrebi pe cerşetor cum îl cheamă. Se uită mirat la tine. L-ai văzut! Ai văzut că e om. E primăvară!

Primăvară e când te opreşti să vorbeşti cu un căţel care doarme întins la soare. Cu o gărgăriţă ce s-a aventurat pe o frunză. Cu un prieten cu care n-ai mai vorbit de un milion de ani. Cu bătrâna din colţ care vinde usturoi şi e supărată că pe ea n-o iubeşte nimeni de 1 martie. Primăvara e când iubeşti şi nu aştepţi să fii iubit.

Primăvară e când abia aştepţi nu să primeşti flori, ci să dăruieşti. Primăvara e când cineva te-a rănit, dar, pur şi simplu, îi mulţumeşti. Că uite aşa, poţi să înveţi cum să ierţi. Primăvara e când ai putea fi gelos, dar, pur şi simplu, nu eşti, căci realizezi că nu poţi trăi o viaţă temându-te de toţi oamenii mai frumoşi, mai destepţi, mai buni ce-ar putea apărea să-ţi ia locul în viaţa celui iubit. Aşa că ridici din umeri, continuând să fii tu.

Primăvară e atunci când cineva te-a dezamăgit crunt, dar alegi să taci, să nu spui nimic şi să vezi în continuare tot ce are bun. Primăvară e când un vis ţi s-a făcut ţăndări şi te apleci să culegi, cântând, cioburi de nădejde şi de credinţă, să faci unul mai bun. Primăvară e când ai putea să vezi ce nu ai, dar alegi să mulţumeşti pentru tot ce ai primit. Primăvară e atunci când crezi în minuni. Cea mai mare părându-ţi a fi...chiar tu.

Primăvară e când a ieşit soarele, când s-a topit zăpada, când au apărut ghioceii şi când toată lumea începe, în sfârşit, să reflecte, după o iarnă lungă şi grea, ce ai tu în suflet. Mereu.

Primăvara eşti tu! Uneori însă uiţi.

de Alexandra Svet